Contemporanul, ianuarie-iunie 1953 (Anul 7, nr. 2-26)

1953-01-09 / nr. 2

Nr. 2 (327) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! SAPTAMANAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL m Vineri 9 Ianuarie 1953 1 6 Pagini 35 Bani Examenele — oglinda activităţii studenţilor şi a cadrelor didactice Cu fiecare început de an lupta poporului n nostru pentru făurirea orânduirii socialiste capătă un orizont mai larg. Fenomen inerent înălţătorului avânt constructiv pe care-l trăim, oamenii muncii din ţara noastră au ajuns la acea treaptă de desvoltare a conştiinţei lor când, astăzi nu-i mai mulţumesc succesele obţinute ori, iar mâine cele obţinute astăzi, când îşi pun de rezolvat probleme din ce în ce mai grele, tind cu însufleţire spre obiec­tive din ce în ce mai măreţe, îndeplinirea înainte de termen a planului celui de al doi­lea an al planului cincinal a constituit pen­tru întregul nostru popor muncitor un izvor dătător de încredere în forţele proprii, un im­bold puternic pentru trecerea cu hotărîre la lupta pentru realizarea în patru ani a măre­ţelor prevederi ale cincinalului, învăţământul superior, unul din izvoarele principale de cadre cu calificare superioară, necesare construcţiei socialiste a patriei noa­stre, aduce o valoroasă contribuţie la lupta întregului popor pentru îndeplinirea în patru ani a planului cincinal, prin generaţiile de mii de ingineri, arhitecţi, profesori, medici, etc. care în fiecare an părăsesc băn­cile facultăţilor intrând în marea armată a oamenilor muncii. In acelaş timp învăţămân­tul superior pregăteşte cadre superioare pentru viitoarele noastre planuri cincinale. Şi cu cât tinerii absolvenţi vor fi mai temeinic pregătiţi, mai bine înzestraţi cu cunoştinţe ştiinţifice, cu o calificare superioară, în stare să răspundă cu cinste problemelor pe care le ridică construirea bazei economice a so­cialismului, viaţa noastră ştiinţifică şi cultu­rală, cu atât aportul adus de învăţământul superior la efortul comun al întregului popor de aşezare a ţării noastre pe temelii noi, va fi mai valoros. Examenele semestriale, care se desfăşoară în prezent în universităţi şi Institute de învăţământ superior, prilejuiesc o concludentă trecere în revistă a roadelor ac­tivităţii studenţilor, constitue oglinda realiză­rilor instituţiilor de învăţământ superior în cele cinci luni de activitate a anului şcolar în curs. Este deci firesc ca aceste examene să depăşească limitele unei probleme care in­teresează doar pe profesori şi studenţi, ca rezultatele acestora să fie urmărite cu justi­ficat interes de către oamenii muncii. Atenţia pe care o acordă oamenii muncii, partidul şi guvernul nostru, examenelor din învăţământul superior îşi găseşte explicaţia în faptul că în ţara noastră, învăţământul a devenit o problemă a întregului popor, că actualii studenţi sunt viitoarele cadre de spe­cialişti care vor lucra pe marile şantiere ale ţării noastre, viitorii constructori ai so­cialismului. Ţara îşi pune în ei mari nă­dejdi, vede în fiecare student un bun tehni­cian, un bun inginer, un bun profesor de mâine. Gradul de pregătire a fiecăruia nu este o chestiune personală a studentului, ci Interesează în mod direct întregul popor mun­citor. rtâjotff-.uieîc i• :»îV'c.r-îH$rt-*!