Clopotul, aprilie-iunie 1973 (Anul 29, nr. 3715-3792)

1973-04-01 / nr. 3715

_____________________ CLOPOTUL ® PAGINA2 - . Cuvintarea tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU (Urmare din pagina I) de la început asupra întregii lupte revoluționare a proleta­riatului din România și a par­tidului său politic. Lucrarea la care m-am referit poate fi considerată pe drept cuvînt primul program al mișcării revoluționare, marxiste din țara noastră. Luînd cunoș­­ștință de conținutul său, Friedrich Engels scria so­cialiștilor români : „Cu mare plăcere am văzut că socia­liștii din România primesc în programul lor principiile căpetenie ale teoriei care de a izbutit a aduna intr-un mă­nunchi de luptători mai pe toți socialiștii din Europa și America — e vor­ba de teoria prietenului meu, răposatul Karl Marx". De alt­fel, după cum se cunoaște, Marx și Engels au acordat o atenție deosebită studierii is­toriei României, dezvoltării ei economico - sociale, evoluției mișcării muncitorești revolu­ționare din țara noastră, în­­temeindu-și unele concluzii și teze teoretice și pe cunoaște­rea realității societății româ­nești din perioada respectivă. Clasicii marxismului au pri­vit întotdeauna cu simpatie lupta eroică desfășurată de poporul român pentru elibe­rarea națională și socială, pentru unirea intr-un singur stat național, pentru scutura­rea jugului asupririi și domi­nației străine. Ca pe întreg teritoriul țării, ia amploare și mișcarea mun­citorească din Transilvania. O expresie elocventă a spiritu­lui politic revoluționar al pro­letariatului din această pro­vincie este făurirea în 1890 a organizațiilor Partidului So­cial - Democrat din Transil­vania. In această epocă se intensifică legăturile dintre socialiștii români de pe am­bele versante ale Carpaților, se creează legături tot mai strînse între proletariatul din Muntenia, Moldova și Transil­vania. Mișcarea muncitorească ce se dezvoltă concomitent în toate provinciile românești își propune ca unul din țelu­rile importante ale programu­lui ei revoluționar realizarea unității naționale a poporului nostru. Socialiștii scriau în revista cu un nume deosebit de semnificativ — „Dacia vi­itoare“ : „Nu vom avea o zi, un ceas de odihnă pe cit timp un frate de-al nostru va geme în lanțurile sclaviei și vom lupta necurmat, așteptînd cu nerăbdare și credință în vi­itor fericita zi cînd, mînă-n mină, vom putea striga liberi și împreună : „Trăiască Româ­nia“. (Aplauze puternice). Primii pași importanți în direcția organizării politice a proletariatului au fost înființa­rea în 1887 la București, Iași și în alte orașe din țară a cer­curilor muncitorești, transfor­mate apoi în cluburi munci­torești, cu un număr însem­nat de membri. Acestea și-au propus ca principal obiectiv pregătirea Congresului socia­list ce avea să statueze înfi­ințarea partidului politic muncitoresc. Evoluția econo­mică, social - politică și ideo­logică a societății românești oferea condițiile creării aces­tui partid. Așa cum arăta so­cialistul Constantin Mile in­tr-un articol intitulat „Con­gresul nostru“, „mișcarea so­cialistă din România deveni­se, după diferite tribuiri, pur marxistă, atît din punctul de vedere al teoriei, cît și din punctul de vedere al practi­cii". Lucrările Congresului, care au avut loc la București, în zilele de 31 martie - 3 apri­lie 1893, salutate cu entuziasm și urmărite cu profund inte­res de muncitorimea din în­treaga țară, au statuat înfiin­țarea partidului politic mar­xist al clasei muncitoare — Partidul Social - Democrat al Muncitorilor din România (A­­plauze puternice). Acest eve­niment a intrat în istoria noastră ca moment de excep­țională însemnătate pentru destinele luptei revoluționare a proletariatului și a maselor muncitoare, ca momentul ce marchează înfăptuirea orga­nizării politice a clasei munci­toare pe scară națională. (Vii și puternice aplauze). Partidul clasei muncitoare din România înființat în a­­nul 1893, pe baza principiilor socialismului științific, a­riei de clasă a lui Marx Jeo­­l Engels, și-a asumat din pri­ma clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluțio­nară pentru cucerirea pute­rii politice de către proleta­riat și celelalte mase munci­toare de la orașe și sate, pen­tru transformarea socialistă a societății românești. Anul 1893 este anul nașterii deta­șamentului revoluționar, de a­­vangardă al clasei muncitoa­re din România. Iată de ce putem spune cu deplin temei că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român — care continuă cele mai înalte tradiții de luptă ale poporului și își are rădăcini­le împlîntate actinc în mișca­rea