Contemporanul, iulie-decembrie 1951 (Anul 5, nr. 248-273)

1951-07-06 / nr. 248

4 Un aspect criticabil al criticii noastre Ca scriitor nu pot decât să salut cu bucurie faptul că, în ultima vreme, cri­tica noastră a început să se ocupe de limba literară. Fiindcă oricât de modestă ar fi fost competenţa poeţilor în proble­­m­ele abordate de critici un lucru ne apă­rea tuturor destul de clar: nu poţi analiza un poem sau o bucată de proză fără să ţii seama de valoarea plastică a cuvântului, de însuşi învelişul material al gândirii de care depinde direct capacitatea emotivă a unei opere literare. Constantin Fedin compara limba In care e scrisă o operă literară cu materialul unei construcţii. Ca să mă menţin la ima­ginea lui şi să includ în ea şi pe critic a discuta despre valoarea unei lucrări li­terare, făcând abstracţie de limbă în­seamnă a recepţiona în calitate de inginer o clădire ai cărei pereţi s’ar putea să fie putrezi. Trebuie să descifrăm în efortul criti­cilor noştri de a păşi la cercetarea limbii şi a formelor stilistice, o urmare îmbu­­curătoare a perspectivelor pe care le-au deschis în toate domeniile gândirii ome­neşti genialele lucrări ale tovarăşului Stalin cu privire la lingvistică şi a discu­ţiilor ce se poartă în jurul acestor lucrări în Uniunea Sovietică. Cum spuneam, faptul nu poate decât să ne bucure. Dar... Mai există şi un dar... despre care ca scriitor grijuliu pentru felul cum primesc cititorii cele scrise aş vrea să spun ceva. Un şugubăţ pretindet că cea mai bună metodă de a înving un lucru pe care nu-l prea ştii, cimstă în a începe prin a învăţa pe aiti^T Aceasta e o butadă şi ca toate butad^t^ suspectabilă. Cert este, dimpotrivă, că a discuta despre felul cum scriitorul trebue să folosească limba, sVScrie clar şi cu simţul stringent al proprietăţii cuvântului e bine, dar e şi mai bine de a nu desminţi cerinţele prin prostul exemplu personal. Deaceia observaţiile făcute în „Viaţa­­Românească” (articolul tov. Campus) pe marginea limbii literare, incluzând în cer­cetare şi felul cum scriu unii critici, con­stituie un început care merită laude. Din păcate ele ar fi mers mai din toată inima dacă autorul ar fi pătruns mai vitejeşte în hăţişurile destul de încurcate din lim­bajul multor critici. In această direcţie rândurile de faţă vor să fie un modest ajutor. Una din bolile principale de care su­feră limbajul criticii noastre s’a localizat (ca să mă exprim medical) în domeniul terminologiei. Hotărît că aci s’a realizat un uriaş pro­gres faţă de trecut, faţă de exemplele de ■ Jonglerie verbală, de terminologie năucă, prin articolele criticii literare burgheze, care după propriile declaraţii ale unui re­prezentant al ei, era datoare să facă mult praf în timpul bătăliei ca să nu se distingă până la sfârşit cine a fost învins sau în­vingător. Iată şi o pildă din „Cartea cu poeţi” a lui L. Boz: „Da. In­voltajul poetic, ce străbate şi se comunică din fiecare poemă stă actualitatea şi modernitatea larvară, fiindcă nescrisă pe steag şi în acelaş timp rădăcinile prin care îşi trage viaţa din acea ţară a viselor unde sunt ascunse şi magic active prototipurile frumuseţii pământeşti”. Astfel de formule înrudite direct cu „rudimentele sufleteşti integrale” şi „ge­nialitatea plastică” sau „voliţională” fă­ceau altă dată parte din limbajul de tristă memorie al criticii integraliste, menit să ascundă prin formule ridicule şi preten­ţioase vidul din căpăţâna ilustrului ei promotor, Mihalache Dragomirescu. Ecouri însă ale acestui limbaj bom­bastic mai răzbat şi azi din păcate în critica noastră. Iată de pildă cât de am­ de MARCEL BRESLAŞU fiat şi grotesc se comentează o lucrare in laşul Nou (Nr. 1, 2, pag. 146). „Cu această perspectivă luminoasă, zu­grăvită magistral în ultimele pagini prin triumful simbolic al tractorului împotriva plugului primitiv al unui ţăran mijlocaş şi împotriva propriei sale mentalităţi îna­poiate, romanul la sfârşit”. Cronica nu­ pentru că mai departe se scrie: „In ceea ce-l priveşte pe Toad­er, el se întoarce la Dom­­nica nu condus de creşterea moralei sale proletare ci de revolta primitivă care-l cuprinde in faţa Infidelităţii Victoriei”. Când vine vorba de realizarea artistică, autorul articolului descoperă o termino­logie sui generis. Astfel se vorbeşte de „coeficientul ridicat de descriptiv inutil”, de „economie epică" (cu semnul exclama­ţiei). Coeficient înseamnă o cifră care exprimă un raport. In cazul de mai sus a spune coeficient de descriptiv inutil în­seamnă a fi împărţit cantitatea de descrip­ţie (inutilă), la cea utilă, a fi aflat rezul­tatul şi a-1 fi comparat cu nişte tabele în care să fie date valorile admisibile de descripţie inutilă. E uşor să ne închipuim că astfel de... năzdrăvănii nu le visa decât părintele integralismului critic. Predilecţia pentru o asemenea termino­logie