Contemporanul, iulie-decembrie 1950 (Anul 4, nr. 197-221)
1950-07-14 / nr. 197
4 In oraşele şi satele eliberate ale Coreei de Sud, au loc mele Unguri entuziaste. Poporul primeşte cu bucurie nestăvilită armata eliberatoare a Republicii Populare Democrate Coreene, purtătoarea speranţelor luminoase pentru o viaţă nouă, mai bună şi mai dreaptă. Pe străzile Seulului eliberat se scurg coloanele de prizonieri ale armatei mercenare din Coreea de Sud. Au apărut şi primii prizonieri din armata lui Truman şi Mac Arthur. Trufaşii agresori, acum prizonieri, păşesc cu capul plecat pe străzile oraşelor în care stăpânea până mai eri clica lui Li Sân Man, dictatorul fascist. In acelaş timp, în ziarele avide de senzaţional din capitalele apusene au apărut documentele fotografice ale primelor înfrângeri americane în Coreea, un bombardier american B 29 prăbuşindu-se în flăcări, etc. Văzând că agresiunea plănuită la Washington şi executată de trupele mercenare ale lui Li Sân Man a fost respinsă şi este in primejdii de a fi complect lichidată de vitejii apărători ai Coreei de Nord, clica imperialistă şi militarista din Statele Unite a călcat în picioare pacea şi libertatea popoarelor. Monstruoasa intervenţie americano-engleză în Coreea, nu are precedent în istoria relaţiilor internaţionale de după cel de al doilea război mondial. Truman are însă motiv să se întrebe in aceste zile dacă nu a fost rău sfătuit atunci când s’a grăbit, să-şi trimită mercenarii in foc. Agresorii americani nu şi-au însuşit învăţătura istoriei care spune că un regim odios, urît de popor nu poate fi salvat cu avioane şi vase intervenţioniste şi nici măcar cu infanteria! In presa reacţionară din Apus au început să apară consideraţii amare în legătură cu evenimentele din Coreea. „Graţie căror împrejurări — se întreabă ziarul reacţionar francez „Combat” — sau cărei fatalităţi istorice, Statele Tnite acordă totdeauna sprijinul lor în această Asie răsvrătită celor mai scandaloase regimuri" ? Situaţia din Coreea este caracteristică pentru ţările Asiei care au de ales între drumul eliberării sociale şi naţionale deschis de Marea Revoluţie din Octombrie şi confirmat în mod strălucit de revoluţia chineză, şi drumul robiei coloniale sub cisma imperialistă în timp ce în Coreea de Nord regimul democratic instaurat în urma victoriei istorice a Armatei Sovietice asupra fasciştilor japonezi, asigură mersul ţării spre prosperitate şi progres, tabloul Coreei de Sud încăpută în ghiarele imperialiştilor yankei, apare înspăimântător în chiar descrierile făcute de unii călători şi ziarişti americani şi occidentali. Aci domnea un regim de cruntă reacţiune socială şi politică. Şomajul, mizeria, foametea, exploatarea moşierească, teroarea fascistă, erau la ordinea zilei. Ziaristul Allen Raymond în „New-York Herald Tribune’’, vorbind despre regimul lui Li Sân Man, spune: in Coreea este o mică dictatură condusă de un guvern poliţist. Femei şi copii sunt omorâţi fără remuşcare, morţii sac neîngropaţi zile întregi pe străzile satelor, torturarea adversarilor politici capturaţi este un lucru de toate zilele. Viaţa omului este mai ieftină ca gunoiul". Ziaristul francez René Dany prezintă o altă faţă a aceluiaş tablou: „Miazmele răspândite de descompunerea socială şi politică a Coreei de Sud, sunt atât de puternice încât chiar şi John Foster Dulles nu se putea să nu le simtă. Coreea era o pradă în ghiarele proprietarilor agricoli celor mai feroci, ca şi ale cămătarilor celor mai avizi. In această ţară domneau condiţii de exploatare medievală. Acest scandal social isi găsise cea mai perfectă expresie politică în guvernarea lui Li Sân Mân”. Acesta este regimul odios pe care cotropitorii americani vroiau să-l introducă în întreaga Coree, pentru a frânge voinţa de libertate a poporului coreean, pentru a transforma Coreea într-o colonie şi o trambulină strategică în planurile de agresiune urzite de Wall Street. împotriva