Contemporanul, ianuarie-iunie 1951 (Anul 5, nr. 223-247)

4 O „stare excepţională" pentru monopolurile americane Exact opt zile după întrevederea Truman-Attlee, pe care propaganda imperialistă a făcut eforturi disperate de a o prezenta ca pe „o iniţiativă de pace”, procuristul de la Casa Albă al monopolurilor yankee a anunţat instituirea „stării excepţionale”, care marchează accelerarea la maximum a pregătirilor de agresiune. Puterile dictatoriale pe care Truman şi le-a asumat prin decretarea „stării excepţionale” — dreptul de a mobiliza mâna de lucru, de a prelungi orele de muncă, îngheţând în acelaş timp salariile şi sporind impozitele, dreptul de a interna în lagăre de concentrare, fără mandat de arestare, pe cei care se opun politicii criminale de deslănţuire a unui oaragiu, dreptul de a pune economia americană, în totalitatea ei, pe picior de război, sunt mărturia fascizării întregii vieţi publice din U.S.A. Toate nouile funcţiuni pe care Truman le-a creiat în vederea dirijării economiei de război au fost încredinţate în mod exclusiv reprezentanţilormăritor trusturi. In postul de director al aşa numitei „Direcţii a mobilizării”, nou creiate, a fost înscăunat Charles E. Wilson, fost preşedinte al lui „General Electric Company”, cea mai mare societate monopolistă din Statele Unite. Wilson a mai condus Oficiul producţiei de război între 1942 şi 1944 şi a avut grijă ca numai în anul 1943-1944 beneficiile trustului său să se ridice la 96 milioane dolari. „Puterile care i-au fost conferite acum — arată oficiosul francez „Le Monde” — depăşesc pe acelea pe care Ie-a avut în timpul războiului. D. Truman a remis într-adevăr lui Wilson o poliță în alb care-i dă acestuia posibilitatea să modifice după bunul său plac organismele guvernamentale. El are autoritatea să unifice aceste servicii într’un singur oficiu guvernamental de mobilizare, dacă doreşte acest lucru sau în momentul când va dori acest lucru. El poate chiar să hotărască cât va câştiga şi cât va munci fiecare american”. Cine e vorba însă să câştige ne arată deasemeni cei doi adjuncţi pe care Wilsont şi i-a alus: bancherul Sidney Weinberg şi generalul Clay — fostul comandant al trupelor americane de ocupaţie din Germania — cunoscut pentru strânsele sate legături cu cercurile financiare de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic. Instituirea „stării excepţionale” a fost precedată de o campanie propagandistică regizată în cele mai miciamănunte. Cu câteva zile înainte de decretarea ei, din oră în oră, declaraţiile războinice cele mai nesăbuite erau transmise în cea mai mare grabă de agenţiile de presă şi de posturile de radio; era întreţinută cu rafinament o stare de tensiune crescândă. In fiecare clipă, opinia publică din U.S.A. era alimentată cu ştiri care puteau da naştere la cele mai diferite interpretări: conferinţe extraordinare ţinute la Pentagon (ministerul de război al Statelor Unite), iminenta plecare a lui Acheson în Europa, noi declaraţii ale lui Marshall şi Dewet’, ete. In fiecare seară se putea constata că în cursul zilei care se sfârşise tonul presei şi al radioului american se mai încălziseră cu zece grade Senatorul Knownland deţinea pentru o clipă capul de afiş al ziarelor de senzaţie cu un nou plan de bombardare a Chinei. A doua zi el era înlocuit cu colegul său Edward Martin, care declara că „în momentul de faţă nu trebue să ne arătăm prea pretenţioşi în ceea ce priveşte aliaţii noştri. Trebue să înarmăm Germania, să întărim Japonia”. O zi mai târziu era vedetă senatorul McCarran, care cerea acordarea de urgenţă a unui sprijin financiar Spaniei franchiste. El era reepede depăşit de comentatorul Drew Pearson, care ştia „din sursele cele mai sigure” că „vor fi trimise spre Formasa escadrile americane de bombardament, spre a putea bombarda în caz de nevoie Tientsinul şi celelalte oraşe chineze”. Sarabanda aceasta nebunească de ştiri provocatoare a culminat prin anunţarea cu mare ţambalău a „măsurilor pe care conducătorul Statului le va lua peste câteva ore'. ceeace n’au spus însă senatorii, ziariştii, militarii, diplomaţii, ceeace ei au căutat cu grijă să ascundă, e faptul că monstruosul aparat de propagandă al Wall Street-ului era destinat să contracareze, — dând americanului simplu impresia că războiul e inevitabil şi iminent — starea de adâncă nemulţumire a maselor largi din U.S.A care refuză să devină carne de turt într’un nou măcel mondial. Această campanie a căpătat dealtfel un