Clopotul, 1950 (Anul 6, nr. 324-377)

1950-01-01 / nr. 324

Ipoteștii de ieri și de azi, satul în care a copilărit marele răsvrătit împotriva asupritorilor și prigonitorilor, poetul poporului, Mihail Eminescu de HORIA FLORIAN Aproape de valea Siretului și la o distanță de vreo 10 kilometri de ca­pitala județului nostru, se află satul Ipotești. Un sat ca dealtfel miile de sate ale țării noastre, în trecut pradă celor mai crunte înrobiri și exploatări moșierești și chiaburești, mizeriei, bo­lilor și întunericului,— astăzi croindu­­și — ajutat de forța conducătoare din Republică, Partidul Muncitoresc Ro­mân, de clasa muncitoare,— drum spre lumină și fericire, spre socialism. Acum o sută de ani, In acest sat de clăcași, a văzut lumina zilei copi­lul Mihai a lui Gheorghe și Raluca Eminovici, copil ce avea să devie mai târziu cel mai de seamă poet al nostru marele Mihail Eminescu... Bătrânii satului, care l-au cunoscut, s’au dus de mult... Acum câțiva ani mai trăia unul, ță­ranul muncitor Toader Bidău, ajuns la frumoasa vârstă de 100 de ani, își amintea de iarna acelui an—„prin Decembrie 1849, când se răspândi­se — zicea el — vestea, că în curând fia casa lui Gheorghe Eminovici, va fi cu mătrie mare, s’a născut un fecior... Despre Stare Civilă în sat sau co­mună, nici vorbă... Au trebuit părinții să se ducă toc­mai în târgul Borșenilor, la parohia Uspenia, spre a-i declara nașterea la mijlocul lui Ianuarie a anului urmă­tor — povestea moș­loadei Bidău*). Dar de ceea ce își amintea mai cu drag bătrânul țăran muncitor, erau năzdrăvăniile” din copilăria și a­­dolescența lui Mihăiță, năzdrăvănii de care continuă să povestească încă și azi urmașii țăranilor muncitori con­temporani ai lui Eminescu. „Nu odată fugea de acasă prin pă­durile învecinate pe unde „hoinărea" și visa... Iubitor al vietăților, venea adesea acasă cu sânul plin de pui de șărpi, de șopărle și alte drăco­­venii, cărora le făcea apoi culcuș din verdeața atât de scumpă lui, spre­­ m­ai marea spaimă a părinților săi”. Reîntors de la învățătură de la Cer­năuți, nu odată poposea la To­ader Bidău, plăcăndu-i mult povestirile, is­torioarele ltd­bădia Toader, pe care le sorbea cu nesaț, nedespărțit de „ga­rafa de rachiu și de mahorca putu­roasă pe care n’o mai slăbea, de se făcea negru prin casă de atâta ju­­mătaie”. Pe lângă că era „un mare cărtu­rar” Ipoteștenii mai știu din bătrâni că „conul Mihăiță” — cum le plăcea, să-l numească din cauza stimei care i-o păstrau pentru învățătura sa — mai era și un mare iubitor de copii. Prin 1872, la Primăria Cucorăni de care ținea satul­­ Ipotești, era vornic Ioan Pavel, om sărac și necăjit, cu o casă de copii. Pe unul din aceștia, Eminescu văzându-l, l-a îndemnat pe­ vornic să facă tot ce poate și să-l­­ dea la școală. Și Toader — acesta era nu­mele copilului — ajunse apoi cărturar, profesor la liceul din Brăila. La fel și Costache Borș, întors din răsboiul din 1877, îndemnat de Eminescu, și-a dat copilul la învățătură la școala din Pomârla. Și câți alții încă­. „In orice împrejurare — spunea moș Bidău-Eminescu încerca să arate ță­rănimii necăjite și asuprite, că scă­parea ei depinde în primul rând de deșteptarea ei, de scuturarea jugului întunericului”. Ba, in dorința de a le stârni gus­tul pentru curiozitățile științei, E­­minescu îndemna pe­­ mulți chiar la lucruri „și mai mari". Chiar pe moș Toader l-a îndemnat să strângă cât mai multe lucruri din cele ce le va găsi cu prilejul diferitelor săpături, ca: bucăți de oaie, diferite obiecte de fier sau ce i s’ar mai părea mai deosebit, explicăndu-i că se pot afla multe despre trecutul omenirii din cercetarea acestor obiecte și rugăndu-l totodată să i­­ le păstreze deoarece îl interesau.