acestui regim luptă astăzi cu arma în mână trupele eliberatoare ale RP. D. Coreene şi puternicele unităţi de partizani răspândite pe întreg teritoriul Coreei de Sud. Urmând exemplul revoluţionar al Chinei eliberate, popoarele din Asia îşi încordează tot mai mult artele pentru a rupe lanţurile xploatării coloniale. In zadar se uită negustorii de moarte din Wall-Street, transformaţi in fanarmi ai colonialismului, depăt de istorie. Pretutindeni, imperaliştii americani îşi leagă soarta pe reprezentanţii descompuşi ai unor clase sociale de exploatatori, lipsiţi de orice bază în ţările lor şi care sunt acum măturaţi din întreaga Asie. „Sumele împrumutate acestora — scrie ziarul „Combat’ — sunt delapidate şi nu fac decât să crească conturile la bănci ale personalităţilor influente. Echipamentul livrat ajunge in cele din urmă în mâinile adversărilor. Soldatul devine partizan în rândurile armatei inamice. Cu cât este mai mare ajutorul, cu atât este mai mare înfrângerea’’. China şi-a cucerit libertatea amătate din populaţia Asiei şi-a cucerit de pe acum libertatea, arătând tuturor popoarelor din Asia şi lumii întregi că aceasta se poate realiza — în condiţiile specifice Asiei — numai prin lupta armată împotriva imperialismului. Sprijinindu-l pe banditul Ciang-Kal-Sek şi sinistrul său regim corupt şi putred, imperialiştii americani au desvăluit adevărata faţă a politicii lor expansioniste de jaf şi de înrobire. Prin aceasta, ei au determinat mai mult popoarele Asiei să se ridice cu hotărîre pentru a-şi cuceri libertatea şi independenţa naţională. „Ciang şi guvernul său — scrie Raymond B. Fosdick în revista „The New York Times Magazine" — au devenit un simbol , ale acţiunii şi al prăbuşirii i morale. Acţiunea noastră unilaterală ne-a costat nu numai pierderea Chinei, ci a avut repercusiuni nefericite şi în Asia de Sud-Est”. Măreaţa luptă revoluţionară a poporului chinez se desfăşoară acum în special în domeniul reconstrucţiei şi desvoltării paşnice a Patriei, în domeniul luptei pentru lichidarea feudalismului şi a construirii unei vieţi noui, a unei Chine populare puternice. Reforma agrară votată zilele trecute la Peking pune capăt unei perioade seculare de asuprire feudală. Poporul chinez nu uită însă că 6 milioane de fraţi ai săi gem încă sub jugul lui Cang Kai Sek în insula Formosa. Nici fiola s-a americană a Pacificului, nici superfortăreţele sburătoare nu vor putea opri poporul chinez să desăvârşească eliberarea Patriei sale. Cunoscutul ziarist reacţionar american Walter Lippman, care pozează în rolul de sfătuitor cinic şi „realist” al imperialiştilor americani, pronostica încă la 7 ianuarie 1950, eşecul oricărei încercări de intervenţie directă americană în afacerile Formosei şi ale Chinei. „Nu trebue să ne înglodăm în ideea care este la rădăcina afacerii Formosa — scria Walter Lippman — că insula urmează să fie considerată ca o trambulină pentru o eventuală invazie a Chinei. Această politică ne-ar compromite într’un proect pentru a cărui realizare nu am putea ridica și nu am ridica niciodată puterea militară necesară. Căci, dacă am aduna chiar arrmatele necesare pentru a obţine un rezultat, decisiv în chestiunea chineză — în ipoteza că am putea-o face — ultimul lucru pe care l-am face, în afară doar dacă am renunţa la bunul simţ, ar fi să îngropăm aceste armate în China, făcându-ne noi înşine neputincioşi în orice parter a lumii”. Iar ziarul „New York Times” trăgea cu amărăciune următoarea concluzie în legătură cu aceeaşi problemă: „Ne găsim în faţa unei lupte de idei şi ideile nu pot fi învinse cu bombe sau vase de război”. „Daca pierdem Indochina putem pune la dosar harta Asiei de sud-esP La graniţa de Sud-Est a Chinei, se află o peninsulă de 750 mii km.p.. Este Indochina care formează o punte de 800 mile între Republica Populară Chineză şi Malaya, având graniţe comune cu Burma şi Siamul. Dealungul coastei de Sud a peninsu-lei se întinde