Clopotul, 1950 (Anul 6, nr. 324-377)
1950-01-01 / nr. 324
Ipoteștii de ieri și de azi, satul în care a copilărit marele răsvrătit împotriva asupritorilor și prigonitorilor, poetul poporului, Mihail Eminescu de HORIA FLORIAN Aproape de valea Siretului și la o distanță de vreo 10 kilometri de capitala județului nostru, se află satul Ipotești. Un sat ca dealtfel miile de sate ale țării noastre, în trecut pradă celor mai crunte înrobiri și exploatări moșierești și chiaburești, mizeriei, bolilor și întunericului,— astăzi croinduși — ajutat de forța conducătoare din Republică, Partidul Muncitoresc Român, de clasa muncitoare,— drum spre lumină și fericire, spre socialism. Acum o sută de ani, In acest sat de clăcași, a văzut lumina zilei copilul Mihai a lui Gheorghe și Raluca Eminovici, copil ce avea să devie mai târziu cel mai de seamă poet al nostru marele Mihail Eminescu... Bătrânii satului, care l-au cunoscut, s’au dus de mult... Acum câțiva ani mai trăia unul, țăranul muncitor Toader Bidău, ajuns la frumoasa vârstă de 100 de ani, își amintea de iarna acelui an—„prin Decembrie 1849, când se răspândise — zicea el — vestea, că în curând fia casa lui Gheorghe Eminovici, va fi cu mătrie mare, s’a născut un fecior... Despre Stare Civilă în sat sau comună, nici vorbă... Au trebuit părinții să se ducă tocmai în târgul Borșenilor, la parohia Uspenia, spre a-i declara nașterea la mijlocul lui Ianuarie a anului următor — povestea moșloadei Bidău*). Dar de ceea ce își amintea mai cu drag bătrânul țăran muncitor, erau năzdrăvăniile” din copilăria și adolescența lui Mihăiță, năzdrăvănii de care continuă să povestească încă și azi urmașii țăranilor muncitori contemporani ai lui Eminescu. „Nu odată fugea de acasă prin pădurile învecinate pe unde „hoinărea" și visa... Iubitor al vietăților, venea adesea acasă cu sânul plin de pui de șărpi, de șopărle și alte drăcovenii, cărora le făcea apoi culcuș din verdeața atât de scumpă lui, spre mai marea spaimă a părinților săi”. Reîntors de la învățătură de la Cernăuți, nu odată poposea la Toader Bidău, plăcăndu-i mult povestirile, istorioarele ltdbădia Toader, pe care le sorbea cu nesaț, nedespărțit de „garafa de rachiu și de mahorca puturoasă pe care n’o mai slăbea, de se făcea negru prin casă de atâta jumătaie”. Pe lângă că era „un mare cărturar” Ipoteștenii mai știu din bătrâni că „conul Mihăiță” — cum le plăcea, să-l numească din cauza stimei care i-o păstrau pentru învățătura sa — mai era și un mare iubitor de copii. Prin 1872, la Primăria Cucorăni de care ținea satul Ipotești, era vornic Ioan Pavel, om sărac și necăjit, cu o casă de copii. Pe unul din aceștia, Eminescu văzându-l, l-a îndemnat pe vornic să facă tot ce poate și să-l dea la școală. Și Toader — acesta era numele copilului — ajunse apoi cărturar, profesor la liceul din Brăila. La fel și Costache Borș, întors din răsboiul din 1877, îndemnat de Eminescu, și-a dat copilul la învățătură la școala din Pomârla. Și câți alții încă. „In orice împrejurare — spunea moș Bidău-Eminescu încerca să arate țărănimii necăjite și asuprite, că scăparea ei depinde în primul rând de deșteptarea ei, de scuturarea jugului întunericului”. Ba, in dorința de a le stârni gustul pentru curiozitățile științei, Eminescu îndemna pe mulți chiar la lucruri „și mai mari". Chiar pe moș Toader l-a îndemnat să strângă cât mai multe lucruri din cele ce le va găsi cu prilejul diferitelor săpături, ca: bucăți de oaie, diferite obiecte de fier sau ce i s’ar mai părea mai deosebit, explicăndu-i că se pot afla multe despre trecutul omenirii din cercetarea acestor obiecte și rugăndu-l totodată să i le păstreze deoarece îl interesau. Și mulți ani ,încă după moartea lui Eminescu, moș Toader, oridecăte ori . Declarația lui Toader Bidău privitoare la data nașteri lui Eminescu, nu are, fără îndoială, decât o valoare destul de relativa. E vorba de amintirile după un veac ale unui bătrân care nu cunoștea desigur importanța istoriei literare... găsea astfel de obiecte, continua să le ducă la învățătorii din sat, să-i spuie și lui cele ce văd în ele... Răsvrătitul, căruia atunci când făcuse cereri pentru a i se acorda o slujbă de copist, moșierii cârmuitori îi răspundeau că nu au nevoie de oameni cărturari, se simțea în lumea lui printre cei care erau victimele vlăguite până la sânge ale veșnic acelorași nesățioși jefuitori. Tare amar mai era traiul oamenilor pe acele vremuri. Biciul boeresc și al rechililor acestora, mușca adânc spinarea și obrazul robului de pe moșie. Sudalmele și ocările erau chinurile cele mai neînsemnate. . Este încă proaspătă ,în amintirea tuturor din sat, schilodirea țăranului muncitor Mihai Chiriac ,de către moșiereasa Maria Papadopol— fosta proprietăreasă a moșiei Ipoteștilor ■— cu restul de fier dela jug. După cum mai este ,de asemenea vie în amintirea tuturora, tăierea, tot de către această bestie, cu secerea, a umărului țăranului muncitor Vasile Dumistrăcel, care-i rodea pe moșie ca să-i strângă averi. Foamea, mizeria, și boala rodeau adânc populația muncitoare a satului.. Neștiința de carte a dăinuit la Ipotești încă un veac de la nașterea marelui poet. Abia ,în 1909 a venit în Ipotești, prin căsătorie cu o fată din sat, un „cărturar” , cu patru clase primare, Gheorghe Lozneanu, care citea și scria oamenilor ,jalbele și toate cele necesare. Era cărturarul satului. Pe tabelul de împroprietărire din 1864 ce se află la Primăria din Cucrăni, toți împroprietăriții satului Ipotești sunt semnați ,prin punere de deget . Tocmai hat târziu, ,în 1919, se acordă Ipoteștilor un post de învățător suplinitor, iar ,mult mai târziu, învățătorul Cristea, care a vrut să facă în satul primilor ani ai copilăriei celui mai mare poet al nostru un local de școală prin muncă obștească cinstindu-i în acest fel memoria, a fost socotit și el de Inspectoratul Școlar al regimului burghezo-moșieresc ,de pe atunci, un răsvrătit. „Intr’o noapte’de Mai din 1922 — povestește învățătorul Cristea — doctorul Papadopol, soțul moșierești, medicul regimentului pe atunci — în treacăt fie spus, de toate da, numai medic nu, — supărat din cale afară că lumea venia mereu în pelerinaj la locul de naștere al lui Eminescu, la casa bătrânilor Eminovici, care se afla pe moșia ajunsă în stăpânirea Isăceștilor și Papadopolilor, a luat o companie de ostași cărora le-a dat ordin să distrugă casa „cu bucluc”. ...Iar în 1933 apoi, când un grup de oameni din popor au pornit să facă un muzeu pe acest loc, ei au trebuit să i-l plătească cu arginți grei”. Zori Noui . . . A venit însă eliberarea noastră de către glorioasa Armată Sovietică condusă de geniul lui Stalin. Și Ipoteștii, la fel ca și miile de sate din tânăra noastră Republică Populară, ajutat de clasa muncitoare, s’a trezit la viață nouă, a început și el să-și schimbe fața. Azi Ipoteștii au școală cu patru clase elementare în care învață 85 de copii de țărani muncitori, un curs de analfabeți pentru cei mai vârstnici, un Cămin Cultural care organizează dese șezători și conferințe despre diferite probleme folositoare pentru deșteptarea minții, o bibliotecă în care cărțile aproape că nici nu apucă să stea din cauza dorului pentru citit pe care-l manifestă atât vârstnicii cât și mai cu seamă tineretul, o organizație de bază,de partid, o organizație a tineretului U.T.M— una a femeilor — U.F.D.R. — o cooperativă care pe