Clopotul, octombrie-decembrie 1972 (Anul 28, nr. 3561-3638)
1972-10-01 / nr. 3561
á CLOPOTUL B PAGINA 2 — Un taraf, pe care să ne putem bizui oricînd, nu avem. Intre cadrele didactice ale comunei sînt vreo două - trei ce se pricep să evite la acordeon și vioară. Dar numai cu ei, nu se poate înjgheba un taraf. Instrumente muzicale însă avem suficiente și de bună calitate. Și Dumitru Lupașcu, directorul căminului cultural din Cristinești, deschise un fișet în ale cărui rafturi se găseau nici mai mult nici mai puțin de 5 viori, 2 acordeoane și un țambal, toate arătînd ca cele din magazin. Sînt deci instrumente, nounouțe, cumpărate din fondurile căminului, sînt și tineri în comună, chiar destui, care ar dori să cînte sau să învețe a cînta, sunt și cîteva cadre didactice pricepute într-ale muzicii (inclusiv directorul căminului cultural), dar nu există nici un taraf. Iată un aparent impas din care conducerea respectivului cămin nu știe cum să iasă. Există, așa cum ne-am convins la Cristinești, Vîrfu Cîmpului și în Bucecea, comuna George Enescu, o vădită preocupare a directorilor de cămine culturale pentru achiziționarea de instrumente muzicale. Această activitate însă se face fără a se avea în vedere necesarul de instrumente pentru un taraf sau orchestră, fără a se ține cont de specificul local al formațiilor muzicale și, mai ales, fără a se întreprinde ceva pentru ca acestora să li se găsească o întrebuințare și nicidecum să devină o simplă zestre păstrată în fișete, sub cheie. Bunăoară, la Bucecea stau nefolosite, de cîțiva ani, un flaut, două mandoline și mai multe muzicuțe. Ne întrebăm , de fapt îl întrebăm și pe această cale pe directorul căminului cultural, Ion Sposibi oare într-adevăr, în comună nu se găsește nimeni care să se priceapă să cînte la aceste instrumente ? Ceea ce se poate face pentru punerea lor în valoare este simplu : înființarea pe lîngă căminele culturale a unor cercuri muzicale în care, sub îndrumarea unor cadre pricepute, tinerii să poată să deprindă cîntatul la vioară, flaut, acordeon sau oricare alt instrument ce s-a achiziționat. Am avea astfel, mai multe formații, am realiza în același vechi deziderat al timp și nu activității așezămintelor culturale — instrucția și educația maselorlargi de oameni ai muncii. Defectuos este și modul în care se folosește aparatura electroacustică. Să luăm, de exemplu, situația magnetofoanelor și a pikupurilor, prezente aproape în fiecare cămin cultural din comunele județului nostru. Am fi dorit, în multe cămine ce le-am vizitat, să ni se vorbească mă Cum folosim baza materială a culturii de masă ? (I) car de o singură audiție de muzică cultă organizată în colectiv. Discuri sunt suficiente, iar posibilități de achiziționare, de asemenea. Am fi dorit să ni se prezinte măcar o singură înregistrare pe bandă de magnetofon a vreunui cor, fanfară, soliști ori altă formație populară din localitatea respectivă, pe baza căreia, ascultată în colectiv, să se stabilească corectivele necesare, să se fixeze repertoriul permanent ș.a.m.d. De fapt, ceea ce doream nu reprezintă altceva decît menirea, scopul pentru care trebuie folosite aceste aparate și nu numai pentru organizarea de reuniuni, cum se procedează de obicei. Iată de ce rămînem tributari formării, în mediul sătesc, a gustului pentru muzica cultă, iată de ce sînt atît de puține anchete sociale, înregistrări ale unor emisiuni radiofonice care s-ar putea relua într-o dezbatere colectivă, iată, cu alte cuvinte, că dispunem de multe aparate pe care nu le folosim așa cum se cuvine. Cît privește cnelor populare, situația costumulte cămine culturale (George Enescu, Bucecea etc.) posedă încă piese confecționate în stiluri și într-un colorit neuniform, nespecifice locului, așteptîndu-se pentru completarea acestora, fonduri de la județ, cînd în fiecare localitate elevii școlilor generale au început să-și întreacă înaintașii în măiestria cusăturilor și țesăturilor. E drept, unii directori cu care am