Contemporanul, ianuarie-iunie 1950 (Anul 4, nr. 170-195)

1950-01-06 / nr. 170

2 n articolul Intitulat: „Im-I potriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale“ apărut în „Lupta de clasă“ No. 4 — tovarăşul L. Răutu, arătând că puterile imperialiste după ce au pierdut poziţiile economice şi politice pe care le deţineau în ţara noastră, dau o atenţie deosebită luptei pe tărîm ideologic împotriva regimului de democraţie populară şi că în ofensiva lor arma cosmopolitismului joacă rolul de frunte, preciza că: „Istoricii noştri mai au în faţa lor sarcina neîmplinită de a descoperi izvoarele cosmopolitismului în toată istoria claselor exploatatoare din ţara noastră“. Această sarcină nu este uşoară. Pentru a demasca rădăcinile concepţiilor cosmopolite care au stigmatizat întreaga viaţă ideologică a burgheziei româneşti, ar fi mai întâi nevoie de un studiu aprofundat şi amănunţit al regimului capitalist din ţara noastră. Burghezia românească cultiva şi propaga cosmopolitismul în toate compartimentele suprastructurii regimului capitalist din România burghezo-moşierească, tocmai pentru că trăda cu toate prilejurile interesele naţionale ale poporului român, pentrucă vindea străinilor bogăţiile ţării, pentrucă întreaga ei politică externă, consta în a transforma ţara într’un satelit al uneia sau alteia dintre puterile imperialiste. A face un studiu detailat al politicii externe a guvernelor arghezo-moşiereşti care s’au ccedat la conducerea ţării nastre, este cu atât mai greu, u cât istoria ţării noastre întimii 60—70 ani a fost printre -rioadele cele mai puţin certate. Istoricii burgheziei au it toate motivele să se fe- acă de a desvălui negura şi icterul rela+ilI101 ţările iemorare făcută în uvchifit direcţie n’ar fi putut sa fie decât un act de acuzare împotriva regimurilor burghezomoşiereşti, trădătoare de neam. Singurul studiu de oarecare importanţă în această ordine de idei este lucrarea lui N. Iorga : „Politica externă a Regelui Carol I“. Dar şi această lucrare — scrisă în 1916 — s’a ferit să rupă tăcerea, să străpungă întunericul ce înconjura multe din evenimentele care au caracterizat viaţa primelor decenii ale României capitaliste. N. Iorga a recunoscut dealtfel aceasta, spunând în introducerea la lucrarea mai sus amintită că acel care se încumetă a întreprinde un astfel de studiu trebue „să simtă care sunt lucrurile ce trebuesc spuse şi care e felul cum aceste lucruri se cuvine a fi spuse“. Pot fi numărate pe degetele unei singure mâini lucrările istoricilor burghezi care s’au „aventurat“ în cercetările lor după războiul de independenţă din 1877 şi cu atât mai puţin după primul războiu mondial. Această teamă de actualitate nu este de altfel caracteristică numai istoricilor burghezi de la noi. „Imperialismul — a spus Lenin — marchează depăşirea de către capitalism a cadrelor statelor naţionale şi înseamnă o lărgire şi o ascuţire a jugului naţional pe o nouă bază istorică“. In această epocă, cosmopolitismul este o armă de luptă a puterilor imperialiste pentru stăpânirea lumii. Imperialismul nu poate fi conceput fără înăbuşirea suveranităţii naţionale a popoarelor. Lupta pentru independenţă a popoarelor, lupta pentru suveranitatea naţională, patriotismul, constituie tot atâtea piedici în calea tendinţelor hrăpăreţe de exploatare şi de subjugare a imperialiştilor. De aceea şi clicile burghezo-moşiereşti dela noi, legate prin mii de fire de comanditarii lor imperialişti, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a călca dorinţa poporului d* a trăi într’un stat independent, încercând să dovedească într’un mod aşa zis „ştiinţific“ că suveranitatea naţională este o idee „învechită“. Unul