lângă că aduce diferite produse necesare țărănimii muncitoare și îi primește la rândul ei produsele agricole la prețuri avantajoase împiedecănd-o să cadă pradă jafului chiaburesc, îi mai pune la dispoziție, la prețuri mici de închiriere, diferite mașini și unelte pentru muncile agricole cu mijloace și după metode agrotehnice avansate. * Din cerul plumburiu de sfârșit de Decembrie au început să cearnă primi fulgi de nea. Sosesc și se așterni molcomi peste căsuțe, prin ogrăzi și pe ulițele rătucite ale satului, primii vestitori ai promoroacei. Din hornuri se furișează rotogoalele de fum și bucuroase parcă de a fi scăpat din înlănțuirea vetrelor, își iau sborul spre înalturi.... In căsuțele țăranilor muncitori în care înainte vremuri vifornițele șu erau nestingherite, sfidător și batjocoritor, țurțurii de ghiață atârnau amenințători din podul găurit și scund al căsuței și copilașii dărdăiau de frig, stribuliți sub țoalele pe care nu se încumetau să le părăsească, astăzi, la căldura îmbietoare a vetrei, așezată în jurul mesei, familia fostului pălmaș, Dumitru Horodincă, ascultă povestirea din „Albina”, cetită de flăcăul cel mare, întreruptă din când în când de observațiile unuia sau altuia dintre dealtminteri destul de liniștiții și de interesații auditori. — „Dar ce zici ? Oare Căminul nostru are să se lase mai prejos ca Bucecea ? Dar Cucorănil or să ne întreacă oare — „Multe s’au făcut în ultimul timp pentru populația muncitoare a satului”. — „1i-aduci aminte, moș Costache, de iarna ceea grea când pentru a veni în ajutor Catincăi, bolnavă de moarte, am trebuit să facem înconjur de peste zece kilometri, de s’a prăpădit biata până la spital la Dumbrăveni? Iaca, acum comuniștii ne-au făcut și nouă aici, la Cucorăni, dispensar și casă de naștere!” — „Ehel frate — rostește încrezător în înfăptuirile regimului — Ilie Onofrei. Și câte s’or mai face încă !... Iaca, nu mai departe Dumbrăvenii, satul în care Ghiculeștii își duceau înainte vreme, câteva luni pe an, traiul lor trândav și plin de desfinț, moșia pe care era pe vremuri vătaf Gheorghe Eminovici, deopotrivă de argisit de boer, adăpostește azi Gospodăria Agricolă de Stat din comună. Moșia, odinioară stropită din plin cu sângele și sudoarea sutelor de țărani truditori mânați cu vitele de harapnicul boeresc, dă astăzi țărănimii muncitoare din satele din împrejurimi semințe selecționate, le vine în ajutor cu vite de muncă, și tractoare, cu boroane și cu multe altele... " Și statuia marelui Eminescu, pe care Vladimir Ghica, „prințul nebun și bețiv”, căutase cândva să o dea pe câteva sticle de vin, a fost strânsă cu grijă de directorul Gospodăriei, țăran muncitor și el, și predată Căminului Cultural și Muzeului din Ipotești. * O generație nouă crește azi în Ipoteștii lui Eminescu. Copiii cu zulufii aurii, cu ochi albaștri dar ,mai ales cu obrăjarii rumeni, nu mai sunt o raritate azi în casele muncitorilor și ale țăranilor muncitori, în secolul lui Stalin, în secolul socialismului și al comunismului. Tot mai multe, mai voioase, mai zdravene și mai hotărîte în a apăra cuceririle țărănimii muncitoare sub conducerea clasei muncitoare și a Partidului, cresc azi vlăstarele tinerei noastre republici populare. Tot mai fericiți vor fi oamenii nouii lumi ce se făurește după învățătura marilor dascăli ai muncitorimii, cu ajutorul și sub ochii iubitului învățător al oamenilor muncii de pretutindeni, bunul Iosif Vissarionovici Stalin și al popoarelor sale dragi. Tot mai numeroși sunt oamenii muncii care arată uriașa capacitate intelectuală ce sălășluește în rândurile acelora care au fost sortiți de asupritorii capitaliști, întunerecului și neștiință. * Se împlinesc