R. D. Vietnameză. Vietnamul este una din cele mai bogate ţări din Asia de Sud- Est, care au aţâţat de decenii poftele colonialiştilor francezi. In partea de Nord a ţării se găseşte cositor, tungsten, zinc, manganez, cărbune, orez, iar în Sud cauciuc, ceai, piper, vite, piei şi orez Cele 21 milioane de locuitori ai Vietnamului au început lupta lor pentru libertate încă de pe vremea cotropitorilor japonezi. Victoriile istorice ale revoluţiei chineze au dat şi dau acestor lupte, un avânt crescând. Când s’au întors după cel de al doilea război mondial, colonialiştii francezi nu au înţeles tocmai acest lucru esenţial. Poporul vietnamez cunoscuse lupta de eliberare şi nu mai era dispus să se întoarcă din nou sub jugul colonialismului. Sub conducerea lui Ho Chi Minh, forţele revoluţionare din Indochina, duc un război crâncen împotriva vechilor stăpâni care au revenit în Indochina sub forma unor noui invadatori. De cinci ani guvernele reacţionare franceze trimit la moarte zeci de mii de oameni şi cheltuesc sume uriaşe pentru „războiul odios" din Vietnam. Cu toate acestea, peste 9 Ph, din teritoriul Vietnamului se găseşte astăzi în mâinile armatei populare de eliberare. Cât de important este acest lucru se poate vedea şi dintr’o declamaţie apărută în ziarul reacţionar „Daily Telegraph’’, sub semnătura lui Sir Keith Murdoch, care scrie: „Dacă pierdem Indochina putem pune desigur la dosar harta Asiei de Sud- Est”. Potrivit acelei fatalităţi istorice, de care vorbea ziarul „Combat", guvernul francez nu a găsit altceva de opus tinerei şi puternicei mişcări de eliberare din Vietnam decât figura de carnaval a aşa zisului împărat Bao Dai, crescut şi educat in localurile de noapte ale Parisului. „Indochina — scrie ziaristul american A. T. Steel — este o poziţie cheie în Asia de Sud-Est”. Acest lucru i-a făcut şi pe imperialiştii americani să sară în ajutorul celor francezi cu gândul să le ia locul. După cum se ştie, monstruosul ordin al lui Truman, de agresiune împotriva popoarelor ce luptă pentru eliberare in Asia, prevede intensificarea şi grăbirea ajutorului militar dat de Statele Unite, colonialiştilor francezi. Dar, aşa cum spune „Daily Telegraph”, un ajutor militar în ţări ca Indochina, este o armă cu două tăişuri. Aşa cum s’a văzut în Coreea, în China şi în alte ţări, unde s’a produs intervenţia americană, aşa zisele ajutoare militare americane ajung mai devreme sau mai târziu în mâinile luptătorilor pentru libertate. In acelaş timp solidaritatea clasei muncitoare din Franţa cu lupta de eliberare din Vietnam, capătă forme tot mai directe, prin împiedicarea transporturilor militare şi de arme cu destinaţia Vietnam, prin refuzul muncitorilor din industrii de a fabrica arme destinate războiului colonialist. Iată de ce acelaş A. T. Steel exclamă cu amărăciune : „Pe vremuri o mare sursă de bogăţie, Vietnamul este astăzi pentru noi o povară”. Malaia strică weekendurile colonialiştilor britanici In măsura în care Vietnamul a devenit o „povară” pentru colonialiştii francezi, lupta de eliberare a poporului malaiez strică după cel de al doilea război mondial, tot mai des, week-endurile colonialiştilor britanici. Malaia este o ţară nu mai mare decât Anglia cu o populaţie de 6 milioane locuitori care se sbat intr’o neagră mizerie. 97% din locuitorii ţării trăiesc dintr’un salariu de foame. 78»/« sunt analfabeţi. 