Contemporanul, iulie-decembrie 1949 (Anul 3, nr. 143-169)
1949-07-01 / nr. 143
Acum 30 de ani, la 28 iunie 1919, Lenin a scris şi, curând după aceea, a publicat geniala sa lucrare „Marea iniţiativă”. Scrierea acestei lucrări a fost prilejuită de aşa numitele „sâmbete comuniste”. Era în timpul crâncenului război dus de primul stat socialist din lume împotriva intervenţioniştilor anglo-americani şi francezi şi a numeroaselor hoarde de gardişti albi. Ţara era împresurată de cercul de foc al fronturilor şi izolată de cele mai importante centre de produse alimentare, ca şi de numeroase centre industriale. Muncitorii erau chinuiţi de foame. In aceste condiţiuni, se cerea dela clasa muncitoare încordarea tuturor forţelor şi o rezistenţă de fier pentru a nu ceda în faţa presiunii duşmanului, pentru a sdrobi armatele intervenţioniştilor şi ale gardiştilor albi, înarmate până în dinţi, pentru a apăra cu succes şi a consolida cuceririle revoluţiei socialiste. Şi muncitorii flămânzi ai Moscovei au găsit în ei forţele necesare pentru a lucra peste orele normale de muncă, fără nicio plată, şi realizând o mare creştere a productivităţii muncii. „Oare nu este acesta un eroism măreţ? — a scris Lenin. Nu este acesta începutul unei cotituri de o importanţă istorică?“ In aceste „sâmbete comuniste”, geniul lui Lenin a văzut începutul muncii comuniste, manifestarea energiei creatoare a masselor într’un fel cum nu se mai văzuse până atupei. Era energia creatoare a masselor izbăvite de cătuşele capitalismului. Importanţa istorică a sâmbetelor comuniste, Lemipo vedea tocmai în faptul că în ele şi-a găsit expresia iniţiativa conştientă şi voluntară a muncitorilor în ridicarea productivităţii muncii, în trecerea la o nouă disciplină în muncă, înte- meiată pe participarea conştientă şi activă a masselor muncitoare la construirea societăţii socialiste. Socialismul —, a arătat Lenin — nu se naşte din dorinţe frumoase, ci din condiţiunile producţiei materiale, pe baza unei înţalte productivităţi a muncii sociale. Pentru a fi învingător, pentru a crea şi consolida socialismul, proletariatul trebue să înfăptuiască o îndoită sarcină: în primul rând, el trebue să antreneze după sine, prin eroismul său fără preget, în lupta revoluţionară împotriva capitalismului întreaga massă a celor ce muncesc şi sunt exploataţi, s’o organizeze, s’o conducă în acţiunea de doborîre a burgheziei şi de sdrobire complectă a oricărei împotriviri din partea ei; în al doilea rând, el trebue să ducă după sine întreaga massă a oamenilor muncii, precum şi toate păturile micburgheze pe drumul noii construcţii economice, al noii organizări a muncii, a! noii discipline şi ^al noilor relaţii sociale. Această a doua sarcină — sublinia Lenin — este mmi grea decât prima. Ea nu poate fi înfăptuită prin isbucniri snoradîce de eroism, ea cere cel mai îndârjit, cel mai îndelungat şi cel mai greu eroism al masselor în munca de fiecare zi. In schimb însă, „...această sarcină este şi mai esenţială decât primii ■— a scris Lenin —, căci, în ultimă analiză, isvorul cel mai adânc de forţe pentru obţinerea de Victorii împotriva burgheziei şi unica, chezăşie a temeiniciei şi traminiei acestor victorii poate fi numai un nou mod — mai înalt — de producţie socială, înlocuirea producţiei capitaliste şi michurgheze prin producţia mare, socialistă”. In lucrarea sa „Marea iniţiativă”, Lenin a supus unei adânci analize una din chestiunile fundamentale ale dictaturii proletariatului; chestiunea creării unui tin de organizare socială a muncii, mai înalt decât cel capitalist, care să îmbine ultimul cuvânt al ştiinţei şi tehnicii cu unirea în massă, înfăptuită în mort conştient, a oamenilor muncii. Lenin a desvoltat şi a concretizat o serie de teze, din cele mai importante, cu privire la esenţa şi sarcinile dictaturii proletariatului, la clase şi lupta de clasă în perioada trecerii de la