Clopotul, octombrie-decembrie 1972 (Anul 28, nr. 3561-3638)

1972-10-01 / nr. 3561

á CLOPOTUL B PAGINA 2 — Un taraf, pe care să ne putem bizui oricînd, nu avem. Intre cadrele didactice ale co­munei sînt vreo două - trei ce se pricep să evite la acor­deon și vioară. Dar numai cu ei, nu se poate înjgheba un taraf. Instrumente muzicale însă avem suficiente și de bună calitate. Și Dumitru Lupașcu, direc­torul căminului cultural din Cristinești, deschise un fișet în ale cărui rafturi se găseau nici mai mult nici mai puțin de­­ 5 viori, 2 acordeoane și un țambal, toate arătînd ca cele din magazin. Sînt deci instrumente, nou­­nouțe, cumpărate din fondu­rile căminului, sînt și tineri în comună, chiar destui, care ar dori să cînte sau să învețe a cînta, sunt și cîteva cadre didactice pricepute într-ale muzicii (inclusiv directorul căminului cultural), dar nu e­­xistă nici un taraf. Iată un a­­parent impas din care condu­cerea respectivului cămin nu știe cum să iasă. Există, așa cum ne-am con­vins la Cristinești, Vîrfu Cîmpului și în Bucecea, comuna George Enescu, o vădită preo­cupare a directorilor de că­mine culturale pentru achizi­ționarea de instrumente mu­zicale. Această activitate însă se face fără a se avea în ve­dere necesarul de instrumen­te pentru un taraf sau orches­tră, fără a se ține cont de specificul local al formațiilor muzicale și, mai ales, fără a se întreprinde ceva pentru ca acestora să li se găsească o întrebuințare și nicidecum să devină o simplă zestre păs­trată în fișete, sub cheie. Bu­năoară, la Bucecea stau nefo­losite, de cîțiva ani, un flaut, două mandoline și mai multe muzicuțe. Ne întrebăm­ , de fapt îl întrebăm și pe această cale pe directorul căminului cultural, Ion Sposib­i oare în­­tr-adevăr, în comună nu se găsește nimeni care să se pri­ceapă să cînte la aceste in­strumente ? Ceea ce se poa­te face pentru punerea lor în valoare este simplu : în­ființarea pe lîngă căminele culturale a unor cercuri mu­zicale în care, sub îndrumarea unor cadre pricepute, tinerii să poată să deprindă cîntatul la vioară, flaut, acordeon sau oricare alt instrument ce s-a achiziționat. Am avea astfel, mai multe formații, am rea­liza în același vechi deziderat al timp și nu activității așezămintelor culturale — in­strucția și educația maselor­­largi de oameni ai muncii. Defectuos este și modul în care se folosește aparatura e­­lectroacustică. Să luăm, de e­­xemplu, situația magnetofoa­­nelor și a pikupurilor, pre­zente aproape în fiecare că­min cultural din­­ comunele județului nostru. Am fi dorit, în multe cămine ce le-am vi­zitat, să ni se vorbească mă­ Cum folosim baza materială a culturii de masă ? (I) car de o singură audiție de muzică cultă organizată în co­lectiv. Discuri sunt suficiente, iar posibilități de achiziționa­re, de asemenea. Am fi dorit să ni se prezinte măcar o sin­gură înregistrare pe bandă de magnetofon a vreunui cor, fanfară, soliști ori altă for­mație populară din localitatea respectivă, pe baza căreia, as­cultată în colectiv, să se sta­bilească corectivele necesare, să se fixeze repertoriul per­manent ș.a.m.d. De fapt, ceea ce doream nu reprezintă alt­ceva decît menirea, scopul pentru care trebuie folosite aceste aparate și nu numai pentru organizarea de reu­niuni, cum se procedează de obicei. Iată de ce rămînem tributari formării, în mediul sătesc, a gustului