-c r n-wii îp­oare tineretul studios se califică, unde capătă cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru ducerea la victorie a marii lupte constructive în care vor fi antrenaţi. A fi fruntaş la în­văţătură, fruntaş la examene, trebue să con­stitue pentru fiecare student o sarcină de onoare. Studiul adâncit, munca perseverentă pentru însuşirea cunoştinţelor predate, pen­tru continua lor îmbogăţire, constitue sarcina politică de bază a fiecărui student al ţării noastre. Să fie o pildă vie pentru fiecare stu­dent elanul cu care poporul muncitor a răs­puns chemării conducătorului partidului, to­varăşului Gh. Gheorghiu-Dej, de a da viaţă în patru ani cifrelor măreţe ale pianului cinci­nal ! Studenţii comunişti şi utemişti trebue să se afle în această sesiune de examene, ca de­altfel în tot cursul anului în fruntea masei de studenţi, arătând prin exemplul lor perso­nal că un studiu temeinic, o pregătire adân­cită a materiei este chezăşia obţinerii la exa­mene a unor bune rezultate. Este necesar ca în actuala perioadă de exa­mene, când se pune cu deosebită ascuţime problema unei juste organizări a timpulu stu­denţilor, să se aplice în mod riguros prevede­rile recentei Hotărî­ri a C.C. al P.M.R. cu pri­vire la reglementarea activităţii obşteşti a stu­denţilor din universităţi şi institute de învă­ţământ superior. Această Hotărîre a partidului nostru, care subliniază odată mai mult că principala sarcină a studenţilor este aceea de a învăţa neîntrerupt şi cu sârguinţă, trebue să constitue în actuala sesiune de examene, pen­tru fiecare student, un puternic imbold la muncă. Hotărîrea este o dovadă mai mult a grijii calde pe care partidul nostru, conducă­torul luptei oamenilor muncii pentru construi­rea socialismului, o manifestă faţă de proble­mele învăţământului, faţă de nevoile studen­ţilor, de modul în care aceştia îşi însuşesc ştiinţa. Este necesar, în acelaş timp, să se com­bată cu tărie atitudinea lipsită de simţul răs­punderii manifestată de către unii studenţi care, sub motivul lipsit de orice temei, de a fi avut sarcini obşteşti, se prezintă nepregătiţi la examene. Trebue să fie limpede pentru fiecare student că activitatea obştească nu poate fi privită izolat de munca de învăţătură. Frec­ventarea cu regularitate a cursurilor şi se­­minariilor, însuşirea aprofundată a cunoştin­ţelor predate la anul său de studii. Califica­tivele cele mai bune obţinute la examene, a­­jutorul dat cu dragoste celor rămaşi în urmă la învăţătură constitue principalele rezultate cu care se poate mândri studentul şi fără de care nici nu poate avea prestigiul necesar în activitatea sa obştească. Studenţii comunişti şi utemişti trebue să fie exemplu în această direcţie. Procesul de învăţământ, munca studenţilor, nu pot fi privite izolat de activitatea cadrelor didactice. Profesorii, conferenţiarii, asistenţii sunt cei care dau viaţă activităţii în şcoală, transmiţând tineretului studios cunoştinţele lor, deprinderea de a studia organizat, de a-şi însuşi cu perseverenţă materialul ştiin­ţific. Examenele semestriale care se desfă­şoară în perioada actuală în învăţământul superior sunt un prilej de a vedea în ce mă­sură activitatea cadrelor didactice a fost în­cununată de rezultate pozitive. Examenele din sesiunile anterioare au scos cu claritate în evi­denţă că rezultatele cele mai satisfăcătoare s-au obţinut acolo unde cadrele didactice, co­lectivele de catedră, au muncit stăruitor, s’au străduit să ridice în permanenţă nivelul ştiinţi­fic, ideologic şi metodologic al lecţiilor şi se­­mi­nariilor. Şi nu poate fi satisfacţie mai no­bilă pentru un profesor sau conferenţiar de­cât aceea de a vedea rodind în conştiinţa stu­denţilor săi sămânţa ştiinţei semănată de el. Profesorul operează cu material viu, uman, transmite cunoştinţele sale unor întregi gene­raţii de studenţi, le insuflă acestora dragos­tea de patrie, mândria de a fi cetăţeni ai ţării noastre, constructori pricepuţi ai orân­duirii socialiste. In luminoasa cuvântare ţinută la Congresul învăţătorilor, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej subliniind marea importanţă şi frumuseţea muncii de educator arată: „Aceasta este cu adevărat o misiune fru­moasă