nume care spune multe asupra adevăratului său caracter: ea se numeşte „Mobilizarea frontului intern”. Instituind starea excepţională, Truman a crezut — după cum a mărturisit „United Press“ că „o astfel de măsură va sgudui naţiunea şi o va face să abandoneze ATITUDINEA SA ACTUALA“, adică sentimentul de revoltă şi indignare faţă de politica războinică a patronilor preşedintelui. Acest nou val de isterie războinică ce s’a revărsat zilele acestea dela Casa Albă este o „star© excepţional“ defavorabilă monopolurilor războinice. După cum anunţă presa trusturilor, Bursa din New’ York a reacţionat la întronarea „stării excepţionale” — care are menirea să asigure o exploatare şi mai sângeroasă a maselor muncitoare americane în folosul rechinilor marei finanţe — prin urcări simţitoare, în special a acţiunilor companiilor care produc armament: „Dupont de Nemours”, „United States Steel Corporation” şi altele. Cele 20 miliarde dolari cerute de Truman Congresului pentru noi comenzi de armament vor prilejui noi afaceri strălucite pentru magnaţii industriei de război. Devine din ce în ce mai limpede faptul că interesele marilor monopoluri sunt legea de fier căreia i se supune întreaga politică internă şi externă a guvernului U.S.A. O altă dovadă că „starea excepţională” a fost ordonată de marile monopoluri este aceea oferită de declaraţiile bonzilor sindicali americani, în frunte cu W. Green, preşedintele aşa zisei Federaţii Americane a Muncii care s’a arătat dispus „să facă mai mult decât jumătate de drum” pentru a întâlni şi a îndeplini ordinele magnaţilor industriei de armament. Faptulcă „starea excepţională” înseamnă desvoltarea industriilor morţii ne mai este arătat şi de astfel de măsuri, ca acelea luate de uzinele „Ford“, care au hotărît să reducă cu 50 la sută producţia de automobile pentru a se consacra fabricării armelor ucigătoare, de reducerea cu 25—100 la sută a alocaţiilor de cositor — considerat ca fiind o materie primă strategică — destinate fabricilor de cutii de conserve, de reducerea cu 28 la sută a cantităţilor de cauciuc natural, necesare industriei bunurilor de consum, măsuri luate concomitent cu decretarea „stării excepţionale”. Proclamând cu surle şi trompete „starea excepţională“, imperialiştii yankei au dorit deasemeni să risipească divergenţele produse în lagărul imperialist în urma înfrângerilor suferite în ultimul timp în Coreea, să arate sateliţilor lor înspăimântaţi că patronii lor nu se gândesc „să abandoneze Europa“. Şi într’adevăr, ei nu numai că nu se gândesc să abandoneze Europa Occidentală dar se pregătesc s-o îmbrăţişeze până la sufocare. Alături de jefuirea şi oprimarea poporului american „starea excepţională” va însemna o nouă lovitură dată de cercurile conducătoare din U.S.A. industriei aliaţilor lor occidentali. Marile monopoluri yankee urmăresc de un timp încoace să facă mari stocuri de materii prime strategice, lipsind astfel industriile din Europa occidentaliă de produse vitale pentru refacerea lor. Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat a anunţat, cu accente care probabil că n’au făcut să tresalte de voioşie inimile fabricanţilor în Anglia, Franţa, Belgia, etc., că în cadrul măsurilor necesitate de „starea excepţională”, „vor fi formulate propuneri în vederea instaurării unui sistem internaţional de atacare a materiilor prime”. Nu este greu de înţeles că dacă un asemenea „sisrem internaţional” se va realiza în fapt, monopolurile americane îşi vor asigura controlul absolut asupra producţiei şi repartiţiei materiilor prime din ţările capitaliste punând într’o dependenţă totală industrial ţărilor marshallizate. Rapacitatea monopoliştilor yankei a înspăimântat până şi pe marii industriaşi britanici care au totuşi o bogată experienţă în materie de jaf şi exploatare. Federaţia Industriilor engleze a adresat un memoriu guvernului de la Londra, arătând ca lipsa de materii prime care a început de câtva timp să se facă simţită pe pieţele clondiiale ameninţă serios atât „unele ramuri de export cât şi producţia pentru piaţa internă“. Cursa înarmărilor departe de a atenua contradicţiile dintre imperialişti, le agravează şi mai mult. Imperialiştii yankei păşesc tot mai făţiş pe calea funestă a deslănţuirii linei moi conflagraţii mondiale. ’ Tot atât de evident este însă faptul — confirmat de creşterea conţiitută a uriaşei mişcări pentru apărarea păcii — că îmi are dorinţa lor criminală Şi posibilitatea de a o înfăptui este o prăpastie