Cinema, 1971 (Anul 9, nr. 1-12)

1971-06-01 / nr. 6

pe ecrane deloc demagogică — a bărbaţilor tăcuţi ca Samuraii, ce nu-şi preiau ca ştafetă sentimentală, decit acel „Ye...“ dezlănţuit şi eliberator, din final. Ca farmec şi fineţe de joc, cuplul Delon­ Bronson mi-a amintit de Newman-Redford din „Butch Cassidy". Succesul nu i-a dat timp A.M. Aceleaşi lucruri, acelaşi film am văzut şi eu. In altă ordine de idei. Autorul cronicii zice că „Alain Delon nu este de loc un actor de compo­ziţie". Observaţia m-a surprins, pentru că niciodată nu mă întreba­sem ce fel de actor este Delon. Pro­babil că are dreptate — dar poate că va deveni un actor de compoziţie, pentru că mi se pare că are toate resursele. Nici n-a fost „silit" să devină un actor de compoziţie, nici n-a avut timp — succesul nu i-a dat timpul. Trebuie să aşteptăm să îm­­bătrinească Alain Delon. Trebuie să aşteptăm să vedem cum va imbătrini Alain Delon. (Stupidă aşteptare...) Gelu IONESCU în stilul Melville 18 din nou despre dragoste ★ ★ Producţie a studiourilor Mosfilm. Regia: Ghiorghi Natanson. Scena­riul: Edvard Radzinski. Imaginea: Vladimir Nikolaev. Muzica: A. Fliar­­kovski. Cu: Tatiana Doronina, Alek­sandr Lazarev, Oleg Efremov, Elena Koroleva. Intr-un restaurant, un tînăr se urcă pe o estradă pentru a recita un poem. Tînărul, uşor timid la început, începe apoi să se înflăcă­reze, face gesturi largi, ochii­­ îi strălucesc, glasul i se amplifică... în­sufleţirea poetului, sinceră, are însă un aspect comic, ridicol. Pe acest fundal contrapunctic, gîndit parcă în spiritul filmelor cehe din noul val, debutează melancolica poveste de dragoste despre Nataşa şi Ela. Ela, tipul cuceritorului, cu zimbe­­tul uşor distant e frapat de sensi­bilitatea Nataşei, de admiraţia ei naivă faţă de poetul amator. Cei doi vor încerca să se iubească. Traseul liric suferă însă de o expunere cam liniară. Cele două existenţe sunt din ce în ce mai sumar caracterizate. Tinerii aceştia prezen­taţi cu o psihologie primară par a nu avea trecut, viitorul îi preocupă prea puţin, iar prezentul e destul de lipsit de relief. Dialogul lor e plat, denotînd o viaţă interioară săracă. Nimic nu mai aminteşte de momentul iniţial al filmului. Banalitatea vieţii cotidiene nu apare transfigurată artistic pe ecran. Cu atît mai mult regretăm dăruirea cu care joacă Tatiana Doronina, ca şi expresivitatea ţinutei lui Aleksandr Lazarev amintind, pe alocuri, de silueta lui Yves Montand. Un contur ceva mai definit îl au personajele din cadrul secundari „Şoricelul", o stewardessă scundă cu faţa bosumflată, cu ochii mici şi întunecaţi, neatrăgătoare, invidioasă pe succesul Nataşei; scenariul îi dă posibilitatea să creeze din cîteva scene un personaj. De asemenea, tînărul obişnuit de mic să fie mereu încununat prea uşor cu­­ lauri, şi căruia viaţa nu-i mai permite să obţină la fel de uşor succesul. în final, pentru a evita un happy­­end, conform poveştilor de acest gen, scenaristul a recurs la o rezolva­re artificială, forţat antişablon. După „Ocolul", „Tandreţe", „Strada, lă­turalnică“, ne-am învăţat să cerem mai mult de la întîlnirile dintre un bărbat şi o femeie. Dan OZERANSKI Pro sau Contra? Doronina in acest rol Doronina imi amintea cu insistenţă de personajul interpretat tot de ea in ,,Tandreţe“ — excelentul film al regizoarei Tatiana Lioznova. Alăturarea nu se datora desigur doar prezenţei actriţei, ci şi asemănării dintre cele două personaje propuse, care au puncte comune in biografia lor sentimentală, care au aceeaşi auri de inocenţă şi aceeaşi convingere sin­ceră in posibilitatea fericirii. Filme­ treci pragul ** Regia: Richard Viktorov. Cu: Ev­­gheni Karelsk­ih, Irina Korotkova, Konstantin Koskin, Natalia Rîcia­­gova, Iuri Fisenko. Să-nsemne, oare, a te maturiza, a deveni un altul? Presupune, oare, maturitatea, promovarea egoismului, începutul unui proces de falsificare a fiinţei tale intime, de mortificare a propriilor simţăminte în funcţie de interese de moment şi de un scop ales arbitrar pentru a-ţi jus­tifica existenţa? Aceasta e întrebarea pe care o lansează filmul. Un gru­p de elevi, trei fete şi patru băieţi, la graniţa dintre şcoală şi facultate, trăiesc intens momentul opţiunii, alegerii viitorului. Filmul