capitalism la socialism, precum şi cu privire la socialism şi comunism. Dictatura proletariatului, a arătat Lenin, nu este numai violenţă împotriva exploatatorilor, mai mult încă, ea nu constă în primul rând în violenţă, ci în faptul că proletariatul, după cucerirea puterii politice, realizează un tip mai înalt de organizare socială a muncii. Tocmai proletariatul, clasa muncitorilor industriali, organizaţi, uniţi, educaţi şi căliţi în lupta împotriva capitalismului, este purtătorul şi creatorul noului mod de producţie, al modului de producţie socialist. In legătură cu aceasta, a dat Lenin definiţia, devenită clasică, a dictaturii proletariatului. „Dictatura proletariatului — a scris el — dacă traducem această expresie latină, ştiinţifică, istoricofilosofică într’o limbă mai simplă, însemnează: Numai o anumită clasă, anume muncitorii de la oraş şi în general muncitorii industriali din fabrici şi uzine, sunt în stare să conducă întreaga massă a celor ce muncesc şi sunt exploataţi, în lupta pentru doborîrea jugului capitalului, în cursul acestei doborîri însăşi, în lupta pentru repurtarea şi consolidarea victoriei, în opera de creare a noii orânduiri sociale, orânduirea socialistă, în întreaga luptă pentru deplina nimicire a claselor“. Totodată Lenin a subliniat că după cucerirea puterii politice, proletariatul nu încetează lupta de clasă, ci o continuă până la totala nimicire a claselor, bineînţeles sub altă formă şi cu alte mijloace. Pentru a nimici clasele trebue nu numai doborîţi moşierii şi capitaliştii, nu numai desfiinţată proprietatea lor, ci totodată desfiinţată orice proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, trebue nimicită atât deosebirea dintre oraş şi sat, cât şi deosebirea dintre oamenii muncii fizice şi aceia ai muncii intelectuale. Pentru realizarea acestui scop, trebue făcut un uriaş pas înainte pe calea desvoltării forţelor de producţie şi, în afară de aceasta, trebue înfrântă împotrivirea (adeseori pasivă) a anarhismului mic - burghez, imensa forţă a obişnuinţei, îngustimea, egoismul mic-burghez, pe care capitalismul le-a lăsat moştenire oamenilor muncii. Toate aceste indicaţii ale lui Lenin au o importanţă excepţională. De ele s-a călăuzit şi se călăuzeşte partidul bolşevic în lupta sa pentru construirea socialismului în U. R. S. S., pentru trecerea treptată de la socialism la comunism. Tezele teoretice desvoltate de Lenip în broşura sa „Marea iniţiativă” au o însemnătate uriaşă şi pentru ţările democraţiei populare, care se află astăzi în perioada trecerii de la capitalism la socialism. ★ Sâmbetele comuniste au fost considerate de Lenin ca unul din mijloacele de educare a muncitorilor în spiritul disciplinei socialiste a muncii. Lenin a arătat, în repetate rânduri, că şi după doborîrea stăpânirii capitaliştilor şi moşierilor, după victoria revoluţiei socialiste, vechile deprinderi şi tradiţii, vechile vederi şi obiceiuri vor dăinui multă vreme în sânul unei părţi a oamenilor muncii. Lenin dădea o mare importanţă sâmbetelor comuniste tocmai pentru că ele sfărâmau îngustimea de înţelegere, rutina în concepţiile oamenilor asupra muncii, educându-i în spiritul unei noi atitudini faţă de muncă şi de mijloacele de producţie, devenite avutul comun al oamenilor muncii înşişi; ele obişnuiau pe oameni să privească munca lor ca o parte a cauzei comune a construirii socialismului. „Comunismul, a scris Lenin, începe acolo unde apare grija plină de devotament şi biruitoare a greutăţilor muncii, a muncitorilor simpli faţă de mărirea productivităţii muncii, faţă de păstrarea fiecărui pod de grâu, cărbuni, fier şi de alte produse, care sunt puse la dispoziţie nu celui ce lucrează personal şi nici „celor apropiaţi” lui, ci „celor depărtaţi”, adică întregii societăţi în totalitatea ei, zecilor şi sutelor de milioane de oameni...” In sâmbetele comuniste Lenin a văzut mlădiţele noi, minunate, ale