o sută de ani de la nașterea marelui poet Mihail Emimescu. Ipoteștii, satul în care a copilărit poetul, se pregătește și el odată cu întreaga țară să cinstească așa cum se cuvine ,pe marele faur al poetei noastre din trecut, Mihail Eminescu, pe poetul pe care și Partidul, care recunoaște meritele a tot ce a fost bun și în slujba poporului muncitor, al clasei muncitoare și al țărănimii muncitoare, în trecut, se pregătește să-l cinstească după meritele sale. NOTE Căminul Culturel din satul Ghilănești-Cristești, în urma ajutorului primit din partea organizației de bază, și-a îmbunătățit în ultimul timp mult activitatea. Numai în cursul lunii Decembrie au fost ținute patru șezători săptămânale la care și-au dat concursul cele două echipe artistice ale organizației U.T.M. De două ori pe săpptămână în fiecare Joi și Sâmbătă, după ce țăranii muncitori termină munca pe lângă gospodărie, se țin la Cămin șezători, în care se citesc diferite materiale în legătură cu lucrările agricole, cu transformarea socialistă a agriculturii, etc. la fiecare din aceste șezători participă câte 20- 25 țărani muncitori. Deasemeni, pe lângă Cămin au fost organizate trei cercuri de lectură, numărul participanților fiind în continuă creștere. Biblioteca căminului cultural, care numără 119 volume, este frecventată lunar de un număr de 47 de cetitori. Mulți din ei iau chiar și câte două cărți în fiecare lună. Coresp. I. G. De la înființare și până în prezent stația de radio amplificare a trasmis cu regularitate, în fiecare joi și Sâmbătă programe locale, —Sâmbătă ele fiind îmbogățite cu programe în limba idiș, — iar în fiecare zi, la prânz și seara, ea a retransmis cu regularitate radio jurnalul. Programele locale au fost complectate, datorită sprijinului dat de județenele U.T.M., C.D.E. și de filiala ARLUS — cu conferințe, urmate de festivaluri și de muzică pe discuri. Emisiunile transmise în orele libere ale oamenilor muncii, au contribuit într’o bună măsură la ridicarea nivelului lor cultural, orele de emisiune a stației de radio amplificare fiind urmărite cu mult interes. Dar pentru o și mai mare îmbimbrățire a activității stației de radio amplificare, este necesar un serios sprijin material din partea organelor competente. Majoritatea instalațiilor, a aparatelor și materialului electric sunt împrumutate, iar materialele stației sunt insuficiente pentru desvoltarea sa. Numărul difuzoarelor ar trebui mărit iar difuzoarele să fie instalate și peste trasee, frecventate. Deasemeni se cere ca stația de radio amplificare să aibă un studio, o încăpere corespunzătoare, de unde să-și transmită emisiunile în mai bune condițiuni. Cât privește activitatea stației, ar trebui ca programul emisiunilor să fie îmbogățit cu știri locale din realizările oamenilor muncii din orașul și județul nostru. In felul acesta stația de radio amplificare își va putea îmbunătăți și mai mult activitatea sa și va putea să contribue și mai mult pentru ridicarea nivelului politic, cultural și profesional, al oamenilor muncii din orașul nostru. Sașa Voroncova, o fată simplă de țăran, pleacă la oraș să-și croiască un drum în viață. Aici la o fabrică de tricotaje, ea trebue să luptă cu egoismul și rămășițele mic burgheze pe cale de dispariție. Firea închisă a soțului ei, Rosia Macagan, care mai păstrează încă vechile concepții despre femeie, nu se împacă deloc cu firea activă a Sașei care nu poate fi satisfăcută de rolul de gospodină. Pentru aceasta ea se adresează șefului secțiunii politice a căilor ferate, Ponomarev, căruia ii desvălue dorința sa de a munci ca mecanic de locomotivă. Ponomarev li promite că o va ajuta dacă va fi perseverență și va depune