muncitorească, socialistă, din a doua jumătate a secolu­lui trecut — coincid cu înce­putul activității partidului muncitoresc călăuzit de teo­ria revoluționară creat cu 8 decenii în marxistă, urmă. (Aplauze puternice, prelun­gite). Făurirea partidului muncitoare a marcat o clasei etapă nouă în desfășurarea proce­sului revoluționar din țara noastră, în dezvoltarea lupte­lor sociale. Stat major mar­xist al proletariatului, el s-a situat în fruntea populare în bătăliile maselor împo­triva exploatării și asupririi, pentru o viață mai bună, pentru libertate socială și na­țională. Nașterea partidului revoluționar al clasei mun­citoare, ca și întreaga sa dez­voltare ulterioară au fost re­zultatul evoluției economico­­sociale și politice a țării noas­tre, expresia cerințelor mer­sului înainte al societății românești pe calea progresu­lui social. Partidul s-a for­mat din rîndurile proletaria­tului și s-a ridicat la luptă pentru eliberarea clasei sale, a maselor muncitoare, mînd în modul cel mai exprs­­fidel interesele și aspirațiile cele mai înaintate ale națiunii noas­tre. El s-a dezvoltat odată cu cristalizarea și conștiinței de clasă maturizarea a prole­­letariatului, cu transformarea muncitorimii dintr-o clasă în sine, intr-o clasă pentru sine — cum spunea Marx. Istoria de 80 de ani a partidului po­litic al muncitorimii româ­nești demonstrează, o dată în plus, că numai atunci cînd detașamentul proletariatului revoluționar al pornește în activitatea sa de la realități­le concrete, social - istorice, ale poporului în mijlocul că­ruia activează și ține seama de cerințele, interesele aspirațiile acestuia, poate ju­și ca un rol esențial în lupta împotriva exploatării și asu­pririi, își poate îndeplini cu succes misiunea istorică în înfăptuirea revoluției prole­tare, în transformarea revolu­ționară a societății pe ca­lea­mului, socialismului și comunis­(Aplauze puternice). Istoria, viața, faptele de­monstrează că formarea par­tidului muncitorilor a fost rezultatul evoluției istorice a poporului țării forțelor nostre, al dezvol­și relațiilor de producție și al ascuțirii con­tradicțiilor de clasă din România acelei perioade, re­zultatul condițiilor obiective create în viața societății noastre. In programul său, Partidul Social -Democrat al Mun­citorilor din România înscria țelul final al luptei clasei muncitoare — „desființarea relațiilor de producție capita­liste" — „întemeierea socie­tății socialiste“ și totodată stabilea o serie de revendicări imediate, ca de pildă : garan­tarea dreptului de întrunire și organizare, votul universal, învățămîntul gratuit și alte­le. Subliniind rolul istoric al clasei muncitoare, progra­mul definea drept sarcină centrală ,a partidului „de a or­ganiza proletariatul, de a or­ganiza poporul munci­tor" în lupta revoluționară. Trebuie spus că atît în elabo­rarea programului, cît și în activitatea de traducere în viață a prevederilor sale, so­cialiștii români au ținut sea­ma de realitățile concrete ale societății noastre din acea e­­pocă, de cerințele specifice ale dezvoltării istorice a Ro­mâniei. Anton Bacalbașa a­­răta în ziarul socialist „Mun­ca“ că, la elaborarea sarcini­lor și obiectivelor programu­lui partidului, „socialiștii ro­mâni au avut în vedere con­dițiile speciale ale țării în care trăiesc“, iar Dobrogeanu- Gherea afirma : „Școlari ai socialismului, membri ai ma­rii familii socialiste europene, noi știm că felul activității noastre atîrnă de condițiile reale ale țării noastre și mai ales de cele economico - so­ciale. Așadar, să analizăm condițiile de trai ale țării noastre cum urmează din po­­zițiunea poporului muncitor, din relațiile de clasă, din cul­tura noastră, din temeliile e­­conomice“. De altfel, socialiștii români afirmaseră această po­ziție încă în 1891, în raportul prezentat la Congresul Inter­naționalei a II-a de la Bru­xelles. In raport se spunea : „Din punct de vedere al tac­ticii, socialismul român tre­buie să aibă armele sale pro­prii, condițiile economice și cîmpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i pro­prii“. Sau, menționînd că țe­lul tuturor socialiștilor este „stabilirea unei societăți so­lidare și armonioase, a unei societăți în care toate unelte­le de muncă vor fi socializa­te",­ raportul sublinia că, în ce privește „mijloacele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuința pe a­­celea cerute de condițiile spe­cifice ale țării sale“. Ancorat în realitățile so­cial - politice ale țării, parti­dul muncitorilor din România și-a spus cuvîntul față de toa­te marile probleme care fră­­mîntau societatea românească din acea vreme, luînd poziție și preconizînd soluții