merge pe urmele traversării acestei graniţe pe cît de invizibile, pe atît de reale. Desprinderea de adoles­cenţă scade treptat coeziunea gru­pului. Prietenia ce-i reunise cîndva se destramă, au loc primele deso­lidarizări, primele căsătorii din in­teres. Asistăm la retragerea fiecăruia pe o poziţie „strategică", la refluxul prieteniei, la înstrăinarea ce survine intre tineri intr-un moment decisiv in viaţă. Fără didacticism ni se sugerează că fiecare vîrstă are un prag, care trebuie trecut cu demnitate şi omenie. Plăcut de urmărit, cursiv, filmul alternează cu abilitate epi­soade variate. Aş remarca printre altele secvenţa în care cei doi tineri, pe malul apei, îşi probează unul altuia sentimentele. Aparatul ameţit parcă îi învăluie cu tristeţe. Vîntul, cerul, trestiile, chipurile lor, părul lor se învălmăşesc într-un dans unduios, ca o ultimă fluturare a aripilor adolescenţei. Finalul lan­sează un optimist apel pentru men­ţinerea cu orice preţ a prieteniei, cinstei, demnităţii, în orice împre­jurare de viaţă. Esop * D.O. Producţie a studiourilor bulgare- Reg­ia: Ranghel Vîlceanov. Cu : Gheor­­ghi Koloiancev, Miroslav Mahacek. Despre figura semilegendară a fabulistului Esop nu au rămas multe date. De aceea Vîlceanov nu a cău­tat adevărul istoric. Anacronismele transpar din fiecare imagine, solu­ţiile plastice adoptă o stilizare li­beră, simplificatoare, coloritul este convenţional, muzica comentează în spirit pseudo-clasic. Filmul e con­ceput mai mult ca o meditaţie poe­tică şi filozofică asupra valorilor eterne ale omului — aspiraţia că­tre frumos, armonie, prietenie, în­credere, dragoste — aspiraţie prea adesea înşelată şi înfrîntă. Compus din diferite episoade, fiecare co­mentat de un Esop contemporan, un fel de comper din umbră al filmului. Leitmotivul alegoriei, impus de tradiţia genului, permite re­gizorului o reactualizare a sensurilor ideologice şi psihologice imaginînd o parabolă modernă la scara istoriei, evitînd moralismul sentifriental-naiv al fabulelor. Este parabola spiri­tului uman care ştie să domine ac­ţiunea timpului, care ştie să-şi afirme dreptul la libertate. Esop moare pentru că a îndrăznit să creadă în libertatea socială a scla­vului, în libertatea interioară a omului. Esop moare pentru că a avut îndrăzneala să înţeleagă şi să arate şi altora demagogia tiraniei. Vîlceanov ţintind către sensurile adinei ale operei fabulistului din antichitate a evitat să facă din „Esop" o imitaţie de super-producţie. Totuşi filmul său rămîne static, retoric şi cu regret trebuie să con­statăm că înseamnă de fapt o ambi­ţie înşelată pentru autorul său. Nu regăsim stilul său original de factură lirică, spiritul său analitic cu care sonda realitatea socială şi umană din filmele care l-au consacrat ca o mare personalitate: „Voci în insulă", „Soa­re şi umbră", „Prima lecţie". Pe cînd o reîntoarcere la menirea sa: filmul de actualitate? Monica STANCIU un loc pentru îndrăgostiţi _______________________ Regia: Vittorio De Sica. Cu: Faye Dunaway, Marcello Mastroianni, Enrico Simonetti. Cu greu mai poate fi dat alt exem­plu de film care să compromită deodată trei nume de prestigiu: De Sica — a cărui personalitate artistică complexă este legată de istoria a peste 40 de ani de cinema; Mastroianni — inter­pret-artist ce nu poate fi despărţit de marile filme ale deceniului 7; Faye Dunaway — actriţa americană de teatru ce a ajuns mai tîrziu, dar la o celebri­tate întemeiată în film, ca şi după rolul lui Bonnie. Toţi trei eşuează într-o melodramă poleită din care lipsesc cu desăvîrşire secvenţele de cinema. Scenariul uzează cu imperti­nenţă de una din cele mai tragice valenţe ale lumii contemporane, boala pentru care toată lumea aş­teaptă ca un Premiu Nobel să-i răsplătească pe cei ce-i vor găsi leacul. Tratamentul cancerului este aici un­ iubit latin, apărut la comandă şi ademenitoare extravaganţe puse la dispoziţia aceluia căruia banul nu-i refuză nimica. Suntem­ atit de de­parte de tragismul sobru şi sfîşietor din „Prinţesa“... Pe actori îi recu­noaştem după chip, nu după inter­pretare. Pe regizor după nimic. Ai impresia că numele i s-a strecurat ne­generic dintr-o eroare.­­ A.D. am mai văzut... _________________________________M

Next