vorbit — Mircea Puhăcel, de exemplu — ne-au promis că vor lua legătura cu școlile generale din localitate. Dar dacă n-am fi consemnat și acest lucru, suntem aproape siguri că, într-o viitoare ocazie, din nou ni s-ar fi vorbit tot despre... promisiuni. Există, așa cum o poate constata oricine, o bogată bază materială în căminele culturale comunale, avînd valori de inventariere de zeci sau chiar sute de mii de lei. Aceste valori materiale nu vor avea însă... nici o valoare, dacă vom aștepta ca instrumentele muzicale să cînte singure, aparatura electroacustică să se folosească în scop util din proprie inițiativă, iar costumele populare să se îngrijească de uniformizarea lor, de apariția formațiilor specifice genului pe scene, în fața spectatorilor. S. AILENEI VALORI... NEPUSE IN VALOARE , ARIPI Cînd am pornit în zori fericit, izvorul mi-a șoptit, sunîndu-și undele : „Ia seama că muntele e vrăjit !“ Dar eu nu visam decît muntele. Pe cărări, cum urcam fluierînd, pădurea-mi striga cu-ngrijorare : „Teme-te de marele vînt !“ și tragic suna din frunzare. Sus în pisc m-așteptau jnepi pitici, în arcanele lor să mă prindă : „Mulți trecură, ca tine, pe-aici și-au pierit în albastra oglindă.“ Cum pășeam însă nepăsător, păsări mari și ciudate veniră : „Mersul, de-aicî înainte e zbor !“ Și aripile lor îmi dăruiră... LUCIAN VALEA ARHIVA Despre Ion Creangă Presa ieșeană și din Capitală însera vestea — la 10 februarie 1938 — că N. A. Bogdan „o figură binecunoscută a Iașului" și „cel mai vechi publicist moldovean și autor a numeroase lucrări literare“, „împlinește în curînd 80 de ani". Și se mai menționa despre sărbătorit că a fost „contemporan cu marele povestitor Ion Creangă care i-a fost profesor și apoi prieten“. Peste un an — mai exact, la 19 aprilie 1939 — aceeași presă, anunța „încetarea din viață după o lungă și grea suferință a publicistului N. A. Bogdan". Ii reamintim numele cu prilejul unei „Note“ privitoare la Ion Creangă, însemnare făcută de acest harnic condeier, la rugămintea unui amic. Rîndurile sînt importante prin faptul că autorul l-a cunoscut pe marele povestitor, i-a fost elev, a stat în gazdă la el, iar mai tirziu i-a fost prieten apropiat. Iată conținutul acelei însemnări i NOTA In 1865, toamna, și o parte din 1866, eu am fost în gazda la Creanga, ce locuia în casa, cu bolți, ce există și astăzi în curtea Bisericei Golia, cum intri pe sub clopotniță la dreapta, în fund, aproape de colțul (turnulețul) dinspre nord. Nu știu unde o fi locuit Creangă înainte de anii ceilalți. E posibil ca să fi locuit în straua Palatului (așa numita astazi, in șirul de case de dincolo de unde a fost „odinioară" Gimnaziul Alexandru cel bun, ) și numit și „casele lui Mincu" (unul din proprietarii din acel șir), pentru motivul că în una din acele case locuia un bătan cozatiin, ce era ceva ruan cu soția lui Creangă... Așa cum auzit, dar sigur nu știu, — căci alții spun ca după divorțul lui Creangă, fosta sa soție s-ar fi mutat la acel Cozatin... nu știu bine în ce calitate. Am auzit și eu pomenindu-se că a stat și în curtea bisericii „40 de sfinți“ , dar cînd și în ce calitate nu știu. Pe unde a mai locuit Creangă, în epoca dintre Golia — și bojdeanca din Țicău, nu știu sigur — știu însă că a fost institutor, după ce a părăsit Trei Erarhi, la școală primară din apropierea Cișmelei Păcurari (Șoseaua Arcu), apoi la alta din strada Săulescu... In ce privește discuția asupra locului în care a murit Creangă, — apoi actul de deces, dresat la Starea Civilă din sai, este perfect adevărat, — căci Creangă ducîndu-se să facă „revelionul" la dugheana (debitul) lui frate-seu Zaheu, den Strada Golia, — probabil a mîncat mult, noaptea, cum îi era și obiceiul, și a fost lovit acolo de un nou atac de apoplexie, — care i-a sfîrșit viața instantaneu... Neputînd fi ținut de loc ca mort în acel debit, compus din o odaie mică și în dos o bucătărie, unde mai locuia și Zaheu, cu nevasta sa și cu două fete mari ale nevestei sale, — s-a recurs imediat la constatarea medicală a cazului morței, și îndată după eliberarea buletinului de constatare, cadavrul va fi fost dus la bojdeuca in care locuia de obicei, din Țicău, — de unde apoi s-a răspîndit știrea că Creangă a murit în casa din Țicău. Asta, din cauză că toți cei ce s-au informat despre moartea lui Creangă, și au vrut să-l vadă mort, au fost îndrumați La casa din Țicău, unde va fi fost ținut, pînă cînd a fost dus la Cimitir. 