în con­formitate cu interesele de cla­să, cu aspirațiile revoluțio­nare ale proletariatului. Ast­fel, socialiștii români abordea­ză în mod aprofundat proble­ma agrar - țărănească, de o deosebită acuitate pentru so­cietatea acelei vremi, militînd pentru înfăptuirea reformei agrare, pentru lichidarea for­melor de exploatare feudale la sate, pentru împămînteni­­rea țăranilor și organizarea pe baze noi a muncii acestora, pentru introducerea unor mij­loace de lucru avansate în a­­gricultură. In același timp, pornind de la analiza științi­fică a stării de înapoiere eco­nomică a țării, de la rămîne­rea în urmă a forțelor de pro­ducție, socialiștii subliniau importanța deosebită a dez­voltării intense a unei indus­trii naționale noi, ca o con­diție atît pentru progresul ge­neral al societății, cît și pen­tru creșterea rîndurilor prole­tariatului, pentru amplifica­rea luptei revoluționare a a­­cestuia, pentru crearea pre­miselor în vederea trecerii, în perspectivă, la edifica­rea societății socialiste. Acestea erau probleme e­­sențiale pentru existența cla­sei muncitoare și a țărănimii — cele două forțe sociale de bază cărora le revenea sar­cina ca, în strînsă alianță, să acționeze pentru transforma­rea revoluționară a societății. Socialiștii români acordau, de asemenea, o atenție deose­bită asigurării condițiilor pentru dezvoltarea instrucției publice, pentru ridicarea ni­velului de cultură și civiliza­ție al maselor populare, pentru formarea unei intelectulități provenite din popor și lega­tă de acesta — parte compo­nentă a luptei generale pen­tru emanciparea socială și națională a României. Ocu­­pîndu-se îndeaproape de pro­blemele legate de lărgirea li­bertăților publice, cetățenești, democratice, partidul muncitoare și-a definit clasei poziția față de problema clar na­țională, pronunțîndu-se ferm pentru lichidarea oricăror discriminări și asupriri na­ționale, pentru egalitatea de­plină în drepturi între toți cetățenii țării, fără deosebi­re de naționalitate. Repre­zentanții de frunte ai parti­dului se ridicau cu putere îm­potriva dominației străine, proclamînd solemn dreptul imprescriptibil și inviolabil al națiunii noastre, ca nealtfel al tuturor națiunilor, la o viață liberă și independentă. Toate acestea demonstrează că socialiștii români s-au si­tuat de la început pe poziții marxiste clare, și-au propus ca obiective fundamentale so­luționarea problemelor arză­toare izvorite din realitățile concrete ale țarii, din nece­sitățile dezvoltării Româ­niei pe calea progresului ma­terial și social. Luptând pentru interesele proletariatului român, ale maselor muncitoare din țara noastra, partidul clasei mun­citoare din România s-a ma­­nifestat, totodata, ca detașa­ment activ al mișcării munci­torești internaționale. Întreți­nuta legaturi strînse cu Engels și fruntași ai mișcării munci­torești din celelalte țări, par­­ticipind cu regularitate la congresele internaționalei a II-a, partidul muncitorilor din România a dezvoltat largi relații cu celelalte partide socialiste. Multiple și strînse legaturi au existat între miș­carea muncitorească din ța­ra noastră și cea din Rusia, legături care și-au găsit ex­presia atît în sprijinul acor­dat grupurilor revoluționare ruse de către socialiștii ro­mani, in sprijinul moral și material acordat socialiștilor ruși emigrați în România, cit și în schimbul de corespon­dență și în cu Presanov, legăturile directe iar mai tirziu cu Vladimir Ilici Lenin. Or­ganul de presă al partidului publica frecvent știri des­pre mișcarea revoluționară din gazeta Rusia, iar în 1892, prin „Mișcarea socialistă", socialiștii români și-au exprimat simpatia și solida­ritatea cu grupul revoluțio­narilor ruși, printre care se afla și tînărul Ulianov — Via­­­dimir Ilici Lenin — pe care guvernul țarist îl deportase în Siberia. O amploare deosebită au cunoscut-o în acei ani legă­turile internaționaliste din­tre socialiștii români și cei bulgari. Pe teritoriul ță­rii noastre, revoluționarii bulgari, prigoniți în țara lor, au găsit adăpost și prie­teni adevărați. Relații in­ternaționaliste au fost sta­bilite, de asemenea, cu par­tidele socaliste din Germa­nia, Franța, Italia, Belgia și alte țări. Paginile presei muncitorești și socialiste din acele vremuri constituie o mărturie a solidarității pro­letariatului român cu lup­tele muncitorilor din Norve­gia, Danemarca, Elveția, Spania, China, Olanda, Aus­tralia,­mericii, Statele Unite ale A­­ruba și din alte țări ale lumii. Activitatea internă a parti­dului, legăturile strînse cu organizațiile clasei munci­toare din celelalte țări, cu conducători eminenți ai pro­letariatului, participarea