Contemporanul, iulie-noiembrie 1948 (Anul 2, nr. 92-113)
1948-07-02 / nr. 92
? Nuvela lui Costache Negruzzi: iiminm upiiiii n , acţiuhj^,' tte; fegft^Cerar'e al clasicilor începută în ultima vreme de pxtiicăţiile 'noastre periodice ci caracter literar, ni se pare că trebue .făcujl,, o cotitură, A nunje» credem că a sosit momentul de a se depăşi faza ‘situărilor generale ale Scriitorilor şi de a se trece la „reconsiderarea“ operelor propr.în tuse, adică la explicarea şi comentarea concretă a textelor recunoscute,în mod tradiţional ca reprezentând realizări de seamă în desfăşurarea literaturii noastre. De aceea când ne-am hotărît a scrie despre Costache Negruzzi, am socotit ca fiind mai mult rodnic să ne concentrăm atenţia asupra singurei sale lucrări excepţionale, piesă de căpetenie a începuturilor prozei româneşti, primă închegare epică devenită clasică, şi anume asupra nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu“. Prima problemă pe care ne-o punem este aceea de a verifica dacă nuvela lui Negruzzi înfăţişează viaţa Moldovei corespunzător condiţiunilor istorice ale epocii. Este evident că nu ne gândim aici să controlăm dacă acţiunea nuvelei respectă împrejurările autentice în care a avut loc cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, lucru de altfel de mult făcut şi care a dovedit inexactitudini în tratarea istorică a temei. Ceea ce ne interesează este să vedem dacă Negruzzi a isbutit să redea fizionomia socială veritabilă a Moldovei din a doua jumătate a secolului XVI. Răspunsul nu e prea greu de dat. Intr-adevăr, ideea centrală a nuvelei este lupta între monarh şi feudali. Lăpuşneanu caută prin toate mijloacele „să sece influenţa boierilor şi să stârpească cuiburile feudalităţii“. El ştie că boierii ,•mulg laptele ţârii“, dar totuşi tot el îl foloseşte pe Moţoc ca să-l mai uşureze de „Westernurile norodului” peste care pune din când în când „o nouă contribuţie“ Lăpuşneanu foloseşte norodul împotriva boierilor şi pe aceştia împotriva poporului. De ce boierii îl duşmănesc pe Lăpuşneanu ? Pentru că domnii veniţi cu firma de la Poartă. având nevoie de bani pentru peşcheş, căutau să surpe vechile privilegii boiereşti; şi, în al doilea rând, pentru că domnul începuse încă de pe atunci să v,' «, cu sfetnici personali cari uzurpau „dregatorele“ băştinaşe, dregătorii Insu , de mari avantaje materiale. In strânsă alianţă cu boierii lucra şi cerul superior reprezentat în nuvelă de Mitropolitul Teofil, la fel de interesant în asigurarea expoatării ţăranilor iobagi. ” Dacă, în ceea ce priveşte clasa dominanţii Negruzzi a reuşit să dea un tablou real, nu tot astfel se petrec lucrurile în cce priveşte prezentarea clasei asuprite, în speţă iobagii Norodul pe care ni-l înfăţişează Negruzzi nu este ţara. Gloata care se strânge la curtea domnească e alcătuită din „slugi şi oameni boereşti“ şi „tot oraşul".non, ce însemna oraşul secolului XVI? Afară de oamenii de casă aiboierilor, erau meşteşugari şi târgoveţi. E adevărat că mulţi din aceştia&rîşeni erau recrutaţi din elemente iobage atrase de privilegiile de care bucurau locuitorii oraşelor şi care le ofereau o viaţă mai bună decât aceea de iobagi. Prin urmare principala clasă asuprită a vremii, adică iobăgimea este absentă din nuvela lui Negruzzi, orășenii reprezentând o parbriră mai ridicată. Dar chiar această „caliciune“, ca să ne exprimăm cu un cuvânt drag Iui Negruzzi, nu se bucură de simpatia autorului. Este just istoriceşte ca „norodul“ epocii să se „burzuluiască“ neorganizat din pricina lipsei unor conducători politici