comunismului- remascând ideologia burgheziei şi a reformiştilor de tot felul, care îşi bateau joc de sâmbetele comuniste şi încercau să învinuiască pe bolşevici de utopism. Lenin a subliniat că, atunci pâpo se naşte ceva nou, cepa ce e vechiu rămâne câtva timp mai puternic decât ceeace e nou. El a îndemnat ca mlădiţele a ceea ce e nou să fie susţinute Şi desvoltate. Se ştie că din peşte mlădiţe s’a desvoltat apoi in O.R.S.S. măreaţa întrecere socialistă a masselor, care, după cuvintele tovarăşului Stalin, a devenit metoda comunistă de construire a socialismului pe baza activităţii maxime a masselor, întrecerea socialistă a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor din Uniunea Sovietică a jucat un rol hotărîtor în îndeplinirea înainte de termen a planurilor cincinale staliniste de dinainte de răsboi, care au făcut posibilă construirea societăţii socialiste în U.R.S.S. Eroismul în muncă al masselor, întrecerea socialistă, care s’a desvoltat în larg şi în adânc, şi forma ei cea mai înaltă — mişcarea stahanovistă — au jucat un rol excepţional în perioada războiului împotriva agresorilor fascişti, când oamenii muncii din spatele frontului sovietic au săvârşit măreţe fapte de eroism şi patriotism in numele victoriei asupra duşmanului. Niciodată iasă întrecerea socialistă a masselor n’a luat proporţii atât de grandioase ca în munca de înfăptuire a planului cincinal stalinist de după război. Astăzi întrecerea socialistă s’a transformat într’o adevărată mişcare a întregului popor, cuprinzând peste 90’/% din numărul tuturor muncitorilor sovietici şi massa covârşitoare a ţărănimii sovietice. Pentru îndeplinirea înainte de termen a planului cincinal, pentru creşterea productivităţii muncii şi înmulţirea gratiilor statului socialist s’au luat la întrecere minerii, petroliştii, feroviarii, metailurgiştii, constructorii de maşini, textiliştii, etc. Au pornit la întrecere colhozurile, iar înăuntrul colhozurilor se iau la întrecere brigăzile şi grupele, precum şi colhoznicii între ei. Tineretul se ia la întrecere cu muncitorii în vârstă, fiecare om al mincii din societatea sovietică silinduse să contribue după puterile sale la cauza construirii comunismului. La congresul al Xl lea al Uniunii Tineretului Comunist, comsomolista Zakina, şefă de grupă în colhozul „Octombrie Roşu” din regiunea Kirov, a relatat următorul fapt minunat: „In colhozul nostru, a spus ea, nu există nici un comsomolist care să nu aducă ceva nou in muncă. Astfel, de pildă, Leonid Prozorev a montat un funicular la ferma de creştere a vitelor, a construit o roată de apă de un tip nou, pentru moară In cinstea congresului al Xl-Iea, comsomoliştii au montat o nouă uzină electrică, cu o capacitate de 75 cai-putere, în timp de două săptămâni, în loc de trei cât prevedea planul. Şefa de grupă Anastasia Kokorina a obţinut în anul 1948 o recoltă de cartofi de 133 chintale la hectar. Grupa pe care o conduc eu a obţinut in 1948, cu toată seceta care a bântuit în regiunea noastră în acest an, o recoltă de rădăcini comestibile de 730 chintale la hectar, iar recolta de legume şi de cartofi a atins respectiv 373 chintale şi 580 chintale la hectar”. Astfel, în mtinca din întreaga Uniune Sovietică tonul este dat de fruntaşii întrecerii socialiste, de stahanovişti, care sunt urmaţi în mod conştient şi activ de zeci de milioane de muncitori şi ţărani, care deschid, prin munca lor fără preget, drumul larg ce duce spre culmile luminoase ale comunismului. Se înfăptuesc astfel cuvintele pline de înţeles ale lui Lenin, care in 1920, in legătură cu sâmbăta comunistă din întreaga Rusie, a scris: „Vom ajunge la victoria muncii comuniste”. Eroismul în muncă al oamenilor sovietici, amploarea şi adâncimea întrecerii socialiste sunt cea mai bună desminţire a josnicelor calomnii lansate de lacheii Wall Streetului — conducătorii Federaţiei Americane a Muncii şi falşii socialişti, social-democraţii de dreapta — după care în U.R.S.S. ar exista „muncă forţată”. Duşmanii socialismului revarsă valuri întregi de calomnii împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor cu democraţie populară, pentru a abate atenţia oamenilor muncii de la grozăviile exploatării capitaliste şi dela adevărata muncă forţată, care se practică in ţările capitaliste. Legea antimuncitorească Taft-Hartley, în U.S.A.