Contemporanul, iulie-decembrie 1949 (Anul 3, nr. 143-169)

1949-07-01 / nr. 143

A­cum 30 de ani, la 28 iu­nie 1919, Lenin a scris şi, curând du­pă aceea, a publicat geniala sa lucrare „Marea iniţiativă”. Scrie­rea acestei lucrări a fost prilejuită de aşa numitele „sâm­bete comuniste”. Era în timpul crâncenului răz­boi dus de primul stat socialist din lume împotriva intervenţio­­niştilor anglo-americani şi fran­cezi şi a numeroaselor hoarde de gardişti albi. Ţara era împresu­rată de cercul de foc al frontu­rilor şi izolată de cele mai im­portante centre de produse ali­mentare, ca şi de numeroase cen­tre industriale. Muncitorii erau chinuiţi de foame. In aceste con­­diţiuni, se cerea d­ela clasa munci­­toare încordarea tuturor forţelor şi o rezistenţă de fier pentru a nu ceda în faţa presiunii duşma­nului, pentru a sdrobi armatele intervenţioniştilor şi ale gardişti­lor albi, înarmate până în dinţi, pentru a apăra cu succes şi a consolida cuceririle revoluţiei so­cialiste. Şi­ muncitorii flămânzi ai Moscovei au găsit în ei forţele necesare pentru a lucra peste orele normale de muncă, fără n­icio plată, şi realizând o mare creştere a productivităţii muncii. „Oare nu este acesta un eroism măreţ? — a scris Lenin. Nu este acesta începutul unei cotituri de o importanţă istorică?“ In aceste „sâmbete comuniste”, geniul lui Lenin a văzut începu­tul muncii comuniste, manifesta­rea energiei creatoare a masselor într’un fel cum nu se mai văzuse până atupei. Era energia crea­toare a masselor izbăvite de că­tuşele­­ capitalismului. Importanţa istorică a sâmbetelor comuniste, Lemip­o­ vedea tocmai în faptul că în ele şi-a găsit expresia iniţia­tiva conştientă şi voluntară a muncitorilor în ridicarea produc­tivităţii muncii, în trecerea la o nouă disciplină în muncă, înte-­ meiată pe participarea conştientă şi activă a masselor muncitoare la construirea societăţii socialiste. Socialismul —, a arătat Lenin — nu se naşte din dorinţe fru­moase, ci din condiţiunile pro­ducţiei materiale, pe baza unei înţalte productivităţi a muncii so­ciale. Pentru a fi învingător, pentru a crea şi consolida socia­lismul, proletariatul trebue să înfăptuiască o îndoită sarcină: în primul rând, el trebue să antre­neze după sine, prin eroismul său fără preget, în lupta revoluţio­nară împotriva capitalismului în­treaga massă a celor ce muncesc şi sunt exploataţi, s’o organizeze, s’o conducă în acţiunea de do­­borîre a burgheziei şi de sdrobire complectă a­ oricărei împotriviri din partea ei; în al doilea rând, el trebue să ducă după sine în­treaga massă a oamenilor mun­cii, precum şi toate păturile mic­­burghez­e pe drumul noii cons­trucţii economice, al noii organi­zări a muncii, a! noii discipline şi ^al noilor relaţii sociale. Acea­stă a doua sarcină — sublinia Lenin — este mm­i grea decât prima. Ea nu poate fi înfăptuită prin isbucniri snoradîce de eroism, ea cere cel mai îndârjit, cel mai îndelungat şi cel mai greu eroism al masselor în munca de fiecare zi. In schimb însă, „...această sar­cină este şi mai esenţială decât primii ■— a scris Lenin —, căci, în ultimă analiză, isvorul cel mai adânc de forţe pentru obţinerea de Victorii împotriva burgheziei şi unica, chezăşie a temeiniciei şi traminiei acestor victorii poate fi numai un nou mod — mai înalt — de producţie socială, înlocui­rea producţiei capitaliste şi mic­­hurgheze prin producţia mare, socialistă”. In lucrarea sa „Marea iniţia­tivă”, Lenin a supus