16 Martie 1931 N. A. Bogdan ★ Socotim această Notă valoroasă prin faptul că provine de la o sursă contemporană cu marele povestitor, și prin urmare poate da un plus de autenticitate la afirmațiile de pînă acum privind biografia lui Ion Creangă. AL. BARDIEF.U DESENE DE PAUL DUMITRACHE, MEDIC VIRSTA Altă chemare ne-mbie acum — bem elixiruri din cioburi de soare ochii ne ard precum pașii la drum nucii grădinii se-nchid la culoare trecem pe ruri cu umeri zglobii sunetul apei ne bate sub frunte în noi e oceanul cuprins de stihii și doarme statornicul munte... spre toate întindem al mîinii contur ne chemă o sete departe — din streșini văzduhul cu freamătul pur alunecă-n noi ca-ntr-o carte. V. TEIȘANUI xXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXVXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXV-XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX - MERIDIANE Jean Cocteau (1889*1963) Un pic de respect ȘI Poet, pictor, regizor creator de filme, Jean Cocteau a umplut cu personalitatea sa fecundă viața artistică a Franței timp de o jumătate de veac. Om al paradoxelor, al subtilităților de gîndire expresie, al grației și al voșilutelor, zburdalnic și burlesc, el își dezvăluie totuși, așa cum remarca Bosquet, „curioasele cicatrici întotdeauna fardate, dar incapabile de acum înainte să ascundă adevăratele răni“. Dintre volumele de poezii cităm : Lampa lui Aladin, Prințul frivol, Escale, cabular, Opera, Alegorii Voși Clarobscur. Poemul pe care-l traducem face parte dintr-o culegere de poezii postume intitulată Fairepart, publicată foarte recent în colecția Poesie- Club. Dacă pasărea ar fi cunoscut găurile furtunii Dacă găurile ar fi cunoscut forma capului meu Dacă leii înaripați ar fi căutat zăcămintele de aur Dacă umbra ar fi putrezit în țestele morților Dacă harmăsarul ar fi știut să citească Apocalipsa Dacă ar fi plouat cu oțel cu bitum și cu ghips Dacă omul cu bonetă roșie și călăuzul său încununat cu lauri S-ar fi preschimbat în strașnică ploaie de-auta plîns Dacă muzicantul Trac cu harfa lui vrăjită Și-ar fi adunat prin vînt sufletul răvășit Dacă valetul de inimă l-ar fi ridicat deasupra regilor Dacă zgripțorul lui zero l-ar fi împușcat pe trei Lumea cea veche tărcată ca pieile vacilor Ar fi respectat noaptea în care ziua adastă. VAL HARAGA Partidului Ca umbra care-o lasă țarinii spicul vara ca apa care trece sub lebede în zori ca doina ce din fluier o zic bătrînii saratu-n mine din vede te cobori. In tine-i întregirea acestui foc nestins ■ de comuniste naturi în care mă trimit în tine-i aerul în care am învins forma și forța-n spațiul nedormit. Pe tricolor simbolic însemnele-s avînt avîntu-n care vîrsta Și lupta mi-o consum spre-a întregi eroicul jurămînt spre soarele socialist de-acum. Lumina-i dăruirea înaltului suprem însă de jos pornește înălțimea a acum în iubirea mea te chem sărbătoresc sub steaguri cu mulțimea. CONSTANTIN ȘTIRBU CLOPOTUL CULTURAL-ARTISTIC 15 Ctitorie in Dicționarul de literatură română contemporană (Albatros) îl definește pe goș Vicol, printre altele Draca „...păstrîndu-și mediul geografic ..natal, care este nordul muntos al Moldovei“. Bazată exclusiv pe titlurile transcrise în bibliografie, afirmația rămîne la suprafața activității acestui fertil scriitor. In măsura în care „mediul geografic natal“ ar putea da sens operei, la Dragoș Vicol se cuvine menționată apartenența, în primul rînd structurală, la spațiul de obîrșie. Recentul volum al autorului, „Ctitorie în albastru“ (Editura Eminescu, 1972) justifică o