­­ Și mulți ani ,încă după moartea lui Eminescu, moș Toader, oridecăte ori . Declarația lui Toader Bidău pri­vitoare la data nașter­i lui Eminescu, nu are, fără îndoială, decât o valoare destul de relativa. E vorba de amin­tirile după un veac ale unui bătrân care nu cunoștea desigur importanța istoriei literare... găsea astfel de obiecte, continua să le ducă la învățătorii­ din sat, să-i spuie și lui cele­­ ce văd în ele... Răsvrătitul, căruia atunci când fă­cuse cereri pentru a i se acorda o slujbă de copist, moșierii cârmuitori îi răspundeau că nu au nevoie de oameni cărturari, se simțea în lumea lui printre cei care erau victimele vlăguite până la sânge ale veșnic a­­celorași nesățioși jefuitori. Tare amar mai era traiul oamenilor pe acele vremuri.­ Biciul boeresc și al rechililor a­­cestora, mușca adânc­­ spinarea și o­­brazul robului de­­ pe moșie. Sudal­­mele și ocările­­ erau chinurile cele mai neînsemnate. . Este încă proaspătă ,în amintirea tuturor din sat, schilodirea țăranului muncitor Mihai Chiriac ,de către mo­­șiereasa Maria Papadopol­­— fosta proprietăreasă a moșiei Ipoteștilor ■— cu­ rest­ul de­­ fier dela jug. După cum mai este ,de asemenea vie în a­­mintirea tuturora, tăierea, tot de către această bestie, cu­ secerea, a umărului țăranului muncitor Vasile Dumistră­­cel, care-i rodea pe moșie ca să-i strângă averi. Foamea, mizeria, și boala rodeau adânc populația muncitoare a satului.. Neștiința de carte a dăinuit la Ipo­tești încă un­­ veac de la nașterea ma­relui poet. Abia ,în 1909 a venit în Ipotești, prin căsătorie cu o fată din sat, un „cărturar” , cu patru clase pri­mare, Gheorghe Lozneanu, care citea și scria oamenilor ,jalbele și toate cele necesare. Era cărturarul satului. Pe tabelul de împroprietărire din 1864 ce se află la Primăria din Cuc­­­răni, toți împroprietăriții satului I­­potești sunt semnați ,prin punere de deget . Tocmai hat târziu, ,în 1919, se a­­cordă Ipoteștilor un­­ post de învă­țător suplinitor, iar ,mult mai târziu, învățătorul Cristea, care a vrut să facă în satul­ primilor ani ai copilăriei celui mai mare poet al nostru un local de școală prin muncă obștească cinstindu-i în acest fel memoria, a fost socotit și el de Inspectoratul Școlar al regimului burghezo-moșie­­resc ,de pe atunci, un răsvrătit. „Intr’o noapte’de Mai din 1922 — povestește învățătorul Cristea — doc­torul Papadopol, soțul moșierești, me­dicul regimentului pe atunci — în treacăt fie spus, de toate da, numai medic nu, — supărat din cale afară că lumea venia mereu în pelerinaj la locul de naștere al lui Eminescu, la casa bătrânilor Eminovici, care se afla pe moșia ajunsă în stăpânirea Isăceștilor și Papadopolilor, a luat o companie de ostași cărora le-a dat ordin să distrugă casa „cu bucluc”. ...Iar în 1933 apoi, când un grup de oameni din popor au pornit să facă un muzeu pe acest loc, ei au trebuit să i-l plătească cu arginți grei”. Zori Noui . . . A venit însă eliberarea noastră de către glorioasa Armată Sovietică con­dusă de geniul lui Stalin. Și Ipoteștii, la fel ca și m­iile de sate din tânăra noastră Republică Populară, ajutat de clasa muncitoare, s’a trezit la viață nouă, a început și el să-și schimbe fața. Azi Ipoteștii au școală cu patru clase elementare în care învață 85 de copii de țărani muncitori, un curs de analfabeți pentru cei mai vârst­nici, un Cămin Cultural care organi­zează dese șezători și conferințe des­pre diferite probleme folositoare pen­tru deșteptarea minții, o bibliotecă în care cărțile aproape că nici nu apucă să stea din cauza dorului pentru citit pe care-l manifestă atât vârstnicii cât și mai cu seamă tineretul, o organi­zație de bază,de partid, o organizație a tineretului U.T.M­­­— una a fe­meilor — U.F.D.R. — o