stranie bântuie în paginile Alma­nahului filialei Uniunii Scriitorilor din Iaşi. La pag. 174 Nr. 3-4 descoperim într’o re­cenzie a tov. Ciopraga formula „împletituri de humor şi ironie“, iar ceva mai departe „scriitorul cunoaşte măestria meşteşugului său în toate amănuntele”. Măestria meşte­şugului­ este probabil... de semne o eroare... greşită. Dar toate acestea nu sunt simple stângăcii stilistice, ci ascund confuzii gro­solane de termeni. Cum poţi face o apre­ciere justă, precisă a unei opere literare când nu-ţi este clar conţinutul noţiunilor pe care le foloseşti ? Un revers al acestui păcat, ascunzând de fapt aceiaşi racilă, ţine de formulele şablon. Criticii în loc să se străduiască a defini cât mai amănunţit conţinutul unei opere literare, recurg de astă dată la nişte expresii care se trag una pe alta într'o înlănţuire nefericită, adesea lipsită de conţinut şi devenită un fel de meca­nism verbal. Autorul „are părţi pozitive”, „dar şi limite”. Opera­ţii „a făcut un pas înainte”. Eroii lui sunt vii, limba e colo­rată şi vie etc. etc. Astfel de expresii care câteodată sunt juste, dar aplicate fără discernământ şi fără argumentaţie nu conving pe nimeni, se întâlnesc mai în toate publicaţiile noastre cu caracter lite­rar începând cu „Viaţa Românească” şi sfârşind — fără supărare — cu re­vista unde apar aceste rânduri. In această privinţă cronica la „Pentru fericirea poporului" din Contemporanul Nr. 240 poate fi citată ca un exemplu clasic. In tezele provizorii de Istoria literaturii române, această sărăcie a terminologiei, a lipsei de preciziune şi nuanţare, se poate constata cu uşurinţă. Limba lui Alecsandri este „o pildă de limbă literară curată plus de posibilităţi artistice şi mai presus de toate unitară” (pag. 87 clas. X, partea Il-a) „Folosind în poeziile sale limba vie a poporului, Eminescu şi-a creiat o limbă proprie, proaspătă şi colorată, îm­bogăţită cu arhaisme, pe care le întine­reşte”... etc. pag. 63 partea IlI-a. Limba lui Caragiale „este precisă, vie, se adap­tează cu artă după personagii, constituind un mijloc important de a caracteriza per­sonagiul". „Scrierile lui Delavrancea sunt pătrunse în general de o caldă simpatie pentru viaţa masselor largi populare şi sunt scrise într’o limbă ce conţine multe expresii şi cuvinte din limba realistă a po­porului. Şi în privinţa frazei scriitorul se ţine în general aproape de limba poporului, folosind expresii lapidare, sintetice" (pag. 27, clasa XI-a partea Il-a) In cursa şabloanelor in expresie tricou­ galben îl deţine însă o frază din articolul „Eroul pozitiv, în proza ieşană” de Savel Davicu. „In zorii luminoşi ai aşezărilor temeliilor socialismului Iaşul se află pre­zent la acest început de cotitură pe dru­mul realismului socialist în literatură”. Un adevărat record: şi zori şi aşezare şi temelii şi început şi cotitură. Dar există maladii care nu se locali­zează ci circulă prin tot trupul. Lipsa de claritate, de ordonare riguroasă a ideilor face ca în unele articole de critică literară să se petreacă adevărate catastrofe. Ce se mai înţelege dintr'o astfel de frază pe care tov. Titus Ştefănescu F­ribot o aşterne în „Viaţa Românească” pe aproape o jumătate de coloană: „Dacă adăugăm şi faptul că un secretar de or­ganizaţie de partid e gata să aresteze pe un tovarăş, om muncitor şi activ, fără să cerceteze dacă are sau nu o vină reală, dacă mai adăugăm că chiaburii pot face orice matraprazlâcuri la Comitetul Provi­zoriu şi încă la cel judeţean, de unde sus­trag fără nici un control bani destinaţi ţăranilor muncitori, ne vom da seama de câtă lipsă de cunoaştere a realităţii noas­tre, de câtă confuzie şi de câtă artificia­litate a dat dovadă autorul acestei nuvele, care a inventat pur şi simplu un conflict, personagii cărora le-a dat şi nume în con­secinţă: chiaburul se numeşte Ciomegea, iar pe secretarul organizaţiei de Partid îl cheamă Neam-Sărman — acţiuni fără să se preocupe de veridicitatea lor. Sunt­­aci, atâţi de „deci”, „fără”, „care”, etc. încât cititorul pornit pe un asemenea drum cotit și bolovănos, sdruncinat de atâtea hâr­toape ajunge la capătul frazei, uitând com­plect despre ce era vorba la început. La fel se întâmplă cu imagini năstruşnic® cum sunt cele dintr’o cronică literară din „România Liberă” în care se spune: „Cele patru vipere se sbat unite de un singur gând: cum să împuşte doi iepuri deodată — să surpe gospodăria existentă şi să împiedice totodată înfiinţarea al­tora". Găsim deasemenea într’un alt arti­col din altă publicaţie : „întâmplarea tra­gică a ţăranului călătorind într’o groaz­nică noapte de iarnă pe acoperişul tre­nului şi căruia un pod de cale ferată îi răpeşte mâna cu tot, cu sacul de făină, pe care-l aşteaptă o familie întreagă, trans­formă fraza suculentă şi domoală de pildă a romancierului într’una scurtă, aspră şi