pe care ei nu o vor putea trece niciodată. „Primejdia de război există — a declarat recent Palmiro Togliatti — şi ea este gravă tocmai pentru că oameni ca Truman, care se află în posturi de conducere şi care în virtutea unor legi excepţionale deţin puteri extraordinare, şi-au pierdut capul. Dar de cealaltă parte, de partea popoarelor libere sunt oameni care n’au pierdut şi nu-şi vor pierde niciodată capul. Spre oamenii aceştia îşi îndreaptă privirile lor pline de încredere şi speranţă milioane de oameni cinstiţi din toate ţările care vor să trăiască şi să muncească în linişte”. Popoarele vor pace şi vor şti să facă în aşa fel ca ea să devină o stare obişnuită a lumii, în ciuda oricăror „stări excepţionale” şi a oricăror comploturi urzite împotriva ei de duşmanii omenirii — imperialiştii americani şi slugile lor. Mihail Neamţu LA MINISTERUL DE RĂZBOI AMERICAN ministerul D£ RKSkO | GENERALUL NAZIST: — Rog să-mi spuneţi câte camere de gazare mi-aţi rezervat. (Din „DAILY WORKER”) In epoca noastră, burghezia reuşeşte din ce în ce mai greu să poarte acţiunile sale războinice cu armate recrutate pe scară naţională. Masele largi populare din ţările capitaliste se opun cu tot mai multă hotărîr© planurilor de agresiune ale aţâţătorilor la un nou război. Există tot mai mult primejdia pentru imperialişti ca popoarele din ţările capitaliste să folosească armele pe care le primesc, împotriva propriilor guvernanţi, împotriva ocupanţilor americani şi a lacheilor lor. Teama imperialiştilor de mase, neîncrederea lor în popor, îi determină să recurgă la tot felul de teorii absurde despre constituirea şi structura forţelor armate şi despre metodele şi procedeele purtării războiului modern. O astfel de teorie este şi aceea despre „dispariţia’’ infanteriei, despre construirea armatelor numai pe bază de arme tehnice. Se ştie însă cum s’a terminat „războiul fulger ’ hitlerist bazat pe mase de aviaţie şi tancuri. Fără o bună infanterie, nici o armată nu poate avea o bază trainică de succes. Nu întâmplător tocmai Armata Sovietică, armata muncitorilor şi ţăranilor eliberaţi de orice exploatare, este aceea care în timpurile noastre a realizat acest tip nou de armată a cărei bază este infanteria acţionând în cooperare strânsă cu toate celelalte arme tehnice. O armată puternică are nevoe, din punct de vedere calitativ, de oameni capabili să mânuiască tehnica moderna de luptă, iar din punct de vedere cantitativ de mase uriaşe care să acopere fronturi întinse de luptă şi mai presus de aceasta Daca ţinem seama ca salariul mediu în Franţa, de pilda este de 10-14.000 franci pe lună, se poate constata ca imperialiştii americani şi englezi pentru a realiza armatele de cotropire necesare planurilor lor de agresiune, oferă mercenarilor angajaţi sume mari de bani, mult superioare salariilor muncitorilor şi tehnicienilor. Cine suportă insa aceste sume uriaşe plătite mercenarilor? Desigur, contribuabilul de rând, asupra căruia se arunca noi şi noi impozite, pentru a putea face faţa cursei nebuneşti a înarmărilor, cât şi ridicării efectivelor şi prelungirii stagiului militar de oameni conştienţi care să facă faţă eforturilor cerute de câmpul de lupta în condiţiunile moderne. Numai armatele populare pot îndeplini şi îndeplinesc toate aceste condiţiuni. După cel de al doilea război mondial, Truman, Churchill, Attlee, De Gaulle, Moch şi alţi aţâţători la război au reluat, fără nicio glorie, teoriile hitleriste ale armatei bazate doar pe unităţi mecanizate şi ale războiului-fulger. Pentru a pune însă în mişcare tehnica modernă, trebuesc oameni pricepuţi. După loviturile primite de imperialiştii americani la Coreea, ei se văd tot mai mult nevoiţi să abandoneze iluzia că e suficient a ,apăsa pe butonul războiului” (push-the-button-war) expresia americană a războiului-fulger. Datorită acestor cauze, burghezia recurge la recrutarea de „voluntari”, ceea ce în fond înseamnă angajarea de mercenari plătiţi cu solde copioase. Imperialiştii uită însă că banii nu fau vitejia, iar mercenarul nu va fi niciodată un erou. Oameni fără nici o conştiinţă, simbriaşi, mercenarii sunt vandali dar nu ostaşi.. Aceasta a fost demonstrat şi în Vietnam, unde colonialiştii francezi fug din faţa armatei populare vietnameze. Imperialiştii americani şi englezi oferă sume mari de bani, pentru asemenea angajamente. Statistica de mai jos, care a fost publicată în revista franceză „FRANCE D’ABORD”, arată în mod elocvent acest lucru: In