cooperativă care pe lângă­­ că aduce diferite pro­duse necesare țărănimii muncitoare și îi primește la rândul ei produsele agricole la prețuri avantajoase îm­­piedecănd-o să cadă pradă jafului chiaburesc, îi mai pune la dispoziție, la prețuri mici de închiriere, dife­rite mașini și unelte pentru muncile agricole cu mijloace și după metode agrotehnice avansate. * Din cerul plumburiu de sfârșit de Decembrie au început să cearnă primi fulgi de nea. Sosesc și se așterni mol­comi peste căsuțe, prin ogrăzi și pe ulițele rătucite ale satului, primii ves­titori ai promoroacei. Din hornuri se furișează rotogoalele de fum și bucuroase parcă de a fi scăpat din înlănțuirea vetrelor, își iau sborul spre înalturi.... In căsuțele țăranilor muncitori în care înainte vremuri vifornițele șu erau ne­stingherite, sfidător și batjocoritor, țurțurii de ghiață atârnau amenință­tori din podul găurit și scund al că­suței și copilașii dărdăiau de frig, stribuliți sub țoalele pe care nu se încumetau să le părăsească, astăzi, la căldura îmbietoare a vetrei, așezată în jurul mesei, familia fostului păl­maș, Dumitru Horodincă, ascultă po­vestirea din „Albina”, cetită de flă­căul cel mare, întreruptă din când în când de observațiile unuia sau altuia dintre dealtminteri destul de liniștiții și de interesații auditori. — „Dar ce zici ? Oare Căminul nostru are să se lase mai prejos ca Bucecea ? Dar Cucorănil or să ne întreacă oare — „Multe s’au făcut în ultimul timp pentru populația muncitoare a satului”. — „1i-aduci aminte, moș Costache, de iarna ceea grea când pentru a veni în ajutor Catincăi, bolnavă de moarte, am trebuit să facem încon­jur de peste zece kilometri, de s’a prăpădit biata până la spital la Dum­brăveni? Iaca, acum comuniștii ne-au făcut și nouă aici, la Cucorăni, dis­pensar și casă de naștere!” — „Ehel frate — rostește încre­zător în înfăptuirile regimului — Ilie Onofrei. Și câte s’or mai face încă !... Iaca, nu mai departe Dum­brăvenii, satul în care Ghiculeștii își duceau înainte vreme, câteva luni pe an, traiul lor trândav și plin de desfin­ț, moșia pe care era pe vre­muri vătaf Gheorghe Eminovici, de­opotrivă de argisit­ de boer, adăpos­tește azi Gospodăria Agricolă de Stat din comună. Moșia, odinioară stropită din plin cu sângele și sudoarea su­telor de țărani truditori mânați cu vitele de harapnicul boeresc, dă as­tăzi țărănimii muncitoare din satele din împrejurimi semințe selecționate, le vine în ajutor cu vite de muncă, și tractoare, cu boroane și cu multe al­tele... " Și statuia marelui Eminescu, pe care Vladimir Ghica, „prințul nebun și bețiv”, căutase cândva să o dea pe câteva sticle de vin, a fost strânsă cu grijă de directorul Gospodăriei, țăran muncitor și el, și predată Că­minului Cultural și Muzeului din Ipotești. * O generație nouă crește azi în I­­poteștii lui Eminescu. Copiii cu zu­lufii aurii, cu ochi albaștri dar ,mai ales cu obrăjarii rumeni, nu mai­­ sunt o raritate azi în casele muncito­rilor și ale țăranilor muncitori, în se­colul lui Stalin, în secolul socialis­mului și al comunismului. Tot mai multe, mai voioase, mai zdravene și mai hotărîte în a apăra cuceririle țărănimii muncitoare sub conducerea clasei muncitoare și a Par­tidului, cresc azi vlăstarele tinerei noastre republici populare. Tot mai fericiți vor fi oamenii nouii lumi ce se făurește după învă­țătura marilor dascăli ai muncitori­mii, cu ajutorul și sub ochii iubitului învățător al oamenilor muncii de pre­tutindeni, bunul Iosif Vissarionovici Stalin și al popoarelor sale dragi. Tot mai numeroși sunt oamenii muncii care arată uriașa capacitate in­telectuală ce sălășluește în rândurile acelora care au fost sortiți de asup­ritorii capitaliști, întunerecului și ne­știință. * Se