Contemporanul, iulie-decembrie 1953 (Anul 7, nr. 27-52)
1953-07-03 / nr. 27
4 Contribuţii noi la istoria picturii româneşti în a doua jumătate a secolului al XlX-lea Drumul străbătut de arta românească în tot cursul secolului al XlX-lea arată limpede că artiştii de seama ai timpului au fost alături de popor în lupta sa pentru libertate. Prezenţa inactualitate, prezenţă militantă, este într’adevăr fenomenul, tipic în biografiile tuturor clasicilor artei româneşti. Faptul acesta, evident azi pentru orice cercetător atent, a fost ascuns de regimurile trecute care promovau în schimb teze cosmopolite. Denaturându-se adevărata semnificaţie şi valoare a operei lui Grigorescu şi Andreescu — singurii dintre marii pictori ai secolului al XIX- lea pe care burghezia au studiat şi care erau consideraţi ca în forţii dependenţi de arta franceză —, se ajunsese totodată şi la minimalizarea, sau chiar,la completa ignorare a rolului unor artişti de primă importanţă, cum sunt Theodor Aman şi Gh. Tăttărescu. Luând poziţie critică, combativă faţă de teoriile istoriografiei burgheze, Institutul de Istorie a Artei al Academiei R. P. R. şi-a îndreptat atenţia îndeosebi asupra principalelor momerte ale desvoltării artei româneşti din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care fuseseră în trecut, sau cu desăvârşire nesocotite sau interpretate tendenţios. Ca şi în cazul cercetărilor făcute asupra artei din prima jumătate a secolului, rezultatele au fost, şi în acest domeniu, fructuoase şi semnificative. Ele dovedesc şi în arta acestei perioade că, toate progresele s’au înfăptuit numai pe calea cunoaşterii adânci de către pictori a vieţii societăţii şi pe calea participării active a artiştilor, la lupta poporului. Lecţia anului 1848 a rodit din plin în arta românească. Artiştii părtaşi la revoluţie înţeleseseră, în primul rând, că arta are o funcţie social-educativă, un rol activ în promovarea idealurilor de libertate şi progres ale poporului şi că ea nu poate şi nu trebue să se mărginească la satisfacerea gusturilor dubioase ale celor ce-i întrebuinţau atunci, adică ale unei boerimi retrograde sau ale unor, negustori îmbogăţiţi. Această concepţie, ai cărei principali exponenţi au fost cei trei pictori căzuţi pentru cauza revoluţiei, Ioan Negulici, Constantin Rosenthal şi Barbu Iscovescu, va lumina şi drumul creaţiei celorlalţi pictori ai epocii. Neştearsă a fost, în deosebi, influenţaasupra pictorilor vremii, exercitată de viaţă pilduitoare şi de scrierile lui Bălcescu. Legăturile dintre Nicolae Bălcescu şi pictorii părtaşi la revoluție s'au dovedit a fi fost dintre cele mai strânse. Documentele cercetate de Institutul nostru arată că o bună parte dintre artiștii care năzuiau să realizeze o pictură istorică — Gh. Tăttărescu, Mișu Popp, Mihail Lapaty, Th. Aman și G. D. Mirea — au beneficiat de isvoarele istorice şi iconografice scoase la lumină de mareleistoric. In timpul exilului la Paris, Barbu Iscovescu şi însuşi Theodor Aman copiază, la îndrumările directe ale lui Bălcescu, portrete de voevozi români după gravuri din epocă, aflate la Biblioteca Naţională. Desenele realizate atunci marchează cotitura spre o documentare iconografică bazată pe izvoare autentice. Portretele fictive, din pictura istorică săvârșită până atunci, sunt înlocuite cu imagini reale, corespunzătoare adevăruluiistoric. In deosebi, imaginea lui Mihai Viteazul, în care patrioţii timpului vedeau simbolul independenţei faţă de Turci şi al unirii teritoriilor locuite de Români, va fi de aici înainte înfăţişată veridic, pornindu-se de la gravura, — contemporană cu voevodul, — a lui Sadeier, semnalată de Bălcescu. Această imagine va sta la baza tablourilor de mai târziu, cum sunt marele portret ecvestru de Mihail Lapaty (astăzi la Muzeul Militar) portretul bust lucrat de Mişu Popp la Braşov, prin 1880, precum şi seria de compoziţii istorice cu subiecte din viaţa eroului, datorate lui Theodor Aman. Principala operă istorică a lui N. Bălcescu, „Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul“, va servi, la rândul ei, ca izvor de inspiraţie, atât lui Theodor