din „ideologii“ fascismului românesc, vânzător al Ardealului la ordinul hitleriştilor, M. Manoilescu — arăta în lucrarea sa „Rostul şi destinul burgheziei româneşti“ — că : „dacă voim să înţelegem încotro merge România, este infinit mai important şi mai hotărîtor să descifrăm înţelesul răscolitor al fascismului şi al naţional-socialismului decât să prelungim în chip naiv —ca provincialii preocupaţi de spectacolul uliţei lor — linia propriului nostru trecut“. Sinistrul panglicar încerca astfel să adoarmă vigilenţa masselor, să le abată de la trecutul secular de lupte pentru independenţa naţională. Cinismul său mergea atât de departe încât el nu se sfia să afirme cu neruşinare că „este copilăresc să se presupună că o ţară ca România poate să aibe o desvoltare socială şi economică autonomă“ şi preciza încadrarea, ţării în „noua Europă“ hitleristă în care „independenţa economică... nu va mai avea nicio îndreptăţire“. Acest cosmopolit fără neam, duşman de moarte al poporului său faţă de care nutrea un dispreţ ciocoiesc, socotea că trebue să sublinieze ca un eveniment deosebit faptul că scrisese cartea sa plină de otrăvuri pestilenţiale, în româneşte. (Cum altfel ar fi putut el încerca să facă auzită la noi propaganda hitleristă?). Până la această carte însă, ne asigură el, trecuseră douăzeci de ani fără să fi scris ceva în limba română. „In tot acest timp , stăruia ciocoiul în introducere — am scris numai în limbile franceză şi germană, publicând în străinătate şi pentru străinătate“. Pe aceiaşi linie de negare totală a independenţei naţionale a poporului se situa şi bătrânul huligan A. C. Cuza. Naţionalismul este doar reversul cosmopolitismului. Cei mai „vajnici“ naţionalişti erau şi cele mai plecate slugi ale imperialiştilor. Nihilismul naţional nu exclude, ci dimpotrivă merge mână în mână cu şovinismul cel mai sălbatic, cu rasismul cel mai abject. In cartea lui „Generaţii* de la *8 Era Nouă“ — reeditată îrn 1943 — A. C. Cuza, declara că „un popor şi mai ales un popor mic, nu este liber în ţară la el să facă ce vrea. In ceea ce ne priveşte, este sigur că două divizii de Nemţi... ar fi deajuns ca să ne taie poftele de răzvrătire“... Ar fi greşit însă să credem că asemenea manifestări de dispreţ şi de duşmănie faţă ele poporul nostru ar fi caracteristice numai pentru fasciştii declaraţi, agenţii deschişi ai imperialismului german. Călcarea în picioare a demnităţii naţionale este comună tuturor reprezentanţilor burgheziei, încheind un bilanţ al „Anului diplomatic 1930“ — epocă in care capitalul francez dicta ca stăpân absolut politica externă a guvernului naţional-ţărănist — ziarul „Curentul“ (pe atunci încă „filofrancez“) scria : „România e o ţară fericită. Marile iniţiative nu-i aparţin. Oricâte aere ne-am da în particular, atunci când e vorba de hotărâri cu efect internaţional, trebue „bon gré mal gré (de voe, de nevoe n. r.) să ne mărginim la un rol destul de modest pe marile scene ale diplomaţiei apusene“.. De la un capăt la celălalt al frontului burgheziei, ţării noastre nu i se recunoştea alt rol decât acela de satelit al ţărilor mai „avansate“, adică al puterilor imperialiste. * Această ideologie a slugărniciei era reflexul acţiunii de înfeudare a ţării către una sau alta dintre puterile imperialiste „ocrotitoare" a intereselor burgheziei şi moşierimii. După Revoluţia din Octombrie, burghezo-moşierimea şi-a fundat întreaga ei politică externă pe ideia transformării ţării într’un bastion anti-sovietic, menit să apere în acelaş timp interesele de clasă ale protectorilor ei din afară şi politica ei reacţionară dinlăuntrul ţării. Chiar dela începutul anului 1919, presa burgheză dela noi