și contribuția sa activă la dez­baterea problemelor impor­tante ce se puneau fața mișcării muncitorești in în­ternaționale în acea vreme, i-au adus prestigiu și autori­tate pe plan internațional. Conducerea Partidului Social- Democrat al Muncitorilor din Ungaria aprecia, în 1894, în­­tr-o scrisoare adresată socia­liștilor români că „tînărul și vigurosul Partid Socialist De­mocrat Român ocupă deja, grație devotamentului și ener­giei voastre, un loc însemnat printre partidele socialiste ale continentului“. După cum este știut, încă de la început, partidul revo­luționar al clasei noastre muncitoare a avut de înfrun­tat nenumărate greutăți, a fost nevoit să facă față unor grele încercări, pricinuite de împotrivirea claselor domi­nante, de prigoana și teroarea regimului burghezo - moșie­resc. Totodată, că în activitatea trebuie spus partidului s-au manifestat și o serie de confuzii și limite determinate de stadiul dezvoltării sociale, de lipsa de experiență și de insuficienta maturizare ideo­logică a proletariatului și a conducătorilor săi din acea perioadă. Existența, în condu­cerea partidului, a unor ele­mente nelegate de clasa mun­citoare, inconsecvente din punct de vedere politic ideologic, a determinat, în ul­ti­timii ani ai secolului trecut, frământări și convulsii din ce în ce mai grave, care au dus pînă la întreruperea vremel­nică a activității partidului. Cu toate acestea, lupta revo­luționară a continuat să se desfășoare, diferitele cercuri și organizații muncitorești au continuat să acționeze, și în focul bătăliilor de clasă s-au ridicat și format din sinul cla­sei muncitoare și al intelec­tualității progresiste o serie de noi militanți socialiști, ca Ion C. Frimu, Ștefan Gheor­­ghiu, Alexandru Ionescu, Ale­­cu Constantinescu, Mihail Gh. Bujor, Gheorghe Dimitrie Marinescu Cristescu, și alții. Ei și-au consacrat eforturile strîngerii rîndurilor clasei muncitoare, reorganizării par­tidului pe baze marxiste. Ca rezultat al voinței pro­letariatului de a se uni, pre­cum și al activității noilor li­deri revoluționari, iau ființă, începînd din anul 1901, cer­curile socialiste „România muncitoare“ — organizații po­litice muncitorești care des­fășoară o amplă campanie propagandistică și organizato­rică în vederea refacerii par­tidului. în acest cadru are loc și organizarea, pe plan națio­nal a mișcării sindicale — în 1906 — care determină inten­sificarea acțiunilor revoluțio­nare ale clasei muncitoare, accelerarea procesului de re­facere a partidului socialist. Proletariatul român conti­nuă să fie o prezență activă în viața social - politică a ță­rii, dezvoltîndu-și totodată le­găturile de solidaritate cu lupta proletariatului din alte țări. Astfel, în anul 1905, ma­sele muncitoare din România se solidarizează cu proleta­riatul rus, organizează mari demonstrații de protest îm­potriva represiunilor dezlăn­țuite de ohrana țăristă. Este, de asemenea, cunoscut ajuto­rul pe care l-au dat revoluțio­narii români răsculaților de pe crucișătorul „Potemkin", care au primit azil politic în România. Sub presiunea pu­ternică a mișcării de solida­ritate muncitorească, guver­nul român este nevoit­ să re­fuze să predea țarismului pe răsculații de pe „Potemkin“. Dînd o semnificație deosebită acestui act, Lenin a apreciat că guvernul român „nu vrea să se înjosească într-atît nicit să facă slujba de polițist la cererea țarului întregii Rusii“ și că a procedat „așa cum poa­te preceda numai guvernul unei națiuni care se respectă“. O puternică ilustrare a for­ței și combativității mișcării revoluționare din țara noas­tră a constituit-o participarea clasei muncitoare, a socialiști­lor români la evenimentele di­n 1907 — anul celei mai mari răscoale țărănești din istoria modernă a Româ­niei. Țărănimea răsculată a primit un puternic sprijin din partea muncitorilor, socialiștilor, care s-au depla­a­sat la sate însuflețindu-i pe țărani, dîndu-le un țel clar in luptă. Sunt cunoscute e­­nergicele acțiuni de protest ale muncitorilor împotriva re­presaliilor la care a fost supusă țărănimea, atitudinea hotărîtă a socialiștilor în apă­rarea răsculaților. Acesta a fost un moment deosebit de important în afirmarea pe arena politică națională atît a muncitorimii revoluționare,­­ cit și a țărănimii — profund interesată în transformarea democratică a țării, în ma­nifestarea unității și alian­ței celor două clase care militau pentru lichidarea ex­ploatării și asupririi bur­ghezo - moșierești. In marile acțiuni democra­tice, revoluționare care s-au desfășurat în acei ani în România, un loc important o­­cupă intelectualitatea progre­sistă, oamenii de știință și