* nu este ea oare expresia celei mai brutale silnicii împotriva clasei muncitoare? Nu creşte oare, în U.S.A. ca şi în celelalte ţări capitaliste, zi cu zi şomajul de massă, care condamnă milioane de proletari la mizerie, făcându muritori de foame? Numai duşmanii de moarte a clasei muncitoare, numai simbriaşii demni de dispreţ ai imperialiştilor, de felul socialiştilor de dreapta şi al celor de o teapă cu ei, pot îndruga aiuritele basme despre existenţa „muncii forţate” în ţara în care nu există exploatare, şomaj şi aruncare in mizerie a masselor, şi în care munca a devenit o chestiune de onoare, de glorie şi de eroism . La împlinirea a 30 de ani de la apariţia lucrării lui Lenin „Marea iniţiativă”, oamenii sovietici privesc cu mândrie drumul străbătut de la primele sâmbete comuniste la întrecerea socialistă a întregului popor, dela ţara ruinată, sărăcită şi înapoiată, care era Rusia, la marea şi puternica Ţară a Socialismului, care prin exemplul ei însufleţeşte toate popoarele lumii în lupta pentru libertate şi socialism. Succesele obţinute de Uniunea Sovietică sunt opera mâinilor clasei muncitoare şi ale masselor de oameni ai muncii, care, sub conducerea părtidului lui Lenin şi Stalin, au sfărâmat lanţurile robiei capitaliste şi au păşit cu îndrăzneală înainte, pe calea făuririi societăţii noi a societăţii socialiste. Cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la publicarea lucrării lui V. I. Lenin: ,,Marea iniţiativă“ de S. TITARENKO V. I. LENIN 2 Nr. 143 BUWM* '«'JtWmWJJJM iL.'MMSii'igBBt—■ Revistele noastre, atât ANALELE POMANO-SOV1J4TIQB, cat St STUDÎÎ Și CONTEMPORANUL au puplicat o sene de articole, care captă să dea un sprijin serios fizieienilor și filosofilor noştri in prelucra-, rea marxist-leninistă a unor probleme de bază ale fizicei moderne. Cum se întâmplă adesea masţişi de situaţii unele scăpări sau alunecări sunt inevitabile, căci publicistica ştiinţifică românească este la începutul unor astfel de încercări. După cum relevă şi LENIN în indicaţiile sale către revista „Unter d- Bannen d. Marxismus’’, în 1922, „fără indo, ială, primele încercări în această prisinţâ, vor cegaporta greşeli,, căci, numai cel ce,, nu face nimic, nu greşeşte”. O interpretare greşită a problemei materiei apare in articolul d-lui A. POPOVICI din STUDII ! Fizica relativistă şi materialismul dialectic (Vol. II, Aprilie-Iunie 1948), D. A. Popovici cunoaşte desigur foarte bine definiţia lui LENIN, că „unica însuşire a materiei, a cărei recunoaştere implică materialismul filosofic, este aceea că ea există ca realitate obiectivă, că ea există în afara conştiinţei noastre“. Tot astfel de sigur că Înţelege şi importanţa următorului citat, luat tot din volumul lui Lenin despre „Materialism şi empiriocriticism” că : „materialismul dialectic Insistă însă asupra caracterului aproximativ, relativ al oricărei teze ştiinţifice asupra structurii materiei şi a însuşirilor ei”. Insă aceste teze juste ale lui LENIN nu le aplică cu consecvenţă. Materia nu înseamnă altceva „decât realitatea obiectivă, independentă de conştiinţa omului”, independent de faptul că sub această denumire, fizicienii şi chimiştii, sau oamenii de ştiinţă în general, au înţeles în secolul trecut doar massa şi vorbiau de un principiu al conservării materiei (care în fond nu era altceva decât un principiu de conservare al massei). Se ştie prea bine că fizica modernă a arătat relativitatea acestei afirmaţii cu