Contemporanul, ianuarie-iunie 1952 (Anul 6, nr. 1-274)
1952-01-04 / nr. 274 (1)
Realismul operei dramatice a lui Caragiale Opera lui Caragiale oglindeşte un întreg sector al vieţii sociale româneşti contemporane lui. Şi în aşa măsură acest sector al vieţii româneşti dintre anii 1875—1912, se oglindeşte, cu un infinit număr de date şi trăsături reale, în opera acestui mare scriitor realist, că noi constatăm că nu există nici o altă epocă românească păstrată mai vie,, mai documentar fixată ca o viziune reală întriun puternic chenar... Să cercetăm mai deaproape realitatea care s’a oferit privirii,aritice a lui Caragiale, realitatea pe care o vedem azi oglindită, fixată pentru posteritate, în opera lui. Avem deoparte massele mari ale poporului exploatat, şi avem de altă parte clasele exploatatoare unite într’o monstruoasă coaliţie, care pusese mâna, pe aparatul de stat, de care se folosea ca să ţină în robie 5.000.000 de ţărani şi muncitori. Din cine era constituită politic această oligarhie, noi ştim mai bine astăzi chiar decât putea să ştie Caragiale, căci partidul clasei muncitoare folosind metoda materialismului istoric, a luminat încă în anii ilegalităţii, condiţiile în care s’a constituit statul românesc în veacul , trecut şi îndeosebi a aruncat o ilimină vie asupra tendinţelor reale care au făcut săi devieze şi până la urmă, să se prăbuşească Revoluţia dela 1848. Reforma de sus, încercată, mai târziu de către Cuza şi Cogălniceanu este anihilată prin lovitura de stat dela 11 Februarie* 1866, dată de cele două „fracţiuni“, împărţite acum în formă în: 1) conservatori-moşieri, (foşti adversari ai revoluţiei dela 1848); şi 2) liberali (pretinşi autori exclusivi ai, acestei revoluţii dar care o sabotaseră), „Prinţi”, alături de „frazeologi“ pretinşi revoluţionari pun mâna pe aparatul de ştab şi aduc în fruntea ţării un gerant german, pe care şi-l fac complice la exploatarea poporului. O constituţie burgheză nouă, pretins democrată,, care răpeşte masselor mari, orice putinţă de participare la conducerea ţării, adaptează acest aparat poftelor exploatatoare. Dar să împrumutăm chiar vorbele lui Caragiale, prin care el formulează o judecată despre „democraţia“ vechiului regim. Cităm: „Asta, în ţara românească, se numeşte ca tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicuită, sau, in cel mai bun caz, falscultă, pe cât de incapabilă de producţia utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi apără puterea întreagă ai Statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgădueşte ţăranilor (imensei masse supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale) sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept da amestec, fie măcar pur consultativ la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lui, împărţită in două bande „istorice" — liberali şi conservator — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare in trecere, fără respect de lege, fără mită die omenie, fără frică de Dumnezeu — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le^i făcut ori, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate, şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice". Scopul nostru e să, arătăm însă anume semnificaţia operei dramatice a lui Caragiale şi pentru acest lucru noi ne vom opri la ceea ce este esenţial îrn această operă excepţională Vom remarca din capul locului că în momentul ei culminant, opera lui Caragiale rămâne operă de comedie. „O scrisoare pierdută“ este o comedie. Nu Dumn «k-r----1,„ caracter major al ei şi rămâne să ne întrebăm de unde vine această forţă, care e atât de iubită de poporul român,, hazul care se adaugă satirei lui Caragiale. Explicaţia este că el asesizat dublul aspect al societăţii burghezomoşiereşti: aceea de a fi nu numai odioasă, ci şi ridicolă. De ce ridicolă? Pentru că ea înfăţişa un contrast între ceea ce era de fapt şi ceea ce pretindea ea că e. Aici e momentul specific al privirii arzătoare a marelui dramaturg. Nici o clipă nu trebue uitat acest dubll aspect al societăţii exploatatoare, căci el, tocmai prin faptul că reprezintă un cumul, a furnizat o capodoperă ca „O scrisoare pierduţii“. Dacă partea de ridicul ar dispare, atunci nu am găsi în opera oglindită aspectul şi virulenţa specifică a lui Caragiale. De unde venea propriu zis ridicolul? Am spus că din contrastul dintre Ceea ce eroii săi sunt