conştienţi; deasemenea este justă „indiferenţa“ lui faţă de pretinsa împăcare dintre Lăpuşneanu şi boieri, „din care nu aştepta vreodată un bine, nici propunea vreun rău“ dar toată acţiunea gloatei are in nuvela lui Negruzzi un caracter micşorător. Gloata este „prostimea rămasă cu gura căscată“, care se „mulţumeşte cu jertfa“ lui Moţoc şi „se împrăştie“. Rolul ei in nuvelă este cu totul de a doua mână şi aceasta datorită mai puţin nevoilor construcţiei epice, care s'ar fi pretat la impresionante scene de mase, cât mentalităţi politice a lui Negruzzi însuşi, sau mai general, a clasei din care făcea parte — şi anume boierimea. Intr’adevăr Negruzzi era boier. Familia lui se refugiase’ în 1821 dincolo de Prut de frica „burzuluirii“ norodului şi un sfert de veac după aceea, Negruzzi însuşi va trimite tot acolo întreaga sa familie, cu prilejul „burzuluirii“ din 1848. Nu trebuie uitat că în 1848, Negruzzi nu este nici mai mult nici mai puţin decât un fel de ministru de finanţe, vârf al aparatului de stat moşieresc. Astfel se explică neparticiparea sa la evenimentele de altfel destul de reduse din Iaşii anului 1848. Asta explică şi pentru ce acela care nu se sfiise sa combine elementele pe care i le puneau la dispoziţie Grigorie Ureche şi Niculae Costin spre a da operei sale un caracter dramatic mai accentuat, nu se gândeşte de fel a împrumuta „norodului“ un caracter mai puţin amorf, o comportare mai susceptibilă, de a provoca admiraţia şi dragostea pentru asupriţii vremii sale. Cel care a stat departe la 1848, e vizibi încă din 1840 în dispreţul abia voalat pe care-l vădeşte pentru „prostime“. Deasemenea putem socoti această antipatie, faţă de norod şi ca un reflex al spaimei de care boierul Negruzzi P AI. I. Ştefănescu Continuare în pas 11 i „Noul director” Evenimentul „naţionalizării“ a moriilizat condeiele poetilor noştri, care însă nu găsesc întotdeauna atitudinea justă faţă de tema pe care mi-o propun. „Viaţa Sindicală" a publicat, de curând poezia semnată E Manu, cu tema „Noul director”, care pornind pe linia analizei psihologice, alunecă in notaţii fugare de gesturi izolate şi nesemnificative, mergân d până la vulgaritate şi superficialitate (al naibii, dar bandit era fostul director) . Poezia are Un ton jovial, oferind p* muncitorul „nou director“ In falsa postură a omului , careţi face singur curaj, în meditaţii dubioase cu sine însuşi : .n'ai nicio grijă / pentru un director / muncitor / nimic nu e prea greu , / chiar dacă nu e prea uşor“ Poezia suferi şi de un schematism excesiv, mărginindu-se la simpla observaţie empirică a gesturilor exterioare pe care le face „noul director’’, fără niciun comentariu liric, redus doar la tonul fals ,popular“, în realitate vulgar, pe care- 1 adoptă poetul. Lipsă de justă viziune a problemei tratate l-a condus pe poet și la un fals fir epic menit să, organizeze poezia alegând câteva gesturi izolate, inexpresive pentru adevăratul proces pe care-l trăieşte ,,noul director“ care nu poate fi un proces interior uşuratec şi superficial, dimpotrivă unul axat pe o atitudine sobră şi severă, al unui om conştient de gravitatea sarcinii pe care poporul şi tovarăşii săi de muncă i-m încredinţat-o. Remarcăm , din ,,pagina literară" a ziarului ,Luptătorul“ din Bacău (nr. 105 din 21 iunie 1948) poemul „Febra Textilă“ de B. Frunte. Poetul reuşeşte să ne facă să pompm câteva momente ale întrecerii în producţie la o industrie textilă. Ceea ce socotim demn de subliniat e faptul că R. Frunte nu pripeşte lupta pentru steagul producţiei ca un simplu observator, ci frieşte intens, activ, ceas de ceas, competiţia pentru steagul muncii Chiar acest, simbol al muncii, podul îl vede însufleţit. ....Dar tovarăşi, steagul din secţia noastră-i stardalnic ca un flutir. . Să fim atenţî, să nu-l scăpăm în altă sală. Mâine dimineaţă termometrul diagramei îl vom găsi urcat ? Desigur, mai mult ca ieri cu câte grade ? Asta nimeni n’o poate ghici încă, dar se simte şi’ncă febra-i mai înaltă ca oricând...