Cinema, 1982 (Anul 20, nr. 1-12)

1982-01-01 / nr. 1

n luna ianuarie, peste 30 de filme în lucru Trandafirul galben Altă casă, altă spadă. «Drumul oaselor» continuă... Scenariul: Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail Regia: Doru Năstase Casa Cinci Revine Mărgelatu...­ ­ La Hanul lui Manuc, unde se filmau secvenţe din «Trandafirul galben» n-a fost cu putintă să stăm de vorbă cu Mărgelatu, alias Florin Piersic. Era tot timpul la cadru. Filma non­stop. Abia seara, in cabina de la Tea­trul National, in timp ce se pregătea să intre în spectacolul cu «Cartea lui lovi­tă», sosit direct de la filmare, Florin Piersic povestește non-stop, tot fără să-şi tragă răsuflarea, despre Mărge­latu. Pe cit e de zgi­cit la vorbă eroul din film, pe atit e de vorbăreţ interpretul lui: «Ca să parafrazez o replică a lui lovită, Mărgelatu e cel care rabdă şi tace, dar bine­înţeles la cota cea mai înaltă. Tace şi tace, în Drumul oaselor (care am paranteză fie spus, la televiziune a pierdut mult din sa­voare, din culoare), are o singură secvenţă în care vorbeşte mai mult. Işi povesteşte viaţa dar o face în mod «perghintian» în aşa fel încît nu ştim dacă nu e vorba de o viaţă inventată. Toţi actorii care joacă astfel de personaje (Gabin pe Maigret, de pildă) nu se exteriorizează. Vezi din pri­viri ce coace. M-am bucurat să încerc şi eu acest gen de roluri. Dar n-am înţeles de ce mulţi au spus după Drumul oaselor «în sfîrşit,joacă şi Piersic un rol». Pînă la Mărgelatu, aşa îmi cereau rolurile să fiu: exuberant, vorbăreţ, zîmbitor. Mărgelatu îmi cere sobrietate, linişte şi calm pe care acum le simt şi sînt ale mele. Am mai îmbă­­trînit şi eu (nu sufleteşte), s-au mai aşezat o serie de lucruri în mine. Ceea ce nu în­seamnă că reacţionez cu întîrziere, dar înainte de a face un gest mai număr şi eu pînă la 10. Nu cred că Mărgelatu e un accident printre rolurile mele de compozi­ţie (dealtfel acestea mă atrag cel mai mult). Dovadă că în teatru joc acest lovit­, un om puternic, cum poate nu sînt eu în viaţă, stăpîn pe sine, chiar cînd e la anan­ghie nu-şi pierde cumpătul. Indiferent ce rol fac, de dramă sau de comedie, în teatru sau în film, obsesia mea e să nu le aduc spre mine, să nu le împrumut zîmbetul lui Piersic, cel pe care îl ştim bine, eu şi cei 22 de prieteni apropiaţi. Din păcate, în Trandafirul galben, pierd exact ce era mai interesant în Drumul oaselor: miste­rul, faptul că spectatorul nu ştia de unde să-l ia pe Mărgelatu. Aici însă, acest El Fugitivo e deconspirat. El e «Trandafirul galben». Se ştie că e vorba despre transpor­tul de odoare pe care el îl duce lui Bălcescu. Toate acestea le ştiu desigur cei care au văzut Drumul oaselor (de pildă, eu şi părinţii mei, care l-am văzut de mai multe ori). II voi prezenta chiar în zilele de Anul nou într-un turneu în Israel într-o gală de filme româneşti alături de Pintea, Eu, tu şi Ovidiu şi Paraşutişti, în Trandafirul galben deci, nu-mi rămîne altceva de făcut decit să-i urmez isprăvile lui Mărgelatu, mai mari sau mai mici. Aşa începe filmul, cu poliţia pe urmele lui. Continuă să fie pericolul numărul 1. Dar pentru că posă­­ceala merge şi ea pînă la o limită — oricum nu e genul meu — am încercat să-i aduc personajului şi o mică licărire de căldură, să nu fie obositor de linear. Un erou de serial, cum a fost şi Şapte cai din Haiducii, orice s-ar spune, trebuie să aibă şi farmec, ca publicul să ţină cu el. Tocmai cînd cre­deam că am terminat definitiv cu astfel de, roluri şi aşteptam să trec la roluri de unchi, de toţi decepţionaţi, părăsiţi, munciţi, iată-mă din nou «un cavaler al dreptăţii», în paranteză fie spus (eu trăiesc între pa­ranteze), îmi place cînd copiii de pe Gabro­veni, care stau ciorchine lîngă echipa de filmare mă strigă Mărgelatu... E bine să ne păstrăm tărima de copilărie din noi. Pot să vă mai spun că eroul — ca în onor serial — nu moare. Nu arde odată cu «ca­­tine»-ul și apucă să-i trimită Agathei un trandafir. Casa de filme Cinci lasă sus­­pens-ul pînă la începerea filmărilor la