cultură înaintați, care își aplecau urechea la nevoile și aspirațiile poporului și luau parte activă, la luptă a­­lături de muncitori și țărani, de militanții socialiști. In această perioadă are loc o tot mai evidentă înche­gare a forțelor revoluționa­re ale clasei muncitoare, pro­ces ce își găsește expresie în unificarea cercurilor „Româ­nia muncitoare“ din întreaga țară și în crearea Uniunii Socialiste din România. Con­gresul socialist din 1910 sta­tuează constituirea Partidu­lui Social - Democrat din România, care se proclamă în mod solemn „vlastar al vechii rădăcini pe care nimic nu a socialiste, putut-o distruge“, continuatorul fi­resc al Partidului Social- Democrat al Muncitorilor din România creat în 1893. Dezvoltînd în noile condi­ții linia politică a mișcării noastre revoluționare, parti­dul clasei muncitoare își propune ca obiectiv funda­mental in­tensificarea luptei pentru eliberarea proletaria­tului și a maselor populare de exploatare și asuprire, pentru înlăturarea vechilor orîndu­­ieli și făurirea noii orînduiri sociale. El s-a ridicat împo­triva vînzării bogățiilor ță­rii capitalului străin. Totoda­tă, partidul s-a situat în rân­­durile partidelor și grupări­lor de stingă din cadrul Inter­naționalei a II-a, pron­unțîn­­du-se cu hotărîre împotriva războiului imperialist, ju­­cînd un rol important în ini­țierea și organizarea Confe­rinței de la Zimmerwald. Partidul a desfășurat o in­tensă activitate de mobilizare a maselor populare in lupta împotriva intrării României în război, pentru o politică de neutralitate. Sub condu­cerea partidului, masele largi muncitoare au organizat greve, întruniri și demonstra­ții împotriva războiului, ca­re au culminat cu marea de­monstrație de la Galați din 13 iunie 1916. După cum se știe, după doi ani de neutralitate, România burghezo - moșierească s-a alăturat coaliției imperialiste a Antantei care promitea sa­tisfacerea dezideratului u­­nității naționale. Problema făuririi statului național u­­nitar preocupa profund ma­sele populare în acea perioa­dă, constituia un deziderat vital al poporului român, al proletariatului, al socialiști­lor. încă în ianuarie 1917 Lenin manifesta un interes deosebit pentru această pro­blemă, apreciind că „foarte mulți români și sîrbi (în ra­port cu numărul total al ro­mânilor și sîrbilor) locuiesc în afara granițelor lor“ și că „în general construcția de stat în direcția burghezo-na­­țională nu s-a terminat în Balcani“. Un moment hotărîtor în desfășurarea evenimentelor internaționale, cu influențe deosebit de pozitive și asupra istoriei noastre, a fost victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, care a dus la pră­bușirea imperiului țarist, la in­staurarea în Rusia a primului guvern al muncitorilor și țăra­nilor — ceea ce a exercitat un puternic stimulent în lupta revoluționară a clasei munci­toare, a oamenilor muncii de pretutindeni. Prăbușirea im­periului țarist și destrămarea monarhiei austro - ungare, au creat condiții pentru realiza­rea unor profunde transfor­mări social - politice în a­­ceastă parte a Europei, pen­tru închegarea statelor națio­nale — și în acest cadru pen­tru crearea statului național unitar român, ce încununa lupta de secole a maselor populare din toate cele trei provincii românești. Se ade­vereau în acest fel cuvintele pe care Engels le scria socia­listului român Ion Nădejde în ianuarie 1888 — și anume : „Dacă mîine despotismul din Petersburg ar cădea, poimîine n-ar mai fi în Europa nici o Austro - Ungarie". Și, după cum știți, așa s-a întîmplat. (Aplauze puternice). Salutînd cu entuziasm actul istoric al închegării unității noastre sta­tale, socialiștii români sub­liniau într-o declarație publi­cată în ziarul „Socialistul“ la începutul anului 1919 : „Ca socialiști români internaționa­liști, salutăm cu bucurie dez­robirea națională a poporului român și respectăm legături­le de unire hotărâte. România nouă de astăzi trebuie să de­vie România socialistă de mîi­ne“. (Aplauze puternice): înfăptuirea unității statului național român — victorie e­­pocală a maselor populare din întreaga țară, în realiza­rea căreia clasa muncitoare, mișcarea socialistă au adus o prețioasă contribuție — a des­chis perspectiva dezvoltării mai rapide a forțelor de pro­ducție ale țării și, totodată, a creat condiții favorabile pen­tru intensificarea activității forțelor sociale progresiste, a mișcării muncitorești revolu­ționare. In anii 1918 - 1920, pe fundalul ascuțirii contra­dicțiilor regimului burghezo - moșieresc, crește combativita­tea maselor muncitoare. Sunt cunoscute marile demonstra­ții de la 13 decembrie 1918, înăbușite în singe