17°/o mor în fiecare an de tuberculoză. Singapore — „perla Orientului” — este oraşul tipic al cocioabelor. Populaţia trăieşte in aşa numitele „cubicule”, un fel de camere despărţite între ele printr’un soiu de garduri. Alţi locuitori ai Singaporelui locuiesc în aşa numitele „spaţii” adică se tăvălesc pe treptele caselor — prin ganguri, sau in colibe construite din cutii sau bidoane de petrol. Iată aspectul uneia din ţările cele mai bogate din lume. Bogăţiile ei se scurg în buzunarele stăpânilor colonialişti. Cauciucul şi cositorul Malaiei asigură Angliei mai mulţi dolari decât toate produsele ei manufacturate. Malaia a trecut şi ea prin şcoala luptei de eliberare dusă împotriva cotropitorilor japonezi. Iar astăzi de mai bine de doi ani poporul malaiez duce lupta împotriva colonialiştilor britanici şi a exploatatorilor feudali băştinaşi. Obişnuitele acrobaţii politice ale imperialiştilor englezi nu au servit la nimic. Poporul malaiez vede îmbunătăţirea radicală a soartei sale, nu în diversele „state” înfiinţate şi patronate de imperialiştii englezi din câştigarea adevăratei libertăţi politice şi în nimicirea odiosului regim colonialist din Malaia. „Federaţia Malaiei şi marea bază de la Singapore în extremitatea de Sud a Malaeziei sunt puncte critice pentru Britania în Orientul îndepărtat” — scrie ziarul „New York Herald Tribune”. Grava situaţie în care se găsesc astăzi colonialiştii britanici în Malaia este descrisă astfel de acelaş ziar : „Nu trebue să mergi prea departe de Kuala Lumpur, capitala Malaeziei, ca să-ţi dai seama de situaţie. Am făcut o mică plim-,bare cu directorul american al unei mine de cositor situată la 8 mile în afara oraşului, pentru a-i vizita instalaţiile. înainte de a pleca, prietenul meu ştia prins revolverul de cingătoare. E totdeauna precaut să ai un pistol cu tine, atunci când ieşi afară din oraş, a remarcat el. In drum am trecut pe lândă unele exploatări de cauciuc. Totul este încoltijurat cu sârmă ghimpată şi gărzile păzesc intrările. Am trecut prin Ampong, un sat liniştit care cu câteva zile înainte a fost teatrul unor împuşcături între luptătorii de guerilă şi poliţişti. Conducerea minei vine in fiecare zi la lucru cu automobile blindate. Societatea mai are o altă exploatare la 100 mile în interiorul ţării. Statele de plată şi banii se paraşutează din avion”. O prrmată de 120 mii oamenii şi sute de avioane de război trimise de laburiştii englezi, se dovedesc incapabile in faţa forţei crescânde a armatei malaieze de eliberare. Războiul colonialist dus de imperialiştii englezi în Malaya, a ridicat deasemeni impotrivă-i clasa muncitoare din Anglia, care şi-a exprimat revolta sa prin numeroase manifestaţii de protest. O conştiinţă nouă de luptă in Birmania .ituaţia nu este mai bună pentru colonialiştii britanici, nici în Birmania, una din cele mai mari producătoare de orez din lume. Razboiul a lăsat urme adânci in această ţară. Dar el a trezit şi o conştiinţă nouă de luptă perstru independenţă şi libertate. Guvernul social reformistului Takvn-Nu care a acceptat independenţa fictivă oferită după cel de al doilea război mondial de imperialiştii englezi, se află într’o situaţie foarte grea. In Birmania se împleteşte lupta organizată a partizanilor cu revolta naţională a Karenilor, o populaţie de vreo 2 milioane de oameni care locuesc in regiunile de pe litoral. Mişcarea populară de eliberare a obţinut succese importante. In frontul unic format în această ţară intră Partidul Comunist, sindicatele muncitoreşti şi uniunile ţărăneşti interzise, unităţi ale organizaţiei populare voluntare „Panglica Albă“, care se unesc toate în armata populară demodcrată. Ziarele indiene anunţă ca armata populară controlează în momentul de faţă un teritoriu cu o suprafaţă de 50 mii mile pătrate, în care locuieşte peste jumătate din populaţia ţării. „Abia pune mâna guvernul, (este vorba de guvernul marionetă Takvn- Nu) pe vreun sector oarecare, că pierde un alt sector la 100 mile depărtare” scrie ziarista americană Margareth Parton. Clasa smunsitoare din India luptă împotriva social -reformismului plonialismul britanic împropleteşte represiunea sânge-,roasă a mişcărilor de eliberare din Asia cu acrobaţia şi ipocrizia politică. Această metodă de asuprire în care violenţa şi ipo-crizia joacă roluri egale, este aplicată după cum am văzut in Malaezia şi în Birmania, dar cartea cea mare o joacă colonialiştii britanici in India. India este un imens rezervor de forţă umană. Având 