Contemporanul, iulie-decembrie 1955 (Anul 9, nr. 26-52)

1955-07-01 / nr. 26

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI­VA­L SAPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL , ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 26 (456) § Vineri 1 iulie 1955 9 6 pagini 35 bani Apelul de la Helsinki Datorită eforturilor opiniei publice se vor întîlni pentru prima oară după zece ani, în condiţiile unei lumi scindate, şefii celor patru mari puteri. Lumea întreagă îşi îndreaptă speranţele spre ei. Prima lor datorie este de a învinge neîncrederea reciprocă. Adunarea Mondială a Păcii, care a reunit pe reprezen­tanţii a 68 de ţări, a creat certitudinea că, cu toate diver­genţele profunde şi diversitatea opiniilor, un acord asupra unor probleme importante poate fi realizat şi numeroase probleme pot fi rezolvate astăzi prin tratative. Opinia publică mondială s-a ridicat împotriva politicii de forţă, împotriva blocurilor militare, împotriva cursei în­armărilor şi a înspăimîntătoarei primejdii a războiului atomic. Acordurile de la Geneva, încetarea războiului în Indo­china, conferinţa de la Bandung, neutralitatea Austriei consfinţită printr-un tratat, declaraţia de la Belgrad — toate acestea sunt roade ale trezirii opiniei publice care şi-a găsit expresia în poziţia guvernelor. In problema dez­armării şi a armelor atomice care a rămas nerezolvată din cauza unor contradicţii ireductibile pînă în prezent punctele de vedere s-au apropiat a fit­ de mult încît un acord nu mai este decît o chestiune de bunăvoinţă. In pro­blema securităţii, principiile adoptate la conferinţa de la Bandung au arătat că pe un întreg continent colaborarea paşnică între ţări cu orînduiri sociale diferite poate fi în­temeiată pe concepţii de felul acelora care au fost procla­mate de China şi India. Adunarea de la Helsinki a demonstrat că dacă confe­rinţa celor patru va ţine seama de opinia publică, ea va constitui o primă etapă în construirea unei Europe în care să fie garantată securitatea tuturor statelor europene, în care acestea să păşească pe calea unei strînse colaborări economice şi culturale. Această operă este legată de re­­unificarea Germaniei, în afara oricărei coaliţii militare, a unei Germanii ferite de renaşterea militarismului. Tot în acest spirit, conferinţa celor patru puteri are misiunea de a pregăti prin tratative evacuarea trupelor străine de pe insula chineză Taiwan (Formoza). Conferinţa trebuie să vegheze la stricta respectare a a­­cordurilor de la Geneva cu privire la Indochina. Ea tre­buie să dea Organizaţiei Naţiunilor Unite posibilitatea de a dobîndi un caracter cu adevărat universal, prin include­rea Republicii Populare Chineze. Mai există însă forţe căro­ra le convine războiul rece şi acţionează împotriva unei apropieri între cele patru mari puteri. Adunarea de la Helsinki cheamă opinia publică a tuturor naţiunilor lumii să se împotrivească acestor forţe şi să sprijine pe participanţii la tratative. Cauza păcii va fi pînă în cele din urmă încununată de succes dacă forţele iubitoare de pace, care au ţeluri co­mune, şi îndeosebi diferitele mişcări pentru apărarea păcii, marile organizaţii pacifiste de orientare creştină şi social­­democrată vor întreprinde acţiuni unite pentru a risipi neîncrederea şi a apăra pacea. Contradicţiile internaţionale pot fi rezolvate, pas cu pas. Speranţele popoarelor pot fi împlinite. O MARE PUTERE Existi o mare putere cu un caracter spe­cial. Nu-i trecută pe nici o hartă, fiindcă nu are frontiere precise, fiindcă nu se întinde pe un continent sau altul. Nu are un guvern propriu, ca Franța, de pildă, nu are un anu­mit regim de stat. Nu, nu-i trecută pe harta politica a lumii. Dar această mare putere şi-a impus