nervoasă” Aci nu se mai pri­cepe nimic. Dacă respectăm regulile gra­maticale, ar trebui să deducem că tre­nul avea mâna şi podul i-a rupt-o, că sa­­­cul de făină, podul de cale ferată sau cine ştie cine transformă fraza sucu­lentă şi domoală în etc. etc. Critica literară e şi ea un gen literar ca toate genurile literaturii şi trebue să folosească mijloacele artistice, care stau la îndemâna creatorului. Paginile lui Bielinski sau Dobroliubov sunt modele de artă literară, de stil plin de personalitate, ironic şi persuasiv, patetic sau înflăcărat. Cititorul simte că îi vorbește un om care participă cu întreaga lui fiinţă la chestiu­nile literare şi nu un funcţionar font care-i citeşte un raport. In bătălia deschisă pentru o limbă lite­rară cu adevărat populară, pentru un stil plin de expresivitate şi de putere de nuanţare, critica noastră nu trebuie să neglijeze slăbiciunile din propriile-i rân­duri, altfel se va oferi direct ca ţintă muş­cătoarelor cuvinte ale lui Eminescu. „Dragul meu învaţă carte şi ascultă-mi îndemnul Cine vrea să zugrăvească, să înveţe întâi desemnul Criticul întâi să ştie singur cum să-şi şteargă nasul înainte de-a atinge cu piciorul său Para­­sul“. Rodnica activitate a Teatrului Ţăndărică De curând s’au împlinit doi ani dela etatizarea Teatrului „Ţăndărică", doi ani de rodnică activitate artistică şi e­­ducativă. Odată cu etatizarea s’a pro­dus o transformare radicală în orienta­rea ideologică şi artistică a teatrului de marionete. Greutăţile începutului au fost multe : moştenirea unor cadre insu­ficient pregătite, lipsa de repertoriu, la care se adăugau greutăţi de ordin tehnic. Conştienţi de rolul educativ şi mobili­zator al unui teatru pentru copii, con­ducerea şi colectivul artistic au muncit cu râvnă pentru a găsi forma cea mai justă a spectacolelor teatrului de păpuşi, pentru a lichida rămăşiţele formaliste din trecut. Stagiunea 1949 s-a deschis cu o piesă sovietică „O călătorie prin ţări minunate“ de V. Poliakov, spec­tacol care a marcat un vădit progres faţă de ce se realizase până atunci în teatrul de marionete, la noi în ţară. S'a montat apoi spectacolul „Harap alb", care s’a bucurat de un mare succes în toată ţara. In urma unei strânse colaborări cu autorii dramatici, repertoriul s'a îmbogăţit cu câteva piese originale: „Porumbelul alb“ de M. Po­­pescu şi Gh. Teodorescu, „Mălina şi cei trei ursuleţi“, de M. St. Cremene şi „Motănel“ de H. Robeanu. Insuşindu-şi experienţa teatrelor din Uniunea So­vietică, colectivul teatral a pus în scenă in 1950 primul spectacol pentru adulţi „Circul Atlantic“, o satiră cu un puternic caracter de demascare la adresa imperialiştilor ame­ricani. In afara spectacolelor din sala teatrului, o a doua echipă a teatrului joacă în depla­sări prin diferite cartiere, oferind astfel tuturor copiilor din Capitală posibilita­tea de a se bucura şi de a se instrui. Pe lângă secţia de marionete, s-a în­fiinţat şi o secţie de păpuşi, al cărei co­lectiv a jucat cu un frumos succes piesa sovietică „Păţaniile unui gură cască” de I. Schwartz. Teatrul „Ţăndărică" a fost prezent în ultimii doi ani la mai toate manifestările politice şi culturale. Astfel, el a dat spectacole da „Ziua Scânteii", în Săptămâna Internaţionalii a Copilului, în cadrul campaniei electo­rale pentru alegerile Sfaturilor Popu­lare, în campania de însămânţări, etc. Conducerea teatrului împărtăşeşte expe­rienţa sa atât echipelor de amatori din Capitală, cât şi celorlalte teatre de pă­puşi din ţară. In cadrul teatrului s-au ţinut două cursuri de specializare pentru mânui­tori ; o echipă a dat sprijin efectiv şi multilateral pentru înfiinţarea teatre­lor de marionete din Arad şi Bacău. Datorită unei munci bine organizate, în dorinţa de a contribui la educarea mi­cilor cetăţeni. Teatrul „Ţăndărică” îşi în­deplineşte cu cinste sarcinile şi se arată demn de sprijinul pe care i-l acordă Statul nostru. Pentru a desvolta succesele obţinute până acum, colectivul Teatrului „Ţăndă­rică” are însă datoria să folosească mobi­litatea acestui gen de spectacole, carac­terul lor popular şi agitatoric, organizând spectacole periodice, chiar lunare, care să cuprindă probleme din­­ egalitate, scurte piese de mobilizatoare ca conţinut satiric. Conducerii teatrului îi revine sarcina să dea o mai mare desvoltare învăţământului în cadrul colectivului. Numai ridicându-şi ni­velul politic şi cultural, activiştii din teatrul de marionete vor putea face faţă sarcinilor care le revin. Şedinţele cercului de studii profesionale „Obrasţov” se ţin în mod sporadic şi sunt prea puţin frecventate de membrii colectivului. Tea­trul „Ţăndărică” a devenit cunoscut şi îndrăgit de mulţi copii ; el va putea să-şi lărgească cercul spectatorilor şi deci acti­vitatea sa educativă dacă U. F. D. R. şi în special U.T.M. îi vor acorda spriji­nul, pe care nu l-au