eforturi pentru calificarea ei profesională.. Dar și aici, îa căile ferate, ea trebue din nou să înfrunte neîncrederea față de femee. Bătrânul mecanic Samson Ivanovici CRONICA FILMULUI „DRUMUL o privește cu dușmănie. El se poate că munca pe locomotivă nu e potrivită pentru o femee și oricât de bine căută Sașa să lucreze, nu reușește să schimbe părerea bătrânului. Abia după ce șeful secțiuni politice a căilor ferate, Ponomarev, o mută în echipa de locomotiva care deservește trenurile de pasageri, abia atunci Sașa Voroncova își desvoltă din plin forțele sale. 1941: începe Marele Război de Apărare a Patriei. Sașa preia conducerea unei brigăzi de locomotive în locul mecanismului ucis de o bombă. Cu un curaj de nedescris, curaj inspirat din dragostea fără de margini pentru regimul care i-a deschis drumul spre viață, ea duce sub bombardament trenuri cu muniții spre prima GLORIEI« linie, evacuează uzinele și fabricile amenințate de pericolul fascist, și apoi, în 1942, când nemții încercau să pătrundă în Stalingrad, echipa Sașei Voroncova conduce un tren militar la orașul-erou asediat. Cu mâinile încleștate pe aparatele locomotivei, cu credința nestrămutată în victorie, istovită, din cauza alarmei neîntrerupte și a nesomnului, Sașa ajunge totuși cu trenul militar pe front, la termenul stabilit. Pentru eroicele sale fapte, ea este decorată cu cele mai înalte distincții „Ordinul Lenin” și „Steaua de aur”. După terminarea războiului, Sașa Voroncova pleacă la Universitate să-și continue studiile. Sutele de metri de peliculă înfățișează femeia sovietică, educată și crescută de Partidul Comunist (bolșevic), femeia sovietică care și-a dat prețiosul tribut de sânge pentru apărarea patriei, pentru asigurarea păcii. Filmul „Drumul gloriei” este încă o contribuție prețioasă adusă la opera de culturalizare a masselor, de ridicare a nivelului lor politic. El biciuește fără cruțare neîncrederea în capacitățile și puterea de muncă a femeiei, atitudine care încă, se manifestă în rândurile noastre. „Drumul gloriei” este în acelaș timp un exemplu și un îndemn pentru femeile din Republica noastră, să pășească cu îndrăzneală pe calea ce a fost deschisă și de regimul nostru de democrație populară, pentru ca alături de bărbați, să lupte cu râvnă și perseverență pentru construirea socialismului și în țara noastră să-și iubească patria așa cum și-a iubit-o Sașa Voroncova, eroina filmului „Drumul gloriei". CE LA CITIM Ana Sacse: „SPRE CULMI" Roman distins cu Premiul Stalin Editura Arlus—„Cartea Rusă“ „Spre culmi”, noul roman al scriitoarei letone Ana Sacse, este închinat Letoniei de după război și poporului ei bine înzestrat, plin de hărnicie. Ana Sacse înfățișează transformarea radicală a existenței țărănimii letone, aplicarea legilor agresve sovietice în 1944 și 1945, imediat după eliberarea Republicii Letone de sub jugul fascist și organizarea primelor colhozuri. Autoarea povestește emoționant, cum după eliberare, Partidul Comunist a dus cu hotărîre pe calea transformării socialiste, satul cu mici gospodării țărănești din Letonia burgheză, oprimat și subjugat, aflat întâi sub dominația vârfurilor chiaburești, iar mai apoi în robia cotropitorilor germano-f asciști. Despre această carte ziarul „Pravda” scrie : „Romanul Anei Sacsa este important pentru că în el se arată toată măreția și complexitatea sarcinilor ce stau înaintea comuniștilor, care trebue nu numai să trezească în popor înțelegerea și simpatia față de principiile socialiste ale trasformării țării, ci să și cheme la viață forțele creatoare ale oamenilor obișnuiți să dea acestora impulsul către o activitate rodnică, să-i învețe să gândească și să acționeze așa cum