anunţa că „din cabinetul d-lui Pichon“ s’a emis ideia „cordonului sanitar“ împotriva tinerei Puteri Sovietice. „Fără îndoială — scria ziarul „Dimineaţa" din 2 Aprilie 1919 — România este unul din factorii cei mai importanţi care vor contribui la realizarea acestui cordon sanitar, de aceea marii noştri aliaţi s-au grăbit să ne înlesnească echipamentul şi materialele de care avem nevoie“. Aşa zişii „aliaţi“ erau invitaţi să dea numai echipamentul şi muniţiile ,carnea de tun o oferea burghezia : „există o serioasă prezumţiune — scria acelaş ziar — că aliaţii deşi vor susţine înfiinţarea şi menţinerea a cordonului sanitar, nu vor fi în măsură să colaboreze efectiv la el decât cu trupele deja aflătoare la noi şi în Ucraina. Este de la sine înţeles că România va trebui să cheme sub arme un număr considerabil de oameni“. Dar, mai mult decât atât, burghezo-moşierimea de la noi revendica chiar trista faimă de a fi preconizat cea dintâi organizarea unei acţiuni anti-sovietice pe scară internaţională. Generalul Iliescu, unul din cei mai sângeroşi călăi ai epocii, se fălea — într’un interview dat unui corespondent al agenţiei „Radio“—că încă din 1918 prezentase un proect în care expunea „măsurile care trebuesc luate în Europa orientală. Demonstram atunci — spunea slugoiul în uniformă — necesitatea PENTRU FRANŢA (sublinierea ne aparţine n. r.) de a se sprijini în viitor pe statele de la frontiera de est şi sud a Germaniei (Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia) şi în această ordine preconizam constituirea unor adevărate „marşuri estice franceze“, cu ajutorul în special al Poloniei şi României“.... Nici că se putea un mai demn precursor al „înţelegerii balcanice“, al „micii înţelegeri“ şi al celorlalte grupări antisovietice in sânul cărora burghezia românească ţinea să fie considerată un protagonist de seamă. Generalul cu firea de lacheu lingea cu atâta zel cizmele militariştilor francezi, încât propunea chiar ca „frontul româno-polon“ — preconizat de el — să fie condus „de un mare şef francez care a dat dovezi de capacitate pe frontul occidental“. De teamă ca nu cumva „aliaţii" să mai ezite totuşi, gen. Iliescu adăuga cu sufletul la gură că proiectul său mai prezenta avantajul (desigur, nu pentru poporul român), „de a nu cere nicio trimitere de trupe noi pe frontul româno-polonez. Ar fi suficient de a se trimite cadre şi mai ales aprovizionare în alimente, echipament şi muniţii“. Ion I. C. Brătianu, primul-ministru şi cel mai mare bancher al României burghezo-moşiereşti din vremea aceea, declara la Paris, centrul intervenţiei anti-sovietice: „România este în Europa, citadela înaintată contra pericolului bolşevic". Intr’un interview acordat ziarului „Chicago Tribune“, uşurate ca regina Maria — cunoscută mai ales pentru isteţimea cu care conducea diplomaţia amorurilor ei întârziate — îşi dădea şi ea cu părerea că „România e gata să facă sacrificii. Cu proviziuni şi cu muniţii, chiar fără un ajutor de trupe — adăuga ea — România va deveni o fortăreaţă puternică în contra bolşevismului“. „Urechilă“ — porecla dată de popor alcoolicului Ferdinand — asigura ziarul „Times" oficiosul imperialiştilor britanici că „principala lui grijă e că întinderea bolşevismului nu e îndestul de bine luată în considerare“. „Journal de Roumanie“ anunţa triumfător că chiar dela începutul anului 1919 s’a încheiat un acord între Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu şi Iuliu Maniu în vederea combaterii comunismului. La baza cârdăşiei lor, stăteau interesele monopolurilor capitaliste. Politica anti-sovietică trece ca un fir roşu conducător prin toate acţiunile politice externe ale guvernelor burghezo-moşiereşti