de regimul burghezo - moșieresc, acțiu­nile revoluționare, deosebit de intense, ale clasei muncitoare în perioada de după război, care au luat o tot mai mare amploare, culminînd cu greva generală din 1920 ce a cuprins proletariatul de pe tot cu­prinsul țării, zguduind puter­nic înseși temeliile regimului burghezo - moșieresc și de­­monstrînd că muncitorimea este o forță socială în stare să conducă poporul în lupta pen­tru transformarea revoluțio­nară a întregii societăți. In România se aflau atunci la ordinea zilei probleme deo­sebit de stringente, care se ce­reau soluționate fără întîrzie­­re, ca de pildă reforma agra­ră, lichidarea relațiilor de producție feudale la sate, re­facerea economiei distruse de război și dezvoltarea unor ra­muri noi ale economiei națio­nale, asigurarea unor condiții de viață mai bună pentru ma­sele muncitoare. Clasa mun­citoare care se dezvoltase nu­­mericește, al cărei nivel poli­tic crescuse ca urmare a ex­perienței proprii de luptă și sub influența victoriei Revo­luției Socialiste din Octom­brie, a intensificării mișcării revoluționare mondiale, avea de jucat un rol de cea mai mare importanță în dezvolta­rea țării, în apărarea intere­selor și drepturilor oamenilor muncii de la orașe și sate. A­­ceasta impunea în mod nece­sar reorganizarea partidului, astfel nicit să poată acționa ca organizator și conducător al marilor bătălii de clasă ce se anunțau, să-și poată asuma răspunderea condu­cerii întregii lupte revo­luționare din România pentru răsturnarea claselor exploatatoare de la putere, pentru înfăptuirea victorioa­să a revoluției proletare și trecerea la făurirea societă­ții socialiste. In această perioadă, fiștii români de frunte socia­în­trețin legături strînse cu reprezentanții Internaționa­lei a IlI-a, cu însuși Vladi­mir Ilici Lenin, cu care poar­tă discuții privitor la condi­țiile în care urma să aibă loc afilierea naționala partidului la Inter­comunistă. Expri­­mîndu-și de la bun început încă din primele momente ale existenței sale, Partidul Com­unist Român înfruntă împotrivirea înverșunată a regimului burghezo - moșie­resc, desfășurîn­d,și * activi­tatea îr^ condiții contre cele mai grele! In*^124, la nu­ma­i trei ani de la org.Hsa, sa, Par­tidul Comunist Român,«« este declarat ilegal. Nevoit să activeze timp­ Vre două de­cenii în ilegalitate** Partidul Comunist din România,­­­f­o­­losind cele mai diverse for­me de luptă, a fost în per­manență­ organizatorul și con­ducătorul clasei muncitoare, al oamenilor muncii, grevă a minerilor de la Marea Lu­­peni din 1929, eroicele lupte ale ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie - februarie 1933, numeroase alte mișcări gre­viste din anii crizei economi­ce și din perioada ulterioară au demonstrat, odată cu spi­ritul combativ al clasei noas­tre muncitoare, creșterea ca­pacității partidului de a or­ganiza și conduce luptele re­voluționare. Așa cum am mai afirmat și în alte îm­prejurări, această capacitate a crescut pe măsură ce con­ducerea partidului a fost de­ținută de reprezentanți di­recți ai clasei muncitoare, de fiii clasei muncitoare, care trăiau și activau în România. (Aplauze prelungite). Partidul Comunist Român a desfășurat o activitate mul­tilaterală și susținută pen­tru unirea, în lupta împotri­va regimului burghezo-moșie­­resc, a tuturor forțelor mun­citorești democratice și pa­triotice ■— în primul rînd pentru întărirea unității de acțiune a clasei muncitoare, în frontul unic al comuniști­lor și socialiștilor. Mulți dintre cei prezenți în sală — mă refer la vechii activiști — își reamintesc de activi­tatea desfășurată în a­c­e­a­s­t­ă direcție, inclusiv de intilnirile din circa perioadă dintre reprezentan­ții partidului comunist și par­tidului socialist. In toate ma­rile momente ale luptei revo­luționare, și mai ales în peri­oada luptei împotriva fascis­mului și a războiului anti­­sovietic s-au organizat acțiuni comune ale comuniștilor și so­cialiștilor, îndeosebi jos, în întreprinderi. Un rol impor­tant în evoluția luptei politi­ce desfășurate de către comu­niști a avut Frontul Democra­tic care înmănunchea largi forțe sociale ale țării și care a organizat numeroase acțiuni împotriva înrobirii țării Ger­maniei hitleriste. Sunt cunos­cute acțiunile desfășurate de către comuniști pentru mobi­lizarea poporului la lupta cu arma în mînă, pentru apăra­rea independenței României în eventualitatea unui război național de apărare împotri­va agresorilor fasciști, precum și pentru sprijinirea poporu­lui cehoslovac care căzuse adeziunea față de principiile leniniste ale partidului de tip nou, ei au formulat, totodată, o serie