Aman pentru tablouri ca „Mihai Viteazul privind capul lui Báthory“ sau „Bătălia de la Călugăreni“, cât şi pictorilor din generaţia următoare, în frunte cu G. D. Mirea, autorul compoziţiei de mari dimensiuni „Mihai Viteazul cu capul lui Báthory“. Alte izvoare istorice, publicate sub îngrijirea lui N. Bălcescu în „Magazinul Istoric pentru Dacia” au fost şi ele larg folosite de pictori. Theodor Aman, de pildă, ne-a lăsat un caiet cu numeroase extrase din diferite cronici şi documente, în legătură cu episoadele din istoria naţională, din care îşi propunea să se inspire pentru compoziţiile sale. Un alt pictor, asupra căruia revoluţia însăşi şi Bălcescu exercitaseră o puternică înrâurire, este Gh. Tăttărescu, din care burghezia încercase să facă doar un pictor religios şi un autor de pânze cu subiecte mitologice, de stil academic. Corespondenţa inedită cu oamenii din preajma lui N. Bălcescu, ca şi unele opere realizate sau proiecte de compoziţii, îl situează pe Tăttărescu în adevărata lui lumină. El e în realitate un pictor patriot,însufleţit de dorinţa de a sluji cauza poporului şi de a ajuta la desvolltarea artei naţionale. Astfel, Tăttărescu participă la toate acţiunile menite să contribuie la progresul picturii şi la statornicirea pe baze mai solide a învăţământului artistic, fiind, împreună cu Aman, iniţiatorul Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Conştient de rolul patriotic al picturii istorice, el îmbrăţişează cu căldură ideile care i se par folositoare pentru desvoltarea acestui gen. Intr’o scrisoare adresată, la 2 Iulie 1860, Ministerului Cultelor, în legătură cu expediţiile arheologice proiectate în ţară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.. .Tăttărescu scria: „Cu această ocaziune vom face o colecţie preţioasă, atât pentru ţeară, cât şi pentru artiştii pictori ce se vor însărcina cu sutele naţionale“. Ideia unui album naţional, îndrăgită de pictorii dela 1848, care n'au apucat însă s'o realizeze, revine deci lui Tăttărescu. Ea îşi găseşte un ecou cam în aceiaşi vreme, şi in Ardeal, unde pictorul Mişu Popp, fost luptător la 1848, aduna într’un scop asemănător portrete de voevozi, scriitori, cărturari şi revoluţionari din Transilvania şi din Principate, din care constituise, până în cele din urmă, un adevărat „Pantheon“ al ţării, cum îl numea el. Dar faptul cel mai important, care se desprinde din studierea clasicilor picturii româneşti este legătura vie şi continuă a creaţiei lor artistice cu frământările sociale şi politice ale vremii, cu lupta pentru înfăptuirea a două din ţelurile scumpe revoluţionarilor de la 1848: Unirea şi Independenţa. Prim opera şi atitudinea lor, atât Tăttărescu, Acad. G. Oprescu cât şi Aman şi Grigorescu, au fost prezenţi la marile evenimente istorice ale celei de a doua jumătăţi a secolului. Entuziasmul lor pentru Unire îşi găseşte expresia, fie in compoziţii cu subiect alegoric, fie în compoziţii cu teme din trecutul naţional ,care puteau ilustra zorile acestei năzuinţe a poporului, fie chiar in compoziţii inspirate din actualitate, cum este de pildă „Hora Unirii la Craiova“ de Th. Aman, din 1857 (anul constituirii divanurilor ad-hoc). Grigorescu, care picta în vremea aceia Mănăstirea Agapia, a făcut, cum a mărturisit el însuşi mai târziu, numeroase desene alegorice glorificând Unirea (desene astăzi pierdute). Câţiva ani după această dată, la 1864, pictorul bănăţean Niculae Popescu a executat un proect de compoziţie, care milita pentru ideia unirii tuturor provinciilor româneşti, dovedind prin aceasta că, în afara graniţelor de atunci ale statului român, ideia Unirii îngloba şi Transilvania şi că artiştii români de acolo, oglindind starea de spirit a poporului, aveau treaz sentimentul necesităţii unei „urmări" a actului de la 1859. Şi după Unire, Th. Aman dedică marilor cauze, pentrucare lupta în acel moment poporul, cele mai multe din tablourile sale cu subiect istoric. Pusă în slujba idealurilor de eliberare naţională, arta luiJiman sprijină cu hotărîre lupta împotriva jugului otoman, pentru cucerirea independenţei noastre. După „Lupta Românilor