pre­zenţa, în ultimii ani, în principalele eveni­mente internaţionale, prin greutatea sa spe­cifică pe arena mondială, prin uriaşa răs­pundere care-i revine în stabilirea unui des­tin paşnic al omenirii, prin forţa pe care o reprezintă. Este vorba de opinia publică in­ternaţională. Rolul acestei mari puteri în actuala con­junctură internaţională s-a făcut simţit. Ea a fost unul din factorii principali care au pus capăt războiului din Coreea; ea a îm­piedicat pe un Vandenberg, atomist cu viziuni apocaliptice, să arunce bomba atomică în Coreea; ea a silit pe agresorii americani să se aşeze la masa verde. Această mare putere a adus o serioasă contribuţie la încetarea „războiului murdar“. Opinia publică a fost şi este unul din fac­torii importanţi care au silit guvernele oc­cidentale să accepte soluţia tratativelor în­­tr-o serie de probleme acute, ca dezarmarea, problema austriacă etc. Forţa acestei mari puteri rezidă nu numai în uriaşul număr al oamenilor pe care-i re­prezintă, ci şi în conştiinţa acestor oameni.­xperienţa evenimentelor din ultimele de­cenii a arătat cît de nefastă este pasivitatea faţă de acţiunile anumitor guverne, cît de nefast este scepticismul faţă de forţa pro­prie şi cît de dăunător este fatalismul în faţa evoluţiei situaţiei internaţionale. Oame­nii lucizi au fructificat această experienţă. In zilele noastre, oamenii de bună credinţă nu mai stau cu mîinile în sîn, privind cu re­semnare desfăşurarea evenimentelor, ei iau o atitudine activă şi categorică. _ Guvernul francez urmărea să transporte muniţii împotriva paşnicului popor vietna­mez. — Noi nu vom încărca aceste armei — au jucat docherii din sudul Franţei. Agresorii americani urmăreau nu numai continuarea, dar şi extinderea conflictului co­reean. — Nu admitem această crimă ! — a inter­venit opinia publică. Trubadurii bombelor atomice descriu cu satisfacţie efectele ei destructive, ameninţă violent cu exploziile ei. — Nul — a răsunat glasul opiniei publice. Şi semnatarii Apelului de la Viena au ară­tat că atomiştii nu pot lucra după capul lor înfierbîntat. Conştiinţa că războiul nu este o fatalitate, că marile probleme politice se pot soluţiona prin discuţii cinstite; conş­tiinţa că pacea poate fi cucerită numai prin luptă, hotărîrea fermă de a lupta pentru viitorul paşnic ameninţat de spectrul bom­belor atomice — iată izvorul forţei opiniei publice internaţionale. Imperialiştii denumesc această mare putere o „mişcare comunistă“. Nimic mai fals ! Această mare putere întruneşte oameni de cele mai diferite convingeri politice şi cre­dinţe religioase. In frontul acestei mari puteri luptă un docher francez alături de un pastor canadian, un miner negru alături de un savant englez, un ţăran hindus alături de un parlamentar suedez. Adunarea Mon­dială de la Helsinki a dovedit odată mai mult cît de largă este baza mişcării pentru apărarea păcii. In al doilea rînd, să facem o succintă con­fruntare. Calomniatorii profesionişti din ma­rile metropole apusene califică drept „comu­nistă“ mişcarea pentru pace, pentru că ea se pronunţă în favoarea unor probleme pen­tru care militează şi Uniunea Sovietică. De pildă , Ea se ridică împotriva amestecului în treburile interne ale statelor. — Mişcare comunistă­­ — decide un con­gressman american. Dar Walter Lippman — american 100 la sută după toate opiniile ofi­ciale americane — observă : „Oricine face o călătorie în Europa occidentală se poate convinge de faptul că chiar în cercurile con­ducătoare din ţările vest-europene domneşte o nervozitate provocată de amestecul nostru mult prea zelos în treburile interne ale aces­tor ţări“. Potrivit raţionamentului congressmanului american, Walter Lippman ar fi un „agent comunist“. Ceea ce ni se pare un