Cinema, 1970 (Anul 8, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

Mărturisesc că mă aşteptam să-l intilnesc pe Iulian Mihu oriunde şi făcînd orice, numai filmînd un serial TV cu haiduci, nu. Chiar dacă e o coproducţie româno-franceză, chiar dacă e în culori — primul film TV în culori care se face la noi în ţară — chiar dacă e în serii multe (13). E adevărat că din aceste 13, Iulian Mihu va realiza doar patru. Scenariul literar scris de Eugen Barbu şi Mihail Nicolae Paul. Adaptarea pentru ecranul televizorului, Iulian Mihu. Regia, bineînţeles, tot el. Titlul general... — «Neînfricaţii», spuneai că se cheamă, nu? — Imaginează-ţi — spune proaspătul regizor de televiziune — un erou nenorocit, care e pus să călărească, alunecă de pe cal, e pus să tragă cu pis­tolul, nimereşte alături, regizorul are pretenţia că prezintă un «neînfricat», iar spectatorul începe să rîdă şi de el şi de eroul lui. Dar pe parcurs, eroul nimereşte bine pe cal, ţinteşte fabulos cu pistolul — fiindcă a început să înveţe s-o facă — şi atunci tu te aşezi mai adînc în scaun, uiţi să-ţi bei cafeaua, lucrurile încep să devină serioase, ciama se stre­coară pe nesimţite, eşti atent, nu mai respiri, şi apoi o iei de la început, iar se iveşte cineva neispră­vit, care evoluează nu se ştie unde, poate spre de­­săvîrşire, şi lucrurile astea nu se mai termină, nă­vălesc cu repeziciune unul peste altul, ca într-o legendă. Ca în Don Quijote, al cărui model îl am în faţă, dar un Don Quijote care-ţi face în necaz şi reuşeşte să ajungă unde vrea el. — Adică unde vrea regizorul... — Adică, unde dorim noi. — E un spectacol popular. Parcă te-ai ferit de el pinâ acum. — O, m-am ferit, e adevărat. Dar cutia televizo­rului e altceva decît imaginea luminoasă într-o sală întunecată unde eşti singur şi poţi să fii singur. Te­levizorul e o cutie de surprize, pe care dacă o des­chizi, trebuie să găseşti înăuntru un tezaur, chiar făcut din nimicuri, care însă trebuie să strălucească să-ţi ia ochii. Filmele de televiziune sunt făcute pentru cei care mai au încă un suflet de copil. — Ce va găsi spectatorul in cutia de surprize pe care i-o pregăteşti, am impresia, cu foarte multă plăcere? — Istoria unei hărţi pictate pe o piele de capră, care a fost împărţită în patru. — Aşa se şi numeşte primul episod,«Harta în patru».— Cele patru bucăţi trebuie regăsite, pentru ca să facă un număr cît mai mare de oameni fericiţi. Ei ar putea cu ajutorul acestei hărţi întregi să dea peste o comoară. Ce poate fi mai frumos decît să găseşti pe neaşteptate o comoară, care să te scape de toate necazurile? Şi dacă eşti cumsecade şi comoara îţi prisoseşte, să mai dai şi la alţii din ea. Deocamdată însă am început filmul avînd la îndemînă nişte nenorocite de bucăţi de piele de capră. Pe trei le-am ascuns şi trebuie să încep doar cu una. Scriitorii şi cu mine, regizorul, am găsit cui s-o dăm pe prima, apoi ne-am certat cui le încredinţăm pe celelalte trei. Am făcut ca aceste hărţi să treacă din mînă în mînă, de la unul la altul și între datele acestei povestiri să rîdem sau să ne înfiorăm de lucrurile neprevăzute care se petrec cu această comoară. Desigur că finalul duce la realizarea unui ideal mai general, mai înalt. Un final optimist? — Ar fi primul in cariera dumitale. — Crezi că va fi optimist? — Chiar dacă nu cred, pentru acest gen de film, parcă aş prefera. — îţi voi face plăcerea. — Să vorbim puţin şi despre actori. — Mircea Albulescu, în rolul şefului agiei, cu o familie numeroasă şi neîndemînatică. Tom­a Caragiu, într-un paşă izolat şi nefericit; Gina Patrichi, o hangiţă tristă; Jean Constantin şi Aristide Teică, doi cămătari. Acestea sunt personajele dintr-o ta­bără. De cealaltă parte... — «Neînfricaţii». — Violeta Andrei, în rolul unei femei-haiduc, bună, sentimentală şi care iradiază dragoste în jurul ei, George Coulin, în rolul Mărgelatul (zis Singu­raticul) . — Cel care cade de pe cal şi se ridică cind nu te aştepţi ? — Exact. — D­octor ? — E student în anul III la Institutul de arte plastice. Am filmat cu el, a fost tîrît de arnăuţi printre pietre, e ameninţat la tot pasul cu moartea şi toată lumea are nevoie de el. Chiar şi propriul lui duşman. — Spuneai odată că filmul de televiziune el se apropie foarte mult de teatru. — Aşa-i. Nu mă feresc de dialog mult şi de per­sonaje puţine în cadru. Exclud aşa-zisa «atmosferă cinematografică», pentru că pe micul ecran îşi pierde aproape total valoarea. Introduc în loc ac­ţiunea, prim-planul. Totul trebuie să se întîmple cît mai aproape de sticla televizorului. Din păcate, deocamdată, telespectatorul nostru nu va putea vedea filmul în culori. — Intr-adevăr, din păcate, pentru că după decorul pe care l-am văzut, culoarea are un rol foarte impor­tant în acest film. — Are. De aceea și televiziunea a acceptat doi operatori cu experiență în filmul color: Al. Intorsu­­reanu și Gh. Fischer. — Te bucuri intr-adevăr că faci filmul ăsta? — Da’ cum să nu? Ca un copil. Şi sînt foarte fe­ricit că lucrez pentru a doua oară cu Eugen Barbu, cu care am colaborat excelent la încă un film, după cum ştii... Deci mai bine nu se poate Iulian Mihu mi-a mai spus un lucru foarte impor­tant atunci cînd încerci o experienţă nouă: că are «Singuraticul» /ro//an Mihu«Singuraticul» George Coulin 4

Next