cer interesele Statului”. Desvoltarea oamenilor simpli, conștiinței lor cetățenești, felul în care a din massa poporului s’au evidențiat organizatori îndrăzneți, conducători economici, administrativi, politici — iată conținutul romanului „Spre culmi” In cinstea celei de a doua aniversări a REPUBLICII POPULARE ROMÂNE Editura „ARLUS — CARTEA RUSĂ“ a lansat romanele distinse cu „Premiul STALIN“ SPRE CULMI de Ana Lacse — O frescă a construirii socialismului în Republica Letonă, după eliberarea ei de către Armata Sovietică. DIN TOATĂ INIMA de E. MALȚEV — Imaginea satului colhoznic de azi, angajat pe drumul înfăptuirii comunismului. Marele roman al literaturii sovietice Pe Donul liniștit de M. Șolohov ediția Il-a revizuita „TÂNĂRĂ GARDĂ“ de Al. Fadeev in ediția a Il-a Pentru întărirea muncii la cluburile sindicale și colțurile roșii din întreprinderile și instituțiile botoșănene Unul din principalele mijloace de ridicare a nivelului politic și cultural al masselor de salariați, muncitori și funcționari, precum și al familiilor lor, este clubul sindical sau colțul roșu. Prin cercurile de lectură, prin biblioteci, prin cercuri de șah sau de tenis de masă, se pune la dispoziția salariaților, în orele lor libere, mijloacele necesare acestei acțiuni. Și în orașul nostru au fost înființate până acum, în întreprinderi și instituții un număr de 33 colțuri roșii, iar la Comitetul Provizoriu Județean și la fabrica de confecțiuni „Republica” au fost înființate cluburi sindicale. În multe locuri, acolo unde comitetul de conducere al colțului roșu sau al clubului sindical, conștient de sarcinile ce-i revin, se străduește să mobilizeze pe oamenii muncii din întreprinderea sau instituția respectivă pentru frecventarea colțului roșu sau al clubului sindical, activitatea este cât se poate de frumoasă. La fabrica de confecțiuni „Republica” de exemplu, clubul sindical are trei încăperi bine utilate și frumos ornate. Biblioteca are un număr de peste 300 de volume, numărul cetitorilor în cursul Iuriei Decembrie, până la data de 21 fiind de 111, din circa 400 membri. Pentru a stimula cetitul individual, zilnic aproape câte un muncitor din fiecare secție ia de la biblioteca clubului un număr de cărți pe care le împarte tovarășilor din secție, după ce în prealabil îi consultă cam ce cărți ar dori să citească. Tot el are grijă să aducă înapoi cărțile împrumutate. In fiecare săptămână se discută în cercurile de lectură despre diferitele cărți cetite, stimulând prin aceasta și pe ceilalți muncitori care citesc mai puțin, să frecventeze biblioteca. Sunt muncitori care, din dorința de a-și ridica cât mai mult nivelul lor, se străduesc ca orele lor libere să le petreacă cetind. Tovarășa Albrecht Reche ca de exemplu,a cetit în cursul acestei luni „Negura”, de Eusebiu Garnitu” și „Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Deasemeni ea a mai terminat „Mama” și „Universitățile mele” de Maxim Gorki. In afară de aceasta tovarășa mai urmează cursurile unei școli de calificare în cadrul cărora mai citește diferite broșuri cu caracter politic, ideologic și de specialitate. Tovarășa Savițchi Maria, treminând de cetit „Desculț” și „Negura”, a cetit „Scurta biografie a tovarășului Stalin” în momentul de față ținând în cetit „Furtuna” de Ilya Ehrenburg. 