Contemporanul, ianuarie-iunie 1955 (Anul 9, nr. 1-25)

1955-01-07 / nr. 1

Scrisoare din Paris Andra Wurmser Un cititor român ar fi uimit dacă ar citi, în acest început de an, acea presă franceză care a exercitat asupra deputa­ţilor, în favoarea guvernului şi a reînar­mar­ii Germaniei occidentale un şantaj mîrşav. Această presă ştie bine cît sînt cititorii de neliniştiţi şi în ce măsură dez­aprobă ei votarea acestor acorduri. Atunci ea ie dă asigurări şi ie spune, ca unor copii care suferă: — N-o să fie nimic, dormiţi, dormiţi... Dar dacă 287 deputaţi din 627, — 287 de deputaţi au vot tat pentru ratificarea a­­cordurilor — au cedat din teamă, din la­şitate, interes sau prostie, ea, Franţa, a spus „nu“. Hotărârea parlamentară n-a fost obţinută de altfel decât cu preţul trucurilor, şmecheriilor, presiunilor, vio­lării regulamentului adunării. S-a ajuns la o asemenea complicaţie de procedură, incit nimeni nu mai înţelegea nimic — ceea ce de altfel convenea adepţilor re­­inarmării, care — unii după alţii — afir­mau sau scriau că votează cu ,,moartea in suflet“. Vot de suflete moarte, vot de resem­naţi, vot de Iaşi. S-a ajuns la votarea articolului 2, lă­­sîndu-se în rezervă votul pentru articolul 1 care, dacă ar fi fost respins, ar fi tras după sine, în cădere, şi articolele urmă­toare. Dar este limpede că acest ta­­meş­­balmeş voit ascunde un adevăr simplu: poporul francez îşi strigă refuzul său şi zidurile parlamentului nu sînt atît de înalte încît marea voce a Franţei să nu se poată face auzită. Cu atît mai mult cu cît această voce ştie să vorbească ! Delegaţiile înconjurau palatul Bourbon, îi împresurau pe depu­taţi, îi înconjurau la toate ieşirile; ele intrau în Incinta Adunării prin toate uşile. Se aflau aici femei, invalizi frînţi de şale din cauza rănilor, şi care mer­geau sprijinindu-­se în cîrje, se aflau so­cialişti şi comunişti, progresişti de toate nuanţele, catolici şi republicani indepen­denţi şi radicali. Dinspre f mca­re staţie de metrou, din toate gările soseau delegaţii. Veneau de peste tot, cu preţul nopţilor petrecute prin trenuri, conduse de socialişti care-şi ară­tau carnetele, de catolici, de deportaţi care-şi îmbrăcaseră costumele vărgate. Uzinele se puseră în mişcare, la rîn­­dul lor Ultimele zile ale dezbaterilor au numărat în regiunea pariziană cîte o în­cetare a lucrului la fiecare cinci minute Şi fiecare grevă scurtă era urmată de tri­miterea unei delegaţii de doisprezece, douăzeci sau şaizeci de muncitori. De la presiunile americane şi engleze la presiunile ziarelor, de la şantaj la ca­pitulare, ziua hotărîrii finale a sosit.­­„Va fi greu“, spunea Mendes-France pe cu­loarele parlamentului). . N-au trecut decît zece minute de cînd scrutinul a fost încheiat şi agenţia oficială A.F.P. şi lansa vestea că acordurile au fost ratificate; de altfel depeşe soseau de la Bonn şi Washington anunţând satisfec­­ţ­ia stărpiliroului înainte chiar ca Franţa să a fost avertizată de rezultatul final. Acesta este un simbol. Rezultatul final, iată-1. 260 deputaţi au refuzat să voteze acor­durile care legiferează reînarmarea Ger­maniei occidentale. 