375 milioane locuitori ea este, după China, cea mai populată ţară din Asia. India este un uriaş mozaic de rase, na,ţionalităţi şi religii diferite. Colonialiştii britanici au exploatat multă vreme această situaţie, provocând vrajbă intre oamenii muncii de diferite rasse, limbi şi credinţe religioase, aplicând bine cunoscuta politică : „divide et impera”. Laburiştii au găsit o formulă mai rafinată pentru aplicarea acestei politici, divizând India într’un stat hindui şi unul musulman — Pakistanul — şi într’un număr infinit de mici principate feudale. In cartea sa ,„Populaţia Indiei”, învăţatul indian burghez S. Ciandrasekar, descrie astfel situaţia din India: „Foamea continuă, monstruoasa mizerie şi mortalitatea, aceasta este soarta popoarelor Indiei. Numai in Bengal au murit de foame într’un singur an 3 milioane și jumătate oameni. 100 mame tinere dintr’o mie, sunt condamnate la moarte, la nașterea primului copil. Mortalitatea infantilă atinge o cifră sguduitoare: in ulti-Doctorul către Mac Arthur: — E mereu sub 38... mii 20 ani, a murit în India fiecare al patrulea nou născut. 4 milioane de oameni alcătuiesc armata permanentă a şomerilor fără a mai socoti armata argaţilor şi a acelora cari au devenit robi de pe urma datoriilor”. Din punct de vedere politic, co-olonialiştii britanici au tras mari foloase de pe urma curentului ghandist. „Ideea” rezistenţii pasive era de fapt o importantă diversiune, care devia lupta de eliberare a poporului. Un ecou întârziat al ghandismului este năstruşnica propunere făcută de curând în India de unul din „elevii“ lui Ghandi, de a se soluţiona foametea cronică care bântuie această ţară, prin stabilirea obligatorie a unei zile pe săptămână in care întreaga populaţie să nu mănânce. Astăzi, misiunea de deviere a nemulţumirilor, de amăgire a masselor populare, a revenit social-democraţiei de dreapta. Colonialiştii britanici şi stăpânii lor americani, care se pregătesc să preia moştenirea britanică, nu numai în India, ci şi în întreaga Asie, pun speranţa lor în cei doi leaderi ai social-democraţiei indiene, Pandit Nehru în Uniunea Indiană şi Liaquat AH Khan în Pakistan. Recenta călătorie a lui Pandit Nehru, în Statele Unite, pătrunderea tot mai accentuată a monopolurilor americane în India, accentuarea represiunilor sângeroase împotriva mişcării muncitoreşti arată orientarea americană din ce în ce mai precisă a actualilor conducători ai Indiei. Proletariatul indian în frunte cu Partidul Comunist, a dus şi duce lupta pentru demascarea, atât a ghandismului cât şi a social-referatismului în viaţa politică a Indiei. Clasa muncitoare indiană, îşi asumă un rol din ce în ce mai activ în lupta de eliberare a poporului indian. Grevile generale din Bombay şi Calcutta din 1948, lupta împotriva guvernului provinciei Bengal, greva generală de la Berar împotriva legislaţiei antimuncitoreşti, grevele marinarilor şi ale docherilor din porturi, ca şi puternica mişcare ţărănească din Telengana şi Pundjăb, arată creşterea puternică a conştiinţei de luptă a clasei muncitoare şi a aliaţilor ei. Trecerea conducerii mişcării de elibe-rare naţională din mâinile burgheziei, gata oricând la compromisuri şi trădare, în mâinile clasei muncitoare, deschide perspective cu totul nouţ luptei de liberare naţională şi socială a poporului indian şi pecetluieşte soarta colonialismului şi a stăpânirii imperialiste in această parte a Asiei. Aceeaşi politică de duplicitate, bazată pe trădarea săvârşită de burghezie şi social democraţia de dreapta o duce imperialismul prin agenţii săi în Indonezia. Fruntaşii social democraţi din Indonezia, Hata şi Soekarno, au încheiat un ruşinos compromis, acceptând o independenţă fictivă din mâinile colonialiştilor olandezi. Patrioţii indonezieni conduşi de Partidul Comunist, continuă insă lupta de eliberare şi dau puternice lovituri atât invadatorilor olandezi cât şi lacheilor lor care au trădat revoluţia. Cât de