cu Turcii pe insula Sf. Gheorghe“, Aman pictează, în timpul domniei lui Cuza, tabloul înfăţişând momentul în care Ţepeş porunceşte să se ţintuiască turbanele pe capetele trimişilor Sultanului, care refuzaseră să se descopere în faţa lui (Galeria Naţională) şi pe cel zugrăvind scena în care solii turci ai lui Mehmet prezintă daruri lui Mihai Viteazul, (Muzeul Regional al Olteniei din Craiova). Iar „Bătălia de la Călugăreni“, pictată în 1872, in care accentul e pus pe vitejia ostaşilor români în totalitatea lor, şi nu pe un singur erou, este, în preajma războiului independenţei, un document al prezenţei lui Aman în actualitate. Un alt tablou inspirat tot din istoria vie a prezentului, este cel intitulat „Bulgarii masacraţi de turci“, ecou al reprimării sângeroase de către turci a răscoalelor balcanice din 1876. De un intens dramatism, această operă exprimă toată simpatia pictorului pentru suferinţa poporului bulgar, deopotrivă oprimat de turci ca şi cel român. Deşi n’a participat la războiul de la 1877, din pricina sănătăţii sale şubrede, Theodor Aman a fost preocupat de acest eveniment, aşa cum rezultă dintr-o serie de schiţe printre care „Ofiţerul Rus", un grup de cazaci şi „Asaltul”. Dacă, în ceea ce priveşte ştiinţa compoziţiei şi darul de a însufleţi, in imagini, momente din trecutul naţional, Aman nu va fi întrecut de nici unul dintre contemporanii săi, participarea unora dintre aceştia la războiul de la 1877 se va prilejui însă o cunoaştere mult mai apropiată şi mai concretă a aspectelor vieţii de front şi a vălmăşagului luptelor şi o înţelegere mai justă a evenimentelor istorice. Dintre pictorii care au însoţit, la 1877, armata română pe front, Carol Popp de Szathmary şi Henric Trenk au avut un rol important mai mult în calitate de corespondenţi de război, iar G. D. Mirea, un debutant atunci, nu a adus decât schiţe şi nici o operă însemnată. Pentru istoria picturiiromâneşti, importantă este opera realizată cu acest prilej de Sava Henţia şi de marele pictor Nicolae Grigorescu, artişti care au însoţit armatele ruso-române pe front, ca şi Szathmary şi Marea. Cercetări recente au mai scos la iveală participarea la etapele războiului, din proprie iniţiativă şi suportând singur cheltuelile deplasării, a pictorului craiovean Sălăgeanu. Picturile in ulei executate de Sava Henţia pe baza schiţelor de pe front — scene de bivuac, aspecte ale aprovizionării trupelor, scene din primele linii, priveliştile pustiirilor războiului, precum şi chipuri de ostaşi români şi de prizonieri turci, au autenticitatea faptelor trăite, observate cu pătrundere şi luciditate. Henţia le-a lăsat o luminoasă mărturie a frăţiei de arme româno-ruse de la 1877, în acuarela intitulată „întâlnirea“. Imaginea cuprinzătoare a războiului pentru independenţă, cu eroica lui încleştare, cu întreg dramatismul lui, ne-o dă însă Nicolae Grigorescu, a cărui preocupare de pictura istorică, manifestată încă din tinereţe, îşi găseşte acum, cu prilejul războiului din 1877, când maestrul ajunsese la maturitatea artistică, câmpul cel mai prielnic de desfăşurare. In sute de schiţe în creion, stenograme plastice ale celor văzute şi trăite pe front, Grigorescu notează variatele şi teribilele aspecte ale războiului, studiază detaliile cele mai semnificative ale mişcărilor ostaşilor şi, pe baza acestor desene, îşi va concepe marile compoziţii în ulei şi in cărbune, de mai târziu. înţelegând că adevăraţii eroi ai războiului sunt oamenii din popor, că ei au rolul greu şi important în lupte, Grigorescu „vede — cum scrie Delavrancea — masa, iar nu detaliile, soldaţii, iar nu ofiţerii, şi în năprasnica pornire a maselor nu are timp să caute o poză academică pentru vreun erou de atelier“, îndrăgind soldatul, omul din popor, Grigorescu, atunci când a vrut să exprime într’o imagine generalizatoare spiritul de sacrificiu şi curajul fără margini în luptă, a ales trăsăturile tipice ale ostaşului care se năpusteşte la atacul cu baioneta, din „Atacul de la Smârdan“ (Galeria Naţională). In „Valea Rahovei” (tablou astăzi dispărut), ca şi in variantele de mici dimensiuni ale „Atacului de la Smârdan“, mişcarea şi dinamismul bătăliei, energia combativă a soldaţilor, inspirată de patriotismul lor înflăcărat, au fost sugerate cu şi mai multă energie. Grigorescu a surprins, atent, şi alte variate aspecte ale războiului. Expresivele capete de prizonieri turci arată câtă caldă umanitate avea artistul, cât de adânc înţelegea el întâmplările zguduitoare ale războiului. Despre unul din convoaiele sale de prizonieri un admirator al pictorului a putut spune: „Dac’aş avea tabloul acesta l-aşi dărui oraşului Haga pentru sala de şedinţe a Congresului Păcii“. In acelaş timp, în scena de o mişcare atât de impetuoasă reprezentată în „Spionul“ (atât desenul cât şi uleiul) ca şi în „Sentinelele" sale de mai târziu, Grigorescu exprimă vigilenţa neadormită a poporului împotriva duşmanului. Prin profundul ei adevăr, prin expresivitatea ei concentrată, dramatică, realizată cu mijloacele cele mai sobre, fără retorism şi căutare de efecte, prin avântul care o străbate de la un capăt la altul, pictura cu teme de luptă a lui N. Grigorescu se situiază pe poziţiile realiste cele mai înaintate ale artei româneşti din secolul al XIX-lea. Învingând uriaşele dificultăţi care stau în calea realizării picturii istorice, creind opere profund patriotice, de o înaltă valoare artistică şi de o mare forţă mobilizatoare, el şi ceilalţi pictori ai secolului al XIX-lea, prezenţi la toate evenimentele istorice de seamă ale luptei poporului, şi-au dovedit, printr-o muncă plină de abnegaţie, patriotismul lor înflăcărat. Concentrând cele mai sănătoase năzuinţe şi calităţi ale poporului, marii clasici ai picturii româneşti din secolul al XlX-lea n’au putut rămâne indiferenţi nici la aspectele exploatării şi asupririi la care el era supus. In ceea ce-1 priveşte pe Th. Aman, patriotismul său s’a manifestat în numeroase ocazii, în care artistul a dovedit că se simţea din plin cetăţean. Astfel, în 1879, el a fost acela care a demascat abuzurile şi necinstea lui Lecomte de Noüy, protejatul lui Carol I, care, însărcinat cu restaurarea unora dintre monumentele noastre istorice cele mai valoroase, le degradează şi transportă în străinătate frumoasele ornamente autentice. Faţă de Carol I, Aman a avut adeseori o atitudine ostilă In scrisorile către fratele său, pictorul exprimă adesea o aspră critică la adresa regelui căruia — spune textual — „artele din România nu-i datorează nimic“. Antimonarhismului lui Aman, Institutul nostru i-a consacrat o comunicare în secţia a VI-a a Academiei, pe bază de documente autentice inedite. Gândirea lui Aman şi-a avut totuşi limitele ei, determinate de influenţa mediului burghez în care a trăit. Realismul său critic manifestat puternic în opere ca : „Trăsura boerească“ (ulei), şi „Ţăranul cu căciula în mână“ (gravură) în care artistul ia atitudine critică, demascatoare, faţă de clasele exploatatoare, nu se păstrează totdeauna, din nefericire, la acelaş nivel. Lipsa de înţelegere din partea oficialităţilor nu a fost singura cauză care i-a otrăvit ultimii ani de viaţă. Ruinarea ţării prin spolierea de către guvernele patronate de coroană, spoliere de care Aman se arată atăt de îndurerat în corespondenţa sa, a contribuit deasemeni la demoralizarea sa. „Pieirea acestei biete ţări“......ţara e foarte bolnavă"......de Prinţ s'a săturat lumea“... iată explozii elocvente ale conştiinţei sale de adevărat patriot, spicuite din corespondenţa pictorului. Cât priveşte problema interpretării operei lui Grigorescu, din care burghezia a căutat să facă un soi de „pictor al fericitei vieţi a ţăranului“, trâmbiţând pretinsul său idilism şi bătând din el monedă, nimic nu poate fi mai semnificativ, decât parcurgerea mărturiilor artistului, concretizate în opera lui. Imagini de o neîntrecută autenticitate, în care specificul ţării noastre şi al oamenilor ce o locuesc este sugerat nu doar de elemente exterioare— port, arhitectura locuinţelor, etc. — ci de întreaga atmosferă care străbate şi învăluie totul, de unitatea stilistică a tuturor elementelor peisagiului, de structura fizică şi psihică a figurilor, aşezate in mediul lor