acordat îndeajuns până azi. Conducerea teatrului, mergând pe li­nia popularizării cât mai largi a specta­colelor sale în lumea copiilor, şi-a luat sarcina să întreprindă turnee în ţară în tot timpul anului, să organizeze mai multe spectacole urmate de discuţii, să întărească legătura cu teatrele de păpuşi din întreaga ţară, cât şi cu cele din Republicile popu­lare vecine. Datorită dragostei şi conştiinciozităţii cu care a muncit până acum întregul co­lectiv, Teatrul Ţăndărică, în urmă cu câ­ţiva ani aproape necunoscut, a devenit azi un prieten drag al copiilor şi părin­ţilor, un factor activ în viaţa noastră artistică, în educarea a zeci de mii de copii. Fr. Stanca Bibliografii întocmite la voia întâmplării Desvoltarea activităţii ştiinţifice şi a în­văţământului nostru superior pune în faţa bibliotecilor ştiinţifice sarcina întocmirii de bibliografii amănunţite, care să ajute atât pe studenţi cât şi pe cercetătorii din diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. U­­nele din bibliotecile noastre mari au por­nit la alcătuirea unor liste bibliografice, încă din 1949. Cum însă această activitate a bibliotecilor noastre ştiinţifice n’a fost îndrumată şi coordonată — aşa cum s’ar cuveni — de către Direcţia Biblioteci din Comitetul pentru Aşezămintele Culturale, munca de întocmire a bibliografiilor este dusă în multe părţi la întâmplare. Să luăm pentru exemplificare cazul Bi­bliotecii Centrale Universitare din Bucu­reşti. La această bibliotecă au fost întoc­mite în anul 1949 bibliografii pentru nu mai puţin de 329 probleme, printre care: Biologie, Capitalism, Coexistenţa sisteme­lor economice, Colhoz, Cosmopolitism, Fa­­milia, Industria sovietică, întreceri socia­liste, Planificare, etc. La prima vedere, numărul mare şi va­rietatea problemelor urmărite impresio­nează Cercetând însă cu atenţie listele întocmite, se poate uşor constata că ele sunt departe de a fi cât de cât complecte. Astfel, la capitolul denumit „Naţionalism” (de fapt: „Problema naţională“), din zecile de cărţi şi broşuri consacrate acestei ches­tiuni, şi din miile de articole şi studii publi­cate în volume şi reviste numai în ultimii 3-4 ani, Biblioteca Centrală Universitara- Bucureşti se mărgineşte să spicuiascâ la ffara iritomilor şi abia două lucrări, lipsesc cu desăvârşire lucrările tovarăşului Stalin, consacrate problemei naţionale. La fel, la capitolul „Imperialism“, listele bibliogra­fice ale Bibliotecii Centrale Universitare- Bucureşti nu recomandă geniala operă a lui Lenin : „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului” lucrarea de bază pentru studierea acestei probleme. Pe de altă parte listele bibliografice pe care le oferă cititorilor Biblioteca Centrală Universitară­ Cluj, Biblioteca Regională Bucureşti şi Biblioteca Centrală Universi­tară Bucureşti, recomandă material vechi, cel mai nou fiind din 1949 şi foarte rar din 1950. In ce priveşte clasificarea titlurilor pe probleme, aceasta este făcută în general in mod defectuos. La Bucureşti nu există un sistem în clasificare, iar la Cluj unde clasificarea este sistematică, ea nu este suficient de analitică. Vastul capitol al „Electrotehnicii”, bunăoară, e împărţit abia în două subdiviziuni: „Ge­neralităţi cu privire la productivitatea muncii” şi „Electrotehnică”. Biblioteca Centrală Universitară din Cluj şi cea din Bucureşti au luat o ini­ţiativă frumoasă care ar putea să le ajute să intr­unească bibliografiile în aşa fel, încât să lichideze cu lipsurile de până acum. Aceste biblioteci şi-au propus ca, atrăgând şi Bibliotecile Centrale Univer­sitare din Timişoara şi Iaşi, să alcătuiască un plan de probleme pentru care să în­tocmească liste bibliografice, fiecare din aceste biblioteci urmând să lucreze la în­tocmirea bibliografilor numai pentru a­numite probleme pentru care au material mai mult şi pe care să le schimbe apoi cu celelalte. In felul acesta se vor putea adânci mai mult problemele şi — ţinând o strânsă legătură între ele — aceste bi­blioteci vor putea realiza şi un rodnic schimb de experienţă, întrucât bibliografiile privind proble­mele ideologice şi problemele economice în special, întocmite până acum de Biblio­tecile Centrale Universitare din Cluj şi Bucureşti, lăsau mult de dorit, ar trebui ca în această colaborare să fie atrasă şi Biblioteca ISEP din Bucureşti, care dis­pune de un bogat fond de lucrări asupra problemelor ideologice şi economice. Pen­tru întocmirea biblografiilor privind căr­ţile tehnice, ar trebui atrasă Biblioteca Inst­tutului Politehnic din Bucureşti, care dispune de un mare număr de asemenea lucrări. Sarcinile sporite pe care Planul Cincinal şi Planul de Electrificare le pun în faţa in­ginerilor, tehnicienilor, şi oamenilor de ştiinţă, fac ca necesitatea unor liste bi­bliografice bine întocmite să se simtă din ce in cap mai mult. Numai