puternică este această mişcare o dovedeşte faptul că guvernul trădător al Indoneziei a fost nevoit — sub presiunea masselor — să refuze de a sprijini agresiunea imperialistă din Coreea. In strategia americană, îndreptată împotriva mişcării de eliberare din ţările Asiei, centrele principale de rezistenţă sunt regimurile social-reformiste din India şi Birmania ca şi regimul represiv din Malaia, girate de colonialiştii britanici, imperiul de paie al lui Bao.Dai din Indochina, girat de colonialiştii francezi, guvernul trădător din Indonezia, girat de imperialiştii olandezi. Imperialiştii americani pun însă speranţe deosebite în Japonia şi ineurile Filipine. In aceste ţări, ei şi-au rezervat dealtfel rolul de dictatori şi patroni direcţi, iar ultimele evenimente arată că imperialiştii americani au hotărit să intervină direct şi in Coreea, Formosa şi Vietnam. In arhipelagul Filipinelor, imperialiştii americani patronează regimul antipopular a lui Elpido Quirino. Protector al moşierilor şi al capitaliştilor, slugă supusă a monopolurilor americane, regimul Quirino este tot atât de urât de massele largi ale poporului filipinez, pe cât au fost de urâţi, în trecutul război, cotropitorii japonezi. In întreaga ţară se desvoltă o puternică mişcare de partizani (Hukli). Acţionând la început în interiorul celor opt provincii producătoare de orez ale Luzonului, Hukii s-au răspândit conduşi de neînfricatul luptător Louis Taruk în jurul Manilei, eliberând o parte însemnată a Filipinelor. Simpatia poporului filipinez faţă de partizani nu poate fi ascunsă nici de cei mai reacţionari ziarişti americani. „Sporeşte numărul ţăranilor — scrie ziarista americană Dorothy Brandy — care sătui de politica de nedreptate a regimului, dau ajutor mişcării de guerilă. Numeroşi fermieri care lucrează ziua cu un aer nevinovat, noaptea luptă alături de Huku. Viitorul nu este trandafiriu în Filipine, conchide ziarista. Tabloul este sub multe aspecte întunecat şi tulbure.” Japonia nu va deveni „arsenalul Asiei” In planurile criminale ale imperialismului american în vederea deslănţuirii celui de al treilea război mondial, Japoniei i s-a rezervat rolul unui arsenal al agresiunii imperialiste in Extremul Orient. Japonia este pentru imperialiştii americani în Asia, ceea ce este pentru ei Germania occidentală în Europa. Japonia are un mare potenţial industrial, fiind cea mai importantă unitate industrială din Extremul Orient. Ca şi in Germania, imperialiştii americani, au încheiat o cârdăşie de afaceri şi război cu magnaţii finanţei japoneze, cu rămăşiţele fasciste şi militariste ale imperialismului japonez. Dar planurile imperialiştilor americani se isbesc şi aci de o serie întreagă de greutăţi. Cunoscutul ziarist reacţionar Owen Ladimore scrie in „United Nations World“, că ideea că „Japonia poate fi transformată într’un arsenal al Asiei şi că fiind un arsenal, trebue să deţină controlul asupra Asiei, este o iluzie. Spre deosebire de Germania, Japonia este un arsenal fără materii prime" De altă parte, în presa burgheză americană se strecoară ideia că refacerea potenţialului industrial al Japoniei şi cârdăşia imperialiştilor americani cu magnaţii finanţei japoneze poate duce la renaşterea unui imperialism japonez cu ţeluri proprii şi cu tăişul îndreptat împotriva expansiunii americane în Oceanul Pacific. „Dacă Japonia — scrie „New York Times“ — ar deveni din nou destul de puternică, ea ar putea să domine singură (adică independent şi împotriva Statelor Unite) Pacificul Occidental.