şi fac în realitate, şi ceeace pretind ei şi simulează ei sunt. Dar tocmai aci a fost punctul de cotitură care a îngăduit mistificarea de către critica burgheză a semnificaţiei operei lui Caragiale. Ea s’a ocupat cu predilecţie de aspectul ridicol al personagiilor lui Caragiale şi a trecut sub tăcere aspectul lor odios. De aici într'o încercare de desolidarizare, ea n’a mai avut decât un pas ca să declare că e vorba de personagii periferice vieţii sociale. Astfel, acceptând opera, nuanţa conservatoare a regimului o bagateliza, prezentând-o doar ca un atac împotriva partidului liberal. Aparenţele ajutau şi ele această mărginire, de vreme ce opera lui Caragiale, ca şi a lui Eminescu, apărea de nevoe în publicaţii conservatoare. Când mai târziu liberalii au fost şi ei nevoiţi să accepte o operă pe care timpul o impunea cu forţa, s-a recurs la altă şiretenie. Au încercat să o anuleze tocmai în realismul ei critic, adică pe dimensiunea ei socială, pretinzând că este o bună imagine comică a lumii de mahala. Şi astfel, ei disociau ridicolul de odios, iar Caragiale devenea un umorist în goană după scene periferice. Pentru că „O scrisoare pierdută” să devie o scenă de mahala oarecare, nu numai că se găsise un mic orăşel de provincie unde se pretindea că s’ar fi petrecut acţiunea, dar, pentru orice întâmplare, cei cu răspunderea aveau grijă ca decorul piesei să reprezinte o casă periferică, vag dărăpănată. Actriţa, coana Zoe, trebuia să lanseze replicele cu accente plebeene, să nu se deosebească de Miţa Baston din „D’ale Carnavalului". Dar „O scrisoare pierdută“ care e punctul culminant al operei lui Caragiale, urcă o întreagă scară de semnificaţii. Nu mai este vorba de moravurile unei burghezii incipiente, o lume mărginită în mahalaua ei, nu e vorba numai de o acţiune plină de vioiciune, de o intrigă uimitor condusă, care nu mai e deloc periferică epocii, nu e vorba numai de o rară galerie de personaje, ci este vorba de cea mai adâncă dimensiune a socialului. Caragiale merge spre tot ceea ce este mai reprezentativ in acest social, spre însuşi modul de reprezentare legală a ţării, tocmai sub un regim care se pretindea prin legea lui structurală, d» acad. CAM9L PETRESCU reprezentativ. Din acest moment credem că poate fi vorba de un autentic- realism critic aşa cum îl găsim numai la marii scriitori ai tuturor timpurilor.. Nu trebue uitat nici ridicolul, nici odiosul. In sânul însuşi al acestei coaliţii lupta era destul de dârză şi plină de mahalagisme, — aceasta din semidoctismul şi falsa ei cultură. Aceste lupte regionale pe meandrele intereselor locale, puteau uneori să împiedice o inteligenţă neînarmată să ajungă la zona adâncă şi continuu mascată a intereselor de clasă. A trebuit să se ajungă la momente de răscruce socială, ca în 1907, ca să se vadă în parlamentul care reprezenta acest regim, scene tragi-convice de elocvenţă biciuită de groază, de panică socială, dând loc la şedinţe „dramatice“, la tablouri de îmbrăţişări teatrale între partide, („In faţa primejdiei să ne dăm mâna, să uităm totul”) cu exces lacrimogen. Rezultatul? Cererea crâncenă şi desnădăjduită a unei represiuni fără precedent la noi, un soi de formulă, declaraţie de război din partea unei clase împotriva altei clase, căreia îi ajunsese cuţituri la os. In Tipăteşti, în Dandanachi, în Thahanachi, în Caţavenci, în Farfurizi intrase fiorul morţii şi, erau gata să-şi „apere“ interesele, fără milă. De la 1884, până la 1907 nu sunt decât 23 ani. Din privirea concrete adâncă a geniului, Caragiale pusese întro comedie nepieritoare; diagnosticul unei grave maladii sociale, a unei societăţi care mergea, plină de contradicţii spre pieire. In parlamentul constituit aşa cum nu arată. „o scrisoare pierdută“ se votau legile care legalizau exploatarea masselor muncitoare, aci se vota regula de fier a bugetului care era însuşi actul de extorcare şi de jaf, prin care se manifesta neînduplecat „pătura suprapusă”, „oligarhia“ Pe această dimensiune comedia lui Caragiale merge până în adâncuri, în, cane comicul se conjugă cu tragicul. Fără, această dimensiune a socialului, măestria artistică, este neputincioasă. Subiectul acestei capodopere ar putea fi, rezumat într’o singură propoziţie: „Nae Caţavencu vrea să fie, cu orice preţ deputat“. Cine e Nae Caţavencu ? Nae Caţavencu este „avocat“ afică, face parte din acea profesiune care a dat