Mis­terele Bucureștiului, film pe care îl va realiza tot Doru Năstase după scenariul aceloraşi autori: Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail. Mărgelatu va trebui din nou să încalece pe cal, să-şi onoreze premiul ACIN pe care l-a primit după Drumul oa­selor. Oricît aş face pe modestul (sînt cît nu se poate spune) am umblat cu diploma de la ACIN la mine, cum nici cu pozele de familie n-am făcut-o. Am s-o înrămez şi am s-o pun alături de fotografia de la pre­miera «Oameni­ şi şoareci», alt eveniment de seamă şi de suflet în viaţa mea. Premiera Trandafirului... va fi în 1982 cam pe atunci cînd eu împlinesc 46 de ani. Dacă mai e loc în pagină, aş răspunde şi la ultima întrebare pe care nu mi-aţi pus-o dar ştiu că aşa se obişnuieşte: ce pregătesc pen­tru ’82, în afară de Misterele Bucureştiu­lui, un rol inedit într-un film al lui Virgil Calotescu, un ţăran în viitoarea timpurilor. Şi un rol într-o posibilă ecranizare a unui muzical de mare succes după «Steaua fără nume» de Mihail Sebastian, spectacol scris de Edmond Deda în regia colegului meu Matei Alexandru (la ecranizare cola­borează cu regizorul Gheorghe Naghi) Dacă se va face filmul (și nu văd de ce nu s-ar face) aș avea-o ca parteneră pe Angela Similea în rolul Corinei. Dar deocamdată important e... Trandafirul». O actriţă în rol de actriţă e ! — Ce înseamnă pentru o actriţă să interpreteze o actriţă? Ce înseamnă pen- I tru Marga Barbu rolul Aga­tha din «Drumul oaselor» şi din «Trandafirul gal­ben»? — Un rol ca oricare altul. Nici mai greu, nici mai uşor. Poate mai interesant, Agatha fiind o actriţă de acum o sută de ani. O femeie emancipată, bonjuristă, a fost în Englitera, fumează, are mai puţine preju­decăţi dar şi scrupule mai puţine. O actriţă la vremea aceea, o femeie de lume ca ea, schimba toaletele de cîteva ori pe zi, odată cu accesoriile care erau foarte importante (ceea ce trebuie să recunoaşteţi nu e apa­najul unei actriţe de azi). Sincer vorbind, mă simt încătuşată în pălăriuţele astea mici şi în dantele — nu sînt genul meu şi mi-ar place mai mult o pieptănătură dezordonată, o filmare în cadru natural Deşi e o epocă pe care o cunoşteam din lecturi, m-am documentat pentru rol, am studiat descrieri de oameni, caractere şi obiceiuri din Bucureştiul de altădată. Am urmărit tipuri de coafuri şi accesorii vesti­­mentare,pentru că,dacă în Drumul oaselor Agatha era mai mult călare, în Trandafirul galben schimbă 10 rochii și apare în cele mai variate medii: la Băile Mehadia (s-ai filmat la Herculane), într-o mînăstire ca­tolică unde va fi sechestrată, pe un vas pe Dunăre, prin diferite bănci, urmărind averea care traversează și Drumul oaselor. — în filmele de capă şi spadă, în westernuri sau în alte filme de aven­turi, ne-am obişnuit să întîlnim perso­najul feminin ca decor sau cel mult, ca miză. în «Drumul oaselor», Agatha contrazicea regula, avînd un rol deter­minant în acţiune. Se întîmplă la fel în «Trandafirul galben»? — Chiar schimbînd toaletele, rolul Aga­thei e departe de a fi doar pitoresc. Se luptă în continuare cot la cot cu persona­jele dure să pună mîna pe tezaur, vrînd să-şi cumpere un teatru la Viena. Dar, fireşte, Mărgelatu îi dejoacă planurile... Nu e prima femeie de acţiune, energică, dură, pe care o interpretez. Aniţa e drept că trăia mai mult in umbra Haiducilor, mai degrabă îndurînd decît acţionînd, dar n-aş putea spune că era o suavă sau o blîndă resemnată. Cred că atît Aniţa din Haiducii, cît şi Agatha din Trandafirul galben (şi Drumul oaselor) se apropie de Marta din Procesul alb şi chiar de Gerda din serialul August în flăcări, fiind din aceeaşi familie a personajelor pline de vitalitate, partenere egale cu băr­baţii, care-şi urmăresc tenace un scop, fără a ezita uneori să uzeze de orice mijloc. N-am jucat genul de femeie care se lasă dusă de împrejurări. Excepţie fac poate Marta din Procesul alb şi madam Farfar­i din Bietul loanide. Sigur, sufleteşte n-am aderat prea mult la Agatha. Am interpretat-o pur şi simplu. E şi greu să intri în pielea unui