287 le-au acceptat, dar dat fiind că 74 parlamentari s-au abţinut, acordurile sunt votate de Adu­narea Naţională cu o majoritate de... 27 voturi. Cifrele cad într-o teribilă tăcere, ele nu provoacă nici un fel de aplauze. Mi­niştrii, pe băncile lor, îşi plecau capetele, preşedintele Consiliului, cel ce declarase că aprobarea cu o slabă majoritate echi­valează cu o respingere, nu îndrăzneşte să respire uşurat-27 voturi? Ei! El s-ar fi mulţumit şi cui două sau trei... Deputaţii pleacă, s-a terminat de astă­­dată; 27 voturi! Socialiştii francezi au trădat pe socialiştii germani, au trădat pacea, acordurile sunt votate. Votate, dar nu încă ratificate pentru că mai trebuiesc acceptate de Consiliul Republicii. Dacă a­­cesta le respinge, ele vor trebui din nou supuse votului Adunării. Și această na­vetă va dura trei luni, adică mai exact o sută de zile. De aici încolo... Bătălia nu s-a terminat; ea nu se va termina. Acordurile nu au încă forţă de lege. Şi ce forţă ar putea avea oare în Franţa această demisie naţională ratifi­cată de o minoritate de favoare? Vom mai vorbi despre acordurile de la Bonn, Londra şi Paris. Dar ar însemna să cădem într-un cretinism parlamentar de neiertat, dacă am vedea numai acest rezultat — oricît de grav ar fi el, pe care un prieten îl numea „democraţia celor 27 de voturi”. In timpul celor 10, zile de dez­bateri, multe lucruri s-au schimbat în Franţa şi de aceste schimbări noi n-am terminat încă de vorbit. Dl. Mendes-France iese din aceste şe­dinţe cu o poziţie serios slăbită. El va cădea cînd rivalii săi (nu spun adversarii cui) r .’pi 1 ■1 — — 1.. .O' - -ţtiu. ce în ce mai iritat; din ce în ce mai pu­ţin stăpân pe el şi-a luat responsabilita­tea reînarmării germane. Niciodată de la eliberare, un preşedinte de consiliu n-a venit la putere cu o asemenea populari­tate. El n-a făcut nici ceea ce trebuia­ să facă, nici ceea ce putea să facă; politica sa este aceeași ca a predecesorilor săi. Dar poporul francez vede astăzi lim­­­­pede nu numai jocul lui Mendes-France. Noi vom putea aprecia curînd ceea ce în­seamnă în special pentru clasa munci­toare franceză rolul jucat de social-de­­mocraţie. Trebuie repetat că discursul care a redat cel mai limpede sensul anti­­sovietic al acordurilor de la Paris, este discursul lui Guy­­Viollet, secretarul ge­neral al partidului socialist. Partidul ca­re-şi asumă, ca partid, responsabilitatea cea mai grea, este partidul socialist. Or, nu trebuie să fii un mare profet pentru a ghici că reînarmarea Wehrmachtului sau , chiar numai încuviinţarea refoa­rmării, va apăsa greu i pe umerii muncitorului fran­cez. Dacă acordurile contracarează mişcarea pentru destinderea internaţională, de care toată lumea se bucura în 1954, socialiştii sânt aceia — dacă nu chiar ei singuri — care poartă răspunderea faţă­­de opinia publică în general şi faţă de opinia mun­citorească în special. Dar nu trebuie con­fundaţi conducătorii partidului socialist cu militanţii săi. Din acest punct de vedere, ultimele zile ale anului trecut au fost marcate de un fapt de o considerabilă im­portanţă : multiplicarea acţiunilor comune ale socialiştilor şi comuniştilor împotriva reînarmării germane. Un ziar din nord a publicat o simplă listă a acestor acţiuni ; ele ocupă o pagină întreagă. In uzine, în micile orăşele, în cartierele marilor oraşe, aceste legături reînnoite nu vor rămâne fără viitor, căci ele poartă în sine germe­­nele unităţii muncitoreşti, temelia tuturor succeselor democratice. Atunci cînd naziştii ne-au ocupat ţara, s-a creat o unitate care grupa partidul clasei muncitoare, socialişti, catolici, pa­trioţi de toate nuanţele. Exemplul nu este prea îndepărtat şi nici uitat. Drumul spre o unire largă a tuturor francezilor este deschis. Nu ştim dacă a­­ceastă unire se va