şi înaltă care cinsteşte şi înobilează pe acela căruia îi este încredinţată. Este o mare satisfacţie morală şi o m­are fericire să dai societăţii, ţării tale, elemente valoroase, culte, capabile de fapte de ispravă“. * In­direcţia făuririi omului nou trebue să fie îndreptată întreaga atenţie a cadrelor didactice în procesul de învăţământ. Acea­sta trebue să fie o preocupare a fiecărui pro­fesor şi conferenţiar şi în timpul sesiunii de examene. Nu ca o chestionare seacă şi rece a studenţilor trebue să fie privit examenul, ci ca o activitate­ creatoare, ca un prilej de îm­bogăţire a cunoştinţelor acestora. Aprecierea justă a cunoştinţelor studenţilor examinaţi depinde, în primul rând, de măiestria profe­sorului examinator, de felul în care acesta ştie să orienteze răspunsul studentului în di­recţia obiectivului principal a­l problemei tra­tate. Profesorii şi conferenţiarii examinatori au datoria să depună eforturi temeinice pen­tru a desvolta gândirea studenţilor, pentru a-i deprinde să prelucreze creator în mintea lor materialul ştiinţific acumulat, să lege or­ganic aceste cunoştinţe de viaţă, de practică. Renunţarea cu­ hotărîre la metodele vechi de examinare, care, urmărind problemele de a­­mănunt, neglijează ceea ce este esenţial, im­plică însăşi sporirea exigenţei profesorului examinator faţă de cunoştinţele fiecărui stu­dent, duce la aprecierea justă a acestor cu­noştinţe, la acordarea calificativului cores­punzător.­­ In calificativul obţinut în urma răspunsuri­lor date, studentul nu vede o apreciere în­tâmplătoare, lui nu-i este indiferent rezulta­tul pe care-1 obţine. Acest rezultat este pentru el punctul de plecare al activităţii sale în cel de al doilea semestru. De acest lucru, deose­bit de important, trebue să ţină cu rigurozi­tate seama examinatorii în acordarea califi­cativelor, care trebue să rezulte dintr-o ju­dicioasă şi obiectivă cântărire a răspunsuri­lor primite de la studenţi. Falsa generozitate, acordarea unor calificative nemeritate, trebue combătute cu hotărîre. Numai astfel rezulta­tele examenelor vor fi mobilizatoare, vor sti­mula studenţii la noi eforturi pentru însuşi­rea disciplinelor ştiinţifice, vor face să crească dragostea lor pentru învăţătură. Veghind ca examenele să se desfăşoare la un nivel ştiinţific ridicat este necesar ca pro­fesorii examinatori să acorde toată atenţia justei îmbinări a cunoştinţelor teoretice cu cele practice, să urmărească justa orientare ideologică a răspunsurilor. Trebue respinsă orice alunecare către tendinţa de considerare numai a datelor factice, tendinţă care lasă loc liber influenţelor concepţiilor idealiste în diferite ştiinţe ca fizica, chimia, biologia, etc. Examenele constituind un puternic mijloc de verificare a activităţii catedrelor din învăţă­mântul superior, este necesar ca, pe baza con­cluziilor ce se desprind din desfăşurarea exa­menelor, cadrele didactice să scoată învăţă­minte practice care să ducă la îmbunătăţirea metodelor de predare în semestrul următor, la îmbunătăţirea conţinutului ideologico-ştiinţi­­fic al cursurilor. Un rol deosebit de important în asigurarea purităţii ideologice a întregului proces de învăţământ. Îl au, în cadrul învăţământului superior, catedrele de ştiinţe sociale. Ele au rolul de a fi adevărate focare de răspândire a ştiinţei marxist-leniniste, de înarmare a studenţilor cu ideologia clasei muncitoare. Catedrelor de ştiinţe sociale le revine sarcina de a contribui ca examenele să aibă un înalt nivel teoretic, să fie strâns legate de proble­mele practice ale construirii socialismului, să contribue din plin la educaţia comunistă a studenţilor. Astfel va spori spiritul combativ al studenţilor, se va oţeri hotărîrea acestora de a face din sesiunea