împlinesc o sută de ani de la nașterea marelui poet Mihail Em­im­­­escu. Ipoteștii, satul în­ care a copilărit poetul, se pregătește și el odată cu întreaga țară să cinstească așa cum se cuvine ,pe marele faur al poe­tei noastre din trecut, Mihail E­­minescu, pe poetul pe care și Partidul, care recunoaște meritele a tot ce a fost bun și în slujba poporului mun­citor, al clasei muncitoare și al țără­nimii muncitoare, în trecut, se pregă­tește să-l cinstească după meritele sale. N­OTE Căminul Culturel din satul Ghilănești-Cristești, în urma ajutorului primit din partea organiza­ției de bază, și-a îmbunătățit în ulti­mul­ timp mult activitatea. Numai în cursul lunii Decembrie au fost ținute patru șezători săptă­mânale la care și-au dat concursul cele două echipe artistice ale organi­zației U.T.M. De două ori pe săpp­­tămână în fiecare Joi și Sâmbătă, după ce țăranii muncitori termină munca pe lângă gospodărie, se țin la Cămin șezători, în care se citesc diferite materiale în legătură cu lu­crările agricole, cu transformarea so­cialistă a agriculturii, etc. l­a fiecare din aceste șezători participă câte 20- 25 țărani muncitori. Deasemeni, pe lângă Cămin au fost organizate trei cercuri de lectură, numărul partici­panților fiind în continuă creștere. Bi­blioteca căminului cultural, care nu­mără 119 volume, este frecventată lunar de un număr de 47 de cetitori. Mulți din ei iau chiar și câte două cărți în fiecare lună. Coresp. I. G. De la înființare și până în prezent stația de radio amplificare a tras­­mis cu regularitate, în fiecare joi și Sâmbătă programe locale, —Sâmbătă ele fiind îmbogățite cu programe în limba idiș, — iar în fiecare zi, la prânz și­­ seara, ea a retransmis cu regularitate radio jurnalul. Progra­mele locale au fost complectate, da­torită sprijinului dat de județenele U.T.M., C.D.E. și de filiala ARLUS — cu conferințe, urmate de festivaluri și de muzică pe discuri. Emisiunile transmise în orele li­bere ale oamenilor muncii, au contri­buit într’o bună măsură la ridicarea nivelului lor cultural, orele de emi­siune a stației de radio amplificare fiind urmărite cu mult interes. Dar pentru o și mai mare îmbimb­r­­ățire a activității stației de radio amplificare, este necesar un serios sprijin material din partea organelor competente. Majoritatea instalațiilor, a apara­telor și materialului electric sunt îm­prumutate, iar materialele stației sunt insuficiente pentru desvoltarea sa. Nu­mărul difuzoarelor ar trebui mărit iar difuzoarele să fie instalate și pe­­ste trasee, frecventate. Deasemeni se cere ca stația de radio amplificare să aibă un studio, o încăpere corespunzătoare, de unde să-și transmită emisiunile în mai bune condițiuni. Cât privește activitatea stației, ar trebui ca programul emisiunilor să fie îmbogățit cu știri locale din reali­zările oamenilor muncii din orașul și județul nostru.­­ In felul acesta stația de radio am­plificare își va putea îmbunătăți și mai mult activitatea sa și va putea să contribue și mai mult pentru ridicarea nivelului politic, cultural și profesio­nal, al oamenilor muncii din orașul nostru. Sașa Voroncova, o fată simplă de țăran, pleacă la oraș să-și croiască un drum în­­ viață. Aici la o fabrică de tricotaje, ea trebue să­ luptă cu egoismul și rămășițele mic burgheze pe cale de dispariție. Firea închisă a soțului ei, Rosia Macagan, care mai păstrează încă vechile concepții de­spre femeie, nu se împacă deloc cu fi­rea activă a Sașei care nu­­ poate fi satisfăcută de rolul de gospodină. Pentru aceasta ea se adresează șe­fului secțiunii politice a căilor ferate, Ponomarev, căruia ii desvălue do­­­rința sa de a munci ca mecanic de locomotivă. Ponomarev li promite că o va ajuta dacă va fi perseverență și