pentru mu­zica cultă, iată de ce sînt a­­tît de puține anchete socia­le, înregistrări ale unor emi­siuni radiofonice care s-ar putea relua într-o dezbatere colectivă, iată, cu alte cuvin­te, că dispunem de multe a­­parate pe care nu le folosim așa cum se cuvine. Cît privește cnelor populare, situația costu­multe cămi­ne culturale (George Enescu, Bucecea etc.) posedă încă piese confecționate în stiluri și într-un colorit neuniform, nespecifice locului, așteptîn­­du-se pentru completarea a­­cestora, fonduri de la județ, cînd în fiecare localitate ele­vii școlilor generale au înce­put să-și întreacă înaintașii în măiestria cusăturilor și țe­săturilor. E drept, unii direc­tori cu care am vorbit — Mir­­cea Puhăcel, de exemplu — ne-au promis că vor lua legă­tura cu școlile generale­­ din localitate. Dar dacă n-am fi consemnat și acest lucru, sun­tem­ aproape siguri că, într-o viitoare ocazie, din nou ni s-ar fi vorbit tot despre... pro­misiuni. Există, așa cum o poate constata oricine, o bogată ba­ză materială în căminele cul­turale comunale, avînd valori de inventariere de zeci sau chiar sute de mii de lei. Aces­te valori materiale nu vor a­­vea însă... nici o valoare, dacă vom aștepta ca instrumentele muzicale să cînte singure, a­­paratura electroacustică să se folosească în scop util din proprie inițiativă, iar costu­mele populare să se îngri­jească de uniformizarea lor, de apariția formațiilor speci­fice genului pe scene, în fața spectatorilor. S. AILENEI VALORI... NEPUSE IN VALOARE , ARIPI Cînd am pornit în zori fericit, izvorul mi-a șoptit, sunîndu-și undele : „Ia seama că muntele e vrăjit !“ Dar eu nu visam decît muntele. Pe cărări, cum urcam fluierînd, pădurea-mi striga cu-ngrijorare : „Teme-te de marele vînt !“ și tragic suna din frunzare. Sus în pisc m-așteptau jnepi pitici, în arcanele lor să mă prindă : „Mulți trecură, ca tine, pe-aici și-au pierit în albastra oglindă.“ Cum pășeam însă nepăsător, păsări mari și ciudate veniră : „Mersul, de-aicî înainte e zbor !“ Și aripile lor îmi dăruiră... LUCIAN VALEA ARHIVA Despre Ion Creangă Presa ieșeană și din Capitală însera vestea — la 10 februarie 1938 — că N. A. Bogdan „o figură binecunos­cută a Iașului" și „cel mai vechi publicist moldovean și autor a numeroase lucrări literare“, „împlinește în curînd 80 de ani". Și se mai menționa despre sărbătorit că a fost „contemporan cu marele povestitor Ion Creangă care i-a fost profesor și apoi prieten“. Peste un an — mai exact, la 19 aprilie 1939 — ace­eași presă, anunța „încetarea din viață după o lungă și grea suferință a publicistului N. A. Bogdan". Ii reamin­tim numele cu prilejul unei „Note“ privitoare la Ion Creangă, însemnare făcută de acest harnic condeier, la rugămintea unui amic. Rîndurile sînt importante prin faptul că autorul l-a cunoscut pe marele povestitor, i-a fost elev, a stat în gazdă la el, iar mai tirziu i-a fost prieten apropiat. Iată conținutul acelei însemnări i NOTA In 1865, toamna, și o parte din 1866, eu am fost în gazda la Creanga, ce locuia în casa, cu bolți, ce există și astăzi în curtea Bisericei Golia, cum intri pe sub clopot­niță la dreapta, în fund, aproape de colțul (turnulețul) dinspre nord. Nu știu unde o fi locuit Creangă înainte de anii c­e­i­­lalți. E posibil ca să fi locuit în straua Palatului (așa numita astazi, in șirul de case de dincolo de unde a fost „odi­nioară" Gimnaziul Alexandru cel bun, ) și numit și „casele lui Mincu" (unul din proprietarii din acel șir), pentru motivul că în una din acele case locuia un bătan cozatiin, ce era ceva ruan cu soția lui Creangă... Așa cum auzit, dar sigur nu știu, — căci alții spun ca după divor­țul lui Creangă, fosta sa soție s-ar fi mutat la acel Coza­­tin... nu știu bine în ce calitate. Am auzit și eu pomenindu-se că a stat și în curtea bisericii „40 de sfinți“ , dar cînd și în ce calitate nu știu. Pe unde a mai locuit Creangă, în epoca dintre Golia — și bojdeanca din Țicău, nu știu sigur­­ — știu însă că a fost institutor, după ce a părăsit Trei Erarhi, la școală primară din apropierea Cișmelei Păcurari (Șoseaua­­ Arcu), apoi la alta din strada Săulescu... In ce privește discuția asupra locului în care a murit Creangă, — apoi actul de deces, dresat la Starea Civilă din sa­i, este perfect adevărat, — căci Creangă ducîndu-se să facă „revelionul" la dugheana (debitul) lui frate-seu Zaheu, den Strada Golia, — probabil a mîncat mult, noaptea, cum îi era și obiceiul, și a fost lovit acolo de un nou atac de apoplexie, — care i-a sfîrșit viața instan­taneu... Neputînd fi ținut de loc ca mort în acel debit, compus din o odaie mică și în dos o bucătărie, unde mai locuia și Zaheu, cu nevasta sa și cu două fete mari ale nevestei sale, — s-a recurs imediat la constatarea medi­cală a cazului morței, și îndată după eliberarea buletinu­lui de constatare, cadavrul va fi fost dus la bojdeuca in care locuia de obicei, din Țicău, — de unde apoi s-a răspîn­­dit știrea că Creangă a murit în casa din Țicău. Asta, din cauză că toți cei ce s-au informat despre moartea lui Creangă, și au vrut să-l vadă mort, au fost îndrumați La casa din Țicău, unde va fi fost ținut, pînă cînd a fost dus la Cimitir. 16 Martie 1931 N. A. Bogdan ★ Socotim această Notă valoroasă prin faptul că pro­vine de la o sursă contemporană cu marele povestitor, și prin urmare poate da un plus de autenticitate la afirma­țiile de pînă acum privind biografia lui Ion Creangă. AL. BARDIEF.U DESENE DE PAUL DUMITRACHE, MEDIC VIRSTA Altă chemare ne-mbie acum — bem elixiruri din cioburi de soare ochii ne ard precum pașii la drum nucii grădinii se-nchid la culoare trecem pe r­uri cu umeri zglobii sunetul apei ne bate sub frunte în noi e oceanul cuprins de stihii și doarme statornicul munte... spre toate întindem al mîinii contur ne chemă o sete departe — din streșini văzduhul cu freamătul pur alunecă-n noi ca-ntr-o carte. V. TEIȘANUI xXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXVXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXV-XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX - MERIDIANE Jean Cocteau (1889*1963) Un pic de respect ȘI Poet, pictor, regizor creator de filme, Jean Coc­teau a umplut cu personali­tatea sa fecundă viața artis­tică a Franței timp de o ju­mătate de veac. Om al paradoxelor, al subtilităților de gîndire expresie, al grației și al vo­și­lutelor, zburdalnic și bur­lesc, el își dezvăluie totuși, așa cum remarca Bosquet, „curioasele cicatrici întot­deauna fardate, dar incapa­bile de acum înainte să as­cundă adevăratele răni“. Dintre volumele de poezii cităm : Lampa lui Aladin, Prințul frivol, Escale, cabular, Opera, Alegorii Vo­și Clar­obscur. Poemul pe care-l traducem face parte dintr-o culegere de poezii postume intitulată