de examene o manifes­tare puternică a voinţei lor de a-şi însuşi ne­obosit comorile ştiinţei, va creşte conştiinţa lor, va deveni mai arzătoare dorinţa de a s pune clanul lor tineresc în slujba poporului mun­citor, în slujba nobilei idei a luptei pentru pace. Urăm tineretului nostru studenţesc să ob­ţină în actuala sesiune de examene noi suc­cese pe drumul însuşirii cuceririlor ştiinţei. Un patriotism fierbinte străbate opera te­oretică precum şi întreaga activitate prac­tică a lui Nicolae Bălcescu. Opera şi acti­vitatea marelui democrat şi patriot revolu­ţionar constitue un exemplu strălucit de indestructibilă unitate între teorie şi prac­tică în lupta pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român. Acest patriotism înflăcărat, Bălcescu l-a trăit cu o intensitate neobişnuită. Nici anii de închisoare, nici exilul, nici insuccesul re­voluţiei, nici sărăcia, nici boala necruţătoare, nu l-au putut împiedeca de a continua lupta, activitatea sa de adevărat patriot, care l-a aşezat pe Bălcescu în rândul marilor precursori ai luptei clasei muncitoare din ţara noastră. Bălcescu era adânc legat de poporul muncitor. El înţelegea că istoria o fac masele populare, că în munca şi dragos­tea poporului faţă de ţară, de pământul pe care trăieşte, rezidă forţa naţiunii. El ura boierimea parazitară, căreia îi era străin simţământul iubirii de patrie. „Boierii, scria Bălcescu, nu sunt români... ci pur şi simplu boieri !”. Cu o causticitate ne mai­întâlnită până la el, Bălcescu biciuieşte boierimea, această clasă de trântori care neagă orice drept maselor largi ale poporului, desconsiderând calităţile şi năzuinţele acestuia. „Boierii — arată marele patriot — nu gândesc că din acest popor au ieşit toţi acei viteji, că el a mântuit ţeara într’atâtea rânduri şi ar mân­­tui-o încă dacă ei făcând un apel la dânsul l-ar fi interesat la pricina ţării, i-ar fi dat drepturi şi o patrie a apăra. Ei nu ştiau ce poate face un popor cât de mic când îşi a­­pără ale sale şi e cuprins de o nobilă şi sfântă ideie!“ Prin aceste cuvinte pline de revoltă Băl­cescu pune în evidenţă patriotismul maselor populare şi legătura strânsă ce există în­tre sentimentul patriotic şi cuceririle de­mocratice. Aceasta constitue dovada vie a faptului că Bălcescu a pătruns sensul just al patriotismului, al dragostei de ţară care presupune în primul rând lupta pentru drep­turile şi libertăţile poporului, o viaţă liberă şi demnă. El a înţeles mai mult decât ori­care altul din vremea sa că sentimentul na­ţional s’a născut şi s’a desvoltat în focul luptei maselor populare pentru drepturi şi libertăţi democratice, că patria nu poate fi simbolizată prin biciul boierului, prin dij­mă şi biruri istovitoare, prin prădăciuni şi abuzurile tâlhăreşti ale claselor exploata­toare, prin înjosirea şi aducerea la sapă de lemn a celor mulţi ce munceau „să hră­nească lenea" asupritorilor. Marele democrat şi revoluţionar înţelegea că democraţie—sau •T­ai xvaci lupta nonim democraţie — ese­ însuşi conţinutul patriotismului şi că a se­­para aceste două noţiuni înseamnă în fapt­­ golirea sentimentului patriotic de conţinutul său. In opoziţie cu ideologii liberali, Bălcescu nu desparte patriotismul de baza sa socială. Pe această linie, el ajunge chiar la înţele­gerea comunităţii de interese a maselor populare din diferite ţări. Cât de mincinoasă şi odioasă apare în­cercarea istoricilor şi ideologilor burghezo­­moşierimii de a-l număra pe Bălcescu prin­tre propagatorii naţionalismului şi şovinis­mului. In încercările lor neizbutite de a denatura adevăratul sens al operei lui Bălcescu, unii dintre istoriografii bur­ghezi l-au calificat drept „mistic naţionalist”, iar patriotismul lui, care se îmbina cu ideia frăţiei