firesc, contopite cu el, iată ce sunt picturile lui Grigorescu. Dintre trăsăturile ce caracterizează viaţa ţăranului, Grigorescu s’a oprit mai stăruitor, reuşind cu adevărat să le tipizeze, asupra acelora care corespundeau concepţiilor sale sănătoase şi optimiste şi pe care le dicta dragostea lui pentru viaţa simplă în mijlocul naturii. El cunoştea însă şi ştia să exprime în accente viguroase şi aspectele exploatării crâncene dela sate, de sub guvernele din perioada anilor 1870—1890. „N’a fost expoziţie în care să nu figureze cel puţin o casă de om sărac“ ~ recunoaşte un critic care s-a ocupat de opera marelui pictor. „Se vede urâtul în care trăiau oamenii aceştia necăjiţi. Coloritul închis nu poate exprima voioşie. Ţăranii lui sunt îngrijoraţi şi rareori le putem vedea faţa“. Tendinţa principală a operei sale rămâne însă reliefarea marilor virtuţi şi calităţi morale ale poporului muncitor, odată cu punerea în valoare a pitorescului peisaj al ţării noastre. Opera lui, bogată şi variată ca însăşi viaţa, a legat mai strâns decât toţi cei ce făcuseră pictură la noi până atunci, arta de popor, de natură, de traiul oamenilor simpli, cărora Grigorescu le-a purtat o dragoste neţărmurită. Caldul patriotism ce-i străbate opera se vădeşte şi în ideile sale exprimate prin scris „Avem o ţară de aur dar nu ştim s’o preţuim“ — scrie el odată. „Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, iar peste hotare să ni se pară toate bune şi frumoase. Iluzia depărtării !“ — zicea el. Nu există mai bun răspuns pentru acei care vor să facă din Nicolae Grigorescu o anexa a artei occidentale, un reflex al picturii franceze pe teritoriul nostru. Supraevaluarea influenţelor străine asupra clasicilor picturii noastre, a fost o constantă a criticii burgheze de artă de la noi. In combaterea acestei teze cosmopolite, o zonă puternică o constituie rezultatele importante pe care ni le-a oferit studiul întreprins de noi pe teren, la mănăstirile pictate de Grigorescu, încă înainte de plecarea sa la studii în străinătate. In special pictura murală de la Agapia, operă la care pictorul lucrează între 1858—1861, ilustrează măestria de un grad înalt, atins încă de pe atunci de Grigorescu, darul său de colorist şi mai ales viziunea sa realistă legată de viaţa şi de oamenii ce-l înconjurau. Plecând în străinătate, Grigorescu era aşadar un pictor format. Alăturarea sa de acei pictori care, respingând reţetele sterpe ale academismului oficial, pictau natura şi viaţa ţăranului, este semnificativă. Trăind din nou între ţărani şi în mijlocul firii, Grigorescu este elevul propriului său dar de observaţie şi nu al unuia sau altuia dintre pictorii întâlniţi în pădurea de la Fontainebleau, veniţi ca şi el să studieze şi să redea natura, nu să-i impună acesteia un stil predeterminat. Clasicii picticii româneşti au fost, prin poziţia lor de artişti-cetaţeni, ataşaţi poporului, participanţi la cele mai de seamă evenimente din lupta acestuia pentru libertate. Aceasta a constituit principala chezăşie a înaltei valori artistice, a trăiniciei operei marilor noştri clasici. Din acest punct de vedere ea reprezintă o tradiție glorioasă al cărei exemplu trebue continuat și desvoltat în arta plastică actuală. Nu vin tânjind la voi — spre zarea comunistă — de vre-o trubaduroză cumva, eseninistă. In gura mare Urmaşii mei, stimaţi şi stimate, tovarăşi din posteritate ! Scurmând în tot ce-i astăzi bălegar împietrit — cercetând labirinturile-i nedeslegate, voi poate, întreba-veţi şi de mine’n sfârşit!... Şi poate că, atunci, savantul vostru acoperind cu erudiţia-i tot roiul de întrebări, va spune, să vedeţi, cum c'a trăit, în adevăr, cândva un crunt duşman al apei din cană şi-al apelor în clocot, cântăreţ... Scoate ochelarii-bicicletă, savantule de la muzeu ! Eu singur am să vă povestesc de mine şi de timpul meu. Eu sunt un muncitor de prin aceste părţi, şi sacagiu şi-asanator de bălţi... Chemat de Revoluţie, mobilizat de ea, pe front sunt ! Nici nu-mi pasă c’am părăsit moşia prinţesei Poezia, muierea mofturoasă. Acolo-i livada, acolo-i şi fata căscioara apşoara şi totul de-a gata ! „Livada sădii Tot eu o’ngrijit“... ...Unii toarnă cu versul din stropitoare, alţii pe gură îl stropşesc, ca pe apă: — Fasonel cel cu zorzoane, Zorzonel cel cu fasoane, toţi Mitreichin şi Cudreichin — dracu să-i pieptene, el să-i priceapă ! Poţi să-i pui la carantină ? După ziduri de grădină plâng, Zdrăngănind cu mandolina : tara-tina... tara-tina... zdrâng! Nu-mi face vre-o onoare mare ca din aşa trandafiraşi în floare, să se ridice rodul dălţii mele propriul meu bronz, înalt prin parcurile unde tuberculoza îşi scuipă, roşii, banii, şi unde’n dulce înfrăţire bântuie sifilisul şi huliganii. De propagandă şi-agitaţie şi mie mi s’ar putea’ntâmpla pe nas să-mi vie. Mi-ar fi şi mie mai uşor probabil, să trag romanţe la şapirograf, romanţe — că-i rentabil — in serie, un vraf... Dar, stăpânindu-mă, eu calc cu pasul greu chiar pe gâtlejul cântecului meu. Eu sunt agitator... Auzi posteritate, glasul lozincilor sub care te vei bate înăbuşind torentul poeziei trec peste liricele cărțulii: — Dă-le’n pustiu ! Cu vii, stau de vorbă ca un viu. Vladimir Maiacovschi Cu prilejul a 60 de ani de la naşterea lui Vladimir Maiacovschi, poeţii noştri se străduesc să facă cunoscute cititorilor din patria noastră versurile marelui poet sovietic, in traduceri de o înaltă valoare artistică Unele traduceri, publicate mai de mult, au fost revăzute cu grijă Publicăm mai jos poemul In gura mare, in traducerea realizată de Cicerone Theodorescu; această nouă versiune In limba română este îmbunătăţită faţă de versiunea publicată de acelaş traducător cu câţiva ani in urmă. Versul meu către voi s’o aşterne peste creste de veacuri şi peste poeţi şi guverne. Versul meu va pătrunde oriunde nu tiptil ca săgeata fără s’o simţi a unui Amoraş la vânat, rău tocit ca moneda fără de zimţi care ajunge la numismat şi nici ca raza stelei muribunde. Versul meu — care'n muncă mi-e fructul — va ieşi la vedere printre anii — morman, cum răzbeşte prin straturi dur, grosolan — lucrat de robii Romei — apeductul. Din straturi de volume un vers răzbate’n lume, — desmormântat mister — şi plin de’nfiorare pipăi un vers de fier ca pe o armă veche şi înfricoşătoare. Urechei şoapte dulci să-i spun nu pot, mă ia cu furii. Căpşoare’n buclişoare, urechi de domnişoare, n’or să roşească pentru oleacă de injurii. La mine versurile Le-adun în front le desfăşor pe stradă, grele ca plumbul — sunt atâtea şire gata de moarte şi de nemurire ! Eu, unul lângă altul poemele mi-adun — stau gata, aţintite guri de tun, cu titluri tot atâtea guri de foc. Stă gata ropotul de cavalerie al versului ce spintecă’n atac şi n’or sta’n loc nici suliţele rimelor, puzderie. E, toată, până’n dinţi, şi pân’la ultima din filele-i fierbinţi a ta e, pentru tine e, a robului de până ieri, oştirea-mi arzătoare victorioasă douăzeci de ani, o, proletariat al globului! Sunt şi ai mei, făţişii vechi duşmani, duşmanii clasei muncitoare! Să ne-adunăm sub steag, — când se umplea înaltul de steagul roşu fâlfâindu-şi faldul,— chiar anii grei de munci ne-au dat porunca mare, chiar zilele de nemâncare. Ea a ţâşnit în versuri din luptele în toi, atunci când sub gloanţele noastre la dracu burghezii se duceau de-a berbeleaca , aşa cum ne duseserăm şi noi cândva, sub ucigaşul lor puhoi. Pe urma geniului pustiu, poet celebru, puţin îmi pasă dacă o să treacă văduva lui neconsolată, gloria, în paşii stinşi ai marşului funebru. Mori, versul meu, ca un ostaş glotaş, aşa cum au murit mulţimi de anonimi, ...dar la asalt — fruntaşi! Eu scuip pe bronzul care-i fălos că nu se pierde. Eu scuip peste băţoasa-i mâzgă verde. Să ne unim in glorie, avem un bronz mai bun. L-am ridicat luptând... Las’să ne fie socialismul — monument comun ! Tovarăşe posteritate, din scoarţa dicţionarelor vei scoate pe vadul morţilor, la mal, grămadă, aceste leşuri de cuvinte inecate: „tuberculoză“, „prostituţie“, „blocadă“... voioşi-sănătoşi, poetu-a şters cu limbă de-afişe şi placarde cu limbă ce usucă şi ce arde, urma scuipaţilor tuberculoşi. Trec anii, târşindu-se’n coadă, grămădi» Ajung o fosilă de monstru cu coadă! Tovarăşe viaţă, ia-o’ntins la picior, dă-i