“ Desigur că nu-i nouă tehnica poemului - reportaj, aceea pe care d. B. Frunte o foloseşte în exemplul citat. Cu atât mai mare e meritul dlui B. Frunte, cu cât e ştiut, — că în folosirea unei asemenea tehnici pericolul alunecării uu prozaic pândeşte condeiul poetului la fiecare vers. Poemul însă, aici, câştigă în simplitate. Conştiinţa semnificaţiei adânci a întrecerii, a rostului ei, este prinsă şi evocată în imagini clare dar puternice. Steagul sare ca un strel etc de Pe un războiu pe altul, dar asta nu constituie niciun motiv de îngrijorare, ci dimpotrivă o siguranţă că toţi formează acolo un grup omenesc angajat conştient intr’o luntă aprigă Grija cea mare trebue îndreptată ca steagul să nu iasă din sală- adică numai tuturor să fie mereu în frunte. Poemul d-lui B. Frunte aduce un suflu de aer proaspăt în lirica d-sale pe care o cunoaştem din câteva plachete anterioare. Pe acest drum al pătrunderii în viaţa celor ce muncesc cu toată sensibilitatea şi înţelegerea d.sale artistică, va găsi desigur curând şi cea mai valabilă, formă de expresie. Criticul data... I Adevărul Sesizându-se. . . îrn sfârşit, fie faptul că nu se poate prezenta o carte, mima, prin cele câteva rânduri de reclamă pe care le trimit editurile. Adevărul ar inaugurat un nou sistem; acela al citatelor. întâi se plasează o frază ,originală“, iată cam de ce calibru: „Dintru început se pot admira in acest roman cunoaşterea oamenilor, a materialului plastic, psihologic şi social şi stăpânirea desăvârşită a mijloacelor artistice“. Dintru început, înseamnă probabil că respectivul autor al notiţei s'a uitat în primele două pagini şi că a văzut totul: „cunoaşte. . rea oamenilor“ şi mai ales „materialul plastic". Apoi urmează o serie de citate fără o legătură aparentă Intre ele-Noul sistem al Adevărul este ineficace si inelegant- Pe de o parte nu constituie niciun progres în munca de prezentare a cărţilor nou apărute, iar pe de altă parte, riscă să compromită oameni cu, totul nevinovaţi, care sunt citaţi alandala. Muguri Am primit de curând la redacţie o revistă a unor liceeni din Deva, întitulată ,,Muguri", având alăturată o scrisoare explicativă. Ca, o experienţă, revista ră-' mâne interesantă, insă pentru a fi o ini- ,ţiativă v rodnică şi continuă revista, ar trebui să-şi perfecţioneze aparatul critic şi spiritul principial, care se dovedesc inegale şi şubrede in special in articolele teoretice. Scrisoarea adresată dre in ea un aer stingher, o modestie politicoasă, se vorbeşte chiarde „un sentiment de compătimire“ pe care l-ar încerca cineva la citirea revistei. Sentimentul nu e neîndreptăţit ; intimismul acesta reticent şi speriot nu-l considerăm ca o reverenţă amabilă sau ca un gest de modestie ipocrită, ci ca un reflex al conştiinţei critice a nivelului publicaţiei. Articolul introductiv „Scriitori pe şantiere“ e onorabil, deşi şi aici sunt greşeli ideologice, provenind dintr-o anume idealizare a fenomenelor ce constituie acum frontul literar românesc. Se vorbeşte despre „tânăra noastră literatură realist socialistă“, când, în fapt, nivelul ideologic şi orizontul de cunoaştere al literaturii noastre tinere nu s’a