cu celelalte naţiuni în lupta pentru libertate, drept „naţionalism intern”, cum s-a exprimat un istoric burghez. In acelaş sens l-a denaturat şi N. Iorga. Istoricii bur­ghezi l-au numit pe Bălcescu unul „dintre marii fruntaşi ai românismului”. Pentru ideo­logii burghezo-moşierimii, „românism” în­seamnă naţionalism şovin şi antidemocra­­tism. Bălcescu însă înţelege prin Român masele populare româneşti, cu excluderea boierilor, care „nu erau români, ci pur şi simplu boieri”. Statul condus de boieri, în interesul boierilor, nu e un stat românesc, ci un stat boieresc. „Numai întocmind statul românesc sau democratic putem absoarbe clasele de sus în popor şi a întineri şi îm­puternici statul”. Bălcescu nu a considerat pe boieri români pentrucă ei erau asupritori crunţi ai maselor, duşmani ai democraţiei, deasemeni pentrucă boierii, franţuziţi şi ploconiţi în faţa apusului, erau răspânditori zeloşi ai cosmopolitismului fără de patrie. Clasa lor trebuia „absorbită în popor“, adi­că desfiinţată. Bălcescu a demascat necruţător frazeolo­gia liberală despre aşazisa unitate naţio­nală deasupra claselor, despre unitatea în care, chipurile, se şterg interesele antago­niste ale asupritorilor şi asupriţilor. „Are el o patrie poporul acesta lipsit de orice drept? — se întreabă Bălcescu în lucrarea sa „Che­stiunea economică a Principatelor Dunăre­ne”. Este oare patrie ţara unde justiţia e îndreptată împotriva lui? Unde el nu are nici măcar dreptul de a dispune de munca sa ?“ Bălcescu a dezvăluit caracterul de clasă al statului în condiţiile iobăgiei. „In ţara noastră, zice el, administraţia şi boierii nu sunt decât o singură fiinţă cu două feţe; a face procesul administraţiei înseamnă a face procesul proprietăţii”. Bălcescu este primul scriitor român care enunţă necesitatea rezolvării problemei a­­grare prin desfiinţarea iobăgiei şi împroprie­tărirea ţăranilor. Prin aceasta, marele revo­luţionar de la 1848 exprimă năzuinţele ma­selor celor mai asuprite ale poporului, nă­zuinţele ţărănimii iobage. „Pământul vostru — spune Bălcescu a­­dresându-se moşierilor — ar putea mult şi bine să stea şi dacă n’am fi noi să vă um­plem magaziile cu grâne şi casele cu aur şi argint, bani nu s’ar aduce... Oare de când l-aţi luat cu sabia, păzitu-l-aţi cu sabia ca să nu-l calce picior de străin pe dânsul ? Aţi lăsat pământul cel luat cu sabia şi aţi ieşit din el spre a vă scăpa viaţa, iar proprieta­tea voastră, pământul, cine l-a păzit de nu s’a pus altul în locul vostru stăpânitor pe el? L-a păzit plugarul, vierul, păstorul şi tot poporul" („Chestiunea economică a Prin­cipatelor Dunărene”). Ce palmă usturătoare reprezintă aceste cu­vinte ale marelui nostru patriot N. Bălcescu pe obrazul ciocoilor din vremea sa, pe obra­zul acelor trădători de patrie, cari în vre­muri de cotropire străină fugeau departe, preocupaţi doar să-şi pună la adăpost a­­verea. Lupta lui Bălcescu pentru desfiinţarea io­băgiei arată din plin conţinutul democratic al patriotismului său şi spulberă născocirile calomnioase ale mistificatorilor istorici bur­ghezi.­­ N. Bălcescu a fost însufleţit de idealul luptei pentru independenţa naţională, aceasta constituind un obiectiv de căpetenie al acti­vităţii sale. Iobăgia este considerată de ma­mele înaintaş ca o piedică în calea realizării independenţei naţionale, iobăgia fiind, după părerea lui, şi o cauză a decăderii puterii armate la români. De rezolvarea problemei agrare, spunea Bălcescu, depinde posibilitatea de „a organiza o patrie”. Independenţa pre­supune organizarea forţelor armate, iar aceasta nu se poate întemeia decât prin des­fiinţarea iobăgiei şi democratizarea ţării. Patriot înfocat, Nicolae Bălcescu este pro­fund preocupat de problema cuceririi