1 . Deasemeni frumoasă activitate are și colțul roșu dela Întreprinderile Edilitare Botoșani. încăperea frumos ornată, poate servi de exemplu și altor colțuri roșii dela întreprinderile și instituțiile din oraș. Aici, ca și la „Republica”, colțul roșu este înzestrat cu tenis de masă, cu un număr suficient de jocuri de șah și table, la care sunt antrenați un număr mare de salariați. Biblioteca colțului roșu, care cuprinde un număr de 380 volume, a avut numai în cursul lunii Decembrie, până la data de 21, un număr de 58 cetitori, din totalul de 80 salariați, care au cetit 120 de cărți. I . Pentru stimularea salariaților uzinei electrice de a ceti, muncitorul Zelincă Toader ia odată și chiar de mai multe ori pe lună cărți din bibliotecă, pe care le împarte muncitorilor. Deasemeni în cadrul colțului roșu au loc deseori recenzii. Astfel în ultima Duminică, a fost recenzat romanul sovietic „Trei oameni în mantale cenușii” de Dobrovolski, participarea la recenzarea acestei cărți fiind de 7560. Salariații instituției sunt legați de activitatea colțului roșu. Numai așa se explică faptul că deși personalul nu este prea mare, numărul celor care frecventează zilnic colțul roșu este de 25-30 salariați. Un colț roșu, la fel de activ, este cel de la Uniunea Cooperativelor de Consum. Sala cu gust ornată și bine luminată, destul de spațioasă, este prevăzută cu o scenă unde au loc diferite șezători. Biblioteca este înzestrată cu un număr de 248 volume, frecventată de un mare număr de cetitori. Deasemeni au fost alocate, din fondul cultural, sume importante pentru confecționare de mobilier servicii de tenis de masă, jocuri de șah etc. cu care să fie înzestrat colțul roșu. ■ Dar nu toate cluburile și colțurile roșii, sunt la înălțimea sarcinilor. Clubul sindical a Comitetului Provizoriu Județean Botoșani de exemplu are cinci camere destul de spațioase, este înzestrat cu un mobilier corespunzător, are instrumente pentru orchetră, are jocuri de șah și serviciu de tenis de masă, are bibliotecă, lumina și căldura necesară, într-un cuvânt tot ce trebue unui club sindical ca să-și poată duce activitatea în condițiuni din cele mai satisfăcătoare. Sălile clubului sunt mai totdeauna goale însă, mesele de șah la fel, iar biblioteca rămâne cu ușile închise. Activiștii clubului, sub pretext că ar avea mult de lucru în cadrul instituției nu dau prea multă atenție acestui club din care cauză activitatea clubului tânjește. La cooperativa de producție „Muncitorul” lucrurile se prezintă cam la fel. Biblioteca formată dintr-un dulap de bucătărie, cu cărțile puse la întâmplare, nu este frecventată de muncitori. In cursul unei luni întregi, din sutele de salariați ai întreprinderii, doar 25 au luat cărți. Deși există jocuri de șah, muncitorii nu sunt antrenați să învețe și să joace. La I.P.E.I.L. situația este și mai rea. Din 300 de volume, în cursul lunei Decembrie, doar 15 salariați au luat cărți. Sutele de muncitori care lucrează în diferite puncte din județ nu sunt aprovizionați cu cărți din bibliotecă, cu toate că între muncitorii de pe teren și instituție există dese legături. La acest lucru nu s’a gândit nimeni. Ce poate oglindi aceasta decât nepăsare față de importanța ridicării nivelului politic și cultural al masselor de muncitori? O lipsă destul de mare care se observă, la toate cluburile și colțurile roșii din oraș, o prezintă faptul că muncitorii și funcționarii nu sunt lămuriți și antrenați ca în orele lor libere să-și aducă și familiile lor la aceste cluburi și colțuri roșii, unde jucând șah sau tenis de masă, sau ascultând o muzică frumoasă la radio pot petrece câteva ore plăcute. Comitetele de conducere, cei însărcinați cu munca la aceste cluburi și colțuri roșii, organizațiile de bază și grupele sindicale, trebue să sprijine puternic activitatea lor, să stimuleze și să mobilizeze pe toți muncitorii să le frecventeze, să se organizeze o largă campanie de întărire a acestor cluburi și colțuri roșii pentru ca ele să poată îndeplini toate funcțiunile unui cât mai perfect focar de cultură. IIi I j