Fairepart, publicată foarte recent în colecția Poesie- Club. Dacă pasărea ar fi cunoscut găurile furtunii Dacă găurile ar fi cunoscut forma capului meu Dacă leii înaripați ar fi căutat zăcămintele de aur Dacă umbra ar fi putrezit în țestele morților Dacă harmăsarul ar fi știut să citească Apoca­lipsa Dacă ar fi plouat cu oțel cu bitum și cu ghips Dacă omul cu bonetă roșie și călăuzul său în­cununat cu lauri S-ar fi preschimbat în strașnică ploaie de-au­ta plîns Dacă muzicantul Trac cu harfa lui vrăjită Și-ar fi adunat prin vînt sufletul răvășit Dacă valetul de inimă l-ar fi ridicat deasupra regilor Dacă zgripțorul lui zero l-ar fi împușcat pe trei Lumea cea veche tărcată ca pieile vacilor Ar fi respectat noaptea în care ziua adastă. VAL HARAGA Partidului Ca umbra care-o lasă țarinii spicul vara ca apa care trece sub lebede în zori ca doina ce din fluier o zic bătrînii sara­tu-n mine din ved­e te cobori. In tine-i întregirea acestui foc nestins ■ de comuniste naturi în care mă trimit în tine-i aerul în care am învins forma și forța-n spațiul nedormit. Pe tricolor simbolic însemnele-s avînt avîntu-n care vîrsta Și lupta mi-o consum spre-a întregi eroicul jurămînt spre soarele socialist de-acum. Lumina-i dăruirea înaltului suprem însă de jos pornește înălțimea a a­cum în iubirea mea te chem sărbătoresc sub steaguri cu mulțimea. CONSTANTIN ȘTIRBU CLOPOTUL CULTURAL-ARTISTIC 15 Ctitorie in Dicționarul de literatură română contemporană (Al­batros) îl definește pe goș Vicol, printre altele Dra­­ca „...păstrîndu-și mediul geo­grafic ..natal,­ care este nor­dul muntos al Moldovei“. Ba­zată exclusiv pe titlurile transcrise în bibliografie, a­­firmația rămîne la suprafața activității acestui fertil scri­itor. In măsura în care „me­diul geografic natal“ ar pu­tea da sens operei, la Dragoș Vicol se cuvine menționată apartenența, în primul rînd structurală, la spațiul de o­­bîrșie. Recentul volum al au­torului, „Ctitorie în albas­tru“ (Editura Eminescu, 1972) justifică o dată mai mult a­­precierea noastră. Poetul își cîntă pe un re­gistru foarte dens și bogat iubirea pentru „Țara de vis, pămînt și pîine“ (Poem tiv), pentru „Viața, golf vo­­ia țărmul albastrului de Voro­­neț“ (Poem de țară), pentru partidul care „Dragostea a știut să mi-o adune după/ cît soarele, să ude într-o cu ea rădăcinile dă), tema fiind patriei“ (sau­dezvoltată și reluată în multe alte pagini, subliniind cu pregnanță ca­racterul patriotic al între­gului volum. Ceea ce spo­rește, însă, fluxul emoțional al versurilor, conferind cărții nota distinctă a unui nord primordial, este mîndria con­ținută în rostire. Această mîndrie ce-i însoțește pe munteni de cînd ușile le rostesc numele toată vara (ca în Sadova), de cînd poteci înspre legendă cresc flori sub cer silvestru (Catren), ni-i dezvăluie, intr-adevăr, pe Dragoș Vicol, bucovineanul. Nu­­ altul e tonul invitației din Postire : „Aici v-așteaptă pîinea și vinul dragostei ,/ le-am pus în cinstea ospeției pe masa­ așternută din plin cu buche­te și fluiere“. Așijderea este localizată, fără nici o falsă modestie, apartenența afectivă a scri­itorului: „Căut­ați-mă printre păduri, printre ape/ (...)