inde­pendenţei prin organizarea forţelor armate. Bălcescu nu conteneşte a atrage atenţia asupra importanţei formării unei armate cu caracter democratic, ca instrument necesar al dobândirii şi păstrării independenţei na­ţionale. „Revoluţia viitoare, zice el, nu se va mărgini a cere libertatea din lăuntru, care e peste putinţă a o dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub domnirea străi­nă". („Mersul revoluţiei în Istoria Români­lor”). Bălcescu consideră însă că numai forţa armată este insuficientă pentru obţinerea şi menţinerea independenţei naţionale. Forţa armată trebue să se bizite pe alianţa poporu­lui român cu celelalte popoare asuprite. Şi în această problemă se manifestă patriotis­mul său înaintat, căci el concepe libertatea şi fericirea poporului său ca fiind în strânsă legătură cu libertatea şi fericirea altor popoare şi trebuind să contribue la fericirea acestora. „Vrem să fim o naţie, una puternică, şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru bi­nele nostru şi al celorlalte naţii” (ibid.). El socoteşte că „fiecare naţie are o misie a îndeplini în omenire”. Astfel, patriotismul său se ridică până la ideia înaintată a înfrăţirii popoarelor în lupta, pentru li­bertate şi democraţie, idee care a fost des­­voltată pe un plan superior şi aplicată în practică de către clasa muncitoare şi care şi-a găsit o înaltă întruchipare în învăţătura despre internaţionalismul proletar, opusă na­ţionalismului şi cosmopolitismului. Patriotismului lui Bălcescu îi era astfel străină mărginirea naţională. Nicăeri nu s’au manifestat mai viguros trăsăturile înaintate ale patriotismului său decât în străduinţa sa neobosită de a realiza unirea trupelor revo­luţionare maghiare, conduse de Kossuth şi Bem, cu trupele lui Avram Iancu. „M’am silit, scrie el, şi mă silesc să fac tot ce voi putea pentrucă să n’avem mustrare de cuget că nu ne-am făcut datoria noastră, aducând o împăcare atât de dorită între Ro­mâni şi Unguri”. Bălcescu combătea deopotrivă şovinismul care se manifesta fie la Români, fie la Ma­ghiari şi care a permis forţelor reacţiunii să sdrobească revoluţia maghiară şi să înro­bească mai departe masele populare româ­neşti şi maghiare. Acţiunea lui Bălcescu, unită cu aceea a unor patrioţi maghiari, poate fi considerată ca o continuare a tradi­ţiilor de luptă ale lui Doja şi Horia. In „Miş­carea Românilor din Ardeal”, Bălcescu trăgea învăţământul următor din desfăşurarea eve­nimentelor : „...libertatea naţionalităţilor nu poate veni din mila împăraţilor şi despoţilor, ci numai într’o unire strânsă între toţi Ro­mânii şi dintr’o ridicare a tuturor împreună şi din solidaritate cu popoarele împilate”. Patriotismul său înaintat, cu idei democrat­­revoluţionare, a determinat lupta lui Băl­cescu pentru răspândirea culturii în popor. El consideră că răspândirea culturii în popor este o condiţie a eliberării lui sociale şi na­ţionale. Bălcescu a fost un admirator al cre­aţiilor culturale ale poporului nostru, a ară­tat că poeziile populare, cântecele bătrâneşti „aşa cum le spun ţăranii şi nu transformate şi înfrumuseţate” constitue o creaţie de va­loare şi în acelaş timp, un izvor istoric, o preţioasă mărturie asupra trecutului nostru. Stimând şi iubind celelalte popoare care luptau pentru libertate, cum era poporul ma­ghiar, respectând şi apreciind cultura fiecărui popor, Bălcescu era un aprig duşman al cos­mopolitismului, al dezicerii de valorile cul­turii naţionale şi al ploconirii în faţa a tot ceea ce venea din Apus. Bălcescu înfiera pe boieri şi pe liberali pentru atitudinea lor cos­mopolită, de prosternare în faţa puterilor apu­sene, de desconsiderare a tradiţiilor cultu­rale româneşti şi de suprapreţuire a oricăror manifestări venite din