cei mai mulţi conducători ai României de ori, cum ne spune Caragiale. Este şi „director-proprietar“ al ziarului „Răcnetul Carpaţilor“şi în acelaşi timp „prezident fondator al Societăţii Enciclopedice cooperative „Aurora Enciclopedică Română“. De ce este el avocat şi directorproprietar şi prezident-fondator ? Da, să facă neapărat o „carieră publică“, căci aceasta e adevărata profesiune pe care şi-o doreşte el. Vrea să fie deputat şi evident după asta, ministru. Deocamdată, acum în ajunul alegerilor, îl găsim în fruntea, unei „inacţiuni independente“ ai cărei fruntaşi sunt „popa” Criptei şi institutorii Ionescu şi Popescu. Adică, de fapt, e foarte departe de locul, de deputat, fiindcă în ţara românească nu se putea alege deputat, decât un candidat guvernamentali sau, nane ori reprezentantul celuilalt partid, în opoziţie. Candidatul guvernamental se alege, fireşte cu majoritate sdrobitoare în judeţul respectiv, dacă nu cu unanimitate aşa cum se lăuda Trahanache că se aleg ai lui. Toată lupta pentru Nae Caţavencu este să devie deci, cu sila dacă nu se poate altfel, candidat guvernamental. Norocul îl favorizează- „Coana Zoe“ Trahanache, nevasta celui, care este şi şeful «iJaiaon“ al popuricilii 4luiArra Amant,ni, pierde una dintre scrisorile de amor pe care i le adresa amantul ei prefectul, Tipătescu.. Cel care o găseşte este un „cetăţean, turmentat“ pe care Nae Caţavencu are însă norocul să-l întâlnească chiar atunci, şi cum el nu e un om să lase să-i scape „norocul“, fură scrisoarea şi anunţă pe bărbatul înşelat să se prezinte la el, la Nae Caţavencu, pentru ca să ştie ce-i rămâne de făcut, dacă el şi ai lui vor să evite un scandal public. Nae Caţavencu este omul care nu se dă înapoi de la nimic atunci când e vorba de cariera lui. Nae Caţavencu este unul dintre cele mai superbe exemplare de ticăloşi imbecili din literatura universală. Spre deosebire de cretin şi idiot, imbecilul are calităţi de vervă, imitaţie, memorie, adică nu e lipsit am zice de deşteptăciune. Dar e capabil de infamii şi e lipsit de orice scrupule, ceea ce face pe imbecil cu deosebire odios. Se întâmplă ca acest imbecil să aibă acum nenorocul să cadă peste linul dintre cei mai extraordinari vulpoi din câţi au măsluit viaţa politică a epocii. Intr’adevăr sub aparenţe bonome, afabile şi naive, uneori chiar făcând deadreptul pe prostul, Zaharia Trahanache este unul dintre politicienii cei mai abili, un preşedinte judeţean de partid, care vede tot, sileşte pe toată lumea să facă aşa cum doreşte el, fără să aibă aerul că are pic de voinţă. Şi e firesc să fie aşa,, fiindcă într’o concurenţă de lupi flămânzi, el n'ar fi putut — fără o viclenie excepţională — să fie şeful unei organizaţii oligarhice. N’avem decât să privim cum îl joacă pe degete pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu, ori cum prezidează adunarea, să bănuim perfidia cu care nu observă legătura Zoe Tipătescu, ducându-l unde vrea el pe Tipătescu. Pentru un om atât de viclean, prevăzător şi extrem de autoritar, sub aparenţă perfid naivă, este o jucărie să-l sdrobească pe un imbecil imprudent şi frazeolog cum e Nae Caţavencu. Omul avea, dealtfel, din vreme, la mână o poliţă falsificată de proprietarul „Răcnetului Carpaţilor”, iar pretendentul agresiv de până acum, zdrobit, cu şira spinării încovoiată cu totul, devine miel, fericit să scape de puşcărie, conducând el însuşi manifestaţia de sărbătorire a rivalului său direct. Agamiţă Dandanache care este tot atât de ticălos, este însă numai idiot, nu un perfect imbecil. Dar nu e nimic. Nae Caţavencu a înţeles acum care e calea care-l va duce în ţara românească la deputăţie şi apoi la minister,, acum când o poliţă falsificata îl împiedica să lupte pe faţă, cu rivalii săi. Va deveni complicele lor slugarnic, va cerşi bunăvoinţa lor, se va face util prin servicii domestice şi ca om de paie. El ciocneşte acum cu prefectul căruia pretindea cu o zi înainte să-i dicteze condiţiile lui, sărbătorind propria lui îngenunchiere, care s’ar putea să nu fie o înfrângere. — „ Să mă ierţi şi să mă iubeşti (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români !... mai mult sau mai puţin oneşti". Aşa îşi iubesc ţara şi celelalte personagii ale lui Caragiale „mai mult sau mai puţin oneste“ în frunte cu venerabilul Nenea Trahanache, care nu falsifică o poliţă de câteva mii de lei ca un imbecil, ci se lasă