Buletinul Informativ: „Date asupra situaţiei oamenilor muncii din Statele Unite*',— se arata ca impozitele federale au crescut de la 8 miliarde dolari cât erau în anul 1941, la 47,5 miliarde dolari în anul 1950, adică de şase ori mai mut. Acest spor masiv al impozitelor în Statele Unite a fost stors pe baza ridicării cu 400% a sarcinilor fiscale ale populaţiei cu venituri mici, în timp ce impozitele platite de mărie trusturi au scăzut cu 44%. In mesagiul adresat Congresului la începutul acestui an, Truman a fost nevoit să recunoască că în anul financiar 1950/51 încasările din impozitele provenite de la trusturi se vor reduce cu 617 milioane dolari, în timp ce impozitele provenite de la populaţia muncitoare vor spori cu 275 milioane de dolari. Desigur, această sumă va creşte cu mult mai mult după noile cereri făcute de Truman pentru înarmări, din care 5 miliarde dolari vor proveni din mărirea impozitelor asupra veniturilor. Cu două picături de apă seamănă toate acestea, cu situaţia din Anglia. După cifrele publicate în Aprilie 1350 de ziarul „Statist'’’, impunerea fiscală a fiecărui muncitor englez depăşeşte suma de 50 şilingi săptămânal, în timp ce salariul mediu al muncitorilor englezi nu depăşeşte 100-120 şilingi. După declaraţia lui Attlee, prin car© anunţa că o nouă sumă de 3400 milioane de lire sterline va fi irosită pentru înarmare, masele muncitoare engleze sa găsesc în faţa unor noi poveri, pe care politica criminală a laburiştilor englezi le aruncă fără cruţare în spinarea lor, la ordinele patronilor americani. In Franţa, situaţia se prezenta şi mai prost. In luna Mai, preşedintele Consiliului naţional al patronatului francez, Georges Villiers, a publicat în buletinul oficial al acestei asociaţii, următoarea socoteală: „Totalul impozitelor naţionale şi locale va fi în anul 1950 de 30 de ori mai mare decât acel din anul 1933, adică circa 2.250 miliarde fața de 76 miliarde... In 1950, masa generală a salariilor (cu excepția salariilor funcționarilor) este egală cu aceea a impozitelor. In 1938 impozitele reprezentau, după cum am spus, 76 miliarde iar salariile se ridicau la 143 miliarde, fără a fi cuprinse şi salariile funcţionarilor". In urma presiunilor făcute de cercurile conducătoare americane, guvernul Pleven- Moch consacră înarmărilor un plus de 2000 miliarde franci. Banii vor fi storşi printr-o nouă urcare a impozitelor cu 10% şi a impozitelor indirecte suportate de marea masă de consumatori. Iată de unde scot banii aţâţătorii la război. Masei© muncitoare suportă întreaga povară a urcării fantastice a impozitelor, a ridicării neîntrerupte a preţurilor produselor de consum, pe baza cărora se realizează aceste sume uriaşe care intră în casele de bani ale fabricanţilor de arme şi în buzunarele simbriaşilor lor, semănători de moarte. Iată de unde se storc banii grei cu care sunt plătiţi odioşii mercenari ai trupelor invadatoare din Coreea, Malaya şi Vietnam. In ciuda marilor sume de bani oferite, amatori de mercenarism sunt însă din ce în ce mai rari. Ca să vorbim în limbajul negustorilor americani, cea mai sigura dovadă că această ,,marfă’* se oferă din ce în ce mai puţin, este creşterea soldelor oferit© mercenarilor în decursul ultimilor ani. Astfel, după revista americană „U.S. News and World Report"*, solda unui soldat american a crescut dela 54 dolari în 1945, la 95,53 dolari în Mai 1950, iar a unui căpitan a crescut dela 200 dolari, la 313,50 dolari. Solda mercenarilor crește, în timp ce salariile , muncitorilor scad mereu. Cu toate acestea numai vagabonzii şi bandiţii închişi în Sing-Sing se prezintă ca ,,voluntari” la birourile de recrutare. Iată de ce imperialiştii americano-englezi nu pot avea nici o şansă de succes în războaiele lor criminale împotriva unor popoare care luptă cu arma în mână pentru dreptul lor la viaţă liberă, pentru independenţă, pentru pace. Nu fără motiv, Mac Arthur vorbeşte despre necesitatea schimbării soldaţilor americani din Coreea. Aceşti simboioşi au îmbrăcat uniforma militară pentru un blid de linte în timp de pace, dar sunt înfricoşaţi de pericolul unui război neiertător. Mercenarii n’au conştiinţă şi de aceea ei nu pot fi împinşi în măcel decât cu momeli, cu salarii mari sau cu promisiuni de felul celor pe care Mac Arthur le-a făcut înainte de atacul Seulului: „Va aflaţi în faţa unui oraş bogat unde se găsesc vinuri ci mâncare multa. Ocupaţi Seulul şi ale voastre vor fi toate bunurile oraşului'*. Atacul împotriva Seulului