occident. El îşi dădea seama că cosmopolitismul era menit să înăbuşe desvoltarea culturală a po­porului nostru, să-l menţină în întuneric, pentru a uşura exploatarea lui de către mo­şierii şi negustorii români laolaltă cu asu­pritorii din Apus, împotriva cosmopoliţilor care se ploconeau în faţa Apusului, Bălcescu nu se lăsa orbit de aparenţe, ci, în dosul lor el vedea „in­famul sclavagiu” din coloniile engleze şi fran­ceze, sau exploatarea barbară la care era supusă ţărănimea în „democratica” Anglie. Anti-cosmopolitismul lui Bălcescu izvora din adânca lui încredere în posibilităţile creatoare ale poporului nostru. Pătruns de dragoste pentru popor şi patrie, Bălcescu, încă din adolescenţă, a devenit un pasionat cercetător al istoriei Românilor. Tânăr juncăr în armată, el ţinea ostaşilor un curs despre istoria patriei, curs pe care gu­vernul l-a­ socotit subversiv şi l-a interzis. Bălcescu făcea din istorie o armă de luptă pentru ridicarea poporului muncitor, pentru demascarea boierilor, pentru a insufla încre­dere maselor populare ,pentru a le dovedi că ele au salvat ţara în curgerea vremilor şi că ele sunt păstrătoarele virtuţilor strămoşeşti. „Să deschidem istoria, zice Bălcescu, car­tea de mărturie a veacurilor şi, luminaţi de filosofia ei, vom vedea că de optsprezece veacuri naţia română n’a vegetat, n’a stat pe foc, ci a mers înainte, transformându-se, luptându-se neîncetat”. („Mersul revoluţiei în Istoria Românilor"). Bălcescu vădeşte o concepţie progresistă în tratarea istoriei. El îşi bate joc de „şcoala romantică ce dispreţuieşte puterea materială a unui stat şi ne vorbeşte numai de puterea morală”. El se ridică astfel împotriva unor teze spiritualiste în domeniul istoriei, care dau o imagine falsă a desvoltării istorice şi, prin aceasta, servesc interesele asupritorilor. In explicarea istoriei, el pune In lumină roiul maselor. Poporul este, pentru el, factorul principal al desvoltării social-istorice, făuri­torul ei. El ia poziţie împotriva concepţiei dominante, după care istoria era istoria ca­petelor încoronate. El nu apreciază persona­lităţile istorice în chip abstract, ci numai după folosul pe care l-au adus patriei. „Is­toria, scrie Bălcescu, nu­ trebue să se ocupe numai de oarecari persoane privilegiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în de­osebite veacuri”. („Cuvânt preliminariu des­pre isvoarele Istoriei Românilor"). Preocuparea sa pentru istoria poporului nostru este o expresie vie a dragostei sale faţă de popor şi patrie, faţă de lupta pe care veacuri dearândul a dus-o poporul nostru pentru a-şi apăra fiinţa şi libertatea, în­deosebi împotriva cotropitorilor turci. Este un fapt semnificativ că cea mai întinsă lu­crare a lui Bălcescu—„Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul” — e consacrată în principal luptei împotriva cotropitorilor turci, în faţa cărora se închinau boierii şi burghezia în formaţie, fiindcă vedeau în despotismul otoman garanţia menţinerii principatelor în înapoere şi întuneric. Plecăciunea în faţa Porţii otomane convenea şi capitaliştilor en­glezi, care sprijineau pe cotropitorii turci împotriva poporului nostru, împotriva nă­zuinţelor sale spre libertate şi independenţă naţională. Prin lupta sa eroică pentru eliberarea na­ţională şi socială a poporului său, Bălcescu este un precursor al luptei clasei muncitoare din ţara noastră pentru apărarea indepen­­armţi/y;;»l­t -»an’-u rnnstri'irpa unei vieri libere şi fericite. Moştenirea revoluţionară a lui Bălcescu ca şi a celorlalţi mari luptători pentru libertate—Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu — a fost valorificată de către clasa muncitoare din ţara noastră, în frunte cu Partidul său, căci aşa cum spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej : „Păs­trătorii şi moştenitorii adevăratelor tradiţii naţionale ale poporului nostru, ai tradiţiilor luptei sale pentru un viitor mai luminos, suntem noi, oamenii muncii, noi partidul oa­menilor muncii”. Revoluţia de la 1848, al cărei suflet a fost Nicolae Bălcescu, constitue o treaptă impor­tantă în lupta poporului nostru pentru re­vendicări democratice, pentru libertate şi in­dependenţă naţională. Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej apreciază astfel sensul istoric al revoluţiei de la 1848 şi rolul jucat de Bălcescu : „A trecut deaseme­­nea un secol de când Bălcescu şi alţi con­ducători ai revoluţiei din 1848 au formulat programul lor de prefaceri democratice. Nu era vorba deloc în acest program despre pre­faceri cu caracter socialist. Reformele cerute de el purtau un caracter burghezo-democra­­tic. Dar cele mai multe din aceste cerinţe, cu tot caracterul lor limitat, nu au putut fi traduse în viaţă, deoarece revoluţia dela 1848 s’a săvârşit sub hegemonia burgheziei”. Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej ne arată că desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice care trece mai departe în revoluţie socialistă a devenit posibilă numai sub hegemonia pro­letariatului. Astfel lupta lui Bălcescu, călăuzită de pa­triotismul său înflăcărat, pătrunsă de idei democrat-revoluţionare, şi-a aflat, după un veac, împlinirea şi depăşirea, iar Bălcescu s’a înscris pentru totdeauna între precursorii luptei pentru libertate socială şi independenţă naţională pe care o desfăşoară clasa munci­toare, clasa sub conducerea căreia poporul nostru muncitor a ajuns la cea mai înaltă treaptă de patriotism — patriotismul socialist. „De la începutul soţietăţii noastre, de când jos egalitatea străbună peri; de când fu săraci şi bogaţi, robi şi stăpâni, exploatatori şi exploataţi acestă problemă stătu necurmat înnaintea nostră, cerând o soluţie : fiecare secol ne aduse câte o solu­ţie ; dar toate fură vătămătore şi aduseră numai peirea acestor ţări şi starea jalnică în care ele zac astăzi. O ochire istorică asupra trecutu­lui ne va încredinţa căci numai din istorie, această lumină a adevărului naţiile pot scoate învăţăturile poli­tice şi sociale". . (Din „Reforma soţială la români") Patriotismul înflăcărat al lui Nicolae Bălcescu prof. univ. Atanase Joja 0 scenă din piesa „Bălcescu" de Camil Petrescu, interpretată de actorii Teatrului Na­ţional „I. L. Caragi­ale" din Bucureşti. nOOOOOOOOOOOOOOOOCOOOOOCOQOOOOOOOOOOOOOQOOOOOO OOCCOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOîXJOOOOOOOOOCiOOOOOOOOOCOOOOOOaOOOfA „...sufletu-mi te slăvesce încă în zeită libertate, şi crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii — când omenirea întreagă se va scula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împetri... Atunci nu va mai fi nici un rob, nici naţie roabă nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea dreptăţii şi frăţiei. Aceste cuvinte de odată am dat de deviză naţiei mele vor domni lumea. Atunci aşteptarea, visarea vieţii mele se va împlini, atunci toţi românii vor fi una liberi şi fraţi. Vai ! Nu voi avea noroc a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie ţara mea mult dragă“’. (Dintr’un caiet de note) • SL Budescu: Cu privire la contribuţia oamenilor de ştiinţă la con­strucţia hidrocentralei „V. I. Lenin“. In acest număr: • 75 DE ANI DE LA MOARTEA LUI N. A. NECRASOV­. N. A. Necrasov: „Cui i-e bine’n Rusia“ (Prolog) A. Egolin: Marele poet revoluţionar-democrat N. A. Necrasov. R. Boureanu: Un model de poezie în slujba poporului. • • • • Despre legea concordanţei obligatorii a relaţiilor de pro­ducţie cu caracterul forţelor de producţie.

Next