unei adânci analize una din chestiunile fun­damentale ale dictaturii proleta­riatului; chestiunea creării unui tin de organizare socială a mun­cii, mai înalt decât cel capita­list, care să îmbine ultimul cu­vânt al ştiinţei şi tehnicii cu uni­rea în massă, înfăptuită în mort conştient, a oamenilor muncii. Lenin a desvoltat şi a concretizat o serie de teze, din cele mai im­portante, cu privire la esenţa şi sarcinile dictaturii proletariatului, la clase şi lupta de clasă în pe­rioada trecerii de la capitalism la socialism, precum şi cu privire la socialism şi comunism. Dictatura proletariatului, a ară­tat Lenin, nu este numai violenţă împotriva­ exploatatorilor, mai mult încă, ea nu constă în pri­mul rând în violenţă, ci în faptul că proletariatul, după cucerirea puterii politice, realizează un tip mai înalt de organizare socială a muncii. Tocmai proletariatul, clasa muncitorilor industriali, or­ganizaţi, uniţi, educaţi şi căliţi în lupta împotriva capitalismului, este purtătorul şi creatorul nou­lui mod de producţie, al modului de producţie socialist. In legătură cu aceasta, a dat Lenin definiţia, devenită clasică, a dictaturii pro­letariatului. „Dictatura proletariatului — a scris el — dacă traducem această expresie latină, ştiinţifică, istorico­­filosofică într’o limbă mai simplă, însemnează: Numai o anumită clasă, anume muncitorii de la oraş şi în general muncitorii industriali din fabrici şi uzine, sunt în stare să conducă întreaga massă a ce­lor ce muncesc şi sunt exploa­taţi, în lupta pentru doborîrea jugului capitalului, în cursul a­­cestei doborîri însăşi, în lupta pentru repurtarea şi consolidarea victoriei, în opera de creare a noii orânduiri sociale, orânduirea socialistă, în întreaga luptă pen­tru deplina nimicire a claselor“. Totodată Lenin a subliniat că după cucerirea puterii politice, proletariatul nu încetează lupta de clasă, ci o continuă până la totala nimicire a claselor, bine­înţeles sub altă formă şi cu alte mijloace. Pentru a nimici clasele trebue nu numai doborîţi moşierii şi capitaliştii, nu numai desfiin­­ţată proprietatea lor, ci totodată desfiinţată orice proprietate pri­vată asupra mijloacelor de pro­ducţie, trebue nimicită atât deo­sebirea dintre oraş şi sat, cât şi deosebirea dintre oamenii muncii fizice şi aceia ai muncii intelec­tuale. Pentru realizarea acestui scop, trebue făcut un uriaş pas înainte pe calea desvoltării for­ţelor de producţie şi, în afară de aceasta, trebue înfrântă împotri­virea (adeseori pasivă) a anar­hismului mic - burghez, imensa forţă a obişnuinţei, îngustimea, egoismul mic-burghez, pe care capitalismul le-a lăsat moştenire oamenilor muncii. Toate aceste indicaţii ale lui Lenin au o importanţă excepţio­nală. De ele s-a călăuzit şi se că­lăuzeşte partidul bolşevic în lupta sa pentru construirea socialismu­lui în U. R. S. S., pentru trecerea treptată de la socialism la comu­nism. Tezele teoretice desvoltate de Lenip în broşura sa „Marea ini­ţiativă” au o însemnătate uriaşă şi pentru ţările democraţiei popu­lare, care se află astăzi în peri­oada trecerii de la capitalism la socialism. ★ Sâmbetele comuniste au fost considerate de Lenin ca unul din mijloacele de educare a muncito­rilor în spiritul disciplinei socia­liste a muncii. Lenin a arătat, în repetate rânduri, că şi după do­borîrea stăpânirii capitaliştilor şi moşierilor, după victoria revolu­ţiei socialiste, vechile deprinderi şi tradiţii, vechile vederi şi