/ a­­colo voi fi totdeauna mai a­­proape de binecuvîntarea soarelui și de amurg“ (Cău­tați-mă) și­­ „Pădurile foș­nesc în duhul meu/ și-adînc, adînc în zarea mea coboară“ (Mă-ntrebi de unde vin). Itinerariul liric din „Ctitorie în albastru“ reparcurge po­teci bine cunoscute, fami­liarei autorului, popasurile constituindu-se în tot atîtea puncte esențiale: munca, pe­trecerea, datinile strămo­șești sau vînătoarea de vin, în viziunea poetului, tablouri­­ frem­ătătoare, niciodată to­cite prin obișnuință. Ele se înlănțuie intr-un ritual, am spune — un ritual al munți­lor și se desfășoară după lo­gica sobră, totodată drama­tică a munteanului pentru rare bogăția subpămîntului sau chemarea înălțimilor sînt singura sa rațiune de Meritul incontestabil al a fi. lui Dragoș Vicol este de a-și fi cîntat și de această dată cu neimbătrînită prospețime, plaiurile. Economia volumului în­sumează trei cicluri, sugerînd un statornic echilibru inte­rior. După călătoria prin NORD, ciclul de AMINTIRI (nostalgice stampe culese dintr-o drumeție pe alte me­ridiane, dar cu rezerva și chibzuință aceluiași muntean, mai puțin receptiv la mira­colele cîmpiei, prin cîmpie înțelegîndu-se orice altceva în afara muntelui) precede poemelor cu precădere refle­xive, din partea a treia — TRANSHUMANTA. Remarcabile sînt Echinox, Elegie („Mîinile încep să se­mene cu pădurile arse...“), Ninge, Poarta sărutului — versuri de lucidă privire peste timp, bilanț refuzînd compromisul, dar subliniind opțiunea. Tot aici se antici­pează, ca o promisiune, alte proiecte : „Veniți cuvinte, mîini în­stelate/ să nu mai fie noi trecut,/ ci numai vii între în stare să-mi răsfețe / nepoto­litul dor de tinerețe“... Dragoș Vicol nu e poetul căruia recenzentul să-i găseas­că slăbiciuni ale metaforei. Nici nu e dreptul nostru. GEORGE DAMIAN de DRAGOȘ VICOL Cartea de poezie Fantasticul populară românească de CONSTANTIN PRUT Cartea lui Constantin Prut Fantasticul în arta populară românească, apărută nu de mult la Editura Meridiane, în frumoase condiții grafice (39 pagini de text și 46 de re­produceri - fragmente în alb negru) constituie o premieră și pentru autor și pentru citi­tori. Alcătuită dintr-o sumă de preocupări ale unor persona­lități de mare prestigiu, con­spectate de autor cu migală și deferență, topite și turnate într-o compunere nouă, cartea vine să acopere un loc pînă acum gol în literatura de specialitate. Tema pe care și-a propus Constantin Prut, s-o dez­volte în paginile cărții sale Cartea de artă este fascinantă, tînărul au­tor s-a așezat în mijlocul unei lumi fantastice de ca­re se simte legat prin­­tr-o filiație autentică, propu­­nîndu-și să o ordoneze coe­rent. Să cităm cele patru ca­pitole care împart cartea : Despre fantastic, Sursele fan­tasticului în arta populară ro­mânească, Fantasticul în lu­mea folclorului românesc și Fantasticul și creația indivi­duală și să arătăm că metoda de lucru a autorului nu este cercetarea proprie ci cotarea, conspectarea — cum spuneam mai sus — unor autori presti­gioși. Nu-i facem din aceasta un cap de acuzație și nici nu-i contestăm metoda de lu­cru pentru că, părerile lui Constantin Prut în ce privește fantasticul în arta noastră populară nu sunt identice cu cele ale Elenei Niculiță - Vo­­ronca ori ale lui Mircea E­­liade ori Gustav René Hocke ori ale lui I. D. Ștefănescu ori ale altor cercetători pe care îi citează copios. El selectează din mai mulți autori ceea ce i se potrivește și își constru­iește, le lor argumentînd cu păreri­irefutabile, propriile sale păreri. I-am putea reproșa