în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. În 1929, guvernul naţional-ţărănist respinge propunerea Uniunii Sovietice de a încheia un pact de neagresiune. In 1932, Uniunea Sovietică a repetat propunerea de a încheia un astfel de pact. Guvernul burghezo-moşieresc respinge însă şi de data aceasta propunerea, fără a consulta Parlamentul. Faptul că în 1934 s-au reluat relaţiile diplomatice cu URSS nu a însemnat vreo schimbare în politica clicilor burghezomoşiereşti dela noi, ci s’a datorat exclusiv creşterii influenţei şi autorităţii internaţionale a Statului socialist. Pamfil Şeicaru, simbriaşul tuturor guvernelor reacţionare dela noi, reflecta această stare de spirit a burgheziei, scriind în epoca aceea de acută criză economică, când şomajul şi faimoasele „curbe de sacrificiu“ făceau ravagii în rândurile clasei muncitoare că: „Mai presus de imperativele crizei financiare stă grija unei organizări a armatei... Dacă ministrul de război englez se arată îngrijorat în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, orice optimism din partea noastră apare ca un atentat împotriva apărării naţionale“. Se ştie că prin „apărarea naţională“ burghezia înţelegea tocmai planurile sale mârşave de atacare a Uniunii Sovietice. După ce Germania hitleristă a început a se afirma ca o putere de temut în Europa, burghezia românească a început să şovăie în atitudinea de „fidelitate“ faţă de foştii aliaţi şi şi-a oferit serviciile noului stăpân ivit la orizontul vieţii publice internaţionale. Lucrul îi venea cu atât mai uşor cu cât îi permitea să menţină acelaş curs anti-sovietic al politicii externe. In timpul celor doi-trei ani anteriori războiului, Germania înlăturase concurenţa anglofranceză de pe piaţa românească şi dieta guvernelor o tot mai hotărîtă apropiere de Axa fascistă. In 1938, se îndreptau spre Germania : 477» din cerealele noastre, 72°/o din animalele vii, 587» din seminţele oleaginoase şi alte seminţe, 67°/o din toate fructele noastre. (Al. Constant „Un an decisiv: 1939—1940“). Odată cu noua direcţie a exportului, vira şi politica externă. Ce a urmat se ştie. Continuarea politicii de trădare naţională... Ocupaţia hitleristă... Războiul anti-sovietic. Ceea ce trebue mereu amintit este însă făptui că Uniunea Sovietică a făcut tot timpul deosebirea între poporul român şi clicile exploatatoare care-l guvernau şi a răspuns la cele aproape trei decenii de provocări ale reacţiunii româneşti cu o politică de prietenie şi de ajutorare frăţească faţă de poporul nostru. * Istoria pătrunderii şi consolidării poziţiilor capitalului străin în ţara noastră a fost fără doar şi poate una din paginile cele mai negre ale unui trecut în care lăcomia şi ticăloşia claselor exploatatoare, oprimarea şi sărăcirea claselor muncitoare, constituiau principii de guvernământ respectate de toate guvernele. Cea mai slabă încercare de rezistenţă la tendinţele de acaparare a economiei noastre, era considerată de capitaliştii străini — obişnuiţi să vadă înaintea lor numai spinări plecate — drept o insultă insuportabilă, care era reprimată cu severitate. Când guvernul G. Gr. Cantacuzino, de pildă, exponent al unor grupuri financiare autohtone care încercau să formeze o societate „naţională“ pentru exploatarea bogăţiilor petrolifere — a ezitat un timp să acorde concesiunile cerute de grupul „Banque de Paris et des Pays Bas“ — „Deutsche Bank“, ziarul „Bukarestei- Tagblatt", organul Legaţiei Germane din România, scria la 27 Mai 1905 : „Ne putem închipui ce impresie ar face faptul că guvernul s’ar retrage acum din această afacere. „Deutsche Bank“ ar înfăţişa România în culorile cele mai negre şi ar căuta să o păgubească