obi­ceiuri vor dăinui multă vreme în sânul unei părţi a oamenilor muncii. Lenin dădea o mare im­portanţă sâmbetelor comuniste tocmai pentru că ele sfărâmau în­gustimea de înţelegere, rutina în concepţiile oamenilor asupra mun­cii, educându-i în spiritul unei noi atitudini faţă de muncă şi de mijloacele de producţie, devenite avutul comun al oamenilor mun­cii înşişi; ele obişnuiau pe oa­meni să privească munca lor ca o parte a cauzei comune a cons­truirii socialismului. „Comunis­mul, a scris Lenin, începe acolo unde apare grija plină de devo­tament şi biruitoare a greutăţilor muncii, a muncitorilor simpli faţă de mărirea productivităţii mun­cii, faţă de păstrarea fiecărui pod de grâu, cărbuni, fier şi de alte produse, care sunt puse la dispo­ziţie nu celui ce lucrează perso­nal şi nici „celor apropiaţi” lui, ci „celor depărtaţi”, adică întregii societăţi în totalitatea ei, zecilor şi sutelor de milioane de oa­meni...” In sâmbetele comuniste Lenin a văzut mlădiţele noi, minunate, ale comunismului- remascând ideologia burgheziei şi a refor­miştilor de tot felul, care îşi ba­teau joc de sâmbetele comuniste şi încercau să învinuiască pe bol­şevici de utopism. Lenin a subli­niat că, atunci pâpo se naşte ceva nou, cepa ce e vechiu rămâne cât­va timp mai puternic decât ceea­­ce e nou. El a îndemnat ca mlă­diţele a ceea ce e nou să fie sus­ţinute Şi desvoltate. Se ştie că din p­eşte mlădiţe s’a desvoltat apoi in O.R.S.S. măreaţa întrecere so­cialistă a masselor, care, după cu­vintele tovarăşului Stalin, a de­venit metoda comunistă de cons­truire a socialismului pe baza ac­tivităţii maxime a masselor, în­trecerea socialistă a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor din Uniunea Sovietică a jucat un rol hotărîtor în îndeplinirea înainte de termen a planurilor cincinale staliniste de dinainte de răsboi, care au făcut posibilă construirea societăţii socialiste în U.R.S.S. Eroismul în muncă al masselor, întrecerea socialistă, care s’a des­voltat în larg şi în adânc, şi for­ma ei cea mai înaltă — mişcarea stahanovistă — au jucat un rol excepţional în perioada războiului împotriva agresorilor fascişti, când oamenii muncii din spatele fron­tului sovietic au săvârşit măreţe fapte de eroism şi patriotism in numele victoriei asupra duşmanu­lui. Niciodată iasă întrecerea so­cialistă a masselor n’a luat pro­porţii atât de grandioase ca în munca de înfăptuire a planului cincinal stalinist de după război. Astăzi întrecerea socialistă s’a transformat într’o adevărată miş­care a întregului popor, cuprin­zând peste 90’/% din numărul tu­turor muncitorilor sovietici şi massa covârşitoare a ţărănimii sovietice. Pentru îndeplinirea înainte de termen a planului cin­cinal, pentru creşterea producti­vităţii muncii şi înmulţirea gra­­tiilor statului socialist s’au luat la întrecere minerii, petroliştii, feroviarii, metailurgiştii, construc­torii de maşini, textiliştii, etc. Au pornit la întrecere colhozu­rile, iar înăuntrul colhozurilor se iau la întrecere brigăzile şi gru­pele, precum şi colhoznicii între ei. Tineretul se ia la întrecere cu muncitorii în vârstă, fiecare om al mi­ncii din societatea sovietică silinduse să contribue după pute­rile sale la cauza construirii co­munismului. La congresul al Xl­ lea al Uniunii Tineretului Comunist, comsomo­­lista Zakina, şefă de grupă în colhozul „Octombrie Roşu” din regiunea Kirov, a relatat urmă­torul fapt minunat: „In colhozul nostru, a spus ea, nu