dată mai mult aprecierea noastră. Poetul își cîntă pe un registru foarte dens și bogat iubirea pentru „Țara de vis, pămînt și pîine“ (Poem tiv), pentru „Viața, golf voia țărmul albastrului de Voroneț“ (Poem de țară), pentru partidul care „Dragostea a știut să mi-o adune după/ cît soarele, să ude într-o cu ea rădăcinile dă), tema fiind patriei“ (saudezvoltată și reluată în multe alte pagini, subliniind cu pregnanță caracterul patriotic al întregului volum. Ceea ce sporește, însă, fluxul emoțional al versurilor, conferind cărții nota distinctă a unui nord primordial, este mîndria conținută în rostire. Această mîndrie ce-i însoțește pe munteni de cînd ușile le rostesc numele toată vara (ca în Sadova), de cînd poteci înspre legendă cresc flori sub cer silvestru (Catren), ni-i dezvăluie, intr-adevăr, pe Dragoș Vicol, bucovineanul. Nu altul e tonul invitației din Postire : „Aici v-așteaptă pîinea și vinul dragostei ,/ le-am pus în cinstea ospeției pe masa așternută din plin cu buchete și fluiere“. Așijderea este localizată, fără nici o falsă modestie, apartenența afectivă a scriitorului: „Căutați-mă printre păduri, printre ape/ (...)/ acolo voi fi totdeauna mai aproape de binecuvîntarea soarelui și de amurg“ (Căutați-mă) și „Pădurile foșnesc în duhul meu/ și-adînc, adînc în zarea mea coboară“ (Mă-ntrebi de unde vin). Itinerariul liric din „Ctitorie în albastru“ reparcurge poteci bine cunoscute, familiarei autorului, popasurile constituindu-se în tot atîtea puncte esențiale: munca, petrecerea, datinile strămoșești sau vînătoarea de vin, în viziunea poetului, tablouri fremătătoare, niciodată tocite prin obișnuință. Ele se înlănțuie intr-un ritual, am spune — un ritual al munților și se desfășoară după logica sobră, totodată dramatică a munteanului pentru rare bogăția subpămîntului sau chemarea înălțimilor sînt singura sa rațiune de Meritul incontestabil al a fi. lui Dragoș Vicol este de a-și fi cîntat și de această dată cu neimbătrînită prospețime, plaiurile. Economia volumului însumează trei cicluri, sugerînd un statornic echilibru interior. După călătoria prin NORD, ciclul de AMINTIRI (nostalgice stampe culese dintr-o drumeție pe alte meridiane, dar cu rezerva și chibzuință aceluiași muntean, mai puțin receptiv la miracolele cîmpiei, prin cîmpie înțelegîndu-se orice altceva în afara muntelui) precede poemelor cu precădere reflexive, din partea a treia — TRANSHUMANTA. Remarcabile sînt Echinox, Elegie („Mîinile încep să semene cu pădurile arse...“), Ninge, Poarta sărutului — versuri de lucidă privire peste timp, bilanț refuzînd compromisul, dar subliniind opțiunea. Tot aici se anticipează, ca o promisiune, alte proiecte : „Veniți cuvinte, mîini înstelate/ să nu mai fie noi trecut,/ ci numai vii între în stare să-mi răsfețe / nepotolitul dor de tinerețe“... Dragoș Vicol nu e poetul căruia recenzentul să-i găsească slăbiciuni ale metaforei. Nici nu e dreptul nostru. GEORGE DAMIAN de DRAGOȘ VICOL Cartea de poezie Fantasticul populară românească de CONSTANTIN PRUT Cartea lui Constantin Prut Fantasticul în arta populară românească, apărută nu de mult la Editura Meridiane, în frumoase condiții grafice (39 pagini de text și 46 de reproduceri - fragmente în alb negru) constituie o premieră și pentru autor și pentru cititori. Alcătuită dintr-o sumă de preocupări ale unor personalități de mare prestigiu, conspectate de autor cu migală și deferență, topite și turnate într-o compunere nouă, cartea vine să acopere un loc pînă acum gol în literatura de specialitate. Tema pe care și-a propus Constantin Prut, s-o dezvolte în paginile cărții sale Cartea de artă este fascinantă, tînărul autor s-a așezat în mijlocul unei lumi fantastice de care se simte legat printr-o filiație autentică, propunîndu-și să o ordoneze coerent. Să cităm cele patru capitole care împart cartea : Despre fantastic, Sursele fantasticului în arta populară românească, Fantasticul în lumea folclorului românesc și Fantasticul și creația individuală