paradox. Partizanii păcii se pronunţă pentru trata­tive în loc de ameninţarea armelor. Exact ceea ce subliniază şi republicanul Cole, mem­bru al Comisiei mixte a Congresului pentru problemele energiei atomice: „...pacea în acest secol atomic poate fi cucerită numai pe calea unei diplomaţii înţelepte care lu­crează încet şi care nu prezintă o tendinţă nici spre o pacificare laşă, nici spre o aro­ganţă nedemnă“. Asemănarea între obiectivele politicii ex­terne a U.R.S.S. şi lozincile de luptă ale mişcării pentru pace nu provine dintr-o în­rudire ideologică sau dintr-un misterios „complot comunist“. Nu. Adevărul este că Uniunea Sovietică a militat şi militează în politica sa nu după interesele unor anumite grupuri financiare — cum fac alte mari puteri — ci după interesele de viaţă ale popoarelor, care sunt şi interesele poporului sovietic. Aşa se şi explică ataşamentul po­poarelor faţă de politica externă a Uniunii Sovietice, aşa se şi explică de ce în marile probleme internaţionale U.R.S.S. şi opinia publică mondială fac front comun. O remarcă simplă : consiliul pentru pro­blemele internaţionale din Philadelphia a or­ganizat în rîndurile membrilor săi un refe­rendum ale cărui rezultate sînt foarte semnificative. La întrebarea — „Sînteţi de părere că S.U.A. trebuie să acorde sprijin militar lui Cian Kai­ şi pentru ca acesta să cucerească continentul chinez ?“ — cinci persoane au răspuns afirmativ, 107 au răspuns negativ, iar o persoană s-a abţinut. La întrebarea — „Sînteţi de părere că S.U.A. trebuie să efec­tueze o blocadă a Chinei comuniste?" — zece răspunsuri au fost afirmative, 99 ne­gative, patru abţineri. La întrebarea — „Credeţi că coexistenţa paşnică cu Uniunea Sovietică este posibilă?“ — au fost primite 78 de răspunsuri afirmative, 12 negative, iar 23 de persoane s-au abţinut. Ei bine, dacă reprezentanţii marilor puteri occidentale ar acţiona deschis, sincer şi con­secvent pe linia intereselor opiniei publice din propriile lor ţări, aceasta i-ar susţine. Dar atîta vreme cît unele cercuri promovează în politică interese meschine de grup, oa­menii nu pot aştepta mărinimia unui mi­nistru de externe sau luciditatea unui di­plomat. Ei se simt răspunzători de propria lor soartă şi, peste capul cercurilor restrînse, acţionează ca atare. O asemenea acţiune, de o uriaşă însemnătate, este Adunarea Mon­dială a Păcii de la Helsinki. Reprezentanţi din 68 de ţări s-au întrunit în „oraşul alb al nordului“ pentru a avea un schimb de păreri în legătură cu marile probleme care frămîntă omenirea. Rodul acestor discuţii li­bere, uneori pasionante, este Apelul de la Helsinki. In acest important document, opi­nia publică internaţională îşi exprimă satis­facţia pentru progresele realizate în destin­derea internaţională, încrederea în spiritul tratativelor, speranţa că problemele rămase încă în litigiu ar putea fi rezolvate la con­ferinţa celor patru. „Contradicţiile interna­ţionale — subliniază Apelul — pot fi rezol­vate, pas cu pas. Speranţele popoarelor pot fi împlinite“. Apelul umple de încredere oamenii de bunăcredinţă care-şi vor spori eforturile pen­tru ca spiritul tratativelor să triumfe asupra forţei. Eforturile lor, alături de eforturile unor state iubitoare de pace, pot fi încunu­nate de succes. Pentru că astăzi, opinia pu­blică — această mare putere — nu poate fi ignorată. Ea nu-şi trimite, e adevărat, re­prezentanţi diplomatici la diferite întîlniri interstatale. Iar prezenţa ei, autoritatea ei, se fac simţite. Acest adevăr a fost sezisat şi de unele cercuri care se tem cumplit de această prezenţă, de această autoritate. As­cultaţi ce opinează ziarul din Köln „Rheini­scher Merkur“: „O conferinţă eficace a celor patru mari puteri poate însemna începutul sfîrşitului