rugat ca să fie numit în consiliul de administraţie, cumpără pe nimic „bunuri“ ale Statului“, exploatează „părinteşte“ şi fără scrupule ţăranii de pe moşii, cumpărând la fiecare 2—3 ani o nouă proprietate. In toate piesele lui Caragiale vom întâlni, cu rare excepţii, această inegalabilă galerie de „români mai mult sau mai puţin oneşti“. O galerie de personagii care unesc, aşa cum am spus, odiosul fiindcă sunt o clasă exploatatoare şi ridicolul fiindcă decalajul dintre pretenţiile lor şi incultura lor se traduce printr-o vervă frazeologică, de o inconsistenţă şi de o savoare rar întâlnite în literatură. Caragiale i-a ucis pe Caţavencu şi Trahanache, prin ridiculizare, nu prin invective şi aici apare în deplinătatea ei marea lui măestrie artistică. In ceea ce priveşte anecdotica acţiunii, trebue să arătăm că marele realist critic nu numai că nu a dispreţuit „anecdota“ aşa cum face uneori cu dispreţ nejustificat critica estetizantă, dar este sigur — şi opera lui e mărturie, că el a înţeles valoarea excepţională a anecdotei- ca expresie funcţională adică aceea care exprimă sintetic relaţii complicate şi profunde. Vom aminti savuroasa întâmplare care face ca faimosul cetăţean turmentat să piardă scrisoarea pe care o găsise, dar s-o şi regăsească, după scandalul din sala de întrunire, ca să s o poată duce la „andrîsantul“ cunoscut, ca şi soluţia finală, prin candidatura lui Agamiţă Dandanache neprevăzută şi profund semnificativă şi din punct de vedere al intrigii însăşi, ca şi din punct de vedere politic. Moravurile epocii au fost înregistrate cu un ochiu atât de cuprinzător, atât de perspicace, aci, ca şi în restul operei, încât este cert că rare sunt epocile istorice mai norocoase în privinţa asta, decât lumea contemporană cu Caragiale şi e de prevăzut, aşa cum ara spus, că în cel mai depărtat viitor, interesul documentar va fi preţuit nu mai puţin, decât cel artistic. Lăsând deoparte desfăşurarea adulterului iniţial, frecventă în scrierile epocii, ne mulţumim să amintim aci năravurile, aspectul politic , steagurile lui Pristanda, telegramele lui Farfuridi şi Brânzovenescu, „pointajul“- lor electoral, toată atmosfera sălii de întrunire, ca şi manifestaţia finală.. De valoare superioară apare însă caracterizarea magistrală a personajelor, făcută nu numai în maniera clasică prin succesiunea de fapte, dar şi prin amănunte de o putere de sugestie cu adevărat genială, chiar la acest mod fragmentar cât mai ales printr'un registru de mimică verbală de o bogăţie şi o varietate nemai atinsă în dramaturgia noastră. Foarte adesea Caragiale foloseşte pentru caracterizare şi ticul verbal care deasemerli este interesant în măsura în care apare ca un indice intelectual. El, este în cazul acesta o judecată, o formulare care a încântat pe vorbitor la început și care a devenit cu timpul din această pricină un tic. Servilismul lui Pristanda apare în aprobarea sa automată: „mişel! — curat mişel! — murdar ! — curat murdar Uneori nu pricepe ce aprobă dar aprobă automat. — „Eu vampir, ai? Caraghioz! spune prefectul — „Curat caraghios". „Pardon să iertaţi, coane Fonică, că întreb: vampir... ce-i aia vampir?" Trahanache are ticul verbal: „ai puţintică răbdare". Hazul e că şi atunci, când arde de nerăbdare să obţină ceva, el tot de ticul lui se împiedică : „După ce pui piciorul în prag şi-i zic (lui Caţavencu) : „Ia ascultă stimabile, ai puţintică răbdare: documentul!" „vede mişelul"... etc. Dealtfel aglomanta ridicolă a lui Zaharia Trahanache cu ticurile verbale „stimabile“, „onorabile“, îl aduce la una dintre cele mai savuroase scene. Preşedinte,, care se vrea neapărat croit după ritualul parlamentar, el se adresează lui Ionescu, şi, Popescu, rugându-l să dea afară pe turbulentul şi năucul „Cetăţean turmentat“. — „Stimabile ! Stimabile ! (cu afabilitate) rog daţi afară pe onorabilul!". Să amintim şi câteva din formulările devenite aproape proverbe : — „Eu merg şi mai departe şi zici „Trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s’o ştim şi noi". Sau, acelaş Farfuridi : — „Am repetat cu străbunii noştri... Iubesc trădarea (cu intenţie) dar urăsc pe trădători Pentru că tot el să puie faimoasa lui dilemă, prin care cere să se revizuiască Constituţia, dar să, nu se schimbe... ori să nu se revizuiască, „dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale". Caţavencu va denunţa îndurerat că „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire şi că"... oricare naţiune, oricare popor, orice ţară îşi are faliţii ei şi că nu e cu putinţă ca „Numai noi să nu avem faliţii noştri!. Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura". Este caracteristică unei societăţi întregi protestarea lui Agamiţă Dandanache... familia mea dela patuzsopt, in cameră... şi să rămâiu fără coledzi". O parte din critica de dinainte de 1944 era de părere că opera lui Caragiale se va trece odată cu epoca pe care el a Satirizat-o. Clasa muncitoare însă îmbrăţişează cu o nemărginită căldură şi cu un elan sărbătoresc de care niciodată n'a fost în stare burghezia, opera şi autorul, iar această sărbătoare este un indiciu că în timpurile ce vin, autorul „Scrisorii pierdute“ va creşte încă în faţa posterităţii. De ce? Fiindcă poporul muncitor îşi recunoaşte în Caragiale un nepreţuit tovarăş de luptă în trecut, împotriva clasei exploatatoare de până ieri. Astăzi ne dăm seama că opera lui a fost una dintre armele de nimicire în lupta împotriva mentalităţii şi procedeelor exploatatoare şi a fost într’adevăr o necruţătoare oglindire critică a realităţii. In trecut muncitorimea a iubit pe Caragiale ca pe un tovarăş de luptă, azi ea îl sărbătoreşte cu strălucire ca pe un tovarăş de biruinţă, care-i îngădue să vadă ceea ce a făcut-o ieri să sufere şi mai ales o împiedică să uite această suferinţă. Nae Caţavencu, personagiu din piesa „O scrisoare pierdută“ de Caragiale. Desen, de Cornel Baba O CARTE EPOCALA N. G. Cernâşevschi: „Ce-i de făcut?“*) Romanul „Ce-i de făcut?“, tipărit în 1863 în paginile revistei „Sovrerpennic”, a avut un răsunet deosebit de puternic în presa contemporană. Pentru, a înţelege astăzi im-portanţa acestei lucrări, nu e inutil să spunem câteva cuvinte despre istoria furtunoasă a apariţiei ei. Autorul romanului, Înotătorul revoluţionar democrat Cernâşevschi, îşi mălina de un an sănătatea, în fortăreaţa, Petropavtovsc. Era curând după „reforma, ţăcănească“ din 1861, „jalnic compromis între interesele liberalilor.,, şi cele ale moşierilor,, un compromis care amăgea pe ţărani prin iluzia siguranţei şi a libertăţii, dar în realitate îi ruina şi îi vindea pe de-a-ntregul moşierilor". (Lenin: „Ce sunt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?“). Dintre cei care au înţeles parodia reprezentată de o astfel de „reformă”, care au înţeles că liberalii, ideologii burgheziei, nu pot în nici un caz să promoveze altceva decât o reformă care nu schimbă nimic din caracterul exploatării, a făcut parte luptătorul revoluţionar, gânditorul materialist Cernâşevschi. Vorbind în numele masselor populare exploatate, el a atins cea mai înaltă treaptă a gândirii materialiste premarxiste. Din această poziţie decurg marile merite ale filosofiei şi gândirii sale sociale; ţinând seamă de această poziţie, trebue judecat şi romanul său. Atunci, după desamăgirea pricinuită în massele exploatate şi în rândurile intelectualilor cinstiţi cari mai păstraseră iluzii cu privire la intenţiile sincer „democratice” ale mimoralilor, spiritul revoluţionar a cunoscut un nou avânt. „Anul 1861, scrie Lenin („Reforma ţărănească şi revoluţia ţărănească proletară”) l-a născut pe 1905".. „Atunci, democratismul şi socialismul se contopeau într’un tot cu neputinţă de desfăcut, de despărţit". In această atmosferă apare romanul lui Cernâşevschi, sinteza celor mai înaintate idei sociale, politice, estetice ale luptătorului, revoluţionar, roman menit să devină în urmă o carte de căpătâi a atâtor generaţii de revoluţionari din Rusia şi de aiurea. Când autorităţile ţariste au sesizat semnificaţia polemicei stârnite de romanul „Ce-i de făcut?”, ele au interzis lucrarea, anexând manuscrisul la dosarul „inculpatului”. Până la revoluţia din 1905, „Ce-i de făcut?“ n’a mai văzut lumina tiparului. Dar era prea târziu. Gândul revoluţionar al marelui luptător fusese semănat. De roadele lui aveau să se bucure atâţia revoluţionari ruşi care au găsit în cartea lui Cernâşevschi îndemnul aşteptat cât şi lămurirea câtorva din problemele de viaţă şi luptă ale„omului nou”. • Dar ce conţinea această carte pe drept cuvânt numită epocală? Povestea căsniciei Vecer Pavlovna cu medicul Lopuhov, care o smulge mediului îmbâcsit mic-burghez, o scoate din „beci“ pe fata plină de viaţă şi dor de muncă, salvând-o de căsătoria cu „băiatul proprietarului“ — şi apoi povestea celei de a doua iubiri a Verei, cu prietenul soţului ei, doctorul Chirsanov, — au fost pentru Cernâşevschi prilej de a suscita câteva dintre cele mai pasionante probleme sociale, politice, morale, pe care i le punea vremea sa. Problemele sunt multe şi sunt legate de însăşi viaţa în comun a oamenilor, de raporturile cele mai strânse dintre indivizi, de dragoste, căsătorie, prietenie. Rezolvând aceste probleme, romanul merge mai departe. Epoca în care trăeşte Cernâşevschi nu-i îngăduie să se limiteze cu întrebarea „Ce-i de făcut?