și să arătăm că metoda de lucru a autorului nu este cercetarea proprie ci cotarea, conspectarea — cum spuneam mai sus — unor autori prestigioși. Nu-i facem din aceasta un cap de acuzație și nici nu-i contestăm metoda de lucru pentru că, părerile lui Constantin Prut în ce privește fantasticul în arta noastră populară nu sunt identice cu cele ale Elenei Niculiță - Voronca ori ale lui Mircea Eliade ori Gustav René Hocke ori ale lui I. D. Ștefănescu ori ale altor cercetători pe care îi citează copios. El selectează din mai mulți autori ceea ce i se potrivește și își construiește, le lor argumentînd cu păreriirefutabile, propriile sale păreri. I-am putea reproșa lui Constantin Prut faptul că această carte a lui ni se pare puțin expediată. Autorul ar fi trebuit poate să se oprească asupra citatelor pe care le-a folosit dezvoltîndu-le, adîncindu-le, explicîndu-le. Desigur autorul se mai poate întoarce la această carte, completînd-o și șlefuind-o în timp pînă cînd va obține o carte care încă ne lipsește. Fantasticul în arta populară românească rămîne pînă atunci un foarte util material, nelipsit din bibliografiile celor ce studiază acest domeniu dificil, într-un fel, pentru marele public. A. M. AGRIPA X<WWWW»»VWWWVWWVWVVWWWWWWWWWWW< v> Paul Dumitrache Ca medic, pe Paul Dumitrache, doctorand în științe medicale, il cunoaște și apreciază multă lume și am spune că, în primul rînd, pacienții săi, care, pe lîngă sfaturile specialistului competent, se bucură și de cuvinte afectuoase, prietenești. Ca plastician însă, cu siguranță că nu-1 cunosc decît mii de prietenii și celemuncă. Pentru că, a desena, a picta ori sculpta, pentru Paul Dumitrache înseamnă a se ATELIER destinde, a se regăsi pe sine și în același timp a descoperi frumosul și utilul numea plină numai în unde ascunzișuri a profesiei sale, ci și în alte domenii, unde rigorile științifice cedează în favoarea fanteziei, a actului creator. (Să fie oare și aceasta o explicație a faptului că tot mai mulți medici aderă în a se exprima și prin limbajul culorilor, sunetelor, ori al formelor ?) In plus, revenind la ideea anterioară, deși convins de valoarea creației sale, Paul Dumitrache este un om de exemplară modestie. („Vedeți, poate puteți renunța să scrieți despre mine“ — încerca, totuși, să ne convingă, după ce l-am înștiințat despre intențiile noastre). Ca artist, pe Paul Dumitrache l-am descoperit după ce îi admirasem o pictură aliată în biroul său. Am vizionat apoi și alte lucrări ale sale. Picturile în ulei au ceva din specificul francezi, impresioniștilor Sculpturile însă, toate în lemn, îl arată pe Paul Dumitrache ca fiind un descendent al vestiților meșteri din zona noastră subcarpatică și poate chiar al maramureșeni, renumiților Toate, pe lîngă talent, impresionează prin migala — de giuvaergiu, am spune — cu care sunt lucrate. (De altfel, unul dintre desenele prezentei pagini este grăitor, în acest sens). Nu i-am numărat și nici n-am încercat o triere valorică a lucrărilor de artă plastică ale medicului Paul Dumitrache. Acest lucru îl sugerăm însă specialiștilor, cu încrederea că, măcar pentru o expoziție de grup — plină de interes ar fi chiar o expoziție a medicilor —, ei vor găsi suficiente lucrări de valoare. S. SUHÂREANU TEZAUR DE LUMINĂ Voi lanuri coapte, voi grădini cu flori Privesc icoana țării pretutindeni Voi dealuri fără seamăn de bogate, Și-n lut, ca-nii te cronici, văd străbunii Pe care vă visez adeseori, Ei au trecut prin viscole și grindini In tonur, verz. ș.-n galben aburac : Și s.au izbit de cornul gol al lunii. Voi munți ce-ascundeți sare și metal Ue la-nceputul lumii în mister Și-au stat neclatinati la temelia Și-n care dame spuse din caval , ... . . . Ne urcă năzuințele spre cer , Acestei țari de aur și depune Urmașii să-i sporească avuția : Șiret năvalnic, Olt vladimirean, Tezaur de lumină pentru mîine, Cărare haiducească, drum de glorii, Ce cale lungă pînă la liman și străbătut prin delniți de istorii : VASILE ZAMFIR