va depune eforturi pentru califica­rea ei profesională.. Dar și aici, îa căile ferate, ea tre­bue din nou­ să înfrunte neîncrederea față de femee. Bătrânul­ mecanic Sam­son Ivanovici CRONICA FILMULUI „DRUMUL o privește cu dușmănie. El se poate că munca pe locomotivă nu e potrivită pentru o femee și oricât de bine căută Sașa să lucreze, nu reușește să schimbe părerea bătrânului. Abia după ce șeful secțiuni poli­tice a căilor ferate, Ponomarev, o mută în echipa de locomotiva care deservește trenurile de pasageri, a­­bia atunci Sașa Voroncova își des­­voltă din plin forțele sale. 1941: începe Marele Război de Apărare a Patriei. Sașa preia conducerea unei brigăzi de locomotive în locul me­canismului ucis de o bombă. Cu un curaj de nedescris, curaj inspi­rat din dragostea fără de margini pentru regimul care i-a deschis dru­mul spre viață, ea duce sub bombar­dament trenuri cu muniții spre prima GLORIEI« linie, evacuează uzinele și fabricile amenințate de pericolul fascist, și apoi, în 1942, când nemții încercau să pătrundă în Stalingrad, echipa Sa­șei Voroncova conduce un tren mili­tar la orașul-erou asediat. Cu mâi­nile încleștate pe aparatele locomoti­vei, cu credința nestrămutată în vic­torie, istovită, din cauza alarmei neîn­trerupte și a nesomnului, Sașa ajunge totuși cu trenul militar pe front, la termenul stabilit. Pentru eroicele sale fapte, ea este decorată cu cele mai înalte distincții „Ordinul Lenin” și „Steaua de aur”. După terminarea războiului, Sașa Voroncova pleacă la Universitate să-și continue studiile.­­ Sutele de metri de peliculă înfă­țișează femeia sovietică, educată și crescută de Partidul Comunist (bol­șevic), femeia sovietică care și-a dat prețiosul tribut de sânge pentru a­­părarea patriei, pentru asigurarea păcii. Filmul „Drumul gloriei” este încă o contribuție prețioasă adusă la opera de culturalizare a masselor, de ridi­care a nivelului lor politic. El bi­­ciuește fără cruțare neîncrederea în capacitățile și puterea de muncă a femeiei, atitudine care încă, se mani­festă în rândurile noastre. „Drumul gloriei” este în acelaș timp un exemplu și un îndemn pen­tru femeile din Republica noastră, să pășească cu îndrăzneală pe calea ce a fost deschisă și de regimul nostru de democrație populară, pen­tru ca alături de bărbați, să lupte cu râvnă și perseverență pentru con­struirea socialismului și în țara noastră să-și iubească patria așa cum și-a iubit-o Sașa Voroncova, eroina filmului „Drumul gloriei". CE LA CITIM Ana Sacse: „SPRE CULM­I" Roman distins cu Premiul Stalin Editura Arlus—„Cartea Rusă“ „Spre culmi”, noul roman al scri­itoarei letone Ana Sacse, este închi­nat Letoniei de după război și popo­­rului ei bine înzestrat, plin de hăr­nicie. Ana Sacse înfățișează transfor­marea radicală a existenței­­ țărănimii letone, aplicarea legilor agresve so­­vietice în 1944 și 1945, imediat după eliberarea Republicii Letone de sub jugul fascist și organizarea primelor colhozuri. Autoarea povestește emo­ționant, cum după eliberare, Partidul Comunist a dus cu hotărîre pe calea transformării socialiste, satul cu mici gospodării țărănești din Letonia bur­gheză, oprimat și subjugat, aflat întâi sub dominația vârfurilor chiaburești, iar mai apoi în robia cotropitorilor germano-f asciști. Despre această carte ziarul „Pravda” scrie : „Romanul Anei Sacsa este impor­tant pentru că în el se arată toată măreția și complexitatea sarcinilor ce stau înaintea comuniștilor, care tre­bue nu numai să trezească în popor înțelegerea și simpatia față de prin­cipiile socialiste ale trasformării țării, ci să și cheme la viață forțele crea­toare ale oamenilor obișnuiți să dea acestora impulsul către o activitate rodnică, să-i învețe să gândească și să acționeze