colaborând între ele şi­­pornind la o muncă or­­ganizată şi susţinută. Bibliotecile ştiinţifice din ţara noastră vor putea contribui în mod activ la ridicarea nivelului cultural şi ştiinţific al oamenilor muncii, vor pu­tea contribui la ridicarea cadrelor noi de specialişti necesari pentru marile con­str­ucții ale socialismului. Maria Popescu­ ACTUALITĂȚI CULTURALE DIN U. R. S. S. Biblioteca publica „Saltâcov-Scedrin" din Leningrad Biblioteca publică naţională „Saltâ­cov-Scedrin" din Leningrad este una dintre Instituţiile remarcabile ale cul­turii ruse. Biblioteca „Saltâcov-Scedrin"­­ posedă cea mai bogată şi mai complectă colec­ţie de publicaţii periodice ruse şi ocupă unul din primele locuri din lume în ce priveşte numărul cărţilor străine. Intre colecţiile de mare valoare ale acestei instituţii se află şi biblioteca personală a lui Voltaire (cărţi şi manu­scrise — 6.970 volume) Este unul din foarte rarele cazuri când biblioteca unui mare scriitor din trecut s’a păstrat ne­atinsă până’n zilele noastre. Ea a fost cumpărată în 1778 de Ecaterina II-a dela moştenitorii lui Voltaire. Cărţile sunt păstrate la biblioteca „Saltâcov- Scedrin” aşa cum ele se găseau la Fer­­ney, în ordinea stabilită de Vasnteres, secretarul lui Voltaire. Această biblio­tecă, de care Voltaire se servea zilnic, conţine opere literare, cărţi din toate domeniile ştiinţei, diferite ediţii ale operelor lui Voltaire, manuscrise origi­nale ale marelui scriitor şi copii autori­zate. Mândria şi renumele bibliotecii „Sal­tâcov-Scedrin” nu constă numai în nu­mărul mare şi în varietatea colecţiilor ei, ci şi în felul în care ea satisface cerinţele culturale ale poporului, câşti­gând mereu noi cititori. Mai mult de o mie de biblioteci din diferite oraşe ale ţării sunt abonate la biblioteca „Saltâcov-Scedrin". Acest lu­cru permite cititorilor din cele mai înde­părtate regiuni ale Uniunii Sovietice să folosească orice carte a bibliotecii din Leningrad. In afară de cărţi, biblioteca trimite la cererea cititorilor fotografiile ediţiilor, manuscriselor şi documentelor celor mai rare. Secţia de consultaţii şi bibliografie a bibliotecii, îşi planifică munca ţinând seama de necesităţile vieţii­­oamenilor sovietici. Dacă în Uniunea Sovietică se creiază acum întinse perdele de păduri de protecţie, dacă are loc o discuţie asu­pra unei probleme de lingvistică, dacă vreuna din marile uzine se pregăteşte sa fabrice noi maşini, dacă un teatru intenţionează să pună în scenă o nouă piesă, sau o nouă operă — atunci, pe masa bibliografilor apar sute de fişe, indicând cărţile, revistele, desenele sau schiţele care pot fi utile savanţilor, ingi­nerilor, muncitorilor, redactorilor şi re­­gizorilor, în munca lor de fiecare zi. Date noui cu privire la activitatea lui Maxim Gorchi Ecaterina Pescova, văduva lui Maxim Gorki, a dăruit Institutului de literatură mondiala al U.R.S.S. 300 de scrisori pe care i le-a scris Maxim Gorki între anii 1885 şi 1906. Aceste scrisori aduc o se­rie de date deosebit de interesante asu­pra activităţii literare şi revoluţionare a fondatorului reazemului socialist. Câteva din aceste scrisori conţin una dintre va­riantele sfârşitului romanului „Mama". Aceste scrisori vor fi publicate într'un volum special. Filmul Italian „Hoţ­ de biciclete" care rulează­­pe ecranele din Capitală este încă o confirmare vie a tezei leniniste, că în sânul societăţii împărţită în clase an­tagoniste, există două culturi : una care prin conţinutul şi forma ei este un in­strument de mistificare şi de adormire a masselor muncitoare; cealaltă, care înfă­ţişând viaţa de mizerie a exploataţilor, reflectă năzuinţele acestora şi lupta lor pentru eliberare. Una este cultura care apără interesele claselor exploatatoare, cealaltă este o armă în mâna masselor exploatate în lupta pentru cucerirea unei vieţi m­ai bune. Filmul „Hoţi de biciclete” (produs şi regizat de Vittorio de Sica) arată odată mai mult că adevărata artă nu poate fi ruptă de viaţa poporului şi că, în con­diţiile capitalismului adevărata artă tre­bue să demaşte cu vigoare exploatarea trebue să însemne un îndemn şi un ajutor in rezolvarea celor mai importante pr­o­bleme care îi frământă pe oamenii muncii Calitatea cea mai Însemnată a filmului „Hoţi de biciclete“ constă în faptul că înfăţişează într’un chip realist şi deosebit de sugestiv condiţiile mizere de viaţă ale cla­sei muncitoare din Italia. Cu mare forţă artistică filmul urmăreşte soarta tragică a omului simplu pe care societatea capitalistă îl privează de drep­tul elementar la muncă şi existenţă. Este soarta milioanelor de muncitori aruncaţi pe drumuri în ţările călcate de cizma im­perialismului american. Conflictul izvorăşte din preocupările caracteristice azi pentru aceste milioane de familii de muncitori : lupta îndârjită pentru a găsi de lucru, pentru a-şi câştiga