pentru lumea occidentală, deoare­ce la conferinţă participă şi un partener ne­văzut : dorinţa de pace care exercită o pu­ternică presiune asupra politicienilor occiden­tali. Există pericolul de netăgăduit ca oa­menii de stat occidentali să fie nevoiţi să facă concesii opiniei publice din propriile ţări“. „Rheinischer Merkur“ a remarcat un fapt evident: „partenerul nevăzut“ nu poate fi ignorat; dimpotrivă, el poate sili oamenii de stat occidentali să facă concesii opiniei pu­blice din propriile ţări. Numai că participarea „partenerului ne­văzut“ la conferinţa de la Geneva nu în­seamnă „începutul sfîrşitului lumii occiden­tale“, ci „începutul sfîrşitului“ unei politici ostile intereselor opiniei publice; mai mult chiar — ea „va constitui — cum subliniază Apelul de la Helsinki — o primă etapă în construirea unei Europe în care să fie ga­rantată securitatea tuturor statelor europene. In care acestea să păşească pe calea unei strînse colaborări economice şi culturale“. Participarea „partenerului nevăzut“ ar putea constitui o primă etapă în stabilirea secu­rităţii depline în Extremul Orient. Cei care încearcă să pună „condiţii prealabile“ conferinţei de la Geneva, să o orienteze spre probleme care n-au nimic comun cu destinderea internaţională, ar trebui să ţină seama de forţa uriaşă pe care o reprezintă marea mişcare mondială pentru apărarea păcii. Ion Cîrje In acest număr: • EUGEN LUCA: Poezia lui Eugen Frunză (pag- 3-a) • Discuţia asupra Dicţionarului limbii romine literare contemporane. Ar­ticole scrise de Acad. C. I. PARHON şi Prof. ŞTEFAN MIRCESCU (pag. 5-a) • VICTOR VINTU: Revedere (reportaj) (pag. 5-a) • COMENTATOR: Despre „necesitate“ şi sinceritate în relaţiile inter­naţionale­ (Pag- 6-a) • JEAN-PAUL SARTRE: „Nekrassov“ (fragment) (pag. 6-a) Despre scenariile regizorale ale filmelor artistice romîneşti­ ­ Filmul artistic ia naştere după un scena­riu literar, operă literară independentă a cărei destinaţie este de a fi transpusă în imagini cinematografice şi care constituie baza ideologică şi artistică a oricărei creaţii cinematografice. Considerîndu-se şi aportul celorlalte arte care ajută la compunerea fil­mului şi mijloacele specifice ale cinemato­grafiei, se creează totdeauna pentru filmul artistic un scenariu regizoral, un plan de creaţie al filmului, programul ideologic, ar­tistic, organizatoric, tehnic, al echipei­ care lucrează filmul. Teoria artei cinematografice sovietice definește scenariul regizoral drept tratarea cinematografică a operei lite­rare, traducerea ei în limbajul încadra­­turilor cinematografice care se succed corespunzător cu desfăşurarea logică a acţiunii. Munca asupra scenariului regizoral constituie cea mai importantă muncă speci­fic cinematografică (după ce scenariul lite­rar a fost definitivat); el conţine compoziţia întregului film. In cinematografia sovietică scenariul re­gizoral conţine într-o puternică sinteză ar­tistică, pe lîngă materialul literar şi con­cepţia regiei, linia de creaţie a fiecărui rol în raport cu posibilităţile infinite ale artei filmului, linia creaţiei operatorului de imagine, aceea a compozitorului, a sceno­grafului, machieurului, inginerului de sunet, monteurului. A „îmbogăţi" scenariul literar în tratarea regizorală nu înseamnă însă a deforma sce­nariul literar. Ocupîndu-se de relaţiile între scenariul literar şi scenariul regizoral, regi­zorul sovietic V. V. Nemoliaev scrie : „Sce­nariul regizoral este desăvîrşirea deplină a muncii privind scenariul literar, şi în ei — de la primul pînă la ultimul cadru trebuie să existe ideea scenariului, logica dezvoltării subiectului şi a caracterelor. De aceea mun­ca privind scenariul regizoral trebuie să fie dusă — în mod obligatoriu — cu participa­rea