așa cum cer interesele Statului”. Desvoltarea oamenilor simpli, conștiinței lor cetățenești, felul în care a din massa poporului s’au evidențiat organizatori îndrăzneți, conducători e­­conomici, administrativi, politici — iată conținutul romanului „Spre culmi” In cinstea celei de a doua aniversări a REPUBL­ICII POPULARE ROMÂNE Editura „ARLUS — CARTEA RUSĂ“ a lansat romanele distinse cu „Premiul STALIN“ SPRE CULMI de Ana Lacse — O frescă a construirii socialis­mului în Republica Letonă, după eliberarea ei de către Armata Sovietică. DIN TOATĂ INIMA de E. MALȚEV — Imaginea satului colhoznic de azi, angajat pe drumul înfăptuirii comunismului. Marele roman al literaturii sovietice Pe Donul liniștit de M. Șolohov ediția Il-a revizuita „TÂNĂRĂ GARDĂ“ de Al. Fadeev in ediția a Il-a Pentru întărirea muncii la cluburile sindicale și colțurile roșii din întreprinderile și instituțiile botoșănene Unul din principalele mijloace de ridicare a nivelului politic și cul­tural al masselor de salariați, mun­citori și funcționari, precum și al familiilor lor, este clubul sindical sau colțul roșu. Prin cercurile de lectură, prin bib­lioteci, prin cercuri de șah sau de te­nis de masă, se pune la dispoziția salariaților, în orele lor libere, mij­loacele necesare acestei­­ acțiuni. Și în orașul­­ nostru au fost înfiin­țate până acum, în întreprinderi și instituții un număr de 33 colțuri roșii, iar la Comitetul Provizoriu Ju­dețean și la fabrica de confecțiuni „Republica” au fost înființate cluburi sindicale. În multe locuri, acolo unde comi­tetul de conducere al colțului roșu sau al clubului sindical, conștient de sarcinile ce-i revin, se străduește să mobilizeze pe oamenii muncii din în­treprinderea sau instituția respectivă pentru frecventarea colțului roșu sau al clubului sindical, activitatea este cât se poate de frumoasă. La fabrica de confecțiuni „Repub­lica” de exemplu, clubul sindical are trei încăperi bine utilate și frumos ornate. Biblioteca are un număr de peste 300 de volume, numărul ce­titorilor în cursul Iuriei Decembrie, până la data de 21 fiind de 111, din circa 400 membri. Pentru a sti­mula cetitul individual, zilnic aproape câte un muncitor din fiecare secție ia de la biblioteca clubului un număr de cărți pe care le împarte tovară­­șilor din secție, după ce în prealabil îi consultă cam ce cărți ar dori să citească. Tot el are grijă să aducă înapoi cărțile împrumutate. In fie­care săptămână se discută în cercurile de lectură despre diferitele cărți ce­tite, stimulând prin aceasta și pe ceilalți muncitori care citesc mai pu­țin, să frecventeze biblioteca. Sunt muncitori care, din dorința de a-și ridica cât mai mult nivelul lor, se străduesc ca orele lor libere să le petreacă cetind. Tovarășa Albrecht Re­che ca de exemplu,­­a cetit în cursul acestei luni „Negura”, de Eusebiu Ga­rnitu” și „Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Deasemeni ea a m­a­i terminat „Mama” și „Universitățile mele” de Maxim Gorki. In afară­­ de aceasta tovarășa mai urmează cursu­rile unei școli de calificare în cadrul cărora mai citește diferite broșuri cu caracter politic, ideologic și de spe­cialitate. Tovarășa Savițchi Maria, tre­­minând de cetit „Desculț” și „Ne­gura”, a cetit „Scurta biografie a tovarășului Stalin” în momentul de față ținând în cetit „Furtuna” de Ilya Ehrenburg. 