de obiecții cu privi­re la amestecul Cominternu­­lui în stabilirea componenței organelor de conducere partidului — considerînd ale pe bună dreptate că aceasta este un drept legitim al propriu­lui partid — precum și cu privire la o serie de analize și aprecieri eronate făcute de Comintern la adresa situației din România. Justețea aces­tor puncte de vedere ale so­cialiștilor români se relevă cu claritate în lumina expe­rienței istorice a mișcării muncitorești din ultima ju­mătate de veac. Răspunzîn­d necesităților o­­biective ale dezvoltării socia­le a țării noastre, reprezen­tanții socialiștilor români ho­tărăsc la Congresul din mai 1921, prin vot unanim, trans­formarea partidului socia­list in Partidul Comunist Român. (Aplauze puternice, prelungite. Se scandează „P. C. R.“). Prin aceas­ta se ridică pe o treap­tă superioară activitatea de­tașamentului de avangardă, revoluționar al clasei mun­citoare din România. Par­tidul Comunist, continuato­rul direct al mișcării ționare, socialiste, al revolu­dului clasei muncitoare parti­fău­rit în 1893, a dus mai departe și a ridicat pe un plan supe­rior, în noile condiții ale dez­voltării României, lupta de eliberare socială și națională. Tocmai de aceea apreciem a­­cest moment ca un moment de răscruce în dezvoltarea României noi. Din păcate, o parte a membrilor partidului social - democrat nu a urmat hotărîrea adoptată la Con­gresul din 1921, constituin­­du-se intr-un partid social­­democrat separat, ceea ce a produs sciziunea politică în rîn­dul clasei muncitoare din România, victimă ocupației germane. Un moment culminant al va­lului luptei populare conduse de partid în această perioadă împotriva politicii de fasciza­re a țării și pentru apărarea­­ independenței naționale o con­stituie marea demonstrație antifascistă din 1 Mai 1939, desfășurată sub semnul uni­tății de acțiune între comu­niști și socialiști. Sunt prezenți în sală comuniști, socialiști și alți militanți revoluționari care au mers umăr la umăr în această demonstrație care, putem spune, a marcat un mo­ment superior în lupta pentru unitatea clasei muncitoare în România (Aplauze puternice). Nu aș putea să nu reamintesc, de asemenea, marile demon­strații împotriva dictatului de la Viena, organizate sub con­ducerea partidului, cu parti­ciparea socialiștilor, a Mades­­zului și a altor organizații — și care au constituit o afirmare puternică a hotărîrii revolu­ționarilor români, maghiari, germani și de alte naționali­tăți, de a apăra independen­ța României, de a lupta pen­tru unitatea statului național român (Aplauze puternice). Un puternic impuls a dat lup­tei antifasciste constituirea în 1943, din inițiativa Partidului Comunist, a Frontului Patrio­tic Antihitlerist. Pe măsură ce se apropia momentul decisiv, în vederea răsturnării dicta­turii militaro - fasciste, se im­punea tot mai stringent rea­lizarea unității clasei munci­toare. Crearea Frontului Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român și Partidul Social - Democrat, în 1944, și apoi a Blocului Național De­mocrat au reprezentat o con­diție importantă a victoriei insurecției naționale antifas­ciste armate de la 23 August 1944, în urma căreia regimul de dictatură militaro - fas­cistă a fost răsturnat. După cum se știe, ca urmare a în­făptuirii actului istoric de la 23 August, România a ieșit din războiul antisovietic și s-a a­­lăturat cu toate forțele coali­ției antihitleriste, luptînd pî­­nă la victoria finală împotri­va Germaniei naziste, alături de Uniunea Sovietică și cei­lalți aliați. "Marea victorie de la 23 Au­gust 1944 a marcat o cotitură istorică în dezvoltarea Româ­niei. Lupta antifascistă, de­mocratică s-a transformat ra­pid într-o mișcare socială de mare amploare, fără precedent în analele țării noastre, care a deschis calea desăvîrșirii revoluției burghezo - demo­cratice, realizării unor profun­de schimbări revoluționare în viața socială, înfăptuirii idea­lurilor de libertate și dreptate socială ale poporului român. Desfășurînd o vastă activita­te organizatorică și politică, Partidul Comunist Român, împreună cu Partidul Social­Democrat și celelalte forțe revoluționare și democratice, a reunit în această mișcare principalele forțe ale națiu­nii — clasa muncitoare, țără­nimea, intelectualitatea, pătu­rile mijlocii de la orașe și sa­te și chiar anumite cercuri ale burgheziei. Rod al luptei maselor largi, la 6 martie 1945 a fost instaurat primul guvern democratic din istoria țării. Aceasta a marcat instaurarea puterii revoluționar - demo­cratice a muncitorilor și țăra­nilor, a deschis calea trecerii la o etapă superioară — în­făptuirea revoluției