personaj împins la fapte abominabile. Dar cum se ştie că personajele negative au faţete mai interesante pentru un actor şi cum nu vreau să mă repet, mă bucur cînd întîlnesc un personaj cu care nu fac corp comun. Lipsa de omenie şi căldură a Agathei îmi lasă o oarecare senzaţie de neîmplinire. Nu ştiu nici dacă publicul va suporta cru­zimea unei femei pe ecran. Cred că o să pierd jumătate din spectatorii aduşi de Anita. — S-ar putea să cîştigaţi o altă jumă­tate... — Oricum, să nu cerem prea mult de la filmele de aventuri... Omul din umbră — Arătaţi-mi un actor care aleargă ii lecare dimineaţă 10 kilometri ca să fie gata în orice zi, în orice clipă, dacă-l chea­mă un regizor... Pe vremea când nu erau­­ .iscadori în Buftea, făceam tot... — O introducere mai bună nici nu se putea găsi pentru discuţia cu Papii Panduru. Peste 40 de roluri secundare sau episodice în film, aproape 60 în teatrele din provincie şi din Bucureşti, un «Trandafirul galben» interpretul lui Martolea. — De fapt primul rol principal într-un film. — Cine e Martolea? — Un negativ care netezeşte calea pozi­tivilor, a izbîndirii. E omul din umbră care foloseşte tot felul de tertipuri, împuşcă în dreapta şi stînga, de cîte ori îl vezi, ştii că se pregăteşte ceva tulbure. E spatele tare al Agathei, fără de care ea nu face nici o mişcare. Un rol de acţiune, un tip hidos prin ceea ce face, dar cînd te gîndeşti că la vremea aceea nu se obţinea nimic fără astfel de procedee... Individul trece prin fel şi fel de peripeţii pe muchie de cuţit. De obicei, actorii care trec prin roluri de risc sunt dublaţi. Eu îmi fac singur cascadele. La un moment dat trebuie să atacăm în film un poştalion. Ca să ieşi din pădure pe un armăsar de curse (de la «Steaua»), s-o iei drept spre poştalion prin toc, avînd in jur cascadorii care nu se joacă, să sari un şanţ lat de 4 metri şi să ajungi poştalionul din mers, trebuie să ştii ce înseamnă va­loarea unei fracţiuni de secundă, cînd te joci cu moartea. Ca actor nu intri de bună voie în iad. La Brăila filmam pe un vas. Se stabilise un cascador care trebuia să coboare pe ancoră, să ia barca de lîngă vas şi să ajungă cu ea la mal. Ştiam că apa te trage sub vas şi că împotriva curentului nu pot merge decît oameni obişnuiţi cu apa. I-am propus regizorului Doru Năstase să-mi fac singur manevra. N-a fost de acord. In timp ce se aranjau luminile,am luat barca, am adus-o lîngă ancoră (exact ce nu se izbutise la repetiţie), am legat-o, am urcat pe ancoră, am coborît din nou şi am dus cu bine barca la mal. «Extraordinar, a strigat regizorul. De ce n-am filmat? Mai poţi să faci odată?» Din seara aceea Doru Năstase a căpătat încredere în mine şi nu m-a mai dublat. Noi actorii avem zilnic atîtea în­­tîmplări, încît dacă am ţine un jurnal, aţi vedea că întîmplările nefilmate sînt de multe ori mai interesante decît filmarea propriu-zisă. Sînt şi întîmplări dramatice, cum a fost un accident într-un defileu stîncos, unde cai şi călăreţi s-au ales cu oase rupte şi unde am scăpat ca prin mi­nune, pentru că mi-am dat drumul în pră­pastie. Am trecut prin multe în teatru şi în film. Lîngă mine s-au format colegii mei, care au devenit vedete, în timp ce eu «le duceam tava». Dar nu-mi pare rău. Mă vedeam, nu mă vedeam, eu mi-am jucat întotdeauna momentul cu credinţă. Am ju­cat şi muncitori, şi ţărani, şi daci... roluri mai mult de acţiune, mai mult pe cai (am­ copilărit la ţară, tata avea cai). Primul rol mai consistent a fost în Pruncul, petrolul şi ardelenii, rol pe care l-a creat anume Dan Piţa pe parcursul filmărilor. — Acum, după primul rol principal in «Trandafirul galben», aţi mai accepta un rol episodic? — Oricînd. Cu tot sufletul. Chiar dacă o secundă apar în film, joc ca și cînd aş fi eroul principal. Pentru mine important e ca momentul pe care-l fac, să-l fac ade­vărat. Roxana PANĂ Din aceeaşi familie cu Aniţa din Haiducii şi cu Marta din Procesul alb: Marga Barbu (alături de Vistrian Roman) Un actor care nu acceptă să fie «dublat» (de cascadori): Papii Pandurii 5

Next