autorului“. (V. V. Nemoliaev „Organi­zarea producţiei de filme” în revista „Pro­bleme de cinematografie” nr. 5 din 1952, pag. 32). Pe acest drum au mers regizorii Victor Iliu şi Marietta Sadova în filmul nostru „Mitrea Cocor“ de pildă. Cu între­gul respect cuvenit spiritului romanului, ei au dat o nouă valoare celor mai multe epi­soade în tratarea regizorală. Astfel un bun exemplu îl constituie scena praznicului de la Ghiţă Lungu, după moartea tragică a părin­ţilor lui M.trea­sc­or. Cu ce s-a îmbogăţit pasajul respec­tiv din scenariul literar în tratarea regizo­rală ? S-au determinat mai profund mişcă­rile sufleteşti ale personajelor, starea sufle­tească de adîncă tristeţe a lui Mitrea — figura principală a episodului — în raport cu ceea ce se întîmplă în jur. Mişcările aparatului, determinate de necesităţile tema­tice, pun în valoare mai bine indiferenţa lui Mitrea faţă de oaspeţi, ipocrizia durerii confecţionate ad-hoc la musafirii care ar mîncat la praznic, conflictul surd existent între Mitrea şi frate-său, chiaburul Ghiţă Lungu cu nevastă-sa. Regizorii n-au completat numai scenele existente în roman ci au îmbogăţit scena­riul literar în ansamblul lui, creînd cu curaj un număr de episoade noi, pe baza sugestii­lor date de roman, pe linia dezvoltării acţi­unii din roman. Apreciind reuşita filmului cu ocazia prezentării sale în Uniunea Sovie­tică (1953), ziarul „Pravda“ observă că „păstrînd linia fundamentală a romanului in ce priveşte subiectul şi forma artistica, regizorii au creat o serie de episoade remar­cabile. Dintre acestea, cele mai reuşite sînt scenele de mase, minarea soldaţilor spre front, episoadele din cazarmă". Paul Călinescu lucrînd asupra scenariului regizoral al filmului „Desfăşurarea“, şi co­­laborînd cu scriitorul Marin Preda, l-a con­vins de faptul că prin trecerea nuvelei în sce­nariul literar şi al acestuia în scenariul regi­zoral, anumite schimbări efectuate în spirit creator sunt obligatorii prin însăși natura transpunerii dintr-un gen literar în altul, dintr-o formă artistică în alta. Numai un asemenea mod de a lucra asu­pra scenariului regizoral poate să-l cointe­reseze în elaborarea acestuia şi pe scriitor. II. Uneori, regizorul nu lucrează suficient a­­supra scenariului regizoral şi prezintă o lu­crare mai slabă decît scenariul literar, în care imaginile literare sînt sărăcite şi în care colaboratorii regizorului nu găsesc prilej de stimulare a fanteziei lor artistice. Un ase­menea scenariu regizoral nu poate duce de­cit la imagini cinematografice palide, banale, de care autorul scenariului lite­rar se plînge cu drept cuvînt. Iată, de exemplu, un fragment din scenariul li­terar „Nepoţii gornistului“ de Cezar Pe­­trescu şi Mihail Novicov şi fragmentul co­respunzător dintr-o variantă a scenariului regizoral elaborat de regizorul Dinu Ne­­greanu pentru filmul cu același nume (seria l-a): „Pe stradă, vîntul vestitor de furtună suflă din ce în ce mai puternic, ridicînd ca pe jos odată cu frunzele smulse, foi de hîrtie, resturi de cîrpe și alte gunoaie. Norii întunecaţi înaintează ameninţător, brăzdaţi pe alocuri de fulgere îndepărtate. Pintea s-a oprit pentru o clipă în mijlocul străzii pen­tru a se orienta. Zărind apoi grupul de oa­meni din colţ, aleargă pînă într-acolo. De pe un prag, care-l înalţă cu un cap de­asupra celorlalţi, un subofiţer citeşte pro­clamaţia : „însufleţiţi de datoria sfîntă ce ni se impune, hotărîţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crîncen război, pornim la luptă cu...