există nici un comsomolist care să nu aducă ceva nou in muncă. Astfel, de pildă, Leonid Prozorev a montat un funicular la ferma de creştere a vitelor, a construit o roată de apă de un tip nou, pentru moară­ In cins­tea congresului al Xl-Iea, comso­­moliştii au montat o nouă uzină electrică, cu o capacitate de 75 cai-putere, în timp de două săp­tămâni, în loc de trei cât pre­vedea planul. Şefa de grupă Anastasia Kokorina a obţinut în anul 1948 o recoltă de cartofi de 133 chintale la hectar. Grupa pe care o conduc eu a obţinut in 1948, cu toată seceta care a bân­tuit în regiunea noastră în acest an, o recoltă de rădăcini comes­tibile de 730 chintale la hectar, iar recolta de legume şi de car­tofi a atins respectiv 373 chin­tale şi 580 chintale la hectar”. Astfel, în mtinca din întreaga Uniune Sovietică tonul este dat de fruntaşii întrecerii socialiste, de stahanovişti, care sunt urmaţi în mod conştient şi activ de zeci de milioane de muncitori şi ţă­rani, care deschid, prin munca lor fără preget, drumul larg ce duce spre culmile luminoase ale comu­nismului. Se înfăptuesc astfel cu­vintele pline de înţeles ale lui Lenin, care in 1920, in legătură cu sâmbăta comunistă din în­treaga Rusie, a scris: „Vom a­­junge la victoria muncii comu­niste”. Eroismul în muncă al oameni­lor sovietici, amploarea şi adân­cimea întrecerii socialiste sunt cea mai bună desminţire a josni­celor calomnii lansate de lacheii Wall­­ Streetului — conducătorii Federaţiei Americane a Muncii şi falşii socialişti, social-democraţii de dreapta — după care în U.R.S.S. ar exista „muncă for­ţată”. Duşmanii socialismului re­varsă valuri întregi de calomnii împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, pentru a abate atenţia oamenilor muncii de la grozăviile exploatării capita­liste şi dela adevărata muncă forţată, care se practică in ţările capitaliste. Legea antimuncito­­rească Taft-Hartley, în U.S.A.* nu este ea oare expresia celei mai brutale silnicii împotriva clasei mu­n­citoare? Nu creşte oare, în U.S.A. ca şi în celelalte ţări ca­pitaliste, zi cu zi şomajul de massă, care condamnă milioane de proletari la mizerie, făcându muritori de foame? Numai duşmanii de moarte a clasei muncitoare, numai sim­­briaşii demni de dispreţ ai impe­rialiştilor, de felul socialiştilor de dreapta şi al celor de o teapă cu ei, pot îndruga aiuritele basme despre existenţa „muncii forţate” în ţara în care nu există exploa­tare, şomaj şi aruncare in mize­rie a masselor, şi în care munca a devenit o chestiune de onoare, de glorie şi de eroism . La împlinirea a 30 de ani de la apariţia lucrării lui Lenin „Ma­rea iniţiativă”, oamenii sovietici privesc cu mândrie drumul stră­bătut de la primele sâmbete comu­niste la întrecerea socialistă a în­tregului popor, dela ţara ruinată, sărăcită şi înapoiată, care era Rusia, la marea şi puternica Ţară a Socialismului, care prin exem­plul ei însufleţeşte toate popoa­rele lumii în lupta pentru liber­tate şi socialism. Succesele obţi­nute de Uniunea Sovietică sunt opera mâinilor clasei muncitoare şi ale masselor de oameni ai muncii, care, sub conducerea păr­tidului lui Lenin şi Stalin, au sfărâmat lanţurile robiei capita­liste şi au păşit cu îndrăzneală înainte, pe calea făuririi socie­tăţii noi a societăţii socialiste. Cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la publicarea lucrării lui V. I. Lenin: ,,Marea iniţiativă“ de S. TITARENKO V. I. LENIN 2 Nr. 143 BUWM* '«'JtWmWJJJM