realiza foarte repede — acest lucru este posibil — dar vedem că ea este pe cale să se înfăptuiască. Aş vrea să închei. Cred că şi dumnea­voastră, ca şi mine aţi simţit ce au în­semnat cele 10 zile de dezbateri pentru lupta poporului francez împotriva unei politici pe care nimeni, nici chiar pronta­torii ei, nu îndrăznesc s-o laude. Fără îndoială, jocul mereu fals al de­mocraţiei burgheze permite această mon­struozitate, atunci cînd Mendes-France în­suşi recunoaşte împotrivirea poporului francez faţă de reînarmarea Germaniei occidentale, s-au găsit 287 de deputaţi ■eAee: dl! volet acc...de re 1:0 ;1... Slăbiciunea acestor deputaţi apare cu atît mai vădită atunci cînd o punem faţă în faţă cu forţa poporului francez. Deja presa engleză vorbeşte pe un ton dezamăgit; dej­a presa yankee se nelini­şteşte, se enervează, insultă din nou Fran­ţa şi strigă că ea­­ inspiră „mai mult milă decît dispreţ“, deja opinia publi­că franceză se regrupează, se pregăteşte pen­­tru noi bătălii. Prieteni, Nu trebuie să vă îndoiţi de poporul francez. El este acela care va avea ulti­mul cuvânt şi, cu acesta, pacea şi priete­nia. El va face să răsune în acest an, aşa cum a răsunat în acea vară pe stadioa­nele Bucureştiului, frumoasa lozincă a tineretului lumii: „Pace şi prietenie“. MARIANA: Tu nu eşti Mendes-France, eşti Mendés-Deutschlandl... (Din „Irodalmi Ujsăg") PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VÂ! SAPTAMINAL POLITIC - SOCIAL - CULTURAL , ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Hr. t (431) \ Jj­­GÎO Li® Vineri 7 ianuarie 1955 © 6 pagini 35 bani Concertele Filarmonicii din Sofia Orchestra Filarmonicii din Sofia — sosită recent în Capitala ţării noastre—şi-a început activitatea sub forma unui colectiv de ar­tişti amatori. In anu­l 1929, Saşa Popov, prof­fesor de vioară la Academia de muzică din Sofi­a, a organizat cu această formaţie primul concert simfonic în Bulgaria. Sub conducerea eminentului dirijor Slaşa Popov, acest colectiv a devenit, în puţină vreme, o formaţie de prim rang, care a repurtat însemnate succese. In anul 1936, orchestra a devenit de stat, avîn­d ca prim dirijor pe Saşa Popov. După eliberarea Bulgariei de sub jugul fascist, la 9 septembrie 1944, această forma­ţie a fost reorganizată, alăturîndu-i-se un cor mixt de 120 persoane, o formaţie de muzică de cameră şi o orchestră de muzică popu­lară. Activitatea Filarmonicii din Sofia cu­prinde — pe lîngă concertele simfonice obiş­nuite, concerte populare date pentru oamenii muncii la locul de producţie şi concerte edu­cative. Programul concertelor care vor avea loc în Bucureşti cuprinde lucrări ale unor compozi­tori ca : P. Vladigherov (dansuri romîneşti), Hagiev (Suită de dansuri pentru tineret), Paul Constantinescu (Brîul), George Enescu (Rapsodia I), Haciaturian (Dansul Săbiilor şi Lesghinka), Ceaikovski (Simfonia IV-a), Beethoven (Simfonia a Vil-a), Mussorgski (Tablouri dintr-o expoziţie) ş.a. Orchestra este condusă de dirijorul Saşa Popov, artist al poporului, laureat al Pre­miului Dimitrov, decorat cu Ordinul pentru ştiinţă şi artă, şi cetăţean de onoare al So­fiei. Saşa Popov şi-a câştigat merite însem­nate în organizarea Filarmonicilor de Stat din oraşele Stalin, Russe, Pleven. In cadrul concertelor date de Filarmonica din Sofia îşi vor da concursul şi soliştii Vasil Cervaev — violonist şi Liuba Encevia —, pianistă, laureaţi a­i Premiului Dimitrov. „Noi vrem pace !