Cinema, 1975 (Anul 13, nr. 1-12)
1975-01-01 / nr. 1
Protagonist: comunistul de omenie Orice mare cultură a impus epocii modelele sale de umanitate Ce tipuri exemplare aţi reţinut din filmele noastre? Cum credeţi că ar putea cinematografia noastră să le impună fără a cădea într-un schematism didactic, într-un optimism convenţional? __________________________________________________/ Dacă cinematografia noastră a creat pînă acum mai puţine tipuri exemplare (ca modele ale umanităţii socialiste), se datoreşte faptului că ne-am apropiat prea în chip ideal de modelele oferite de viaţă. Preconcepţia şi imixtiunea voinţei de a conferi cutărui şi cutărui personaj o anume calitate corespundeau mai mult tendinţei noastre de a elabora un tip dorit, ducind inevitabil la schematism, departe de adevărul de viaţă, singurul apt să influenţeze conştiinţa spectatorului, să-l convingă şi să-l emoţioneze. în acelaşi timp, în răspunsul concret la întrebarea dumneavoastră, se poate ascunde latent un alt pericol de schematism, căci nu poate fi avansată o reţetă oarecare chiar în numele anti-schematismului. După mine, însă, acest tip exemplar se leagă mai Mărturisesc că termenul de «erou exemplar» mă nelinişteşte. Că el implică o noţiune mai mult abstractă decît reală şi că întruchiparea lui conform unor canoane date n-ar duce decît la o schemă «perfectă» care, în cele din urmă, tot schemă ar rămîne. Oare nu ne întoarcem astfel, vrîndnevrînd, la dezbaterea vechei și desuetei probleme în legătură cu eroul cu «pete» sau fără «pete»? Mi se pare mai propriu eroul reprezentativ, eroul timpurilor noastre. Ca şi timpurile în permanentă schimbare, acest erou — care nu poate fi decît al prezentului — se schimbă continuu și ceea ce poate fi socotit «exemplar» pentru o epocă sau o perioadă de timp nu este obligatoriu să rămînă exemplar pentru alta. Timpul, în devenirea lui, n-are altă măsură decît oamenii lui. Calendarul nu este decît o unitate de măsură rece, indiferentă, ca orice unitate de măsură şi, de aceea, invocăm un timp al istoriei. El nu aparţine nici clepsidrei, nici sfinţilor din calendare. Timpul istoriei este timpul oamenilor care nu se măsoară în ore, în zile, în luni sau în ani, ci în fapte, în realizări, în conştiinţă. Eroul timpului este puţin de dificultăţile pe care el, omul, le intîmpină în lupta sa pentru o viaţă nouă, cît de avatarurile lăuntrice, cu care fiecare individ răspunde şi se manifestă faţă în faţă cu aceste dificultăţi. De aceea creatorul unui asemenea tip ar trebui să retrăiască, să înţeleagă în toată complexitatea acest proces şi să fie capabil, bineînţeles, să-l aducă pe ecran. Probabil că un tip, un personaj care în procesul de cunoaştere impus de lupta în care este angajat, comite erori pînă ajunge la capătul labirintului, poate fi mai convingător, mai generator de emoţii şi mai demn de urmat pe plan etic, decît acele personaje infailibile, neprihănite ca îngerii, care se mai întîlnesc uneori prin filmele noastre. Dar acest drum — iertaţi-mi metafora învechită — este departe de a fi un drum pavat, drept, presărat cu roze... eroul faptelor unei epoci, eroul frămîntărilor acesteia, al conflictelor pe care le generează însuşi procesul devenirii epocii, al perfecţionării ei. El trăieşte o dată cu timpul său şi numai astfel supravieţuieşte transformării timpului. Tocmai rapiditatea prefacerii acestui timp şi a conţinutului său ne handicapează de cele mai multe ori în surprinderea veridică, reprezentativă — hai să-i zicem «tipică»— a eroului caracteristic timpului. Poate că mai mult decît celelalte arte, în orice caz mai mult decît poezia sau muzica, filmul suferă acut acest handicap. Timpul ne-o ia înainte, eroii noştri rămîn mereu cei ai zilei de ieri, foarte arareori devin ai prezentului şi, aproape niciodată,ai viitorului. În faţa acestei situaţii resimţită de unii creatori deosebit de acut, solicităm «patosul distanţei», binecuvîntata formulă uşor diversionistă, menită să ne justifice întîrzierea. Eroi «exemplari» ai ecranului nostru? Şi aici sîntem nevoiţi să privim în urmă pentru a-i descoperi dar, identificîndu-i (şi, fără îndoială, mulţi dintre ei sînt identificabili şi vor dăinui), constatăm că erau exemplari pentru «atunci»,deoarece reprezentau fragmente revolute dintr-o epocă în continuă devenire. Soluţia n-ar fi decît «devansul» de inspiraţie, prospecţia în perspectivă, curajul de a desprinde din trăsăturile omului prezentuată prin surprindere n-aş putea răspunde imediat cum aş răspunde dacă aş fi întrebată despre tipurile exemplare din literatura românească. Cine