iL.'MMSii'igBBt—■ R­evistele noastre, atât ANALELE POMANO-SOV1J4TIQB, cat St STUDÎÎ Și CONTEMPORANUL au puplicat o sene de articole, care captă să dea un sprijin serios fizieie­­nilor și filosofilor noştri in prelucra-, rea marxist-leninistă a unor probleme de bază a­le fizicei moderne. Cum se întâmplă adesea m­asţişi de situaţii unele scăpări sau alune­cări sunt inevitabile, căci publicistica ştiinţifică românească este la înce­putul unor astfel de încercări. După cum relevă şi LENIN în indicaţiile sale către revista „Unter d- Bannen d. Marxismus­’­’, în 1922, „fără indo, ială, primele încercări în această pri­sinţâ, vor cegaporta greşeli,­, căci­, numai cel ce,, nu face nimic, nu gre­­­şeşte”. O interpretare greşită a problemei materiei apare in articolul d-lui A. POPOVICI din STUDII ! Fizica re­lativistă şi materialismul dialectic (Vol. II, Aprilie-Iunie 1948), D. A. Popovici cunoaşte de­sigur foarte bine definiţia lui LENIN, că „unica însuşire a materiei, a cărei recunoaştere implică materialismul filosofic, este aceea că ea există ca realitate obiectivă, că ea există în afara conştiinţei noastre“. Tot astfel de sigur că Înţelege şi importanţa următorului citat, luat tot din volumul lui Lenin despre „Materialism şi empiriocriticism” că : „materialismul dialectic Insistă însă­­ asupra caracterului aproximativ, re­lativ al oricărei teze ştiinţifice asu­pra structurii materiei ş­i a însuşi­rilor ei”. Insă aceste teze juste ale lui LE­NIN nu le aplică cu consecvenţă. Materia nu înseamnă altceva „de­cât realitatea obiectivă, independentă de conştiinţa omului”, independent de faptul că sub această denumire, fizicienii şi chimiştii, sau oamenii de ştiinţă în general, au înţeles în se­colul trecut doar massa şi vorbiau de un principiu al conservării mate­riei (care în fond nu era altceva decât un principiu de conservare al massei). Se ştie prea bine că fizica modernă a arătat relativitatea aces­tei afirmaţii cu privire la invariabili­tatea massei, iar teoria lui Einstein a arătat­ că massa şi energia se pot transforma una intr’alta (chestiune care stă la baza problemei energiei atomice), relevând în acest fel că massa şi energia nu sunt altceva decât două „însuşiri” (in sensul în­trebuinţat de Lenin) ale materiei, echivalente din punct de vedere can­titativ­­(pe baza formulei lui Eins­tein) şi deosebite din punct de ve­dere calitativ, afirmaţie care con­firmă intru totul punctul de vedere al concepţiei dialecticei materialiste. Aşa­dar dacă vrem să fim consec­venţi, in sensul concepţiei leniniste a materiei, atât aspectul massic (oarecum static) cât şi cel energetic (oarecum dinamic) al materiei, tre­buie să-l înglobăm in mod consec­vent. In orice afirmaţie a noast­ă cuvântului „materie” denumire care se îmbogăţeşte mereu în ştiinţele fi­zice, dar care din punct de vedere gnoseologic, după­ cum spune Lenin, nu poate însemna altceva decât în­treaga realitate obiectivă, indepen­dentă de conştiinţa noastră. Ori in articolul d-lui Popovici, cu­vântul de materie, este întrebuinţat adesea paralel cu altele, ceea ce pro­duce confuzii. Chiar de pildă, in introducere, se spune (pag. 44) că „evoluţia acestor teorii tinde spre o sinteză dialec­tică intre materie şi metrică” (şi este vorba de teoria relativităţii), ca şi când cuvântul „massă” ar putea fi înlocuit prin cel de „materie" ca şi când „metrica” (cui V) ar pu­tea să fie echivalentă materiei. Mult mai gravă este insă