“ Desen: IR. TOIDZE ­in balet nou la Opera Maghiară de Stat din Cluj Pregătirea premierei baletului maghiar „Năframa“ de către Opera A­aghiară de Stat din Cluj ne-a prilejuit cel mai intim contact cu aria Republicii Populare Ro­mâne. Nu este însă primul, deoare­ce în vara anului trecut, cu ocazia­ minunatului Festival al Tineretului desfăşurat la Bucureşti, am avut deja ocazia să facem cunoştinţă cu ea. E uşor de înţeles cu cîtă plăcere am primit invitaţia colegilor noştri români şi cu cîtă bucurie am venit în Romînia pentru a pregăti prima reprezentaţie a baletului „Năfra­ma" la Opera Maghiară de Stat din Cluj. Baletul „Năframa“ a luat naş­tere ca rezultat al colaborării noas­tre cu compozitorul şi dirijorul Ke­­nessey; aceeaşi colaborare creatoa­re a dus şi la reprezentarea bale­telor „Csizmás Jankó“, „Majális“ şi „Csárdajelenet“. „Năframa“ este un balet realist cu temă populară, In a cărui muzică, pe lîngă nume­roase motive populare, întîlni­m și multe elemente de muzică cultă. Unitatea muzicală a operei se da­­torește în primul rînd faptului că muzica se pretează foarte bine la interpretarea coregrafică. Deosebit de aceasta, opera serveşte pina la capăt desfăşurarea realistă a acţiu­nii dramatice. Acest balet, spre deosebire de cele de tip vechi, nu constă dintr-o succesiune neîncheiată de dansuri şi părţi pantomimice, ci se bazea­ză pe o totală continuitate în des­făşurarea acţiunii. Tocmai de aceea reprezentarea lui nu este o sarci­nă uşoară, maii ales cînd este vorb­a de un ansamblu de balet care face cunoştinţă abia acum cu arta dan­sului de tip nou. La Opera Maghiară de Stat din Cluj am pornit la lucru cu dansa­tori în majoritate tineri care au ca­pacităţi şi pregătiri diferite. Lipsa mijloacelor de exprimare a fost compensată de rîvna și munca de­votată a colectivului, fapte care au Harangozó Gyula Artist emerit al Republicii Populare Ungare contribuit la realizarea cu succes a baletului. Prin munca noastră am urmărit două scopuri : să reprezen­tăm „Năframa“ la un înalt nn­vel artistic iar, pe de altă parte,­ în cursul pregătirii, să contribuim la ridicarea nivelului profesional al colectivului de balet al Operei Ma­ghiare. In această operă şi corpul de balet are sarcini tot atît de grele ca şi soliştii, participînd tot tim­­pul la acţiune. Printre membrii corpului de balet, ba chiar şi pr­in­tre solişti există dansatori, care, cu cîţiva ani în urmă, au fost munci­tori şi şi-au început cariera de dansatori în cadrul echipelor de dans ale uzinelor respectiv. Ast­fel, este Albu Aurel, care a dansat cu mult succes în rolul lui „Ferko“. El a făcut importante progrese datorită sîrguinţei şi talentului său. Deoarece nu am mai avut o­­cazia de a lucra cu un ansamblu atit de tînăr şi cu­­capacităţi atît de deosebite, am fost nevoiţi sa aplicăm o metodă de mun­că peda­gogică cu totul nouă. Judecind du­pă rezultatele excepţionale pe care le-a obţinut ansamblul cu ocazia premierei, se pare că metoda de lucru a fost justă Desigur, rezul­tatul nu ar fi fost acelaşi, dacă membrii ansamblului n-ar fi lucrat cu atîta însufleţire, dacă ei n-ar fi fost atît de conştiincioşi şi dor­nici de a învăţa. Reprezentarea baletului „Nă­frama“ a exemplificat nu nu­mai în acest domeniu eficacitatea prieteniei şi colaborării romîno­­maghiare; în cadrul corpului de balet al Operei Maghiare de Stat ne întîlneam zi de zi cu exemplul colaborării sincere, frăţeşti, dintre dansatorii romîni şi maghiari. Dansatorii maghiari tălmăceau ce­lor