minimul necesar traiului. După îndelungată vreme de şomaj, An­tonio Ricci, muncitor italian, capătă posi­bilitatea de a lucra la o întreprindere de afişaj. Dar, pentru a putea intra în muncă, i se cere să aibă o bicicletă. Iar bicicleta lui se află amanetată la „muntele de pie­tate“. Un „munte” clădit din lacrimile şi suferinţele oamenilor muncii. Amanetându-şi lingeria, Ricci îşi scorte bicicleta de la casa de amanet, pentru a putea lua postul în primire. In zorii zilei el pleacă la lucru îm­preună cu micuţul său Bruno, copil care dela vârsta cea mai fragedă cunoaşte di­rect exploatarea. Din prima zi Insă bi­cicleta îi este furată de unul din sutele de oameni fără căpătâi care împânzesc Roma, victime ale condiţiilor materiale şi morale în care l-a crescut societatea capi­talistă. De aici drama lui Ricci se ascute şi mai mult. El porneşte în c căutarea des­nădăjduită a hoţului bicicletei, fiindcă de această bicicletă atârnă viaţa familiei sale, a lui Bruno, a fetiţei şi a soţiei sale. Folosind această Intrigă simplă bazată pe un fapt în aparenţă mărunt, creatorii filmului au marele merit de a fi redat prin mijloace sugestive, convingătoare, crunta realitate a Italiei de azi înrobită de imperialismul american, şi târlă de guvernanţii trădători spre catastrofa unui nou război. Filmul nu înregistrează în mod mecanic fapte mai mult sau mai puţin semnificative ci le selecţionează cu grijă. In­­selecţio­narea faptelor şi în prezentarea lor, rea­lizatorii filmului au dovedit o mare măi­estrie artistică, înfăţişând „Muntele ,de pietate", şarla­­tania ghicitoarelor şi făţărnicia societăţi­lor catolice de binefacere, patronate de cucoane din „lumea bună", care mas­chează dispreţul lor faţă de om sub pa­ravanul ipocrit al filantropiei (scena în care sărmanii „miluiţi" sunt bărbieriţi, este foarte sugestivă), înfăţişând viaţa grea pe care o duce muncitorul italian, lăsat pradă şomajului, scenaristul şi regi­zorul au reuşit să creeze o imagine zgu­duitoare a vieţii din Italia, un document care acuză pe vinovaţii acestor stări de lucruri, imperialiştii americani şi slugile lor din guvernul italian. Meritul realizatorilor filmului constă in înţelegerea profundă a realităţii, a condiţiilor sociale în care e silită să se desfăşoare viaţa muncitorului Italian. Soarta lui Ricci ne apare astfel nu ca un caz­ izolat, nu ca destinul nefericit al unui individ oarecare, asupra căruia ac­ţionează întâmplarea sau „ghinionul", ci ca o consecinţă inevitabilă a sistemului capitalist, ca o creaţie a acestuia. Filmul ■desvălue clar faptul că, în condiţiile so­cietăţii capitaliste, soarta muncitorului care trăeşte rupt de lupta generală a clasei sale, nu poate fi alta. Imaginea Romei pe care spectatorii o văd in acest film este cu totul diferită de imaginea strălucitoare a „oraşului monu­mentelor de artă", popularizată de turişti şi de cinematografia claselor exploata­toare. Este meritul regisorului de a fi descoperit în film acest al doilea aspect al oraşului, privindu-l cu ochii miilor de muncitori şomeri, al căror orizont este închis între zidurile triste şi deprimante ale periferiei pe care o locuesc. Filmul are accente de dramatism emo­ţionant şi scene puternice de satiră. El face să clocotească în sufletul spectato­rului ura împotriva duşmanilor poporului italian, duşmani deopotrivă al tuturor po­poarelor dornice de pace, libertate şi o viaţă omenească. Lamberto Maggiorani, interpretul rolu­lui principal — el însuşi muncitor strun­gar -- aduce în prim plan figura pro­fund umană animată de dragostea de muncă şi de familie a muncitorului Ricci. El redă cu realism sbuciumul părintelui incapabil ele a asigura existenţa familiei sale, căutarea înfrigurată a unei soluţii salvatoare. Lucrând sub­ ameninţarea cen­zurii americane scenaristul şi regizorul au fost nevoiţi să se limiteze doar la ana­liza conflictului interior al lui Ricci; ei nu l-au pus p­e erou în contact cu miile de muncitori cinstiţi din jilful lui. Ricci are dreptul la o viaţă mai bună şi acea­stă viaţă mai bună nu poate veni decât prin luptă hotărîtă împreună cu massele de oameni simpli care poartă jugul greu al exploatării capitaliste. Lupta aceasta se desfăşoară din plin în Italia sub con­ducerea puternicului Partid Comunist în jurul căruia sau strâns şi se plâng tot mai mult massele largi ale poporului ita­lian. Evident, realizatorii filmului s’au văzut insă nevoiţi să renunţe la înfăţişa­rea acestui aspect esenţial din viaţa Ita­liei Doar cenzura fascistă americană nu are altă misiune decât să împiedice prin toate mijloacele răspândirea adevărului. Dacă realizatorii filmului „Hoţi de bici­clete" ar fi avut libertatea de creaţie atunci Antonio Ricci n'ar fi apărut un învins, un dezarmat, şi in finalul filmului, privirea sa n’ar fi fost împânzită de la­crimi, ci în ea sar fi