afirma­ţia autorului de la sfârşitul articolu­lui. Autorul spune textual următoa­rele : quantificarea energiei şi quan­­tificarea metricei îşi găseşte sinteza în quantumul acţiunii h, care apare, după­ cupi el a văzut, din ce în ce m­ai mult, ca realitate fizică funda­mentală, care îşi subordonează me­trica spaţiu-timp, cât şi materia. Aşa­dar materia este subordonată quantumului acţiunii (denumire care de altfel reflectă de la sine idealism filosofic) ! D. Popovici face aceeaşi greşeală, pe care au făcut-o, pe vremea lui­­Lenin, energetiştii din şcoala lui Ost­­wald, de a interpreta în mod gre­şit rezultatele fizicei moderne şi de a subordona materia, pe vremea lui Ostwald, energiei, iar acum, quantu­mului acţiunii. Dacă în fizica modernă massa nu­mai poate însemna materie, dacă energia (sub toate manifestările ei) trebuie să fie înglobată, din punct de vedere filosofic cuvântului de „mate­rie“ (care înseamnă de fapt „rea­litatea obiectivă”), dacă fizica mo­dernă merge şi mai departe şi cere lărgirea practică a cuvântului „ma­terie”, arătând că massa, energia,... pot fi subordonate cuvântului de „quantum de acţiune”, aceasta nu înseamnă nimic altceva din punct de vedere filosofic, decât, că d in fond acest quantum de acţiune este ceea ce corespunde, pentru moment ,în fizică, „materiei”, aşa cum o înţelegem noi, după concepţia leninistă. „Subordonarea materiei” quantu­mului de acţiune, printr-o Interpre­tare greşită a rezultatelor fizicei mo­derne, este deci o revizuire a tezei fundamentale a materialismului cu privire la materialitatea lumii, teză care nu poate fi înlocuită cu o teorie idealistă a acţiunii, după­ cum încearcă aceasta d. A. Popovici. Teo­ria acţiunii de care vorbeşte nu poate fi decât cel mult o nouă teo­rie a materiei. De altfel, într’o altă ordine de idei, din sumara schiţare a teoriei acţiunii, schiţare in care nu se poate urmări destul de clar dacă teoria grupurilor este aplicată în mod just problemelor fizice, relevate de autor, chiar din această sumare schiţată nu rezultă altceva, decât confirma­rea tezei leniniste asupra înţelesului materiei şi asupra relativităţii cu­noştinţelor noastre, care chiar dacă variază, se îmbogăţesc cu timpul, căci adevărul absolut rezultă din însuma­rea acestor adevăruri relative, care constituie imagini „relativ fidele ale obiectului existent independent de omenire... Imagini ce devin din ce în ce mai exacte” (Lenin). Ca o ultimă observaţie, in legătură cu acest articol, trebuie să menţio­năm faptul că vorbind despre teoria relativităţii lui Einstein şi în gene­­ral despre noua fizică, autorul nu re­levă decât dialectica interioară a pro­cesului de desvoltare ale acestor cu­noştinţe ale noastre. Autorul nu re­levă, nicăiri, lupta de partide, din domeniul fizicei, luptă ce exprimă, în ultima instanţă, ca şi în filosofie „tendinţele şi ideologia claselor vrăj­maşe ale societăţii contemporane” (Lenin). Autorul nu ne dă nicio in­dicaţie cu privire la condiţiile so­­ciale-politice şi economice ale epocei şi ale oamenilor de ştiinţa care au contribuit la făurirea fizicei relati­viste. Aceste lacune, odată comple­tate, lucrarea d-lui A. Popovici, va deveni o armă serioasă de luptă în progresul interpretărilor marxiste­­leniniste ale teoriilor fizice, căci dia­lectica Interioară a teoriei este ana­lizată in mod just. Tocmai pentru a face să dispară aceste lacune au fost scrise rândurile de faţă. O neînţelegere profundă a tezei juste a lui Markoff in problema ne­­terminismului apare în articolul d.lui If. Teptulian, cu privil­e la „Proble­mele filosofice ale fizicei moderne“, iţi legătură cu discuţiile asupra fi­zicei cuantice din U.R.S.S., publicat in n-rul 121 din CONTEMPORANUL. Am avut ocazia de a analiza într’o conferinţă publică ţinută la Institu­tul de studii româno-sovietic, in ziua de 2 Dec. 1947 şi reprodusă, parţial, in volumul 11 din ANALELE Rom.