a fost o invitaţie la jaf. Sunt cunoscute jafurile fără seamăn ale mercenarilor americani în Coreea, unde ei masacrează şi fură ca bandiţii de drumul mare. Şi totuşi, Mac Arthur nu a găsit destui gangsteri pentru a forma o armată d© invazie numai din mercenari americani. De acea el a făcut cuel la trupele japoneze, australiene, engleze, etc., ca să umple golurile. Cu asemenea mercenari însă nu se peat© merge departe. Foarte semmiicaîiv© sunt declaraţiile colonelului Lepage, comandantul unui grup însemnat de forţe franceze, care a căzut prizonier în mâinile Armatei Populare Vietnameze. Referindu-se la înfrângerea pe care au suferit-o recent la Caobang trupele invadatoare franceze, el a spus: „In ceea ce ne priveşte noi am fost bătuţi, deoarece armata noastră este o armată de mercenari, lipsita de sprit combativ”. Cu toate aceste învăţăminte din războiul din Coreea şi Vietnam, goana după mercenari s-a înteţit. Imperialiştii americani şi-au dat seama ca ei nu vor putea folosi masele muncitoare americane în războaiele lor de agresiune; de aceea ei fac mereu apoi la infanteria (carnea de tun) din ţările occidentale. Sunt cunoscute declaraţiile făcute da unul din canibalii americani, senatorul Cannon, preşedintele Comisiei Financiciare a Camerei Reprezentanţilor, care a spus într-un discurs pronunţat la 13 Aprilie 1949: „Noi trebue să echipăm soldaţii celorlalte naţiuni şi sâ facem în aşa fel ca acestea sâ-şi trimită fiii lor la moarte pentru ca să nu-i trimitem noi pe ai noştri”. Lupta maselor populare din ţările capitaliste pentru zădărnicirea planurilor de agresiune ale imperialiştilor aflat însă o asemenea amploare încât până şi reacţionarul Etienne Gilson de la Academia Franceză, a fost nevoit să arate în ziarul marei finanţe franceze „Le Monde" din 24 August. Ceea ce caută Statele Unite nu este de a furniza infanterişti, ci de a-şi procura Conducătorii americani nu au ştiut niciodată cât de rară devine această marfa...” Desigur pentru afaceriştii americani infanteristul este o „marfă*". Şi dacă ne referim la Franţa, este vorba doar de o „marfă ieftină”, cum a declarat de curând Moch, fiindcă salariul soldatului francez este de 200 de ori mai mic decât salariul soldatului american, după cum salariul ofiţerului francez este ab la un sfert din salariul ofiţerului american. Numai ca, Pleven şi Moch vând pielea ursului din pădure. Ei oferă această marfă ieftină, dar le va fi imposibil s'o livresc. Poporul francez îşi manifestă cu hotârîre împotrivirea faţă de toate planurile de agresiune ale odiosului asasin, socialist de dreapta, Moch, care oferă patronior americani tineretul francez drept carne de tun. Nici goana după mercenari din Germania Occidentală nu este mai fructuoasă. Centrele de recrutare pentru diversele legiuni străine americane nu mai atrag masele înflâmânzite din Germania Occidentală, care din ce în ce mai mult înţeleg ca planurile trusturilor americane şi manevrele unor Adenauer şi Schumacher, sunt îndreptate împotriva intereselor de viaţă ale poporului german şi ale tuturor popoarelor lumii. Imperialiştii americani fac eforturi disperate să organizeze pe continentul european armate pe care să le folosească în agresiunea ce o pregătesc împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor cu democraţie populară. Ei îşi pun speranţa în fasciştii de teapa lui Franco, Tito şi Tsaldaris, în lepădăturile şi scursorile din ţările capitaliste. Popoarele din întreaga lume luptă însă sa zădărnicească planurile lor criminale. Dacă totuşi în nebunia lor incendiatorii de războaie vor încerca să arunce omenirea într-un nou măcel mondial, soarta lor nu se va deosebi de aceea a hitlerilor şi a musolinilor care i-au precedat. Mihail Florescu MERCENARII Plata mercenarilor pentru tributul lor de sânge calculată în franci francezi pe timp de o lună Americani Englezi Francezi Soldat 34.534 13.722 180 Caporal 44.452 17.640 10 866 Sergent 52.870 24.500 15.000 Sergent şef 75i014 26.052 16.250 Sublocotenent 80.798 29.400 2(3.666 Locotenent 94.265 35.035 29.000 Căpitan 118.500 52.185 42.834 Comandant 145.435 71.540 51.250 Lt.