dintre noi nu poartă în minte şi în suflet, ca pe cele mai apropiate rude, personaje ca Vitoria Lipan, lacob Onisie, Darie sau Moromete, ale căror nume, întîlnite sau rostite oricînd şi oriunde, vin spre noi cu întreaga lor viaţă, cu întreaga lor personalitate, plină de calităţi şi defecte, în aşa fel de parcă ieri am fi avut cu ei ultima întîlnire, pentru că sînt atît de adevărate încît se confundă cu propria noastră viaţă. Cu filmele noastre se întîmplă ca şi cu romanele poliţiste. Le citim fără întrerupere, cîteodată chiar cu interes, dar este suficient să treacă 2—3 zile şi să nu mai fim în stare să ne amintim personajele lor. Ciudăţenia aceasta o împrumută deseori şi filme care, la o primă vizionare, ni se păreau reuşite, dar după o vreme, le-am şi uitat. ...Şi totuşi m-am grăbit. M-am oprit doar o clipă să mă gîndesc la filmele văzute şi iată că vin spre mine, vii, cu toată fiinţa lor şi Salamandră din «Explozia» şi Monica din «Drum în penumbră» şi Andrei din «Trecătoarele iubiri» şi Stoian şi Duma din «Puterea şi Adevărul» şi fraţii din «Fraţii» şi Miclovan din «Cu mîinile curate». Ce propun? Propun portretul unei femei adevărate, a cărei forţă a întrecut demult ceea ce se cheamă «forţă obişnuită». Bineînţeles că nu mă refer la forţa sa fizică. O femeie-om, bîntuită de furtuni sufleteşti prin care numai un om poate trece, dar tot el, «omul», le poate depăşi. O femeie al cărui soţ este bolnav, a cărei fiică a fugit prea aproape în timp ca să pot avea o viziune exactă asupra vreunui tip exemplar apărut în cinematografie. De altfel, nu cred că rolul artistic şi social al filmului este de a propune şi impune eroi exemplari. Asta îmi aduce aminte de tabla care în clasele primare se împărţea în două: buni şi răi. Nu se pot propune tipuri exemplare. Orice creator angajat într-ale cinematografiei poate să-şi propună la un moment dat o anume lumină pe care să o proiecteze asupra unui personaj. Rezultatul este condiţionat de capacitatea de înţelegere, de sinceritate şi de capacitatea artistică de exprimare. Cred că e mult mai important tutul pe cele ale omului viitorului. Temerară acţiune întreprinsă doar cu timiditate şi supusă apoi confruntării cu viaţa. Dar tocmai această confruntare poate demonstra adevărata măsură a talentului izvorîtă din obligaţia creatorului de a trai mereu cu timpul său, cu timpul viitorului de acasă, a cărei prietenă i-a prilejuit o mare decepţie — dar la care sute de oameni, venind, găsesc o profundă înţelegere pentru tot ce-i frămîntă, pentru tot ce-şi visează. O femeie al cărui oraş străluceşte de cîţiva ani,de cînd ea este primăriţă. Cunosc un tînăr pe care bucuroasă l-aş transforma într-un erou «exemplar». Are 27 de ani, este inginer şef al unei importante uzine dintr-un oraş de provincie. A ajuns aici din dorinţa de a se întoarce «acasă» deşi, fiind primul la facultate, ar fi putut rămîne în Bucureşti. Totul, dar totul merge perfect în ceea ce priveşte munca la servici. Acasă omul poartă nefericirea unei iubiri părinteşti căzută asupra lui,cum singur o spune, «ca un bolovan care-lstriveşte, nelăsîndu-l cel puţin să respire». Cauza? Părinţii au uitat că băiatul lor a crescut, că-şi poate purta singur de grijă, că poate conduce o uzină... Şi astfel într-o casă în care există iubire de la copil la părinţi şi de la părinţi la copil, viaţa, cu complicaţiile ei, a devenit un chin. Nu se pot da «reţete», am cădea — aşa cum sună întrebarea — în schematism. Totuşi, din experienţa celor 25 de ani de realizator de filme documentare,îmi permit să spun că singura cale care ne-ar feri de aceste lucruri este aceea de a fi tot timpul, fără întrerupere, în mijlocul vieţii tumultuoase, a acestei vieţi bogate pe care ţara noastră ne-o oferă în aceşti ani creatori. Singură ea, viaţa, este aceea care, cercetată, iscodită, se lasă descoperită, lăsîndu-ne să alegem din ea ceea ce ni se pare mai profund şi mai adevărat, ca să existe oamenii, creatorii care, uzînd de calităţile mai sus amintite, să propună lumii problemele, subiectele care le sînt mai proprii întru definirea noastră, a oamenilor acestei istorii, pe acest pămînt. De altfel s-au văzut destui coloşi de lut apăruţi tocmai din dorinţa apriorică de a face eroi exemplari şi extraordinari, coloşi care s-au năruit în săli dezamăgite, din cauza golului artistic care însoţea «eroul exemplar». Cred că am răspuns deja la întrebarea a doua, doar că aş face precizarea că în general se consideră ca «uman» eroul pozitiv care face o greşală, apoi îşi dă seama de ea şi forţa colectivului îl îndreaptă din nou şi 2