“ In acelaş timp, în Japonia se ridică un proletariat puternic, a cărui conştiinţă de luptă revoluţionară a crescut odată cu accentuarea exploatării, cu prelungirea ocupaţiei americane, cu sugrumarea libertăţilor democratice. O importanţă deosebită pentru maturizarea conştiinţei politice a proletariatului japonez, a avut-o revoluţia victorioasă din China. Măsurile fasciste ordonate de către gauleiterul american Mac Arthur în Japonia, împotriva Partidului Comunist, dovedesc în primul rând că Partidul Comunist, este o forţă puternică în această ţară, lucru care nu a putut fi ascuns nici prin falsificarea rezultatelor alegerilor. Aceste măsuri mai dovedesc că de fapt regimul fascist din Japonia este din ce în ce mai neputincios in faţa creşterii forţelor democratice. Măsurile de teroare fascistă au arătat întotdeauna, că regimurile care le introduc nu au nici un sprijin în masse, sunt unite de popor. Conştiinţa clasei muncitoare japoneze este dovedită şi de faptul că docherii japonezi, au trecut de la început la acţiuni de rezistenţă activă împotriva agresorilor americani din Coreea şi au hotărât să nu încarce armele pentru războiul deslănţuit de imperialişti în această ţară. Iată pentru ce presa burgheză ajunge din ce în ce mai mult la concluzia că numai prezenţa armatelor americane, reuşeşte să împiedice temporar ca mişcarea revoluţionară de eliberare a Japoniei să măture clica odioasă fascistă a lui Yoshida. însuşi ziaristul american Lindsay Parrot a trebuit să recunoască că „Finanţând şi reabilitând Japonia, aşa cum au făcut Şi în China, Statele Unite riscă să ajungă la concluzia că de fapt, efortul lor a servit cauzei comuniste.“ Deslănţuirea, desfăşurarea şi sfârşitul celui de al doilea război mondial au avut o influenţă hotârîtoare asupra desvoltării mişcării revoluţionare de eliberare în colonii. Victoria istorică a Armatei Sovietice asupra fascismului german şi japonez, slăbirea lagărului imperialist în genere şi întărirea lagărului democraţiei şi al socialismului în frunte cu Uniunea Sovietică, experienţa luptei armate dusă de popoarele Asiei sub conducerea comuniştilor pentru libertate şi independenţa naţională împotriva cotropitorilor japonezi, compromiterea burgheziei care a colaborat cu cotropitorii în timpul războiului, aceştia sunt facorii care au schimbat cu totul caracterul şi ritmul mişcării de eliberare din Asia. Hotântor este faptul că in urma celui de al doilea război mondial ,conducerea luptei de eliberare naţională a popoarelor din Asia (şi din întreaga lume colonială) a fost luată de clasa cea mai înaintată şi mai revoluţionară dintre toate clasele sociale, clasa muncitoare, şi de avantgarda ei, Partidele Comuniste. Compromisurile încheiate de burghezia trădătoare cu exploatatorii colonialişti nu mai decid astăzi soarta mişcărilor de eliberare din tarile coloniale. Soarta acestor mişcări se află în mâinile sigure ale clasei muncitoare, al cărei drum de lupţi este luminat de razele glorioase ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. La ordinea zilei se află acum chestiunea desfiinţării totale a întregului sistem colonial al imperialismului. După cum a arătat experienţa Chinei, după cum arată astăzi experienţa Coreei, rezistenţa şi lupta armată împotriva cotropitorilor imperialişti şi a slugilor lor este forma cea mai eficace a mişcării de eliberare naţională in colonii. Acest lucru stânjeneşte in cel mai înalt grad planurile criminale ale imperialiştilor cu învirs la deslănţuirea unui al treilea războiu mondial. Un factor important în stânjenirea acestor planuri este solidaritatea puternic şi concret manifestată a clasei muncitoare din metropole cu lupta de eliberare a popoarelor din colonii şi ţările dependente. Imperialiştii au spatele frontului subtilinat, in metropole de mişcarea muncitorească şi democratică, în colonii de mişcarea de eliberare naţională, iar atât in metropole cât si in colonii de uriaşa mişcare mondială a partizanilor păcii. Iată pentru ce pregătirile de război ale imperialiştilor includ disperate încercări de înăbuşire a mişcărilor democrate şi de subgrumare a mişcării de eliberare din colonii. „Imperialismul — a spus tovarăşul Stalin — nu poate trăi fără violenţe, fără sânge şi împuşcături”. Imperialiştii anglo-americani se învârtesc însă într’un cerc vicios, căci tocmai aceste