-Colonel 172.368 90.126 57.666 Colonel 215.460 122.250 71.834 G-ral de brig. 290.871 126.665 86.000 Lupta „Cavalerului Speranţei“, lupta popoarelor Americii Latine In ziua de 3 Ianuarie, Luiz Carlos Prestes, „Cavalerul Speranţei” popoar retor din America de Sud, a împlinit 53 de ani. Din adâncă ilegalitate, lupta lui Prestes în fruntea Partidului Comunist Brazilian aruncă puternica lumină a speranţei pe drumul celor care în ţara sa, ca şi în celelalte ţări sud-americane, luptă pentru libertate şi independenţă, pentru democraţie şi pace. Prestes şi Partidul Comunist Brazilian se află în neagră ilegalitate; massele populare însă îi apără de persecuţiile şi urmărirea stirilor reacţiunii. In zadar, guvernul fascist de la Rio de Janeiro a pus preţ de un milion de cruzeiros pe capul lui Prestes. Nu pot un milion de cruzeiros să cumpere conştiinţa a zeri de milioane de oameni cari îl iubesc şi-l apără pe Prestes. Ascultând de ordinele date ,de comisul Wall Streetului, Clayton, care spunea : „Nu vom împrumuta bătut decât guvernelor care nu se vor abate nici o clipă la stânga", președintele fascist al Braziliei Dutra, a pus în anul 1947, în afară de lege Partidul Comunist. Măsura aceasta nu putea să înăbuşe însă lupta poporului brar zilian, în frunte cu proletariatul său. Grevele minerilor din Moro Velho, ale metalurgiştilor din Rio, ale studenţilor,ale feroviarilor din San Paolo, mişcările ţărăneşti din sudul ţării, conferinţele recente pentru pace, mişcarea de împotrivire faţă de încercarea guvernului de a trimite un corp de mercenari în Coreea, — toate acestea arată că nu poate fi ferecată lupta poporului brazilian pentru pace şi o viaţă mai bună, luptă pe care o conduce Prestes. Copoii reacţiunii în zadar înteţesc urmărirea lui Prestes. Poporul brazilian îl păstrează în inima sa şi în mijlocul său pe conducătorul lui iubit. In 1924, marşul lui Prestes efectuat dealungul a 26 mii de kilometri în interiorul ţării, a chemat populaţia din cele mai îndepărtate regiuni la luptă şi la o nouă viaţă. Tuturor acestor oameni, neînvinsa coloană de luptători a celor 1500 care l-au urmat cu credinţă în marele său marş, le dovedea posibilitatea şi necesitatea luptei împotriva regimului reacţionar. Milioanelor de ţărani, gemând sub jugul exploatării feudale a marilor latifundiari brazilieni, izbânzile coloanei lui Prestes le-au insuflat speranţa eliberării. Atunci a fost numit Prestes „Cavalerul Speranţei” celor mulţi şi obidiţi. Marele marş îl făcuse să cunoască fiecare trăsătură de pe chipul tragic şi însetat de dreptate al poporului său. Studiul marxismului, studiul operelor lui Lenin şi Stalin a dat răspuns problemelor pe care poporul brazilian le pusese lui Prestes în timpul marşului său legendar. Prestes pleacă în U.R.S.S., unde rămâne timp de 4 ani. Reîntors în ţară, în 1934 ,pe ascuns, aşa cum trebuia să se ascundă adevărul în Brazilia dictatorului Vargas, Prestes conduce uriaşa mişcare de masse cu caracter antifascist şi antiimperialist : Alianţa Naţională Eliberatoare. Pe steagurile de luptă ale Alianţei, înălţate în pieţele publice ale Braziliei în 1935, erau înscrise lozincile care exprimau revendicările cele mai arzătoare ale maisselor: „Noi vrem o patrie liberă! Noi vrem o Brazilia eliberată de sclavajul imperialist ! Noi vrem eliberarea socială şi naţională a poporului brazilian !“ Cu aceste lozinci izbucni în acelaş an revolta armată de sub conducerea lui Prestes, care ridică garnizoanele din porturile Recife şi Natal împotriva guvernului Vargas. In faţa numeroaselor tribunale care au încercat apoi să îngenunche pe neînfricatul luptător, Prestes transformă procesele în nimicitoare acte de acuzare a regimului, devine din acuzat, acuzator. Bestialităţile, teroarea, crimele şi fărădelegile guvernului Vargas sunt denunţate cu putere de Prestes. 48 de ani şi 8 luni de temniţă grea totalizează condamnările pe care zbirii dictaturii fasciste braziliene le-au aruncat pe umerii lui Prestes. 48 de ani şi 8 luni cu care călăii au vrut să acopere, asemenea unei lespezi de mormânt, glasul nebiruit al dreptăţii masselor populare. După nouă ani de închisoare, in 1945, poporul avea însă să-i elibereze din întunecata noapte a temniţei în care-i aruncase fasciştii brazilienii. In acelaş an Prestes, este ales secretar general al Partidului Comunist, în acelaş an el dă lupta pentru făurirea unui partid de masse. Partidul Comunist Brazilian creşte de la 3.500 de membri la 300.000 şi-şi trimite reprezentanţii în parlament. In acelaş timp, partidul organizează şi educă massele de exploataţi, se situează în fruntea luptei masselor împotriva dublei exploatări, cea a exploatatorilor interni şi cea a imperialiştilor yankei. Lupta împotriva Wall Street-ului, care prin societatea „Standard-Oil” vrea să acapareze resursele de petrol ale