“ la aceste aspecteale vieţii. Pentru ei însănătoşirea vieţii de familie şi a raporturilor dintre oameni, e condiţionată de înnoirea întregii societăţi, de stabilirea unor noi relaţii de producţie, de desfiinţarea exploatării. Cernâşevschi se strădueşte să soluţioneze toate aceste probleme. El nu se mărgineşte însă să arate doar unele aspecte ale orânduirii nedrepte, ci socoteşte de datoria lui să indice calea de rezolvare a unora dintre neajunsurile sociale. Prin aceasta el se deosebeşte de ceilalţi realişti critici, iar cartea lui reprezintă în literatura rusă şi în cea mondială un pas înainte faţă de opera înaintaşilor şi contemporanilor săi. De la bun început, Cernâşevschine previne că soluţionarea problemelor ridicate în roman va fi posibilă — sai în parte posibilă — pentru că în cartea sa, vor fi înfăţişaţi „oameni noi“. Vera Pavlovna, Lopuhov, Chirsanov, sunt cu toţii oameni de un fel nou, oameni cinstiţi, hotărâţi să se smulgă din minciuna pe care ordinea burgheză a ţesut-o în jurul lor, oameni care-şi găsesc temeiul vieţii în munca folositoare obştei, oameni hotărîţi să o privească în faţă şi să rezolve cele mai grele probleme. Pe aceştia Cernâşevschi nu-i socoteşte oameni ieşiţi din comun, ei fiind uşor de găsit în rândurile tineretului democrat al generaţiei sale, o generaţie pe care împrejurările social-politice o făceau aptă să întrevadă, să dorească şi să lupte pentru un nou fel de viaţă. Aşa îi vede Cernâşevschi pe cei trei eroi ai săi. In romanul „Ce-i de făcut?“, Cernâşevschi va da viaţă şi unui personagiu care să întreacă cu mult nivelul comun al oamenilor de acest tip, dar despre aceasta vom vorbi mai jos. După căsătorie, viaţa Verei Pavlovna şi a lui Lopuhov se scurge liniştită, amândoi fiind preocupaţi de munca lor. Dar traiul în comun le dovedeşte ca între ei există o nepotrivire iniţială, Vera fiind o făptură stăpânită de nevoia vieţii în societate, iar Lopuhov un caracter mai retras, care nu gustă recreaţia decât în singurătate Un vis al Verei (şi visele Verei ). în roman rolul de a pune cele mai acute probleme privind, viaţa intimă a eroilor cât şi probleme sociale dintre cele mai arzătoare), un vis care o înspăimântă pe eroină prin adevărul lui pune în faţa celor doi soţi alternativa de care nu se pot feri: ori vor continua viaţa în comun, măcinându-se însă de o ascunsă nemulţumire, ori Vera îşi va urma înclinaţia, care nu are nimic reprobabil în ea, şi se va căsători cu omul pe care-l iubeşte — Chirsanov. Lopuhov se retrage, conştient ca altfel ar jertfi-o pe Vera egoismului său. El stinulează o sinucidere, pentru a înlesni căsătoria Verei cu Chirsanov şi pleacă, în străinătate de unde revine după mulţi ani sub un alt nume. Atunci el se recăsătoreşte şi împreună cu soţia lui cunoaşte bucuria celei mai desinteresate prietenii alături de soţii Chirsanov, care şi-au realizat şi ei fericirea. Aceasta este ţesătura folosită de Cernâşevschi pentru a-şi desvolta ideile cu privire la atâtea probleme ridicate de societatea contemporană lui. Semnificaţia pe care o acordă personagiile lui Cernâşevschi iubirii şi căsătoriei, ne vorbeşte despre o concepţie cu totul nouă pentru vremea când a fost scrisă cartea : „Iubirea dă mijloace de acţiune acelora care nu le-ar avea fără ea. Celor care au aceste mijloace, ea le dă puterea să se folosească de ele". Sau „Iubeşte numai acela care o ajută pe femeia iubită să se ridice până la independenţă". Iată maximele personagiilor lui Cernâşevschi. Pentru a afla amândoi o astfel de iubire, care să le îngăduie să se realizeze ca oameni utili societăţii, soţii Lopuhov se hotărăsc sâ se despartă. Acţiunea lor e pornită din cea mai adâncă convingere, din respect reciproc pentru convingerile lor de oameni liberi. Povestea căsniciei soţilor Lopuhov a vorbit contemporanilor despre o nouă morală, fiindcă