prin relaţiile pe care le are în toată lumea... mai ales cu Imperiul German, căci aceste relaţiuni vor trebui numaidecât să fie tulburate prin o eventualitate atât de nepotrivită“. Şi bineînţeles, guvernul Cantacuzino , parte integrantă a unui regim care se considera un avantpost al imperialismului german în această parte a lumii, nu s-a „retras din această afacere“. Influenţa capitalului străin nu se vădea însă numai în beneficiile pe care acesta le scotea din exploatarea resurselor ţării noastre. Mai întâi, capitaliştii străini cereau „ordine", adică un regim de teroare care să le asigure investiţiile. Se ştie că regimul naţionalţărănesc a fost o adevărată epocă de aur pentru capitalul străin. Guvernele ţărăniste au încercat să rezolve criza financiară şi agricolă dintre anii 1929—1933 printr’un nesfârşit număr de împrumuturi străine, care nu au făcut însă altceva decât să gâtuie economia ţării. Presa vremii era plină de proiecte care de care mai avantajoase pentru capitaliştii străini. „Somităţile“ economice ale regimului socoteau însă că cea mai importantă condiţie este aceea a „siguranţei depline şi a rentabilităţii“, (vezi declaraţiile lui Emil Brancovici în „Vremea“ — din 20 Februarie 1933). De aceea în acelaş timp cu osanalele închinate c ' 'ui străin presa burgheză ducea o înverşunată campanie pentru înăbuşirea „agitaţiilor comuniste". In al doilea rând, capitaliştii străini aveau nevoie de o legislaţie financiară care să le favorizeze interesele. P. P. Petrini, un alt „economist“ burghez cunoscut în jurul anilor 1920— 1930, cerea fără ocoluri, „un regim fiscal mai dulce pentru capitalul străin“. Când naţionalţărăniştii au venit la putere, printre primele măsuri de ordin economic a fost într’adevăr aceea de a reduce tarifele vamale la export, favorizând astfel pe capitaliștii străini în dauna industriei naționale. „Dulce“ pentru capitalul străin era însă mai ales modalitatea de rambursare a împrumuturilor : concesionarea veniturilor Statului. Pentru un împrumut de 8 (opt) milioane dolari Soc. americană „Telephon and Telegraph Company" a obţinut monopolul telefonului în ţara noastră, realizând câştiguri de zeci de ori mai mari decât suma iniţială a împrumutului. Atitudinea faţă de capitalul străin era unul din punctele cele mai de frunte din programul de guvernare al partidelor burgheze. Duelul purtat pe această temă între partidele liberal şi naţional-ţărănesc în jurul anilor 1926—1930 este deosebit de instructiv. Pentru a lupta împotriva partidului liberal, partidul dinastiei financiare a Brătienilor, partidul Caracalelor, Costineştilor, Angeleştilor şi al celorlalţi capitalişti „naţionali“, partidul care guvernase câteva decenii cu lozinca „prin noi înşine" — localizarea celebrului cuvânt de ordine adresat de Guizot burgheziei franceze : „Imbogăţiţi-vă“ — naţional-ţărăniştii au înscris în programul lor din 1926 principiul „egalităţii de tratament a capitalurilor străine şi româneşti în faţa legilor şi a administraţiei". Ei încercau astfel să-şi asigure sprijinul capitaliştilor din străinătate pentru a contrabala la poziţiile ocupate de libeali în viaţa economică şi social. Pus în faţa acestei concurenţe neloiale“, partidul liberal şia modificat programul în concinţă. Noul program adoptat de Comitetul Executiv al partidui, în 1930 cuprindea un copii special intitulat: „Colaborată capitalului străin“. Printraltele, acest punct din prograul de guvernare al liberalilor preciza că „înzestrarea şi punea în valoare a bogăţiilor ţari" trebue să se facă „prin actituarea concursului capitarilor străine. Partidul naţions liberal — spunea în continuu programul — nu are nicio ostilitate faţă de