-Sovietice (Mai-Iunie 1948), pro­blema determinismului. O revenire se impune insă. Problema determinismului (sau sub o altă formă problema cauzalităţii) a fost desbătută şi de către clasicii marxism-leninismului. După ENGELE, „noţiunile de cau­ză şi efept sunt reprezentări care au valabilitate ca atare numai când sunt aplicate la cazul individual, dar... în­dată ce privim cazul individual in conexiunea sa generală cu întregul cosmosului, ele se reunesc, conformm­­du-se în reprezentarea interacţiunii universale, în care, cauzele şi efec­tele, îşi schimbă mereu locul". Relevăm din acest citat faptul că noţiunile de cauză şi efect îşi au va­labilitate numai când sunt aplicate la cazul individual. Intr’adevăr fizica cuantică relevă faptul că electronul, sau corpusculul in general, nu poate fi considerat ca ceva individualizabil. Corpusculul nu există decât în funcţiune de grup, adică in funcţiune de colectivitatea din care face parte, căci după cum arată foarte bine regretatul P.­LAN­­GEVIN „noi trebuie să renunţăm la individualtatea corpuseului“ (măcar într’o anumită limită N. N.), căci tocmai această introducere arbitrară a noţiunii de „individ“ (In cazul cor­­puseului N. N.) a fost aceea care ne-a condus la concluziunile liberu­lui arbitru şi la indeterminism. A­­ceasta este o extrapolaţie antropo­morfă, pe care experienţa nici nu o pretinde şi nici nu o confirmă. Eu sunt în special convins că caracte­rul de individualitate... apare numai de la un anumit grad de comple­xitate, atât in fizică cât şi în biolo­gie...“ (La notion de corpuscules et d’atomes). Acest punct de vedere al lui Lan­­gevin este adoptat şi de către MAR­KOFF care arată insuficienţa noţiu­nilor de scară medie (poziţie, viteză, etc.) în domeniul microcosmic. A­­cesta este sensul pe care trebuie să-l dăm afirmaţiilor lui MARKOFF din articolul său din revista de filosofie sovietică „Voprosi filosofii“ cu pri­vire la antropomorfismul nostru, la subiectivismul nostru, când am În­cercat ca noţiunile noastre de scară medie, scară în care ne mişcăm noi, să le aplicăm şi microcosmosului. Inaplicabilitatea acestor noţiuni (in­divid, viteză, poziţie, etc...) nu în­seamnă nici de­cum că idealismul ar putea triumfa in ştiinţă, că princi­piul indeterminismului ar putea lua locul principiului interdependenţei dialectice (forma cea mai generală a cauzalităţii după M. Rosenthal). Deja Lenin a arătat, că „admiterea existenţei legilor obiective în natură şi reflectarea aproximativă exactă a acestor legi în capul omului“ for­mează esenţa doctrinei materialiste. Dar, tot atunci a insistat asupra fap­tului că „concepţia umană asupra cauzei şi efectului simplifică... întru­­câtva raporturile obiective ale feno­menelor naturii, izolând în mod arti­ficial cutare sau cutare laturi ale procesului universal unic" (Mat. și Emp. pag. 170). Ce face altceva fizica cuantică, de­cât să confirme această părere a lui Lenin, părere corolară celei lui Engels, cu privire la aplicabilitatea formală limitată a