a opus făţărniciei burgheze imaginea unei vieţi de familie aşezată pe bazele unei sincerităţi desăvârşite şi ale unei înţelegeri profunde dintre soţi, ale unei prietenii solide posibile doar atunci când soţii se consideră egali şi se respectă, reciproc. Dar, Lopuhov, Vera şi Chirsanov nu sunt „oameni noi“ numai pentru că înţeleg să-şi clădească fericirea pe baze noi. Pentru ei se pune în modul cel mai acut problema muncii, a muncii constructive, folositoare societăţii, care să le dea adevărata mulţumire. Una din întrebările pe care şi le punţi este aşa cum scrie Pisarev în „Proletariatul intelectual” : „...ce e de făcut pentru ca munca să devină productivă pentru muncitori şi pentru a se putea desfiinţa toate aspectele neplăcute şi grele ale muncii contemporane împinsă de dorinţa de a găsi răspuns la această întrebare, Vera Pavlovna deschide un atelier de croitorie conceput pe baze cu totul noi faţă de tot ceea ce existase până atunci. Acest atelier nu cunoaşte exploatarea, el fiind organizat pe baze cooperatiste. Câştigul realizat se împarte în mod egal lucrătoarelor, iar cheltuielile sunt planificate. încetul cu încetul, atelierul, pornit cu câteva lucrătoare, cunoaște o desvoltare uimitoare, îngăduind astfel aplicarea „în mare“ a principiilor care-i stăteau la bază. Lucrătoarele locuiesc la un loc, se aprovizionează în comun, alcătuiesc o obşte care se conduce după reguli introduse prin convingerea şi asentimentul tuturor. Cu timpul, acest atelier se transformă într’o adevărată şcoală. In timpul muncii lucrătoarele ascultă cum li se citesc pagini instructive din autori aleşi, apoi profesori improvizaţi ţin cursuri în faţa lor. O astfel de zugrăvire a unui colectiv de muncă ce se smulge legilor exploatării capitaliste a devenit în mod implicit un vehement act de acuzare împotriva exploatării. Această utopică întreprindere (Cernâşevschi, nedesluşind rolul revoluţionar al proletariatului, oferă soluţii utopice).»*■ a reprezentat pe vremea când a fost scris romanul dovada unui curaj nespus din partea autorului. Dealtfel existenţa în roman a paginilor vorbind despre întrepinderea Verei Pavlovna a fost unul din motivele pentru care cartea a fost socotită de cenzura ţaristă primejdioasă, şi „anexată“ dosarului lui Cernâşevschi. In urma publicării romanului „Ce-i de făcut ?“ au apărut în toată Rusia nenumărate ateliere de cismărie, dulgherie, etc., organizate după principiile atelierului Veret. Şi faptul că iniţiativa unei astfel de întreprinderi a fost acordată de autor unei femei, a jucat desigur un rol în lupta de emancipare a femeii ruse. Deasemeni, recunoaştem în romanul lui Cernâşevschi germenii acelei înalte concepţii despre muncă, despre munca privită nu ca un blestem şi o corvoadă, ci devenită rost al vieţii, munca pe care constructorii de astăzi ai socialismului şi cei ai comunismului, au ridicat-o la rangul de act creator şi necesitate vitală a omului eliberat de exploatare. Spuneam că socotindu-i pe eroii săi Lopuhov, Vera şi Chirsanov drept „oameni noi“, Cernâşevschi subliniază că totuşi ei nu sunt oameni cu totul excepţionali. Mulţi oameni din aceştia a produs generaţia anilor 1860. ‘ Dar generaţia aceasta a produs şi oameni deosebiţi, oameni care au văzut răul social, au înţeles nevoia schimbării şi, în străduinţa lor înverşunata de a realiza mai binele, au jertfit totul: liniştea, fericirea, chiar şi viaţa lor. Din rândurile acestora se vor ridica mai târziu generaţiile de revoluţionari conştienţi şi hotărîţi, care vor împinge istoria Rusiei pe drumul revoluţiei sociale. Unul dintre aceşti oameni deosebiţi apare şi în romanul lui Cernâşevschi: Rahmetov* Apariţia lui e fugară, dar personalitatea lui se întipăreşte adâ,nc în naintea cititorului, pentru că nu Rahmetov, Cerniâşevschi salută apariţia revoluţionarului, care îşi află rostul vieţii în lupta pentru transformarea unei nedrepte orânduiri, Rahmetov e modelul, e omul cerut şi aştep-tat, pe care Cernaşevschi îl propune ca exemplu contemporanilor, şi făcând aceasta îi acordă o imensă valoare educativă Lucrul e limpede exprimat de autor : „Un om care n'a văzut altceva, decât colibe, o să işkept palat o casă, obişnuită înfăţişată într’un tablou. Ce-i de făcut cu un aserţienes om, pentru ca el să ia casa drept casă şi un palat ? Trebue să se deseneze pentru el, chiar pe acelaşi tablou măcar un ţorţişor de palat. ...Dacă