zor să sfârşim cincinalul, dă-i zor... Nici n’am vre-o mobilă grozavă, în odaie. Şi-afară de-o cămaşă spălată, ce să zic, pe cinstea mea, nu-mi trebue nimic. Eu, la Comisia Centrală de Control a luminoşilor care-or să vină ani viitori, deasupra târgului zaraf de pehlivani, taraf zdrăngănitor de poetaşi-trişori, vreau cărţile-mi pătrunse de spirit de partid greoi, sunt ca oştile’n paradă, înarmată Noi cărţile lui Marx le deschidem precum obloanele, spre soare, din fereastră, Dar chiar făr’a ceti ştiam lângă cine luptăm, care-i tabăra noastră. Şi nu la Hegel dialectica Pentru voi, Cu strofele o invăţarăm noi! care sunteţi “ . In româneşte de Cicerone Theodorescu n am prea văzut leţcaie, pe toate o sută vreau să le ridic ...drept cel mai bun al meu carnet (1930) de bolşevic! Când scriitorii pentru copii nu respectă adevărul Se mai publică la noi lucrări literare pentru copii, care deformează adevărul vieţii, care dau copiilor imagini false despre realitatea pe care abia încep s’o cunoască. In acest sens aş vrea să mă refer la o serie de povestiri, basme şi articole care zugrăvesc în mod greşit fauna patriei noastre — deoarece acest domeniu îmi este mai cunoscut. Iată câteva exemple : în numărul 133 din 1 Decembrie 1949, revista „Licurici" a publicat povestirea „Bursucul“ de G. Terbescu. Această povestire este complect lipsită de adevăr ştiinţific. Se spune, de pildă: „...patru bursuci... au intrat in porumb. După ce au rupt vreo treizeci de ştiuleţi... unul din bursuci, cel mai mare, se răstoarnă pe spate şi ridică picioarele în sus, ca ţepuşele de căruţă. Ceilalţi au început să-l încarce cu ştiuleţi pe pântece cum ai încărca un car. Doi l-au apucat cu gura de pulpele de dinapoi, iar unul împingea, şi aşa au început să-i târască spre vizuină... Când au ajuns în dreptul nostru, Bârliba a descărcat arma. Nici unul n’a mai mişcat. Arma lui Bârliba era încărcată cu tocătură de schijă spartă şi cum ei erau grămadă i-a lovit in plin“. După această ispravă, autorul le propune cititorilor: ...„Hai să săpăm şi să intrăm în vizuină“. Şi ce credeţi c’au găsit, când „au intrat“ în vizuină? ...„porumb, snopi de orz şi de grâu“ ...adunaţi pentru iarnă. Tuturor le este cunoscut (iar celor ce nu le este cunoscut li se recomandă să se documenteze înainte de a scrie despre aceasta) că bursucul este un solitar, un pustnic, un morocănos. Nu-şi suferă mei semenii, îi place să-şi ducă viaţa de unul singur. De altfel, acest fapt este ilustrat de zicala poporului: „trăieşte singur ca un bursuc“. Aprovizionarea pentru iarnă, bursucul nu şi-o face în vizuină, ci sub... piele (cunoscutul fenomen al hibernării). Toamna se hrăneşte din abundenţă, adună grăsime din care consumă în timpul iernii (ca şi ursul). In revista „Licurici“ nr. 154 din 1950, se găseşte şi povestirea intitulată „întâmplare cu o căprioară, doi iezi şi un râs“, semnată de Tudor Vântu. După autorul povestirii, iedul (puiul de căprioară) are un moţ în frunte, iar râsul o coadă destul de lungă ca să poată bate aerul cu ea. E prea cu „moţ" şi prea cu „coadă lungă“ afirmaţia, fiindcă iedul nu are o asemenea podoabă în frunte, iar râsul nu are decât un... „moţ“ de coadă, un ciot de vre-o 5—6 cm. In numărul 22 din 14 Noembrie 1952, tot revista „Locurici“ a publicat povestirea „Potecile Râsului“ de Eugen Jianu. Povestirea lui Eugen Jianu seamănă cu povestirea despre care am vorbit mai sus. Ceea ce are nou povestirea e următorul tablou : „Stelele sclipesc şăgalnic, luna a răsărit albă şi rotundă aburind poiana ca o oglindă. Pe o vreme ca aceasta, lupul stă pe labe şi se uită la lună, vulpea nu se îndură să plece din vizuină după vânat, iar veveriţa sare din creangă în creangă câtu-i pădurea“. Realitatea infirmă această descriere. Lupul nu stă noaptea să facă poezie admirând luna, ci aleargă câte 30—40 km. după hrană. Vulpea deasemenea nu stă în vizuină în timpul nopţii, ci o părăseşte din amurg şi până în crăpat de ziuă, căutându-şi hrana. Atât lupul cât şi vulpea sunt răpitoare de noapte şi în acest timp n’au odihnă. Cât despre veveriţă, noaptea doarme, iar ziua sare din creangă