cauzalităţii (in forma sa clasică bine­înţeles) Corpusculul nu este un individ in­dependent, perfect individualizabil, nu fiindcă noi nu am fi in stare de a individualiza şi in felul acesta am avea o barieră pentru puterea noa­stră de cunoaştere sau determinare (o barieră existentă în mod princi­pial) , ci fiindcă nu are nici un sens ca individ izolabil, toate proprietăţile sale existând numai în funcţie de grup, aceste proprietăţi variind în orice moment şi sub influenţa orică­rei alte acţiuni- A aplica în acest caz cauzalitatea sub forma sa cla­­sică, individualistă, înseamnă a fi de fapt antropomorfist; a insista că noţiunile noastre de scară medie sunt valabile şi pe scară microcosmică în­seamnă a fi materialist în sens vul­gar, metafizic, in sens mecanicist (pretinzând că formele de mişcare, etc... ale mecanicei obişnuite sunt va­labile pe orice scară), înseamnă deci tocmai de a nu proceda în mod dia­lectic. Avea dreptate Lenin când a­­firma că „fizica modernă este în du­rerile facerii. Ea naşte materialismul dialectic“. Şi-l naşte şi in problema cauzalităţii (a determinismului), dacă această problemă o interpretăm în mod just, în sensul interdependenţei dintre fenomene şi obiecte (mai pre­cis procese, căci toate obiectele în ultima analiză sunt nişte procese de desvoltare ale unor părţi din ma­­terie). Mulţi dintre fizicienii contempo­rani, fără a fi marxişti declaraţi, şi-au dat seamă de acest proces de transformare in domeniul interpre­tării fizicei moderne, de procesul de obiectivizare, care face ca să ne scă­păm din ce in ce mai mult de vesti­giile antropomorfe ale trecutului, de tendinţele subiectiviste. REICHEN­­BACH de pildă in cartea sa despre „Atom şi Univers“ arată că toate­­loţiunile noastre: timpul, massa, cau­zalitatea, forţa, etc. se obiectivizează in fizica modernă, negând cu desă­vârşire tendinţele metafizice, imagi­nile antropomorfe, rămăşiţele menta­lităţii primitive. Filosoful sovietic MITIN arată foarte bine că animis­mul este acela care speculează greu­tăţile creşterii ştiinţei, in special a­­tunci, când imaginile vechi sunt dis­locate, în mod revoluţionar. Acest subiectivism, acest animism, această menţinere a imaginilor noastre an­tropomorfe, această concepţie idea­listă, agnostică, caută să-şi facă dru­­mul, în fizică printr-o interpretare greşită a relaţiunii de incertitudine a lui Heisenberg, relaţiune, din care vor să scoată un principiu d­e inde­terminism, foarte convenabil pentru acei care se tem de determinis­mul evident al istoriei contempo­rane. Căci relaţiunea de incertitudine spune în fond că corpusculul nu este un individ izolat, şi dacă vrem să-l pri­vim ca Individ izolat, atunci acest lucru este valabil numai in mod a­­proximativ, ceia ce se verifică prin faptul că viteza şi poziţia sa (pre­cum şi alte însuşiri ale lui) vor fi a­­fectate de anumite erori de măsurare (in relaţiune), erori ce provin tocmai din faptul, că individualizarea nu poate avea niciun sens. in cazul cor­­pusculului, la corpuscul aplicându-se alte procedee cauzale, metode statis­­tice, metode de studiu ale colective­lor, care ne dau legi foarte precise şi foarte bine aplicabile chiar în fizica practică, legi ce se aplică în tehnica atomică. Deocamdată atât căci „Spiritul fundamental materialist al fizicei... va învinge orice criză... cu condiţia Insă ca materialismul metafizic să cedeze locul materialismului dialec­tic“ ( Lenin). ţie prof. TEofil. T. VESCAN

Next