ridicat până la o concepţie şi o producţie literară care să fie la nivelul literaturii realismului socialist. înţelegerea noului drum pe care l-a luat literatura noastră ne apare suprmară in acest articol, deşi: orientarea şi punctul de plecare — definirea istoriei literare - Sunt juste. Lucrul cel ,mai realizat îl constituie însă nuvela lui M. Baltag, care, făcând abstracţie de stridenţa titlului „vremuri de apocalips“, oferă o analiză pătrunzătoare a psiho - logiei unei anume părţi a preoţimii satelor noastre. Scandalos — o adevărată palmă aplicată intenţiilor revistei —■e articolul „Despre poezie“, oferind un amestec stupid de afirmaţii „blagiene“ şi spengleriene (se vorbeşte de „sufletul faustic“ ce călăuzeşte poezia noastră, de un „fenomen ce se petrece în profunzimile abisale ale sufletului", etc.), variaţii pe aceeaşi temă : „melodie subtilă, imaterială, „înlocuirea tumultului inexprimabil“ (dacă e inexprimabilă, las-o tinere elev în pace, nu mai chinui paginile revistei !), „dorinţa ardentă... de a se contopi cu absolutul“, lucruri extrem de revelatoare pentru anume mentalităţi pitite prin mediile literare din provincie şi pe care conducerea „Mugurilor" trebuie să le curme fără şovăială, pentru a putea continua intenţiile şi făgăduielile cuprinse în scrisoarea adresată. Un poem in cinstea textiliştilor Nu negustori „de hârtie tipărită“ ci răspânditori de adevărată cultură... Librarul poate şi trebuie să joace astăzi un rol efectiv, in viaţa culturală a ţării. In condiţiile caracteristice societăţii capitaliste, librarul este ■ condiţionat de trei factori care dirijează întregul comerţ de librărie: editorul, criticii şi publicul. Primul prin puterea financiară de care dispune, tipăreşte ceea ce socoteşte a fi o bună afacere comercială sau ceea ce consideră a fi Pe Una politică a clasei pe care o reprezintă criticii în deplină dependenţă de editori, recomandă ceea ce socotesc aceştia că trebue să fie recomandat , iar publicul burghez, un public obosit şi rost de elan, caută nu adevărul substanţial, ci noutatea, iluzoriul aventurii, caută refugiul cărţilor unor autori, pe care reclama deşănţată a marilor case de editură ii ridică la rangul celebrităţii, tot aşa de bine cum prin tăcere sau limitarea vânzării cărţilor, sunt menţinuţi în anonimat scriitori temuţi prin critica socală a lucrărilor lor. Faţă de acestea, librarul trebue să adopte o atitudine ,si o adoptă in cele mai multe din cazuri, in limita interesului personal, a panzării. Interesat de cantitate si nu de calitate, el susţine a oferi publicului, anumitului său public, „ceea ce i se cere“ si,în cele din urmă, „ceea ce i se trimite de către editură“ situăndu-se în postura rentabilă si comodă a mijlocitorului „imparţial“. Pentru Europa occidentală, — pentru a nu vorbi de America, unde comerţul de librărie se face sub semnul „best seller-ului“ — aceasta este o realitate caracteristică. Ca orice cetăţean şi cu atât mai mult, ca ,mijlocitor, material de cultură. Ibrarul are şi trebuie să abă un punct de vedere unitar, în judecarea politică, narală şi estetică a cărţii. El nu poate susţine a se vinde „marfa“ pe „nevăzute“, chiar limitându-se a se considera simplu ,,negustor" in materie, pentru că aceasta ar fi împotriva legilor celor mai elementare ale comerţului. Un farmacist nu poate vinde clientului său vn l°c de aspirină, otravă, dar un I brar vinde adeseori cumpărătorului otravă în loc de literatură si face aceasta in numele faptului că ,,i se cere“, că ,,se caută" sau că ,,trebuie să-şi asigure existenţa“. Prin însuşi faptul