aprins flacăra urii de clasă. Alături de Ricci apare fiul său Bruno. Micul interpret a trăit , cu emocionanta sinceritate acest rol. Tragismul vieţii co­piilor în condiţiile sistemului capitalist este şi mai impresionant decât cel al­­ru­menilor maturi. Gingăşia lor este rănită la fiecare pas, lipsurile rămân întipărite adânc în fiinţa lor, renunţarea continuă şi mizeria îl fac să simtă numai­­referinţă într'o lume unde binele nu se mai păs­trează nici măcar in sfera iluziilor co­pilăreşti. „Hoţi de biciclete" constitue o remar­cabilă realizare a cinematografiei progre­siste Italiene. Lucrat cu sobrietate. Inter­pretat cu pasiune, filmul, cu toate lipsu­rile lui, atinge un inait nivel artistic. Se știe că cinematografia Italiană, deabia scăpată din ghiarele fascismului a fost acaparată de monopolişt­ii americani care folosesc toate mijloacele — dela concurenţă până la teroare poliţistă — pentru a o transforma într’o oficină de propagandă a „modului de viaţă ameri­can", de preamărire a exploatării bur­gheze şi a războiului imperialist. In aceste condiţii filmul „Hoţi de biciclete" în­seamnă un pas curajos pe calea înfăp­tuirii unei arte cinematografice Italiene, care să reflecte lupta şi năzuinţele po­porului.­­ Virgil, Brăcie Beanks Cronica cinematografica „Hoţi de biciclete” Contribuţii la valorificarea tradiţiilor noastre muzicale de ArtOKES SZÉKELY Una din sarcinile importante ale muzi­cologiei noastre este valorificarea moşte­nirii muzicale pe care ne-au lăsat-o com­pozitorii români din secolul trecut şi de la începutul secolului al XX-lea Până nu de mult, trecutul nostru muzical era igno­rat. In primele decenii ale acestui secol orientarea cosmopolită a multora dintre compozitori contribuise într’o mare măsură la răspândirea acelei teorii în virtutea căreia ţara noastră ar fi fost lipsită de o creaţie muzicală naţională cultă, demnă de a fi continuată. Tot mai numeroase sunt însă, in ultima vreme, manifestările care vin să infirme această falsă imagine asupra trecutului nostru, muzica! La conservatoa­rele noastre de muzică se predau cursuri speciale de istoria muzicii româneşti, cursuri care, pe măsură­­re studiile muzi­cologice avansează, se Îmbogăţesc neîn­cetat cu noi fapte, cu­­vb­ probleme De o bună bucată de timp au loc regulat emi­siuni radiofonice care fac cunoscute, atât publicului larg, cât şi muzicienilor, minu­natele creaţii corale ale lui Vidu. Cucu, Kiriac, remarcabilele lucrări instrumentale simfonice ale lui Flechtenmacher, Cau­­della, Ştefănescu şi ale altor compozitori din trecutul nostru. In publicistică încep să apară lucrări închinate valorificării marilor figuri din Istoria muzicii româ­neşti. Dragostea pentru popor, pentru istoria sa eroică, pentru creaţia sa artis­tică nepieritoare, caracterizează cele mai bune lucrări ale compozitorilor noştri din trecut, lucrări inspirate din realităţile social-istorice ale poporului nostru Una din condiţiile desvoltării muzicii noi, este strânsa ei legătură cu tradiţia noastră muzicală „Nimic din ceea ce poate folosi luptei de astăzi a poporului nostru nu trebue să rămână uitat, nu trebue să piară sub colbul pe care l-a aşternut bur­ghezia asupra adevăratelor valori” — scria „Scânteia” in 1948. O importantă manifestare pe linia valorificării şi popularizării tradiţiilor noastre muzicale o constitue Expoziţia de Arhivistică Mu­­zicală, precum şi concertul de muzică veche din Ardeal, organizate de Conser­vatorul de muzică „Gheorghe­­Dima” din Cluj. Expoziţia de Arhivistică Muzicală înfă­ţişează publicului un bogat material alcă­tuit din manuscrise, fotografii afişe, prin care putem urmări desvoltarea culturii­­muzicale din Ardeal. Aşa sunt, de pildă Antifonarul din Sighişoara da'And din 1506, un manuscris gregorian din prima jumătate a secolului al XIV-lea, un Gra­duale săsesc, scris la Cluj in 1822, Pro­cesul Verbal de întemeiere a primului con­servator din ţară la Cluj (1819), fotografii după vestitul Codice Cajeni, etc. Una din greutăţile acţiunii de valorifi­care a trecutului nostru muzical era tocmai lipsa materialului documentar necesar studiilor, documentele muzicale cu va­loare istorică erau împrăştiate pe întreg cuprinsul ţării. Centralizând o mare parte din aceste documente, Expoziţia de Arhi­vistică Muzicală din Cluj aduce o serioasă contribuţie la opera de alcătuire a istoriei muzicii româneşti şi dă un preţios ajutor cercetătorilor şi muzicologilor noştri. Un eveniment însemnat a fost concertul de muzică veche din Ardeal, în cadrul căruia unele dintre lucrările muzicale exis­tente în expoziţie au putut fi pentru prima oară auzite. Lucrările româneşti, din sec. XVII, XVIII şi XIX, care s-au exe­cutat la acest concert, ridică unele impor­tante probleme de creaţie şi în acelaş timp oferă compozitorilor noştri un material interesant şi util în rezolvarea