incercărti şi excese măresc forţa mişcărilor democratice şi de eliberare, demascând pe exploatatorii imperialişti şi pe slugile lor şi călesc în luptă curajul şi experienţa caierelor mişcărilor de eliberare. Paralel cu încercările falimentare de a-şi impune cu forţa dominaţia lor şubrezită în colonii, imperialiştii anglo-americani au mai Încercat, în ultima vreme, să folosească arma ipocriziei şi a duplicităţii, demagogia cea mai neruşinată. In vreme ce englezii jonglează In coloniile lor cu acordarea unor independenţe fictive şi cu manevrarea leaderilor social reformişti, americanii încearcă — prin gura lui Truman şi Acheson — să se prezinte drept „prieteni” ai mişcărilor de eliberare în colonii, „dispuşi” să dea o mână de „ajutor” popoarelor înrobite şi exploatate din aşa zisele regiuni înapoiate. Aceste încercări ca şi demonstraţiile de forţă s’au pră buşit totatât de ruşinos. Căci popoarele Asiei au văzut că prietenia şi ajutorul americanilor se îndreaptă întotdeauna spre slugi de teapa lui Ciang Kai Sek, Li Sân Man, Bao Dai, Quirino şi alţii la fel ca ei, adică spre cele mai descompuse vârfuri ale burgheziei reacţionare şi exploataitoare. In colonii, ca şi în metropole, imperialism înseamnă reacţiunea cea mai deşănţată, exploatarea cea mai neruşinată a clasei muncitoare, înfometarea masselor populare, îmbuibarea unui pumn de profitori, mizerie, suferinţe şi război. Aceasta pecetlueşte sentinţa istorică de condamnare la moarte a sistemului colonial al imperialismului şi a imperialismului însuşi. A. Cernea şi I. Manea ! — Răsfoind presa imperialistă @ I. V. STALIN. — „Cu privire la marxism în lingvistică“, 38 pag., 8 lei. Editura P.M.R. • STALIN ŞI LENIN— „Despre desrobirea femeii.” Editura P.M.R. • VASILE LUCA — Clasa muncitoare şi mişcarea naţională”. Editura P.M.R. • Acad. M. G. MITIN — Opera Iui V. I. Lenin ■,Materialism şi empiriocriticisti, şi lupta împotriva reacţiunii idealiste contemporane”. Editura P.M.R. A TODOR JIVCOV (secretar al C.C. al P.C. Bulgar) — „Clica fascistă a lui Tito aţâţă la război in Balcani“. Edit. P.M.R. A A. M. STUPIŢCHI — „învăţătura micturinistă asupra desvoltării organismelor", Colecţia „Agronomie-Zootehnie“, Editura de Stat, 52 pag., 12 lei. ¹ TRAIAN COŞOVEI — LA TALIANE (nuvelă) Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. colecţia Cartea Poporului — Iunie 1950, pag. 52, lei 15. n PETRU DUMITRIU — PRIMĂVARA LUI ŞAPTEZECI ŞI UNU (nuvelă). Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P R., Colecţia Cartea Poporului. Iunie 1950. Pagini 37. Lei 12. A. ION JIPA — VRABION DE ALii (povestire). Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Colecţia Albina — Iunie 1950, Pagini 32, Iei 5. S ION FANIPINCIO — POEZii, Proză, Scrisori, cu un studiu introductiv de Ion Vitner — Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.IVR. Colecţia „Biblioteca pentru toţi” — Iunie 1950 Pagini 142, lei 30. A TIBERIU VORNIC — OA lUD.il SUB PATRAFIR (roman). Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R.— 1950 Pagini 344 lei 125. m OCTAV MAGUREANU — „bRÂTUL CU ŢIŢEI” (nuvelă). Editura pentru literatură şi artă a Ulniunii Scriitorilor din R.P.R. Colecţia Cartea Poporului — Iunie 1950, pag. 55, lei 15. A I. RIABOCLIACI — ZORILE (nuvelă) în limba română de Petru Vintilă și G. Nicolau, Editura Cartea Rusă, pag. 116, lei 60. A I. FOPOV -FAMILIA (dramă în 4 acte), traducere în limba română de Ioana Postelnicu și Xenia Stroe, Editura Cartea Rusă, pag. 63, lei 25. A A. MUSATOV — COPIII DIN STOJARI (Povestiri pentru copii) Ed. Tineretului, Iulie 1950, pag 196, lei 70. A I. LICSTANOV — BAIETANDRUL DIN URAU (roman pentru tineret) ilustrat de N. Viting. Ed. Tineretului 1950, pag. 248, lei 95. A E ILIN AGULIA GORO,A (roman pentru tineret). Tradus de K. Schia? și M. Teodoru, Editura Tineretului, pag. 176, lei 80. Imprimeriile «SCRISUL LIBER” Str. Dobrogeanu Gherea No. 5 (fost Domniţa Anastasia) — Bucureşti»