socialis­te. Nu aș putea să nu men­ționez, și cu acest prilej, fap­tul că, în înfăptuirea insu­recției naționale antifasciste armate, în instaurarea pri­mului guvern democrat și în crearea condițiilor pentru trecerea la făurirea socialis­mului, forțele armate — in­clusiv cadrele de conducere, o­­fițerii, generalii — au urmat linia trasată de partidul co­munist, s-au alăturat poporu­lui. Aceasta a avut o mare importanță pentru victoria tuturor luptelor care s-au des­fășurat în România. In pro­cesul dezvoltării sociale, al creșterii economice­­avîntului revoluționar, a devenit abso­lut necesară realizarea de­plinei unități organizatorice și politice a clasei muncitoa­re, căreia îi revenea misiu­nea de clasă transformarea conducătoare în revoluționară a societății. După cum se știe, în februarie 1948, Par­tidul Comunist Român și Partidul au fuzionat, Social - Democrat creîndu-se par­tidul revoluționar unic, ba­zat pe concepția științifică despre lume și viață ,a cla­sei muncitoare, materialis­mul dialectic și istoric, pe învățătura marxist - leninis­tă. (Vii aplauze). Prin aceasta s-a pus capăt pentru totdea­una sciziunii din mișcarea noastră muncitorească, s-a asigurat unitatea organizato­rică și politică a clasei mun­citoare — clasă conducătoare a marii opere de edificare a socialismului pe pămîntul României. semnificativă Este o coincidență că în această lună am sărbătorit 25 de ani de la crearea partidului u­­nic al clasei muncitoare în noile condiții istorice și 80 de ani de la crearea primului partid unic al clasei munci­toare din România. (Aplauze puternice). Trecînd în revistă istoria mișcării la noastră, muncitorești din ra­constatăm că proletariatul român a afir­mat de la început, cu tărie, necesitatea de a se uni și or­ganiza intr-un partid unic revoluționar de clasă, care să conducă cu fermitate, pe baza unei concepții clare, luptele maselor populare îm­potriva exploatării și asupri­rii, pentru libertate și drep­tate socială. Crearea cu 80 de ani în urmă a partidului unic muncitoresc a avut o in­fluență uriașă asupra afir­mării clasei arena luptelor muncitoare pe sociale din România, asupra dezvoltării mișcării revoluționare din țara noastră. Fără îndoia­lă că producerea, în decursul desfășurării evoluției isto­rice, a sciziunii mișcării re­voluționare și a partidului, formarea mai multor partide muncitorești au avut consecințe negative asupra luptei de clasă, asupra rolului jucat de proletariat în înfruntarea cu burghezia și moșierimea. In momentele hotărâtoare ale procesului revoluționar însă, în etapele decisive ale bă­tăliei de clasă — cum au fost lupta împotriva fascismului, trecerea la organizarea in­surecției naționale armate antifasciste, cucerirea lii politice și economice pure­în stat și apoi înfăptuirea sar­cinilor construcției socialis­te — s-a impus cu deosebită acuitate^ necesitatea închegă­rii unității a realizării clasei muncitoare, unității de acțiu­ne a organizațiilor ei politi­ce, inclusiv trecerii la reface­rea partidului unic revolu­ționar al proletariatului. Is­toria. _ viața_ demonstrează că numai unită, avînd un partid unit și puternic, clasa munci­toare își poate îndeplini mi­siunea istorică de transfor­mare revoluționară a socie­tății. (Aplauze puternice, prelungite). Partidul Comunist Român, continuatorul celor mai îna­intate tradiții revoluționare ale clasei muncitoare, ale poporului român — a cărui activitate putem spune că a început acum 80 de ani condus cu succes masele — a în lupta pentru înlăturarea ve­chilor rînduieli, pentru fău­rirea rocîndi orînduirii socialiste. E­ astăzi luminoasa pa­gină scrisă în istoria luptei revoluționare a proletariatu­lui român în 1893,­­ și care a fost reconstituită în deosebit de convingător, mod cu ajutorul unui bogat material documentar, al vremii, în cadrul mărturiilor expoziției inaugurate ieri la Muzeul In­stitutului de Istorie a Parti­dului — desprindem învăță­minte pentru viitor, dobîn­­dim imbolduri și mai puterni­ce pentru a ne îndeplini, în condiții tot mai bune înaltele îndatoriri și răspunderi ce ne revin față de poporul nostru în marea ctitorie a socialis­mului și comunismului pe pă­mîntul României. (Aplauze puternice, prelungite). (Continuare in pagina a III a) Evoluția istorică a mișcării muncitorești, transformarea partidului socialist in Partidul Comunist Român-moment crucial în istoria României Refacerea unității organizatorice și politice a clasei muncitoare, crearea partidului unic marxist­­leninist—moment hotărîtor, obiectiv necesar în lupta victorioasă pentru cucerirea puterii politice și edificarea socialismului în România v ț l

Next