sarcinilor lor actuale. Pline de expresivitate sunt melodiile celor 4 dansuri populare româneşti stră­vechi ale lui Ion Cajoni (1629-1687) Aceste 4 dansuri au fost prelucrate de către compozitorul Max Etsikovits în formă de Ronda pentru pian Nu putem spune însă că prelucrarea compozitorului — cu toate incontestabilele calităţi artis­tice — este făcută in spiritul acestor dan­suri din sec. XVil-lea, aceasta face ca rondo-ul pentru pian al lui Eisikovics să fie mai mult o valoroasă creaţie personală a compozitorului şi mai puţin lin docu­ment de epocă, aşa cum fusese prezentat S­au mai audiat în cadrul concertului fragmente din prima operă românească a lui Joseph Sulzer Intitulată „Mihai Vi­teazul". Această operă­, scrisă pe la jumă­tatea secolului trecut, pe lângă frumu­seţea, şi originalitatea unor arii, cu părţi vocale de un remarcabil dramatism, este o mărturie a atitudinii revoluţionare a compozitorului, preocupat de suferinţele poporului, asuprit. In aria sopranei, com­pozitorul închină un însufleţit imn păcii. A fost prezentat deasemenea în cadrul concertului poemul dramatic pentru solişti, cor şi orchestră „Mănăstirea Argeşului” de Iacob Mureşanu, compus în anul 1884. Scrisă pe textul lui Vasile Alecsandri, lucrarea atrage atenţia prin construcţia solidă bine gindită, printr’o justă propor­ţionare a părţilor narative, prin tematica populară valorificată într'un stil clar, simplu şi expresiv. Există în lucrarea lui Iacob Mureşanu momente care astăzi par mai puţin valoroase, simpliste în ceea ce priveşte rezolvarea situaţiilor dramatice, totuşi alături de acestea sunt numeroase momente foarte bine realizate, dovedind un meşteşug desvoltat şi o deosebită clari­tate a expresiei. Astfel este tehnica între­­ţeserii vocilor şi a îmbinării corului cu orchestra în momentul evocării eforturilor zadarnice pentru înălţarea mănăstirii (..De ziua zidea, noaptea se strica“). Deaseme­nea Iacob Mureşanu a reuşit să rezolve problema recitativului melodic românesc într-o formă care este şi astăzi valabilă din multe puncte de vedere. Concertul organizat de Conservatorul „Gheorghe Dima" din Cluj a făcut cuno­scute nu numai lucrări muzicale româ­neşti, ci şi compoziţii din trecutul cul­turii mu­scele maghiare din Ardeal. Con­ţinutul revoluţionar, legat de viaţa şi lupta poporului, orientarea creatoare spre folclor sunt trăsături comune atât lucră­rilor muzicale româneşti, cât şi celor ma­ghiare. Dintre acestea din urmă, menţio­năm în mod deosebit fragmentele din prima operă maghiară, scrisă la Cluj de către Jo­sif Ruzicska în anul 1822, cu prilejul­ deschiderii operei din Cluj. Ru­zicska întrebuinţează melodii populare şi dovedeşte o adâncă cunoaştere a tehnicii componistice în domeniul muzicii vocale. Lucrarea pentru solişti, cor şi orchestră „Ţara Curaţilor" de Farkas Ödön, scrisă în­ a doua jumătate a secolului trecut, într’un stil romantic, cu unele influenţe wagneriene, ce inspiră din viaţa curaţi­lor, care după­ eliberarea Ardealului de sub dominaţia turcească, s’au opus şi au luptat sub steagul lui Ferencz Rakocszy împotriva feudalismului, austriac. Curaţii au lăsat în viaţa poporului amintiri adânci de eroism in luptă şi le bogată tradiţie de cântece revoluţionare, devenite foarte populare în sec. XVI­­I-lea şi care, din ne­fericire, n’au fost notate decât în număr foarte redus şi mult mai târziu, cu vreo câteva zeci de ani după dispariţia lor din circulaţie. Valoroase sunt cele 4 fantezii pentru lăută de Valentin Baciarc, compozitor maghiar care a trăit la Braşov între 1507- 1578 şi care a fost unul dintre cei mai mari virtuoşi ai lăutei Transcrise pentru orchestră de coarde de S. Toduţă, fără a li se aduce vreo modificare, cele 4 fan­tezii scrise polifonic, trăsătură caracteris­­stică stilului pentru lăută din Sec. XIV­­XV, arată o foarte înaintată tehnică com­ponistică, o­ puternică, unitate, şi­ claritate. Expoziţia­ şi concertul de muzică veche din Ardeal au o mare însemnătate. Ar fi de datoria Comitetului pentru Artă, a Uniunii Compozitorilor, a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” să se preocupe ca oamenii muzicii, compozitori şi muzi­cologi, să cunoască direct, să studieze aceste documente ale bogatei vieţi muzi­cale din trecutul Ardealului. Prezentarea în concerte a lucrărilor mai sus menţio­nate — ca şi a altor lucrări încă necu­noscute publicului — ar trebui să se repete în diferite oraşe ale ţării şi în Capitală. In această direcţie, filarmonicii­ noastre, operele, Comitetul de Radio au un rol foarte important Popularizarea largă a noi şi noi lucrări aie înaintaşilor muzicii noastre, valorificarea tradiţiei noa­stre muzicale, studierea marilor figuri progresiste din Istoria muzicii noastre, constrtue un act patriotic şi un sprijin important dat creaţiei actuale ,a compo­zitorilor noștri.

Next