însă că ştie ce ..i se cere", librarul face dovada cunoaşterii literaturii pe care o vinde şi prin aceasta devine complicele proclamat, agentul nedeghizat al răspândirii ideilor dăunătoare în mase, fie în calitatea de comerciant complect lipsit de scrupule, fie în calitatea părtaşului recunoscut, întru totul de acord cu ideile pe care le răspândeşte. Când în timpul războiului a fost atrasă atenţia librăriei Hachette din Bucureşti, să nu răspândească în public cartea lui Hiler : „Mon combat“ (Mein Kampf) — pe care o importase in mare cantitate, directorul acestei librării a răspuns : — Eu vând hârtie tipărită şi nu mă interesează nimic mai mult! Iată o mentalitate şi decolo de ea o atitudine care se afirmă făţiş în domeniul manifestărilor reacţiiunii. La adăpostul acelei „vânzări de hârtie tipărită“, librarii apusului vând cantităţi colosale din cărţile trădătorilor Laval, Pétan, Kravcenko, ş. a„ dar ascund în fundul pivniţelor lucrările scriitorilor progresişti, pentru a le înapoia apoi editorului, ca nevândute. In acest sens presa franceză progresistă susţine o interesantă şi dărză campanie împotriva acelui comerţ de librărie care caută să înăbuşe cuvântul scriitorilor cinsttiţi, campanie dusă de cei mai proeminenţi scriitori ai Franţei. Că la temelia acestei acţiuni se află numai dorinţa câştigului, intenţia de a corespunde condiţiilor comerciale ale editorilor sau că, dimpotrivă, librarul manifestă conştient o atitudine politică reacţionară, interesează mai puţin. Pentru că şi într’un caz şi în celălalt, el a renunţat la rolul cultural şi social ce-i caracterizează profesiunea pentru a deveni agentul răspănditor de literatură decadentă, reacţionar, cu care casele de editură mistificate înţeleg să pervertească conştiinţa cititorilor lor. O asemenea mentalitate a „vânzării de hârtie tipărită" a fost caracteristică, până nu de mult şi la noi; şi ea continuă încă să se manifeste în attudinile unora dintre librarii noştri, care sub masca interesului comercial ascund fie dezinteresul total, faţă de adevărata lor misiune, fie o poziţie dea dreptul reacţionară. Faptul că activitatea editorială din republica noastră nu mai produce cărţi ca acelea ce se tipăreau până mai ori, nu de natură a le zăgăzi, pentru moment activitatea. Rafturile librăriilor noastre mai mari sau mai mici cuprind încă, în inocent etalaj, lucrări capabile să înşele buna credinţă a cititorului neavertizat, pot fi păşite (cu surprindere, dar pot fi găsite). „Aminturile unui mediu“ de Octen, „Doctorul sufletului“ de Iram, „Lumea cealaltă“ de Visarion, „Descântecele băbeşti“, Minunile Sfântului Sisoe“ sau „Ce este spiritismul“, alături de „Stele la Hollywood“, ■,Şcoala şi străjeria“ sau........Miemlferefie de lux" ale lui Pitigrilli. Maurice Delobra se alătură lui Octav Deşima. Cărţile lui Mircea Eliade sunt frecvente. Victor Slăvescu poate fi găsit alături de Titel Petrescu, Brătianu, Simion Mehedinţi şi Sabin Manuilă. Leon Blum de asemeni. In una din librării se găsea până nu de mult cartea: „Mussolini, Garibaldi, etc.“, de Lantini, la librăria Lucian Predescu, — printre altele, — volumul „Deutschland und der Kodridor'*, iar la Pavel Suru cărţile lui Dragoş Protopopescu („Caractere de rasă ale literaturii engleze“), P. Paulescu („Fiziologie filosofică“), Motru („Etnicul românesc“), G. G. Găvănescu („Chestiuni filosofice“), Ion Sân Giorgiu, Papadima, Ion Petre, vie, N. Porsena, Del atras („ Cum am cucerit viaţa ?