care nu înţeleg limba maghiară îndrumările noastre, iar cite un dansator român care îşi însuşeşte mai repede figura de dans îşi aju­tă tovarăşii unguri într-un spirit colegial. Deci, reprezentarea „Năframei" a avut loc sub semnul colaborării romî­no-maghiare. Sperăm că acest spectacol va cuceri deopotrivă dra­gostea şi aprecierea oamenilor mun­cii români şi maghiari. Corpul de balet al Operei Maghiare de Stat din Cluj va trebui să primească şi mai departe sprijin în vederea dez­voltării lui pe linie artistică, şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Din partea noastră, dacă se va ivi vreo ocazie potrivită şi va fi posibil, vom contribui şi în viitor cu bucurie la dezvoltarea corpului de balet al Operei Maghiare de Stat din Cluj. In acest număr: • DINA COCEA: Un popas la teatrul de amatori C.F.R. — Gara de Nord (pag. 2-a). • Interpretarea — o problemă însemnată a dezvoltării cinematografiei noastre (pag. 2-a). • GEORGETA HORODINCA: Un erou care putea să fie al timpului nostru (pag. 2-a). • EUGEN LUCA: Drumul unui erou (pag. 3-a) • S. A. GHERASIMOV: Dramaturgia cinematografică sovietică (pag. 4-a). • Dr. N. STERESCU şi Dr. D. MUJNAI: Aspecte ale activităţii revistelor medicale (pag. 5-a). • Şt. M. STOENESCU : Sub Steaua Polară (Pag.- 5-a). • VALTER ROMAN : Planuri condamnate la eşec (pag. 6-a). (Continuare in pag. 6-a) Munca teatrului cu autorii dramatici ir»'*« ^ ^ v a exist­­to,«, roluri \ • $Jti deschizi J tffml şi drag ’­oţi, dăruiţi cau. _j.frînd viabilitatea t . .iiimărate opere dramat, hioroase tradiţii realiste ale ă' .c romîneşti sint legate de dramaturgia naţională a lui Alecsan­dri, Caragiale, Hajdeu, Delavrancea. Initor­rea teatrului rus a început odată cu operele lui Gogol, Şcedrin, Ostrovschi, Tolstoi, iar naşterea Teatrului de Artă este indisolubil legată de numele lui Cehov şi Gorki. Aceste exemple ne arată că progresul artei teatrale este in mod decisiv condiţionat de dramaturgia originală, că dezvoltarea profe­sională a regizorului şi actorului depinde în primul rînd de munca asupra pieselor origi­nale, de apariţia unor opere dramatice carac­terizate prin conflicte puternice, prin curaj şi îndrăzneală creatoare. Acest adevăr a căpătat în ultimii ani o răspîndire tot mai largă, prinzînd viaţă în munca teatrelor noastre, prin căutarea şi găsirea unor forme şi metode noi de colaborare între teatre şi autorii dramatici, înfiinţarea consiliilor artistice ale teatrelor şi plasarea problemei colaborării cu autorii dramatici în centrul preocupărilor lor repre­zintă o etapă nouă în munca teatrelor, o experienţă care merită să fie cântărită, exami­nată. Credem că nu este de prisos să dă­m cîteva aspecte din activitatea consiliului artistic al teatrului nostru, bănuind că ele pot avea valabilitate şi pentru alte teatre. Putem constata în primul rînd că prezen­tarea piesei de către autor direct acelora care o vor regiza şi interpreta, direct şi fără intermed­ul diferitelor instanţe care, nu arareori, duceau la îngreunarea procesului de finisare a pieselor, lungind în mod simţitor drumul piesei spre scenă — are mai multe rezultate bune. Faptul că actorul şi regizorul V. Moldovan Directorul Teatrului Naţional L. Caragiale" pot discuta piesa cu autorul ei desfiinţează acea deosebire nedorită care a existat până acum între piesa apărută într-o revistă lite­rară şi piesa reprezentată pe scenă, scriito­rul şi actorul discutând de pe aceleaşi poziţii creatoare, adică