ţi-aş fi înfăţişat figura lui Rabrpetov, cei mai, mulţi cititori ar fi fost desorientaţi în privinţa personagiilor principale din povestirea mea“. Manilovilor, Obromovilor, Ri uimitor, vestigii ale trecutului, Cernâşevschi li-l opune pe Rahmetov, care aparţiţie prin întreaga lui structură şi activitate viitorului Rahmetov îşi împarte pământurile, iar cu banii rămaşi întreţine şapte bursieri. El studiază, se desăvârşeşte în câteva meserii dintre cele mai grele (tăietor de lemne, trăgător la edee pe malul Volgăi) şi călătoreşte prin lumea întreagă pentru a cunoaşte popoarele, massele din fiecare ţară. Rahmetov apare în roman schiţat doar, el fiind un fel de embrion al viitorului erou pozitiv pe care Gorchi şi scriitorii sovietici îl vor duce la desăvârşire. Cernâşevschi nu ni-l arată pe eroul său luptând în rândurile proletariatului revoluţionar. Despre activitatea de luptător a lui Rahmetov ştim foarte puţin. Ea se pierde adesea ca într-’un fel de ceafă. Cu toate acestea, influenţa acestui personagiu a fost uriaşă, pentru că Rahmetov a reprezentat într’adevăr un tip de om pe care cercurile democratice cele mai avansate ale Rusiei de atunci îl produceau, pentrucă el era omul pe care Rusia acelei vremi avea nevoie. Intr’un articol publicat de curând în „Pravda“, în care erau combătute concepţiile anti-, patriotice care denigrau caracterul educativ al literaturii ruse presocialiste, se sublinia însemnătatea deosebită a romanului lui Cernâşevschi. „Figura lui Rahmetov, scria „Pravda“, a întruchipat trăsăturile caracteristice ale revoluţionarului de profesie din deceniul al VI-lea al secolului trecut, făurit de mişcarea revoluţionară democrată rusă". Rahmetov vorbea masselor din Rusia despre viitorul luminos al patriei lor. Dealtfel întreg romanul e străbătut de încrederea în progresul omenirii — progres ce cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi individuale şi care cu necesitate va duce la acea minunată înflorire a tuturor capacităţilor omeneşti pe care cu o uimitoare putere de previziune o descrie Cernâşevschi într-unul din visurile Verei. Linia ascendentă a desvoltării umane constituie unul din subiectele favorite de discuţie ale eroilor lui Cernâşevschi, iar în cel de al patrulea vis al eroinei sale, Cernâşevschi dedică un adevărat imn progresului uman, imn ce culminează cu viziunea viitorului fericit spre care Cernâşevschi ştia cu certitudine că se îndreaptă patria sa. Visul Verei Pavlovna cuprinde domenii din ce în ce mai vaste, până la apoteoza finală, care ne arată un colectiv de muncă în Rusia viitorului. O natură minunată, fructificată de mâna omului, a omului călăuzit de o ştiinţă înaintată , o muncă devenită creaţie prin condiţiile de libertate în care se execută, prin perfecţiunea uimitoare a uneltelor, o viaţă liberă şi fericită. Această încântătoare descriere a viitorului este însufleţită de un îndemn: îndemnul de a contribui la realizarea lui. „Cunoşti acum viitorul, e luminos şi frumos. Deci, spune la toţi, iată ce conţine viitorul, viitorul este luminos şi frumos. Iubiţi-l, năzuiţi spre el, faceţi-l să se apropie, aduceţi din el in prezent atât cât puteţi aduce..." Certitudinea victoriei cauzei celor exploataţi, prevestirea viitorului socialist, modelul omului nou, chemarea spre realizarea viitorului, spre grăbirea mersului istoriei, iată ce a dăruit Cernâşevschi celor ce aşteptau, însetaţi, răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?“. Cartea a dat răspuns câtorva din marile întrebări; ea a reprezentat un îndemn pentru generaţii de luptători de a-şi pune mereu această întrebare şi de a-i căuta mereu răspuns, întrebarea şi-au pus-o, după exemplul lui Cernâşevschi şi conducătorii de mai târziu ai mişcării socialiste ruse, conducătorii marelui Partid Bolşevic. Ea figurează pe coperta uneia din cărţile lui Lenin. Răspunsul a fost dat prin Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, in ţara lui Cernâşevschi, visurile Verei Pavlovna s’au realizat. Cu veneraţie privesc astăzi constructorii vieţii noi spre viaţa de luptă şi jertfă, spre activitatea socială, politică, filosofică, literară a marelui înaintaş, a aceluia care printre primii a pus răscolitoarea întrebare. V373 C :!!ei 3 In cadrul concursului echipelor artistice de amatori, studenţii Universităţii de Stat „Idano”.* din Leningrad au prezentat piesa „Revizorul" da Gogol