1 . Deasemeni frumoasă activitate are și colțul roșu dela Întreprinderile Edilitare Botoșani. încăperea frumos ornată, poate servi­­ de exemplu și altor colțuri roșii dela întreprinderile și instituțiile din­­ oraș. Aici, ca și la „Republica”, colțul roșu este înzestrat cu tenis de masă, cu un număr suficient de jocuri de șah și table, la care sunt antrenați un număr mare­­ de salariați. Biblioteca colțului roșu, care cu­prinde un număr de 380 volume, a avut numai în cursul lunii Decembrie, până la data de 21, un număr de 58 cetitori, din totalul de 80 salariați, care au cetit 120 de cărți. I . Pentru stimularea salariaților u­­zinei electrice de a ceti, muncitorul Zelincă Toader ia odată și chiar de mai multe ori pe lună cărți din bib­liotecă, pe care le împarte muncito­rilor. Deasemeni în cadrul colțului roșu au loc deseori recenzii. Astfel în ultima Duminică, a fost recenzat romanul sovietic „Trei oameni în mantale cenușii” de Dobrovolski, p­ar­ticiparea la recenzarea acestei cărți fiind de 756­0. Salariații instituției sunt legați de activitatea colțului roșu. Numai așa se explică faptul că deși personalul nu este prea mare, numărul celor care frecventează zilnic­­ colțul roșu este de 25-30 salariați. Un colț roșu, la fel de activ, este cel de la Uniunea Cooperativelor de Consum. Sala cu gust ornată și bine luminată, destul de spațioasă, este prevăzută cu o scenă unde au loc di­ferite șezători. Biblioteca este înzestrată cu un nu­măr de 248 volume, frecventată de un mare număr de cetitori. Deasemeni au fost alocate, din fondul cultural, sume importante pentru confecționare de mobilier servicii de­­ tenis de masă, jocuri de șah etc. cu care să fie înzes­trat colțul roșu. ■ Dar nu toate cluburile și colțurile roșii, sunt la înălțimea sarcinilor. Clu­bul sindical a Comitetului Provizoriu Județean Botoșani de exemplu are cinci camere destul de spațioase, este înzestrat cu un­­ mobilier corespun­zător, are instrumente pentru orche­­tră, are jocuri de șah și serviciu de tenis de masă, are bibliotecă, lumina și căldura necesară, într-un cuvânt tot ce trebue unui club sindical ca să-și poată duce activitatea în con­­dițiuni din cele mai satisfăcătoare. Sălile clubului sunt mai totdeauna goale însă, mesele de șah la fel, iar biblioteca rămâne cu ușile în­chise. Activiștii clubului, sub pretext că ar avea mult de lucru în cadrul in­stituției nu dau prea multă atenție acestui club din care cauză activitatea clubului tânjește. La cooperativa de producție „Mun­citorul” lucrurile se prezintă cam la fel. Biblioteca formată dintr-un dulap de bucătărie, cu cărțile puse la în­tâmplare, nu este frecventată de mun­citori. In cursul unei luni întregi, din sutele de salariați ai întreprin­derii, doar 25 au luat cărți. Deși există jocuri de șah, muncitorii nu sunt antrenați să învețe și să joace. La I.P.E.I.L. situația este și mai rea. Din 300 de volume, în cursul lunei Decembrie, doar 15 salariați au luat cărți. Sutele de muncitori care lucrează în diferite puncte din județ nu sunt aprovizionați cu cărți din bibliotecă, cu toate că între mun­citorii de pe teren și instituție există dese legături. La acest lucru nu s’a gândit nimeni. Ce poate oglindi aceasta decât nepăsare față de importanța ridicării nivelului po­litic și cultural al masselor de mun­citori? O lipsă destul de mare care se observă, la toate cluburile și colțu­rile roșii din oraș, o prezintă faptul că muncitorii și funcționarii nu sunt lămuriți și antrenați ca în orele lor libere să-și aducă și familiile lor la aceste cluburi și colțuri roșii, unde jucând șah sau tenis de masă, sau ascultând o muzică frumoasă la radio pot petrece câteva ore plăcute. Comitetele de conducere, cei în­sărcinați cu munca la aceste cluburi și colțuri roșii, organizațiile de bază și grupele sindicale, trebue să spri­jine puternic activitatea lor, să sti­muleze și să mobilizeze pe toți mun­citorii să le frecventeze, să se or­ganizeze o largă campanie de întă­rire a acestor cluburi și colțuri roșii pentru ca ele să poată îndeplini toate­ funcțiunile unui cât mai perfect focar de cultură. I­I­i I j

Next