privire la invariabilitatea massei, iar teoria lui Einstein a arătat că massa şi energia se pot transforma una intr’alta (chestiune care stă la baza problemei energiei atomice), relevând în acest fel că massa şi energia nu sunt altceva decât două „însuşiri” (in sensul întrebuinţat de Lenin) ale materiei, echivalente din punct de vedere cantitativ(pe baza formulei lui Einstein) şi deosebite din punct de vedere calitativ, afirmaţie care confirmă intru totul punctul de vedere al concepţiei dialecticei materialiste. Aşadar dacă vrem să fim consecvenţi, in sensul concepţiei leniniste a materiei, atât aspectul massic (oarecum static) cât şi cel energetic (oarecum dinamic) al materiei, trebuie să-l înglobăm in mod consecvent. In orice afirmaţie a noastă cuvântului „materie” denumire care se îmbogăţeşte mereu în ştiinţele fizice, dar care din punct de vedere gnoseologic, după cum spune Lenin, nu poate însemna altceva decât întreaga realitate obiectivă, independentă de conştiinţa noastră. Ori in articolul d-lui Popovici, cuvântul de materie, este întrebuinţat adesea paralel cu altele, ceea ce produce confuzii. Chiar de pildă, in introducere, se spune (pag. 44) că „evoluţia acestor teorii tinde spre o sinteză dialectică intre materie şi metrică” (şi este vorba de teoria relativităţii), ca şi când cuvântul „massă” ar putea fi înlocuit prin cel de „materie" ca şi când „metrica” (cui V) ar putea să fie echivalentă materiei. Mult mai gravă este insă afirmaţia autorului de la sfârşitul articolului. Autorul spune textual următoarele : quantificarea energiei şi quantificarea metricei îşi găseşte sinteza în quantumul acţiunii h, care apare, după cupi el a văzut, din ce în ce mai mult, ca realitate fizică fundamentală, care îşi subordonează metrica spaţiu-timp, cât şi materia. Aşadar materia este subordonată quantumului acţiunii (denumire care de altfel reflectă de la sine idealism filosofic) ! D. Popovici face aceeaşi greşeală, pe care au făcut-o, pe vremea luiLenin, energetiştii din şcoala lui Ostwald, de a interpreta în mod greşit rezultatele fizicei moderne şi de a subordona materia, pe vremea lui Ostwald, energiei, iar acum, quantumului acţiunii. Dacă în fizica modernă massa numai poate însemna materie, dacă energia (sub toate manifestările ei) trebuie să fie înglobată, din punct de vedere filosofic cuvântului de „materie“ (care înseamnă de fapt „realitatea obiectivă”), dacă fizica modernă merge şi mai departe şi cere lărgirea practică a cuvântului „materie”, arătând că massa, energia,... pot fi subordonate cuvântului de „quantum de acţiune”, aceasta nu înseamnă nimic altceva din punct de vedere filosofic, decât, că d in fond acest quantum de acţiune este ceea ce corespunde, pentru moment ,în fizică, „materiei”, aşa cum o înţelegem noi, după concepţia leninistă. „Subordonarea materiei” quantumului de acţiune, printr-o Interpretare greşită a rezultatelor fizicei moderne, este deci o revizuire a tezei fundamentale a materialismului cu privire la materialitatea lumii, teză care nu poate fi înlocuită cu o teorie idealistă a acţiunii, după cum încearcă aceasta d. A. Popovici. Teoria acţiunii de care vorbeşte nu poate fi decât cel mult o nouă teorie a materiei. De altfel, într’o altă ordine de idei, din sumara schiţare a teoriei acţiunii, schiţare in care nu se poate urmări destul de clar dacă teoria grupurilor este aplicată în mod just problemelor fizice, relevate de autor, chiar din această sumare schiţată nu rezultă altceva, decât confirmarea tezei leniniste asupra înţelesului materiei şi asupra relativităţii cunoştinţelor noastre, care chiar dacă variază, se îmbogăţesc cu timpul, căci adevărul absolut rezultă din însumarea acestor adevăruri relative, care constituie imagini „relativ fidele ale obiectului existent independent de omenire... Imagini ce devin din ce în ce mai exacte” (Lenin). Ca o ultimă observaţie, in