“ Un tunet puternic acoperă cuvintele sub­ofiţerului. O răbufnire de vînt a spart unde­va un geam. Pintea, cu ochii mari, nevoind să creadă, roteşte privirea parcă aşteptînd sprijin de la cei din jur. Insă toate privirile pe care le întîlneşte sînt la fel de încordate. — Ferdinand întîi prin graţia lui dumne­zeu şi voinţa naţională rege al Romîniei — se aude iar vocea subofiţerului — ...am de­cretat şi decretăm : Articolul unu — întreaga armată se mobilizează. Articolul doi — pri­ma zi de mobilizare va începe la ora 12 în noaptea de 14 spre 15 august 1916...“ Pintea ascultă înmărmurit. Nu mai e nici o îndoială ! Fără a aştepta sfîrşitul se în­toarce greoi şi păşeşte încet spre casă. Pică­turile grele ale ploii pornesc să cadă din ce în ce mai repezi.“ In scenariul regizoral, scena se prezintă astfel: Pe strada Atelierului la colţ. Exterior — zi înnourată (vînt şi ploaie) . Sunete de goarnă. 83. Plan mijlociu. Pintea iese repede pe poartă şi urmărit de aparat s-a oprit o clipă în mijlocul străzii, pentru a se orienta. Pe lîngă el trec 3-4 oameni fugind. 84. Plan general. Trecătorii şi oamenii de prin case fug spre colţul străzii de unde se aude goarna. 85. Plan apropiat. Pintea a stat o clipă, apoi fuge, ieşind din cadru. 86. Plan general. Văzut din spate, Pintea aleargă şi el c­e ceilalţi. începe să picure cu stropi grei. 87. Plan mijlociu. Pe o prispă joasă un subofiţer aşteaptă, în timp ce alături 3-4 gornişti sună prelung din goarnă. Aparatul se dă înapoi repede, prinzînd grupul de oameni adunaţi şi pe Pin­tea care s-a oprit. 88. Prim plan. Pintea abia răsuflînd aşteaptă cu nerăb-f­dare să vadă ce s-a întîmplat. 89. Plan mijlociu. Gorniştii au încetat. Subofiţerul scoate o hîrtie şi începe să citească. Etc., etc. Ulterior scena aceasta, ca şi altele, a mai fost îmbunătăţită dar în film ea a ieşit tot săracă, după cum era în scenariul regizo­ral. In episodul filmat e o zi senină, specta­torului îi vine greu să desluşească pe chipul lui Pintea Dorobanţu adînca sa tulburare. Ideea dramatică din scenariul literar aproape că s-a pierdut. De obicei, atitudinea necreatoare faţă de prelucrarea scenariului literar provine şi din cauza desconsiderării importanţei pe care o are în creaţia filmului scenariul regizoral. Dar scenariul regizoral este el însuşi un act de creaţie şi ca atare nu poate fi conceput ca un semi-fabricat. Neterminarea scenariu­lui, amînarea găsirii detaliilor semnificative pentru zilele filmării, neprecizarea ambian­ţei etc., duc la fabricarea de cadre de film şterse, neinteresante, sub imperiul improvi­zaţiei şi provoacă mari greutăţi tuturor artiştilor din echipă. Aceasta e şi una din cauzele pentru care o parte din filmele noas­tre artistice nu au o muzică frumoasă şi adecvată. La majoritatea filmelor create pînă acum, compozitorul a fost chemat odată cînd a semnat angajamentul şi a doua oară cînd filmul era aproape gata, fiind rugat să scrie muzica pe baza imaginilor văzute, în termenul cel mai scurt cu putinţă. In scena­riile regizorale muzica nu e prevăzută aşa cum s-ar cuveni, adică nu există indicaţii sau sugestii pentru compozitor, raporturile între regizor şi compozitor devin funcţionă­reşti, acesta e împins către o muncă de mîn­­tuială. Unele scenarii regizorale nu conţin indicaţiile de metraj. Orice artist îşi propor­­ţionează opera înainte de a porni la lucru. Aceasta e o necesitate imperioasă în condi­ţiile cinematografiei, unde creaţia se spri­jină pe un complicat proces tehnic și unde există o anumită limită de metraj general (cam o oră și jumătate trebuie să dureze Valentin Silvestru (Continuare In pag. 4-a) Noi piese pe scenele teatrelor din Moscova In ultima stagiune, teatrele din Moscova au prezentat o serie de noi şi interesante spectacole. Trebuie să menţionăm în primul rînd piesa lui V. Rozov: „Intr-un ceas bun“, montată de Teatrul Central pentru Copii. In prezent, această piesă se repetă la Teatrul de Artă din Moscova, în vederea