aceste capitari şi înţelege ca prin condiţia favorabile... să le îndemne a colabora temeinic"... ★ Datele cuprinse în acestrticol nu au putut atinge, fireşte toate laturile problemei. Studiul ştiinţific al politicii externe , burgheziei româneşti ar merit însă să fie întreprins de cercetorii noştri, cu toată seriozitatea şi aplicarea pe care o asemene problemă o necesită. El ar costitui in mâna clasei muncitoare a intelectualităţii progresiste, o armă puternică pentru smulgere rămăşiţelor cosmopolite din nştiinţa oamenilor, pentru deiscarea rădăcinilor naţionalitului burghez care a jucat un reatal de nefast în trecutul ţării nstre. Un asemenea studiu n’ar vtea insă să fie conceput fără cercetarea luptei duse de rasa muncitoare din ţara noastrăare chiar dela primele începute ale organizării ei, a demascat o hotărîire rolul de semicolonie pt care burghezo-moşierimea îl hăzise ţării noastre. A existat astfel o politic externă a burghezo-moşierii şi una a clasei muncitoare ce apu, cu consecvenţă cosmopolitisului reversului său, naţionalistul şi şovinismul burghez — care la bază interesele comune ale burgheziei din diferitele ţări -internaţionalismul proletar, are şie a intereselor oamenilor nici din toată lumea Adresâni-se ţării în 1912, în timpul răaiului balcanic Democrat din România a drăluit printr’un manifest esenţa cestui război şi rolul de janin al imperialismului cezaro-crsst pe care țara noastră trebuiaăjoace cu acest prilej. Ridindu-se împotriva politicii active a lui Titu Maiorescu, trefăcând jocul Austriei căutri rupă o bucată din teritoriul algar, manifestul declara: ,it de desrobit, noi avem aci în horul României nu mai pxiţita 6 milioane de ţărani, pe care„ ploatarea bor ilor şi tiranicii ministraţiei i-a dus în stariîl robie”. In 1916, când primejdia pu- lui război mondial se apre ■pisoi mai ameninţător de hotarele Hi noastre, mişcarea munciitor că şi-a îndreptat toate efortle pentru combaterea proparaei şovine a burgheziei care ia războiul. „Duşmanul vostru nu e nicin Ungaria, nici.. în Bulgaria,nea apelul lansat de P.S.D.la 1 Mai 1916. El este aici în 4, întrupat în clasa stăpânitorilor guvernanţilor noştri, precum imanul proletariatului ungur şi proletariatului bulgar este în a lor, întrupat în clasele lor siriitoare. „De proletariatul din toată eropa ne leagă scopul cornul înlăturării regimului capitali» După Marea Revoluţie Social din Octombrie, Partidul Comit Român a pus pe primul plaţi acţiunii sale necesitatea crizării unei mişcări de masă p a a contracara planurile guvelor imperialiste şi ale lachilor dela noi, care — aşa curm văzut — transformau ţara noi în cap de pod anti sovietic. K festei Congresului al V led P.C.R. din Ianuarie 1932 a a t că „Campania sistematică i. triva pregătirii războiului cor. revoluţionar împotriva U.R. trebue să facă parte din acitatea de zi cu zi a sindicat revoluţionare şi a opoziţi roşii...” Astfel, clasa muncitoare, ci de la afirmarea ei ca factor litic, a fost apărătoarea conventă a suveranităţii naţional a intereselor de viaţă ale porului nostru, luptând pe smulgerea României din glija imperialismului, pentru o barberă şi independentă. Politica, de servilism abreq burgheziei faţă de tutorii ei iurialişti a putut să fie desfiia numai după cucerirea puterii litice de către clasa muncii când s’au desfiinţat chiar pezele satelitismului şi ale plorii interesate pentru „străină” capitalistă. Numai regimul dimocraţie populară, care a naştere datorită existenţei şi to-ului Unirnnii Sovietice, ar asigura pentru prima oară istoria ţării noastre, independă reală şi respecut suveranii naţionale a ţării noastre. de DUMITRU HANCU (Desen de RIK) Nr. 170