Braziliei, şi prin aceasta să subjuge cu totul ţara intereselor aţâţătorilor la război americani, ia forme puternice. Partidul Comunist în frunte cu Prestes, conduce această luptă. Reacţiunea, la ordinele Wall Street-ului, se năpusteşte cu sălbăticie asupra conducătorilor partidului. Sbirii fascişti încearcă să-l aresteze pe Prestes, pe neînfricatul luptător pentru cauza poporului său, care în faţa planurilor imperialiştilor de a transforma Brazilia într-un rezervor de materii prime şi de carne de tun pentru războiul antisovietic pregătit de monopoliști, declarase dela tribuna Senatului: „Poporul brazilian nu va lua niciodată armele împotriva familiei popoarelor sovieticeDacă va lua armele, el va porni împotriva celor care-l exploatează“. Poporul brazilian s’a ridicat din nou la luptă. El s’a ridicat în nenumăratele greve care au străbătut ţara dela un capăt la celălalt, asemeni marşului coloanei celor 1.500. S’a ridicat la lupta pentru pace, semnând Apelul pentru interzicerea armei atomice, împotrivindu-se încercării guvernului de a furniza carne de tun pentru aventurile agresive ale imperialiştilor yankei. Muncitorimea braziliană a arătat dragostea sa adâncă poporului sovietic, dăltuind numele Marelui Stalin, conducătorul oamenilor munciţi de pretutindeni, în stânca ce se ridică deasupra oraşului Rio de Janeiro, cu litere uriaşe de 10 metri. Cuvintele „Trăiască, Stalin!” puteau fi văzute, cu ocazia celei de a 70-a aniversări, străjuinnd deasupra capitalei Braziliei, arătând care sunt sentimentele adevărate ale massetor. In luna August a anului trecut, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Brazilian, Prestes a adresat poporului un manifest în care spunea : „Trecem printr'unul din momentele cele mai grave din viaţa poporului nostru. Acum nu mai este vorba numai, de mizeria ‘Crescândă şi foametea permanentă in care se sbate majoritatea poporului nostru, nu mai este vorba numai de exploatarea brutală la care sunt supuşi cei care lucrează şi produc in ţara noastră, ci este vorba de sângele poporului nostru, fără deosebire de sex, sau vârstă, de bărbaţi, femei şi eropii, care colindă străzile oraşelor noastre, de acei ■ care zac în închisorile reacţiunii. Este vorba de războiul care bate la uşa noastră şi ameninţă viaţa copiilor noştri”. Pentru apărarea păcii, pentru independenţă şi libertate, poporul brazilian a trecut la nouă forme de luptă împotriva regimului fascist. Sute de mii de oameni iau parte la greve, la manifestaţii de protest împotriva extinderii bazelor militare americane în Brazilia semnează Apelul de la Stockholm. Pretutindeni se organizează adunări populare pentru pace. Poporul brazilian îl urmează pe Prestes, pe acela care este cu adevărat „Cavalerul speranţei” sale, care-i arată drumul spre viitor. De aceea, înteţirii teroarei împotriva conducărului luptei sale, încercărilor de a-l aresta şi asasina pe Prestes, poporul le răspunde cu manifestarea şi mai hotărîtă a voinţei sale de luptă pentru libertate şi pace. Iată de ce un milion de cruzeiros nu pot să cumpere conştiinţa a zeci de milioane de oameni care îl iubesc şi-l urmează pe Prestes. Acele zeci de milioane al căror cântec despre Prestes spune: „Nedreptatea va sfârşi „In ziua când el va veni „Uscăciunea va să piară „Ca bandiţii şi tâlharii „Ce ne-aduc moartea în ţară „Pe câmpia izbăvită „Soarta noastră norocită „Fi-va, în ziua când el va veni”. In lumea întreagă, glasul luptătorilor pentru pace şi libertate, condamnă cu indignare manevrele fasciştilor de la Rio-de-Janeiro, care la ordinul Wall Streetului, urmăresc să stingă glasul „Cavalerului Speranţei” poporului brazilian. Alături de lupta lui Prestes sunt popoarele lumii, alături pe Prestes este şi poporul nostru. Şi glasul neînfricatului luptător var continua să cheme popoarele Americă de Sud la luptă împotriva monştrilor omeniră 1 Marcel Breslaşu LUIZ CARLOS PRESTES Ce vrea să ascundă David Rousset Procesul înscenat de agentul yankeu David Rousset împotriva revistei „Les Lettres Franţaises”, avea de scop să înteţească valul de calomnii antisovietice întreţinut de imperialiştii americani cu noi născociri şi minciuni privitoare la condiţiile de muncă din UR.S.S, condiţii necunoscute încă în istorie ale uneimunci eliberate de orice exploatare, condiţii care întruchipează aspiraţiile oamenilor muncii din întreaga lume. Slugoiul trusturilor David Rousset urmărea prin calomniile sale să acopere adevărata stare de lucruri, condiţiile tot