“) şi altele. Mai pot fi găsiţi A. C. Cuza, Pr. Panaitescu sau Constantin Noica. După cum de asemeni, cărţile economistului hitleric Anton Zischka, almanachul „Vremea“ (războiului) sau cartea lui Neagu Rădulescu... „Viaţa în patru labe“. AŞa cum, poate, ar voi să vadă viaţa poporului nostru, „neguţătorii de hârtie tipărită“, care nu au ştiut sau nu au vrut a descoperi menirea pe care o are profesiunea lor. In Franţa, in timpul ocupaţiei naziste, unii dintre librari, considerăndu-se altceva decât negustori de hârtie tipărită“, au reprezentat adevărate centre de rezistenţă, cum încearcă a reprezenta şi astăzi, împotriva imperialismului american, acei a căror conştiinţă s râm®* trează în înţelegerea rolului profesiunii lor ţi d datoriei faţă it P&* trie. Sunt cunoscute cele şase comandamente ale librarului, redactate de un librar si tipărite in Bibliografia Franţei, fumat al librăriei franceze clandestine (Aprilie 1944). I. Când, vei primi cărţi, te vei recunoaşte cu grijă. II. Cărţile trădătorilor le vei ţine acolo unde nu te va vedea nimeni. III. Vei face la M cu cărţile trimise de propagandă (germană). IV. Nu vei expune nimic din ceea ce reprezintă spiritul Vichvist IV. In măsura în care vei rezista, îţi va rămâne cel puţin onoarea... VI. In felul acesta, spiritul francez va fi onorat, iar tu îl vei servi cu credinţă. Un întreg program al librarului cinstit, conştient de prealalea sarcinii ce-i revine. Sarcina e intr'adevăr grea. Dar ea e plină de frumuseţea răspunderii faţă de răspândirea culturii în masse.Victor Adrian Continuare in pag. 11 • OLIVIU ELIN-Sacărâmb. Am citit cu mult interes fragmentul d-tale de roman. Din cele câteva pagini însă, nu putem să ne dăm seama decât că autorul este un prozator înzestrat, având simţul compoziţiei, reuşind să creieze o atmosferă. Nu înţelegem însă decât foarte puţin din liniile mari ale romanului. Episodul e prea legat de restul textului. Eroii nu se definesc. Cititorul ar rămâne complect derutat, dacă am publica doar acest fragment. Poate ai putea alege un altul, mai semnificativ şi mai uşor de detaşat de restul romanului. Te-am ruga, dacă te interesează părerea noastră, să însoţeşti fragmentul cu o schemă a acţiunii romanului, ca să putem să ne dăm seama de arhitectura sa, de modul cum sunt oglindite realităţile şi de problemele pe care textul le ridică. Aşteptăm, eventual, să ne trimiţi schiţe sau nuvele din viaţa minierilor. • VIRGIL LUPEANU Blaj. Arta poetică pe care poemul „Poezie“ o anunţă, nu e deloc respectată în celălalt poeţii ce nu-i trimiţi „De la real la neant“. Ca să faci din poezie cum spui : „flacără ce arde, trăznet ce aprinde...“, e nevoie ca să adânceşti, realitatea, să desprinzi înţelesurile noţiunilor. D-ta celebrezi într’un singur, vers „omul“ dar la o noţiune descărnată, abstractă,, confuză : „Sunt slugă, sunt stăpân, muncesc pe ogr...“. Dar chiar folosirea materialului poetic se face la întâmplare: Piatră scânteie, (scânteile nu pot fi de piatră). Imaginea „întinderii“ omului înspre neant nu o înţelegem deloc. Ea e tulbure şi complect arbitrară. Folosirea termenului de „întindere“ apare chiar ridiculă. Părăseşte generalităţile privite schematic, încearcă, dacă vrei să realizezi :î-ţi propui în „Poezie“ să cauţi generalitatea, adâncimea, în ceea ce ai sub ochi. Fă întâi să trăiască în poeziile d-tale viaţă, culoare, mişcare şi apoi scoate de aci tâlcurile. Altfel faci doar o parafrazare uscată şi versificată a unui manual didactic. • L EGERU.Rădăuţi. — Am citit cu multă emoţie şi mult interes fragmentul pe care ni-1 trimiţi. El trădează un talent în plină desvoltare, un ochiu care observă amănuntul şi ştie a-l scoate în relief. De