de pe poziţiile artei scenice. Şi actorul şi scriitorul învaţă mult în urma acestor confruntări din cadrul consiliului artistic. Actorul sare ocazie să cunoască pro­bleme ale esteticii marxist-leniniste, zbuciu­mul şi clocotul scriitorului, lărgindu-şi astfel orizontul şi cunoştinţele, iar scriitorul, la rîndul său, va cunoaşte probleme ale proce­sului de creaţie al actorului, va cunoaşte cerinţele scenei, al căror cel mai competent cunoscător este actorul. Discutarea şi analiz­area pieselor antre­nează şi cointeresează actorii fruntaşi ai teatrului în sarcina stimulării concrete a dramaturgiei, îi face să se gândească profund asupra diferitelor probleme legate de piesa propusă. Actorul conștient analizează temei­nic textul, caracterul fiecărui personaj, limbajul, conflictul piesei­ etc. El va fi inte­resat, nu numai atunci cînd i se­ va oferi un rol bun, dar îl va interesa însăși soarta piesei. Actori de frunte ca Ion Manolescu, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Tanţi Cocea, Dina Cocea, Niky Atanasiu şi alţii, participînd activ la dezbaterile, consiliului artistic, ajută in mod concret la limpezirea problemelor puse, la îmbunătăţirea lucrărilor analizate. Ca un rezultat firesc al acestor dezbateri, care au contr­buit la munca rodnică a unor scriitori, în stagiunea actuală au intrat în repertoriul teatrului nostru piese ca : „Îndră­gostiţii“ de Maria Banuş, „Citadela sfărî­­mată“ de Hor­ia Lovinescu şi „Trestiile de aur“ de Mioara Cremene. Exemple de acest fel furnizează şi munca altor teatre cu autorii dramatici. Aşa s-a realizat „Arcul de triumf“ de Aurel Baranga la Teatrul Municipal, „Pîrjolu!“ de Cezar Pestrescu şi­ Drelu Bondi, la Teatrul Armatei, „Drumul soarelui“ de Virgil Stoenescu la Teatrul Tineretului, „Avansarea şefului“ de Eugen Naum la Teatrul Naţional din Cluj, „Mereu împreună“ de L. Brukstein la Teatrul din Baia Mare, „Doamna noastră“ de Horvath Augustin la Tg. Mureş, „Torente de primăvară“ de K. Balia la Sf. Gheorghe etc. Dar cu toate că unele rezultate au început să se­rvească, activitatea consiliilor artistice în ceea ce priveşte munca cu autorii drama­tic­­e încă departe de a fi satisfăcătoare Deseori, se întimplă ca unii membri ai con­siliilor artistice să vină la şedinţe nepregă­tiţi, după ce au citit piesa superficială fără să mediteze adânc asupra problemelor ei. Din păcate, o asemenea atitudine ma­nifestă şi valoroşi actori, care ar putea să ajute în mod substanţial pe autorii dramatici, ca Gh. Ciprian şi Radu Bel­igan. Dar, mai grav este că unii actori sau regizori, din considerente neprincipiale, din comoditate, se eschivează de la luarea unei poziţii ferme. Există cazuri de nesinceritate, de menajare şi de cocoloşire a lipsurilor pe motive ca acestea : „să nu jignesc“ sau „să nu­ se sidere“. Ultima şedinţă a consiliului artistic al teatrului nostru, de pildă, care tre­buia să discute un poem dramatic al scriito­rului Radu Boureanu, nu s-a putut ţine deoa­rece n-au venit decît doi membri ai consiliu­lui. Lucrarea scrii­tor­­ului Radu Boureanu are, fără­­ îndoială, o seamă de lipsuri, dar atitu­dinea membrilor consiliului artistic este cu atît mai reprobabilă. Aceste căzu­i, fie că este vorba de o insu­ficientă pregătire, fie de nesinceritate şi teamă de a spune adevărul, împiedică desfă­şurarea unor dezbateri ample, deschise, pasionate, la un înalt nivel principial. Uneori, chiar regizorii, care ar trebui să fie un exemplu în