mai mizere de muncă şi exploatare din ţările capitaliste şi din coloniile subjugate deimperialişti. Unul din martori profesionişti din mârşava înscenare a slugekihu yankeu David Rousset pe numele său Juleis Margolin, scria de curând într’un articol din „Le Figaro” că „bomba atomică este o descoperire importantă pentru că ea poate fi folosită spre bitiele omenirii”. " „Binele" cu care Margolin şi stăpână lui vor să binecuvânteze omenirea, reiese limpede din ceea ce înseamnă „modul de viaţă” şi munca în ţările de sub atotputernicia dolarilor cu care sunt plătiţi Rousset & Co. pentru înscenările în care-şi debitează fără succes rolurile învăţate pe dinafară. Stăpânii lui Margolin, Rousset şi al celorlalţi slugoi de teapa lor vor să distrugă cu „importanta“ lor descoperire realizările popoarelor din lagărul păcii şi socialismului, sperând că ast-c iei să poată generaliza „binele” care domneşte la ei acasă. Dar, cu toate înscenările lor odioase frazele răsunătoare şi calomniile lor neruşinate, asupritorii popoarelor nu mai pot înşela opinia publică. Respingând propunerea delegaţiei sovietice făcută la 28 Februarie 1949 în Consiliul Economic şi Social al O. N. U. de a se crea o Comisie Internaţională pentru studierea condiţiilor de muncă din toate ţările, imperialiştii au dovedit că se tem de desvăluirea realităţii. Imperialiştii se tem de demascarea condiţiilor în care muncesc negri din Camerun şi Nigeria, din Congo şi Rodezia, vânaţi de poliţia colonială ca animalele, legaţi de gât in grupuri şi trimişi la muncă silnică în păduri. Ei se tem de desvăluirea „binelui“, pe care-l ilustrează munca pe plantaţiile şi în minele de nichel din Noua Caledonie, unde muncitorii sunt cazaţi în barăci mizerabile, obligaţi să poarte numere matricole ca în lagărele de exterminare naziste şi opriţi —■ sub ameninţarea schingiuirilor — de a se deplasa în afara districtului fără autorizaţia jandarmilor. „Binele” lui Margolin nu se opreşte însă aici. însuşi raportul guvernului laburist făcut Consiliului de Tutelă asupra administraţiei din Tanganica recunoştea că „băştinaşii pot fi întrebuinţaţi in cadrul îndeplinirii convenţionale a muncii forţate", atunci când nu-şi pot plăti impozitele. Aceeaşi situaţie domneşte şi în ţările Americii Latine, unde munca silnică în mine şi pe plantaţii este consecinţa „firească” a neplăţii impozitelor împovărătoare. Din publicaţii oficiale franceze şi engleze, reiese că în Nigeria munca forţată este prevăzută prin lege; că în colonia Aden hamalii iemeniţi sunt plătiţi cu 12 annas pe zi faţă de europenii care primesc până la 5 rupii (1 rupie = 100 annas); că în Africa Occidentală franceză nu există nici cod al muncii şi nici un fel de măsuri de securitate socială. In ciuda încercărilor lor, cârmuitorii dolarizaţi ai Japoniei nu pot ascunde faptul că, sub oblăduirea lor, industriaşii din Totsighi au cumpărat 40% din lucrătoarele fabricilor lor de la stăpânii de sclavi. ..Binele” atomiştilor nu se mărgineşte însă numai la ţările coloniale. „Wall Street Journal” scria de curând că industriile americane s-au deplasat spre Sud, având în vedere că „mâna de lucru e mai ieftină şi mai supusă fiind aproape în întregime neorganizată” şi în consecinţă mai uşor de constrâns să muncească în condiţiile de sclavaj dictate de capitalişti. Aceiaşi industriaşi americani au transformat Germania Occidentală şi Austria în adevărate pieţe de sclavi pe care-i transferă în America pe baza unor „contracte“ fără condiţii, pentru cele mai grele munci. Negrii obligaţi să muncească fără să aibă nici un fel de drepturi, milioane de şomeri obligaţi să moară de foame, — acesta este „binde“ pe care agresorii din Wallstreet şi slugoii lor ar voi să-l instaureze prin folosirea bombei atomice, înscenări murdare, calomnii infame, „colaborare ‘ frăţească cu călăii nazişti, acestea sunt metodele folosite de aţâţătorii isteriei antisovietice. 9 Cortegiul lor murdar şi respingător se va sfârşi însă rând pe rând cu acelaş lamentabil eşec cu care s’au sfârşit calomniile, din procesul Kravcenko şi cu care va lua sfârşit murdara înscenare antisovietică a lui David Rousset. GiD. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei Nr. 25, et. I. TELEFOANE: Secretariat: 5.66.01. Redacţia: 3.19.25—4.60.34. Administraţia: 6.03.81. Abonamente: 3.41.34. ABONAMENTE: 3 luni 100 lei — 6 luni 200 lei, 1 an 400 lei. Imprimeriile „SCRISUL LIBER”, Str. Dobrogeanu-Cherea (fost Domniţa Anastasia) Nr. 5, Bucureşti.