asemeni, ritmul povestirii e dozat cu atenţie şi cu multă pricepere. Pluteşte peste toata nuvela aceasta, pâcla groasă care se aşternea peste sufletele deportaţilor. Există însă o încăpăţânare de a trăi, o agăţare furioasă de viaţă, o îndrăzneală a omului care risipeşte întunericul, noroiul şi desnădejdea. Am vrea să cunoaştem mai bine arhitectura celorlalte nuvele. Cum ne scrii, ideia de a urmări creşterea conştiinţei de clasă în rândurile deportaţilor e foarte interesantă. In privinţa premiilor S.S.d.R. îţi putem da următoarele informaţii: Condiţia de participare este ca tema lucrărilor să se inspire din lupta pentru libertate şi progres a poporului român. De asemeni se pere*-ca manuscrisele să fie inedite, •■■fbnsxn mp*. Pentru a afla mai pe larg condiţiile admiterii în S.S.d.R. adresaţi-vă direct societăţii. In ori şi ce caz, condiţiunile se referă la o activitate publicistici de oarecare notorietate. • MATEI BATRANU. Am citit cu atenţie poemele d-tale. Sunt multe strofe frumoase care se pot izola. Din păcate, n’am reuşit să desprindem şi un poem întreg publicabil. Dacă posibilităţile d-tale poetice sunt destul de desvoltate, nu putem spune că aplicarea lor duce întotdeauna la realizările dorite. Furat de imagini, de efecte decorative, d-ta pierzi liniile mari de construcţie ale poeziilor şi pictezi un fel de acuarele care rezişti ochiului critic doar în fragmente. Marele defect al poemelor este lipsa unei clare viziuni despre lume, a unei precise şi fundate orientări ideologice. D-ta operezi cu simboluri, dar adesea creiezi o impresie străină de fondul poemului. De pildă în „In memoriam" se invocă o pădure conspirativă „scut tervariaşilor“, dar se scrie mai jos: ,,De-acum plecăm în lume Să’mpărţim Lumina unui nou Ierusalim", care corespunde unei imagini de magiprofeţi, porniţi în sandale şi cu cârja apostolică în cele patru colţuri ale lumii. Poemul întreg devine un amestec de construcţie modernă cu haiduci care veghiază pe „steiuri" laolaltă cu vulturii. In acelaş sens „Răvaş Minierului" lăcrămos şi, foarte puţin corespunzător, psihologiei muncitorului din mină. Minierul dumitale e un soiu de blestemat cu sufletul pur, care se supune cu adâncă amărăciune unor ordini pe care nu o respectă, dar căreia nu i se poate împotrivi. Alpinistul îl amărăşte în loc să-l revolte. Iţi cităm câteva strofe care dovedesc virtuţile de tale tehnice, dar care nu se extind dincolo de aceasta. Peisagiul e puternic evocat, cu bogată poezie sensorială. Imaginea e organizată, însă în jurul unui simbol obscur. ...„Iar din foi de ape, roşie, o stea Răsări deodată luminând Carul gârbov, vechi de catifea şi desişuri sumbre de pământ... „.„şi’nţeles’am visul, din dureri străvechi se vor naşte oameni noul şi buni dimineaţă când cocoşi vor trage lumea de urechi toate inimile-or palpita ca‘n ceruri aripi de lăstuni. • VALENTIN CRAYSON.— Destin alternativ e un poem ce se vrea ermetic şi original, dar nu reuşeşte a fi decât de neînţeles. Se pare că ..posedaţi o uşurinţă a metaforei, ce presupune o ascuţită sensibilitate. Elegie anacronică, e construită pe specularea unui humor al absurdului tot atât de anacronic ca şi titlul poemului. Blacă aţi aplica fantezia dvs. imagistica, ce se bănuieşte bogată, la teme, esenţial umane, aţi da desigur lucruri mai de valoare. Aşa rămâneţi cel mult laversuri ca: „Prin buruieni stele bolnav, şi luna spânzurată ’n copac“ care nu depăşesc o notaţie sensorială, deformând realitatea. Vera Tiribaeva, elevă a Școlii Nr 33S din Leningrad, Iși ajută colegele la pregătirea pentru examene ------- —