stimularea discuţiilor vii şi docu­mentate, dau dovadă de lipsă de interes, comoditate şi pasivitate. Astfel, la teatrul nostru, regizorul principal Sică Alexandrescu, care prin priceperea, calificarea, experienţa şi pregătirea sa necontestate, poate­ să dea o contribuţie de seamă în munca consiliului, neglijează în mod permanent această sarcină. In altă ordine de idei, activitatea consiliu­lui artistic al teatrului nostru ca şi aceea a celorlalte consilii se resimte de pe urma absenţei ,de la dezbaterile sale a unor scrii­tori şi critici de artă competenţi. De lucrul acesta ne-am dat seama cu toţii mai de mult timp. A sosit momentul însă ca problema antrenării unor scriitori şi critici să nu m­ai fie amânată, astfel încît pr­mele şedinţe ale consiliului nostru artistic să se bucure de o componenţă lărgită. Acestea ar fi unele aspecte ale unei laturi a problemei. Latura ■ cealaltă o reprezintă autorul şi piesa sa. înainte­ de toate,­ credem — în urma expe­­rienţei ■consiliului artistic­ al Teatrului­ Naţio­­­nal „I. L. Caragiale“ — că autorii trebuie să fie mult mai exigenţi faţă de propriile lor lucrări. Este necesar să se înţeleagă că auto­rul­ este chemat să fie primul şi cel trai sever crit­c al lucrării sale, câştigând astfel încre­derea actorilor, dându-se chiar exemplu, şi mobilizându-i în privinţa exigenţei. Dacă autorului îi lipseşte această calitate, este totuşi necesar ca el să se străduiască să aibă mai multă înţelegere şi calm în faţa­­părerilor actorilor, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna dintre cele mai juste. Numai o astfel de atitudine a scriitorului ii va da curaj actorului-­­să-şi­­spună deschis şi hatârit­­părerea, îl va mobiliza in munca da stimu­lare a dramaturgiei noi. Manifestările de nerăbdare, de excesivă sen­sibilitate, de susceptibilitate nejustificată, ale unor scriitori ca Horia Oeleanu, C. Con­stantin ş.a. demobilizează şi decepţionează pe uniii actori, membri ai consiliilor artistice. Şi aceasta deoarece mulţi dintre ei s-au obiş­nuit in ultimii ani să asculte cu răbdare şi cu aviditate părerile critice în legătură c­u munca lor. Ei s-au obişnuit să repete de zeci de ori o scenă pentru a găsi şi exprima în mod convingător trăsăturile eroului pe care îl reprezintă, ei s-au obişnuit de aseme­nea să fie chiar schimbaţi dacă nu corespund într-un rol, ceea ce, după un timp îndelungat de repetiţii, este foarte dureros pentru un actor Autorul care vine în faţa actorilor cu un text nefinisat, neîngrijit şi pe deasupra se mai şi supăra că nu este criticat, nu poate să se aştepte la «un prea mare credit din partea consiliului artistic. Graba de a vedea p­eşi cît mai curînd în repetiţii, îi, face pe unii autori să uite că un text dramatic plat, fad, lipsit de ciocniri puternice, de caractere in­teresante, tipice, nu poate deveni niciodată un spectacol interesant, impresionant. Există autori care n-au încă experienţă, care nu cunosc încă suficient tehnica scenei, legile dramei, dar prezintă un text care este scris cu pasiune irezistibilă, care transmite spec­tatorilor mesajul vieţii clocotitoare. Dacă aceşti scriitori nu se vor grăbi şi vor cântări fiecare frază, fiecare cuvânt, atunci actorul şi regizorul sânt obligaţi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a suplini stîngăciile şi lip­surile piesei, inerente unui începător, îmbogă­ţind cu priceperea şi talentul lor, ideile au­torului. Teatrul nostru a avut un astfel de

Next