legătură cu acest articol, trebuie să menţionăm faptul că vorbind despre teoria relativităţii lui Einstein şi în general despre noua fizică, autorul nu relevă decât dialectica interioară a procesului de desvoltare ale acestor cunoştinţe ale noastre. Autorul nu relevă, nicăiri, lupta de partide, din domeniul fizicei, luptă ce exprimă, în ultima instanţă, ca şi în filosofie „tendinţele şi ideologia claselor vrăjmaşe ale societăţii contemporane” (Lenin). Autorul nu ne dă nicio indicaţie cu privire la condiţiile sociale-politice şi economice ale epocei şi ale oamenilor de ştiinţa care au contribuit la făurirea fizicei relativiste. Aceste lacune, odată completate, lucrarea d-lui A. Popovici, va deveni o armă serioasă de luptă în progresul interpretărilor marxisteleniniste ale teoriilor fizice, căci dialectica Interioară a teoriei este analizată in mod just. Tocmai pentru a face să dispară aceste lacune au fost scrise rândurile de faţă. O neînţelegere profundă a tezei juste a lui Markoff in problema neterminismului apare în articolul d.lui If. Teptulian, cu privile la „Problemele filosofice ale fizicei moderne“, iţi legătură cu discuţiile asupra fizicei cuantice din U.R.S.S., publicat in n-rul 121 din CONTEMPORANUL. Am avut ocazia de a analiza într’o conferinţă publică ţinută la Institutul de studii româno-sovietic, in ziua de 2 Dec. 1947 şi reprodusă, parţial, in volumul 11 din ANALELE Rom.-Sovietice (Mai-Iunie 1948), problema determinismului. O revenire se impune insă. Problema determinismului (sau sub o altă formă problema cauzalităţii) a fost desbătută şi de către clasicii marxism-leninismului. După ENGELE, „noţiunile de cauză şi efept sunt reprezentări care au valabilitate ca atare numai când sunt aplicate la cazul individual, dar... îndată ce privim cazul individual in conexiunea sa generală cu întregul cosmosului, ele se reunesc, conformmdu-se în reprezentarea interacţiunii universale, în care, cauzele şi efectele, îşi schimbă mereu locul". Relevăm din acest citat faptul că noţiunile de cauză şi efect îşi au valabilitate numai când sunt aplicate la cazul individual. Intr’adevăr fizica cuantică relevă faptul că electronul, sau corpusculul in general, nu poate fi considerat ca ceva individualizabil. Corpusculul nu există decât în funcţiune de grup, adică in funcţiune de colectivitatea din care face parte, căci după cum arată foarte bine regretatul P.LANGEVIN „noi trebuie să renunţăm la individualtatea corpuseului“ (măcar într’o anumită limită N. N.), căci tocmai această introducere arbitrară a noţiunii de „individ“ (In cazul corpuseului N. N.) a fost aceea care ne-a condus la concluziunile liberului arbitru şi la indeterminism. Aceasta este o extrapolaţie antropomorfă, pe care experienţa nici nu o pretinde şi nici nu o confirmă. Eu sunt în special convins că caracterul de individualitate... apare numai de la un anumit grad de complexitate, atât in fizică cât şi în biologie...“ (La notion de corpuscules et d’atomes). Acest punct de vedere al lui Langevin este adoptat şi de către MARKOFF care arată insuficienţa noţiunilor de scară medie (poziţie, viteză, etc.) în domeniul microcosmic. Acesta este sensul pe care trebuie să-l dăm afirmaţiilor lui MARKOFF din articolul său din revista de filosofie sovietică „Voprosi filosofii“ cu privire la antropomorfismul nostru, la subiectivismul nostru, când am Încercat ca noţiunile noastre de scară medie, scară în care ne mişcăm noi, să le aplicăm şi microcosmosului. Inaplicabilitatea acestor noţiuni (individ, viteză, poziţie, etc...) nu înseamnă nici decum că idealismul ar putea triumfa in ştiinţă, că principiul indeterminismului ar putea lua locul principiului interdependenţei dialectice (forma cea mai generală a cauzalităţii după M. Rosenthal). Deja Lenin a arătat, că „admiterea existenţei legilor obiective în natură şi reflectarea aproximativă exactă a acestor