în creangă, după hrană. Trebue subliniat faptul că nu numai revista „Licurici“ a păcătuit prin publicarea unor lucrări care conţin fapte sau descrieri neconforme cu realitatea. Revista „Flacăra“ (nr. 3 din Martie 1953) publică articolul „Râsul“ de Raul Călinescu. Aci se arată că râsul „dintr’un singur salt înfăşoară cu corpu-i elastic gâtul cerboaicei“. Va fi impresionantă scena, dar ea nu corespunde realităţii Râsul nu-şi încolăceşte corpul în jurul gâtului victimei, cum ar face şarpele boa, bunăoară, pentru simplul fapt că s’ar stingheri pe sine însuşi, în doborîrea victimei şi nici nu ar avea puncte de sprijin. In realitate, râsul cade ca o minge în spatele victimei înfigându-şi ghiarete încârligate şi tăioase, iar cu colţii puternici îi deschide carotida. In alt pasaj, articolul spune : „Deodată liniştea pădurii e sfâşiată de un hohot de râs ascuţit, în cascadă. Acesta e răgetul râsului“. In primul rând hohotul nu este tot una cu răgetul. In al doilea rând, râsul nu-şi „râde“ numele, cum şi-i cântă cucul şi nici nu rage. Acestui animal sângeros i s’a dat de către popor numele de râs, nu după sunetul ce-l scoate din gâtlej, ci după conformaţia feţei, după „rânjetul“ ce-i apare atunci când animalul arătându-şi colţii atacă sau e în apărare. Râsul e un animal tăcut, nu-şi face cunoscută prezenţa nici noaptea, nici ziua. Numai în epoca împerecherii, scoate un fel de miorlăituri înfundate. . In „Viaţa Românească" Nr. 11 din Ianuarie 1953, a apărut basmul „Ileana și Făt Frumos" de Al. C. Constantinescu. In acest basm se arată că viteaza Ileana, spre a veni in ajutorul lui Făt Frumos care se află în luptă cu balaurul, trebuia să-i aducă „apa puterii“ ce izvora dintr’o stâncă, strașnic, păzită de o jivină fioroasă (pasă-mi-te, după autor, jivina ar fi un porc mistreţ). Pentru reuşita acţiunii, Ileana îşi ia ca aliaţi credincioşi pe urs şi pe lup (!?) , ea se înarmează cu o suliţă din lemn de corn şi astfel pregătită începe lupta cu „fiara". „Jivina“ ticăloasă este răpusă cu vicleşugul lupului şi cu puterea ursului. Lovitura de graţie este dată de Ileana, care a înfipt repede ţăpoiul în mistreţ. S’ar putea spune că autorul e în dreptul său să-şi aleagă orice elemente sau simboluri, dacă el consideră că acestea îl ajută in creaţia sa. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa Iată, de pildă, ce nedumerire s’a ivit în cadrul unei „reuniuni literare“, organizată de vreo patrucinci fetiţe de la Şcoala Elementară nr. 48 de Fete din Bucureşti. Aurora, din cl. II-a elementară, era foarte supărată pe Ileana din basmul lui Al. C. Constantinescu, că şi-a făcut prieten pe lupul care a mâncat-o pe „Scufiţa Roşie“ şi pe iezii caprei din „Capra cu trei iezi“. Mariana din cl. I îşi spuse şi ea părerea că tăticul ei, care e vânător, o învăţase că porcul mistreţ e folositor omului şi într-o zi chiar i-a adus carne de porc mistreţ, carne tare bună şi gustoasă, etc. E o greşală faptul că în basme, animalele de pradă cum e lupul, care nu poate fi îmblânzit niciodată, apar ca prieteni ai omului. Cum se îmracă această artificială imunizare a năravurilor lupului cu zicala populară: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“? In basmele populare, în literatura clasică — la marii fabulişti şi povestitori — lupul întru-fl, chipează întotdeauna duşmanul împotriva că- ruia se duce o luptă aprigă. Deasemeni nu e just să sădim în mintea copiilor dispreţ faţă de animalele utile şi care constitue o mare bogăţie a ţării noastre, cum e mistreţul — care nu e niciodată un duşman al omului. Scriitorii creatori de basme, povestiri fantastice etc. trebue să manifeste o deosebită grijă faţă de simbolurile pe care şi le aleg, pentru ca aceste simboluri să nu provoace confuzii în mintea copiilor, să nu contravină adevărului vieţii. In această privinţă, redacţiile şi editurile noastre poartă o mare răspundere. Ele sunt datoare să judece cu competenţă şi deosebită atenţie adevărul cunoştinţelor care sunt transmise copiilor prin povestirile şi basmele tipărite. ION ANDRONACHE Secretar general al Asociației Generale a Vânătorilor din RPR.