efectuării unui turneu prin regiunile în ca­re se lucrează la desţelenirea pămînturilor. „Intr-un ceas bun“ — a treia piesă a tî­­nărului dramaturg V. Rozov — vorbeşte despre tinereţe, despre căile pe care le ale­ge în viaţă tineretul. Eroii principali ai piesei sînt nişte absolvenţi ai şcolii medii, în faţa cărora se pune problema alegerii unei profesiuni. Unii dintre ei pornesc la drum cu încredere, cu curaj, alţii, cum e, de pildă, Arcadi Averin nu sunt în stare să privească calm şi raţional primul eşec pe care-l întîlnesc în drumul lor. Piesa nu ne arată în întregime destinul eroilor, dar la­să se întrevadă evoluţia lor. Calea pe care merg este complicată, uneori chinuitoare, dar pînă la urmă intră în cursul larg şi lu­minos al vieţii. Piesa şi spectacolul te în­vaţă cum să trăieşti, dar această învăţătu­ră nu este prezentată în mod didacticist ci prin intermediul unor personaje veridice, de o mare forţă artistică. Dramaturgia sovietică îşi alege din ce în ce mai mult temele din actualitate. Unele spectacole cu teme contemporane nu sunt lipsite de anumite lipsuri, dar şi acestea, ca şi piesa „Intr-un ceas bun“ de V. Rozov, sînt consacrate temelor care interesează şi emoţionează în mod profund spectatorii. A. Korneiciuk a răspuns importantei hotărîri a Comitetului Central al P.C.U.S. cu privire la avîntul agriculturii, prin piesa sa „Aripi“. Ea a fost pusă în scenă de Teatrul Mic. Fe­nomene dăunătoare ca fariseismul, bîrfeala sunt demascate în noua piesă a lui Niko­­lae Pogodin „Cavalerii baloanelor de să­pun“, pusă în scenă de Teatrul de Satiră. Piesa „Cheia de cristal“ de E. Bondareva, montată de Teatrul de dramă şi comedie din Moscova ne prezintă un aspect din via­ţa glorioşilor grăniceri sovietici, tratînd te­ma vigilenţei oamenilor sovietici. In rîndurile opiniei publice sovietice a trezit un deosebit interes montarea piesei lui A. Stein — „O afacere personală“ de că­tre Teatrul „Maiakovski“. Prezentată la în­ceput în timpul turneului acestui teatru la Leningrad, ea s-a bucurat după aceea de mult succes şi la Moscova. Evenimentele legate de acuzaţia falsă ridicată împotriva unui comunist cinstit, inginerul Hlebnikov,­­ iată în cîteva cuvinte conţinutul acestei piese. Robul principal în acest spectacol este interpretat de ac­torul L. Sverdlin, bine - cunoscut publicului din filmele sovietice. Problema vieţii, a moralei, a normelor etice, a luptei împotriva rămăşiţelor capita­lismului din conştiinţa oamenilor, ocupa un loc însemnat în lucrările dramaturgiei so­vietice din ultimul timp. Această temă este tratată în noua piesă a lui A. Sofronov, „Inima nu iartă“, a cărei acţiune se desfă­şoară într-unul din colhozurile de pe Don. După Teatrul de Artă, şi Teatrul de dramă şi comedie din Moscova a realizat punerea ei în scenă Un eveniment interesant în viaţa artisti­că din Moscova a fost montarea piesei tî­­nărului dramaturg, V. Pistolenko din oraşul Cikalov, intitulată „Dragostea Annei Berez­­ko“, la Teatrul dramatic „K. S. Stanislav­ski“. Eroina principală a acestei piese este o absolventă a Institutului Pedagogic care pleacă să muncească într-un îndepărtat sat izolată. Ea este încon­jurată de zeci de oa­meni cinstiţi ca şi ea. — Spectatorul este con­vins că Anna îşi va găsi fericirea alături de un om demn de firea ei cinstită şi cu­rată. Apropiată ca temă de piesa lui V. Pisto­lenko este şi piesa dramaturgului gruzin G. Kelbakiani, „Ea şi-a schimbat adresa“, pu­să în scenă de Teatrul „A. S. Puşkin“. Tea­trul Central de Păpuşi, sub conducerea ar­tistică a lui S. Obrazţov, prezintă noul său spectacol „Un caz de divorţ“. Această pie­să a lui E. Speranski, scrisă în gen de vo­devil se bucură de mult succes.