legi în capul omului“ formează esenţa doctrinei materialiste. Dar, tot atunci a insistat asupra faptului că „concepţia umană asupra cauzei şi efectului simplifică... întrucâtva raporturile obiective ale fenomenelor naturii, izolând în mod artificial cutare sau cutare laturi ale procesului universal unic" (Mat. și Emp. pag. 170). Ce face altceva fizica cuantică, decât să confirme această părere a lui Lenin, părere corolară celei lui Engels, cu privire la aplicabilitatea formală limitată a cauzalităţii (in forma sa clasică bineînţeles) Corpusculul nu este un individ independent, perfect individualizabil, nu fiindcă noi nu am fi in stare de a individualiza şi in felul acesta am avea o barieră pentru puterea noastră de cunoaştere sau determinare (o barieră existentă în mod principial) , ci fiindcă nu are nici un sens ca individ izolabil, toate proprietăţile sale existând numai în funcţie de grup, aceste proprietăţi variind în orice moment şi sub influenţa oricărei alte acţiuni- A aplica în acest caz cauzalitatea sub forma sa clasică, individualistă, înseamnă a fi de fapt antropomorfist; a insista că noţiunile noastre de scară medie sunt valabile şi pe scară microcosmică înseamnă a fi materialist în sens vulgar, metafizic, in sens mecanicist (pretinzând că formele de mişcare, etc... ale mecanicei obişnuite sunt valabile pe orice scară), înseamnă deci tocmai de a nu proceda în mod dialectic. Avea dreptate Lenin când afirma că „fizica modernă este în durerile facerii. Ea naşte materialismul dialectic“. Şi-l naşte şi in problema cauzalităţii (a determinismului), dacă această problemă o interpretăm în mod just, în sensul interdependenţei dintre fenomene şi obiecte (mai precis procese, căci toate obiectele în ultima analiză sunt nişte procese de desvoltare ale unor părţi din materie). Mulţi dintre fizicienii contemporani, fără a fi marxişti declaraţi, şi-au dat seamă de acest proces de transformare in domeniul interpretării fizicei moderne, de procesul de obiectivizare, care face ca să ne scăpăm din ce in ce mai mult de vestigiile antropomorfe ale trecutului, de tendinţele subiectiviste. REICHENBACH de pildă in cartea sa despre „Atom şi Univers“ arată că toateloţiunile noastre: timpul, massa, cauzalitatea, forţa, etc. se obiectivizează in fizica modernă, negând cu desăvârşire tendinţele metafizice, imaginile antropomorfe, rămăşiţele mentalităţii primitive. Filosoful sovietic MITIN arată foarte bine că animismul este acela care speculează greutăţile creşterii ştiinţei, in special atunci, când imaginile vechi sunt dislocate, în mod revoluţionar. Acest subiectivism, acest animism, această menţinere a imaginilor noastre antropomorfe, această concepţie idealistă, agnostică, caută să-şi facă drumul, în fizică printr-o interpretare greşită a relaţiunii de incertitudine a lui Heisenberg, relaţiune, din care vor să scoată un principiu de indeterminism, foarte convenabil pentru acei care se tem de determinismul evident al istoriei contemporane. Căci relaţiunea de incertitudine spune în fond că corpusculul nu este un individ izolat, şi dacă vrem să-l privim ca Individ izolat, atunci acest lucru este valabil numai in mod aproximativ, ceia ce se verifică prin faptul că viteza şi poziţia sa (precum şi alte însuşiri ale lui) vor fi afectate de anumite erori de măsurare (in relaţiune), erori ce provin tocmai din faptul, că individualizarea nu poate avea niciun sens. in cazul corpusculului, la corpuscul aplicându-se alte procedee cauzale, metode statistice, metode de studiu ale colectivelor, care ne dau legi foarte precise şi foarte bine aplicabile chiar în fizica practică, legi ce se aplică în tehnica atomică. Deocamdată atât căci „Spiritul fundamental materialist al fizicei... va învinge orice criză... cu condiţia Insă ca materialismul metafizic să cedeze locul materialismului dialectic“ ( Lenin). ţie prof. TEofil. T. VESCAN