lui Con­stantin Prut faptul că această carte a lui ni se pare puțin expediată. Autorul ar fi tre­buit poate să se oprească asu­pra citatelor pe care le-a fo­losit dezvoltîndu-le, adîncin­­du-le, explicîndu-le. Desigur autorul se mai poate întoarce la această carte, completînd-o și șlefuind-o în timp pînă cînd va obține o carte care încă ne lipsește. Fantasticul în arta populară românească rămîne pînă atunci un foarte­­ util material, nelipsit din bi­bliografiile celor ce studiază acest domeniu dificil, într-un fel, pentru marele public. A. M. AGRIPA X<WWWW»»VWWWVWWVWVVWWWWWWWWWWW< v> Paul Dumitrache Ca medic, pe Paul Dumitrache, doctorand în științe medicale, il cunoaște și apreciază multă lume și am spune că, în primul rînd, pa­cienții săi, care, pe lîn­gă sfaturile specialistu­lui competent, se bucu­ră și de cuvinte afec­tuoase, prietenești. Ca plastician însă, cu si­guranță că nu-1 cunosc decît mii de prietenii și cele­muncă. Pentru că, a desena, a picta ori sculpta, pentru Paul Du­­mitrache înseamnă a se ATELIER destinde, a se regăsi pe sine și în același timp a descoperi frumosul și utilul nu­mea plină numai în un­de ascunzi­șuri a profesiei sale, ci și în alte domenii, unde rigorile științifice ce­dează în favoarea fan­teziei, a actului creator. (Să fie oare și aceasta o explicație a faptului că tot mai mulți medici aderă în a se exprima și prin limbajul culori­lor, sunetelor, ori al formelor ?) In plus, re­venind la ideea anteri­oară, deși convins de valoarea creației sale, Paul Dumitrache este un om de exemplară modestie. („Vedeți, poa­te puteți renunța să scrieți despre mine“ — încerca, totuși, să ne convingă, după ce l-am înștiințat despre inten­țiile noastre). Ca artist, pe Paul Du­mitrache l-am descope­rit după ce îi admira­sem o pictură aliată în biroul său. Am vizio­nat apoi și alte lucrări ale sale. Picturile în ulei au ceva din speci­ficul francezi, impresioniștilor Sculpturile însă, toate în lemn, îl a­­rată pe Paul Dumitra­che ca fiind un descen­dent al vestiților meș­teri din zona noastră subcarpatică și poate chiar al maramureșeni, renumiților Toate, pe lîngă talent, impre­sionează prin migala — de giuvaergiu, am spune — cu care sunt lucrate. (De altfel, unul dintre desenele prezen­tei pagini este grăitor, în acest sens). Nu i-am numărat și nici n-am­ încercat o triere valorică a lucră­rilor de artă plastică ale medicului Paul Du­mitrache. Acest lucru îl sugerăm însă specia­liștilor, cu încrederea că, măcar pentru o ex­poziție de grup — plină de interes ar fi chiar o expoziție a medicilor —, ei vor găsi suficien­te lucrări de valoare. S. SUHÂREANU TEZAUR DE LUMINĂ Voi lanuri coapte, voi grădini cu flori Privesc icoana țării pretutindeni Voi dealuri fără seamăn de bogate, Și-n lut, ca-n­ii te cronici, văd străbunii Pe care vă visez adeseori, Ei au trecut prin viscole și grindini In tonur, verz. ș.-n galben abura­c : Și s.au izbit de cornul gol al lunii. Voi munți ce-ascundeți sare și metal Ue la-nceputul lumii în mister Și-au stat neclatinati la temelia Și-n care dame spuse din caval , ... . . . Ne urcă năzuințele spre cer , Acestei țari de aur și de­pune Urmașii să-i sporească avuția : Șiret năvalnic, Olt vladimirean, Tezaur de lumină pentru mîine, Cărare haiducească, drum de glorii, Ce cale lungă pînă la liman și străbătut prin delniți de istorii : VASILE ZAMFIR

Next