­­ Multe spectacole noi a prezentat în aceas­tă stagiune şi Teatrul „Mossoviet“, binecu­noscut spectatorilor din Romînia. El a fost primul teatru care a jucat la Moscova „So­­mov şi alţii“ — ultima lucrare dramatică a lui Gorki. Scrisă în anul 1931, această piesă a fost descoperită după moartea marelui scriitor, printre manuscrisele sale. Spre deo­sebire de alte piese gorkiene, acţiunea pie­sei „Somov şi alţii“ se desfăşoară în anii puterii sovietice. Piesa şi spectacolul ne a­­rată în mod convingător că duşmanii jos­nici ai poporului, care încearcă să atace cu­ceririle istorice ale Marii Revoluţii Socia­liste din Octombrie, sunt sortiţi pieirii. Pe scena aceluiaşi teatru s-a jucat piesa tine­rilor dramaturgi I. Seghel şi L. Kulidjianov — „Fiica noastră”, care are drept temă familia sovietică. Spectatorii au întîmpinat cu căldură spectacolul cu piesa „Furtul“ de Jack London, avînd ca interpretă pe Vera Mai­ețkai­a în rolul Margarrettei Chalmers. A­­ceastă piesă este prezentată și de Teatrul Central al Transporturilor. O serie de piese, dintre care multe fac parte din fondul clasic al dramaturgiei so­vietice, au fost reluate în această stagiune. In primul rînd trebuie să menţionăm piesa „Omul cu arma“ de N. Pogodin la Teatrul „Vahtangov“, un spectacol luminos şi emo­ţionant despre Revoluţia din Octombrie. Du­pă spectacolul „Baia“, Teatrul de satiră a prezentat o altă comedie satirică a lui Ma­­iakovski — „Ploşniţa“. In repertoriul teatrului din Moscova este pe larg reprezentată dramaturgia clasică rusă. Se montează cele mai însemnate lu­crări ale dramaturgiei clasice şi contem­porane din ţările de democraţie populară. La teatrul de satiră, unde de cîţiva ani ţine afişul „O scrisoare pierdută“ de I. L. Caragiale, se bucură de o deosebită popu­laritate a spectacolul cu o altă piesă romî­­nească — „Ultima oră“ de M. Sebastian. Teatrul „Puşkin“ din Moscova prezintă a­­cum la Leningrad piesa cunoscutului drama­turg bulgar contemporan O. Vasiliev : „Cel ce caută fericirea“. La Teatrul de dramă și comedie din Moscova se prezintă piesa „Păcatul“ a scriitorului clasic polonez S. Jeromski, în prelucrarea lui Leon Krucz­­kowski. Cel mai însemnat eveniment al stagiunii a fost montarea capodoperei dramaturgiei universale „Hamlet“, la Teatrul „Maiakov­­ski“. In spectacolul pus în scenă de N. Oh­­lopkov, rolul lui Hamlet este interpretat de S. Samoilov, un talentat actor care a jucat in numeroase filme. La Moscova s-au jucat şi alte piese ale lui Shakespeare. Atenţia iubitorilor de teatru a fost atrasă de inter­pretarea lui V. Thaosaev — artist al po­porului din R.A.S.S. Osetină — care a ju­cat în limba maternă rolul principal din spectacolul „Othello“, la Teatrul „Mosso­viet“. Teatrele din Moscova au prezentat noi spectacole cu piese ale lui Moliére şi Vol­taire, Hugo şi Fielding, Schiller şi Haupt­mann, Galsworthy, Jonna Brand — o scri­itoare progresistă contemporană din Austra­lia — spectacole cu piese după romanele lui Balzac şi Stendhal. In repertoriul teatrelor din Moscova îşi găseşte oglindire năzuinţa oamenilor sovie­tici de lărgire a legăturilor culturale şi de întărire a prieteniei între popoare, în nu­mele păcii, din întreaga lume. Boris Velghin Scenă din actul doi al piesei lui J. Galsworthy „Pe viaţă şi pe moarte" prezentată la Teatrul de dramă şi comedie din Moscova, din Siberia. Acolo îl întîlneşte pe Serghei Teriaev, directorul unei şcoli şi se căsăto­reşte cu el. Dar, din primul an de căsni­cie se dovedeşte că Ania, cu caracterul ei sincer, cinstit, este diametral opusă lui Te­riaev, om orgolios, egoist şi carierist. Este greu să te desparţi de un soţ atunci cînd ai un copil mic, dar Ania găseşte în ea re­sursele necesare pentru ca să facă acest pas. Rămînînd singură, Ania nu se simte

Next