Contemporanul, ianuarie-iunie 1956 (Anul 10, nr. 1-26)

1956-01-06 / nr. 1

Proletari din toate ţările, unițî-văl SAPTAMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 1 (483) • Vineri 6 ianuarie 1956 • 6 pagini 35 bani IN LUMINA DOCUMENTELOR CONGRESULUI O problemă de bază a istoriei noastre: Formarea poporului romín și a limbii lui R­aportul de activitate al Comi­tetului Central al Partidului Muncitoresc Romín, prezentat de către tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la cel de al doilea Congres al partidu­lui, conţine o mare bogăţie de idei, a­­precieri şi critici cu privire la munca oamenilor de ştiinţă din ţara noa­stră. Arătînd „succesele mari dobin­­dite în anii regimului democrat­­popular în diferite ramuri ale ştiin­ţei“, raportorul se opreşte, cum este nu numai logic, ci şi necesar, şi asu­pra lipsurilor constatate in activita­tea diverselor discipline ştiinţifice, cărora le schiţează unele dintre sar­cinile lor imediate. Pe mine, ca lingvist, mă intere­sează, în primul rînd, indicaţiile date istoricilor în legătură cu problemele de bază ale istoriei noastre. Pe lingă întocmirea unei istorii a României, operă de sinteză creatoare, pe baza concepţiei marxist-leniniste, atît de necesară oricărui cetăţean luminat al patriei noastre, pe lingă periodi­zarea istoriei, de care au absolută nevoie, între alţii, toţi cei ce studia­ză limba, literatura şi arta româ­­nească în evoluţia lor de-a lungul veacurilor, figurează şi cercetarea problemei importante pentru noi din punct de vedere atît ştiinţific cit şi naţional , problema formării poporu­lui român. Această problemă interesează deo­potrivă pe istorici, ca şi pe lingvişti, pentru motivul că formarea poporu­lui nostru şi formarea limbii lui sint indisolubil legate una de alta , nu se poate vorbi de existenţa rominilor, ca colectivitate etnică distinctă, decît in momentul cind limba latină din părţile de răsărit ale imperiului ro­man, unde a luat naştere poporul nostru, căpătase, ca urmare a dez­voltării ei în condiţii istorice spe­ciale, un aspect aparte, care o deo­sebea, din punct de vedere practic, adică al posibilităţii de înţelegere (sau de comunicare), atît de aspec­tele ei anterioare, aşa cum re­cu­noaştem din operele literare, ştiinţi­fice etc., latineşti transmise nouă, cit şi de aspectele dobîndite de ea, ia­răşi drept consecinţă a unei evoluţii fireşti în condiţii de asemenea spe­ciale şi diferite de la una la alta, în celelalte provincii ale fostului impe­riu roman. Pentru vremea aceea, tră­sătura cea mai caracteristică, dacă nu singura care deosebea o colecti­vitate etnică de alta şi un individ de altul, o constituia limba : era român cine vorbea romîneşte, aşa cum era slav, de pildă, cel ce vorbea o limbă slavă. , Cu extrem de rare excepţii, proble­ma formării poporului român a fost pină acum cercetată exclusiv de isto­­rici, după cum de problema formării limbii române s-au ocupat numai lingviştii. Este adevărat că şi unii şi ceilalţi luau în consideraţie­ în cite un capitol special rezultatele obţinu­te în domeniul de activitate pe care situaţia obiectivă îi obliga să-l soco­­tească înrudit de aproape cu al lor. Dar­ atît lingviştii, cit şi mai ales, ionicii recurgeau la luminile confra­ţilor de cealaltă parte a hotarului stabilit în chip artificial între istorie şi lingvistică mai mult ori mai pu­ţin formal, fără a lega, adesea fără măcar a încerca să lege organic cele două probleme, care sunt, în fond, două aspecte ale uneia şi aceleiaşi probleme: unul privind procesul et­nic, celălalt, procesul lingvistic al naşterii colectivităţii sociale româ­­neşti. De aceea comisia instituită de ple­nul Academiei R.P.R. în sesiunea din vara anului trecut, are drept sarcină cercetarea şi rezolvarea concomitentă a problemei formării poporului ro­mân şi a limbii lui. Pentru ducerea la bun sfîrșit a acestei foarte impor­tante sarcini, comisia, în cadrul că­reia vor lucra istorici, lingvişti, ar­heologi, antropologi şi etnografi, a întocmit un plan de muncă extins de-a lungul mai multor ani şi îmbră­­ţişînd toate aspectele problemei aici in discuţie. Cred că prezintă interes pentru ci­titorii „Contemporanului“ o prezen­tare sumară a principalelor teme în­scrise în planul comisiei. Ca prim punct figurează cercetarea vieţii ma­teriale şi spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R., bazată pe săpături arheologice şi pe studiul circulaţiei monetare în Dacia romană şi în Moldova. Ur­mează cercetarea istorică a ro­manizării în regiunea balcano-dună­­reană, pornindu-se, bineînţeles, de la populaţiile autohtone existente atît la nordul Dunării cit şi in Peninsula Balcanică în momentul cuceririi a­­cestor teritorii de către romani. Con­tinuarea firească, în ordine cronolo­gică, a acestui capitol sunt cerceta­rea arheologică şi cea strict istorică (pe bază de izvoare literare) a pe­rioadei prefeudale şi a feudalismului timpuriu. In ce priveşte această ulti­mă perioadă se vor studia şi institu­ţiile juridico-politice prefeudale romî­­neşti care supravieţuiesc în epoca feudalismului timpuriu. Temele pur lingvistice au de obiect limbile autohtone (tracă şi iliră), considerate atît ca materie de studiu în ele înseşi, cit şi mai cu seamă, din punctul de vedere al participării lor la formarea limbii române, apoi numele de locuri şi de persoane de pe teritoriul unde a luat ea naştere, particularităţile lingvistice ale roma­nităţii orientale şi elementele slave ale limbii române. Cercetarea acestor laturi ale problemei are de scop să lămurească, pe de o parte, condiţiile de ordin strict lingvistic care au dus la formarea limbii noastre, iar pe de altă parte, dezvoltarea ei în epoca de convieţuire romîno-slavă. In ultimele două capitole ale pla­nului de muncă sunt prevăzute cerce­tări antropologice şi etnografice. Acest vast plan de studii va fi adus la îndeplinire treptat, prin co­laborarea, sub conducerea comisiei de pe lîngă Prezidiul Academiei R.P.R., a tuturor unităţilor acesteia direct interesate prin preocupările lor curente la rezolvarea problemei aici în discuţie, şi care sunt institu­tele de istorie, institutele de lingvis­tică, Muzeul Naţional de Antichităţi şi secţia de Antropologie a Institutu­lui de Endocrinologie. Pentru temele neînscrise în planurile acestor uni­tăţi, comisia va face apel la specia­lişti din afară, a căror pregătire şi activitate îi indică să lucreze în ca­drul ei. Vom avea, cu siguranţă, pri­lejul să colaborăm cu specialiştii din ţările vecine pe care îi interesea­ză de asemenea, deşi în grade dife­rite, problema noastră. Membrii comisiei ataşate Prezidiu­lui Academiei R.P.R. işi dau seama de marea răspundere pe care şi-au luat-o, angajîndu-se la rezolvarea acestei probleme importante pentru poporul nostru din punct de ve­dere ştiinţific şi naţional. Ei sînt în­credinţaţi că vor izbuti să ajungă la rezultate satisfăcătoare şi, în orice caz, calitativ superioare celor dobîn­dite pînă acum. Acad. Iorgu Iordan MIRCEA VELEA : Pictorul in documentare (Expoziţia interregională de artă plastică). CRONICA OPTIMISTULUI OMUL NOU T­r­ed că faci iar cronica optimistului ■— îmi spu­­­­­ne cineva privi­ndu-mă peste um­ărS; ai renîin­­tat să mai cutreieri uzinele? — Nicidecum! — zic eu. — Spune-mi­ unde te mai duci ? — Secret profesional. Tot ce pot să-fi împărtă­șesc este că nu am de gînd să mă specializez in terminologie tehnică. Nu voi deveni topitor sau strungar şi nici inginer mecanic. Fiecare cu rostul său. Vreau numai să înţeleg o lume de care­ altă­dată eram străin şi care, de fapt, este poporul. — Imi închipui că stind în dogoarea cuptorului şi pe tractor, în bătaia viatului, începi să pricepi. — Vreau să înţeleg omul nou. Ştiam şi simţeam de mult că există, acum îl caut pe şantiere şi ei mi se dezvăluie. Dar ar fi o greşeală să-ţi închipui că-l văd pentru că am păşit pe uşile de fier ale atelierelor. E adevărat că la fintîna arteziană de scîntei a fontei topite, sufletele oamenilor muncii se profilează mai bine. Cu toate astea, fonta curge tot atit de feeric şi in lumea de tip vechi, unde oa­menii sint altfel. Există o muscă la arat, să ne ferim a deveni o muscă pe maşini, adică nişte inte­lectuali aplaudînd de departe truda oamenilor care construiesc o rinduire nouă, amuzindu-ne ca de un spectacol inedit. Cine a stat prea mult lingă sobă şi pe teren solid, caută adesea senzaţii tari, puţin viscol la munte, puţină furtună pe mare. Nu senza­ţii trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obşteşti. ..Lipsite de viaţă sunt în unele opere literare figurile noii so­cietăţi" a zis tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum îţi explici acest lucru ? — Aştept să mi-l lămureşti dumneata. — A existat în veacurile trecute o modă a pasto­­ralismului care bîntuia în societatea aristocratică. Oamenii de la curte se îmbrăcau cu veşminte de păstori, croite în stofă fină şi mătase, luau şi cite o oaie pieptănată bine şi cu fundă şi se jucau de-a păstorii. Unii făceau şi pe pescarii. Dar cine citeşte literatura inspirată de această modă nu-şi face o idee de chipul cum trăiau adevăraţii păstori şi pes­cari ai vremii. Mai tirziu, în jurul anului 1800, pe cind trăia Deliile, înflorea un nou virgilianism. Re­zemaţi pe fu­jut ginţa şemineului,­în faţa doamnelor îmbrăcate in gustul antic, poeţii declamau despre încolţirea seminţelor, cultura legumelor. Dar cum trăiau adevăraţii ţărani, n-ai să ghiceşti din opera lor.­­— Nu văd unde vrei să ajungi. — Uzina, cîmpul, vaporul, laboratorul, pot să fie simple decoruri. Prin faptul de a le pune pe scenă, nu înseamnă că am intrat în „esenţa fenomenelor social-istorice"descrise". Un om care îşi schimbă pe rînd costumul, grimîndu-se ca forjor,­­­ metalist, me­canizator, colectivist, nu va izbuti să ne facă să simţim prezenţa morală a mai multor oameni. Prin urmare, se cade să mergem, pretutindeni, pe toate locurile de muncă, în­ căutarea sufletului nou, sub feluritele veşminte de lucru. Nu poate să existe de­cit un singur om nou ; dacă frămintă plinea ori scu­tură eprubeta deasupra flăcării, asta, după opinia mea, este secundar. — Adică, pe cite înţeleg eu, dumneata vrei să spui că sunt unii care fiind atenţi numai asupra ineditului plastic, al mediului de unde-şi scot eroii, uită pe omul adevărat. — Cam aşa ceva. De pildă, erau pictori care lu­crau cu model în atelier. Modelul era ceea ce era, o femeie să zicem nu urîtă, dintr-un anume strat al societăţii şi din anume mahala a oraşului. Pictorul scotea din dulap felurite costume şi o picta pe rînd ca turcoaică, spaniolă, cu chitara, dama în albastru etc. Crezi că prin acest truc izbutea a pătrunde su­fletul femeii orientale, al spaniolei din popor, al fe­meii din marea burghezie? Nu, fireşte. Un mare creator poate la urma-urmei, mai ales în plastică, să descopere omul nou, în feluritele lui ipostaze, în­­tr-o sală de recepţie sau la reprezentaţia operei „Aida". — Chiar pe turnători ? — Ba bine că nu. L-ai văzut pe acel bărbat tînăr şi visător, cu faţa brăzdată, severă şi brună, care asculta religios, ieri, la teatru, şi care tresărea cind se stingea lumina şi punea mina deasupra frunţii ca să distingă mai bine actorii luminaţi de lustru­­rile de pe scară ? Ştii cine era ? — Vreun profesor. ■- —■ Aş­! Un topitor de la- o-uzină,.-un evidenţiat in muncă şi intr-adevăr un om care citeşte. De altfel, în sală, ca pretutindeni în sfera socialistă, publicul e format din muncitori, studenţi, intelectuali, de oa­meni de pe toate şantierele de muncă. Şi de n-aş fi ştiut cine e, aş fi ghicit. — După ce ? —Stingerea luminii în sală l-a alarmat, instinc­tiv, se credea în faţa cuptorului de oţel, prin fundul conştiinţei a trecut o scurtă teamă că s-a ars un fir electric şi oţelul începe să se răcească. Topitorul e obişnuit să scruteze mereu fiertura aurie, de aci aerul aparent sever şi melancolic. Astea sunt de fapt gesturi profesionale, nu obligatorii. Mai tipică mi se pare seriozitatea cu care asculta, importanţa pe care o acorda fiecărui cuvînt. Muncitorul nu e plic­tisit, pentru el arta e o oglindă a vieţii. In fond, aveam să-ţi­­spun că sufletul nou nu stă în şapca de muncitor, important este procesul moral latent care trebuie, surprins şi definit, şi care bineînţeles e mult mai complex decît ne închipuim noi acum. De aceea, pe drept cuvînt, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej atrage atenţia asupra „tendinţei de a simplifica rea­litatea". Adevărul este insă, orice ar spune neîncre­zătorii, că niciodată clasa muncitoare n-a fost mai asediată de artişti şi scriitori, înainte, poetul vorbea de eroi .Şi de curteni şi cu asta se încheia universul. Azi, eroul cîntat, pictat, sculptat este poporul. Este cu neputinţă ca în curînd, printre atîtea opere de valoare să nu apară creaţii măreţe. Cine brăzdează mările şi oceanele sfîrşeşte prin a descoperi lumea nouă. — Mă bucur de cele ce-mi spui ! — „Tot ce are mai talentat literatura şi arta ro­­mînească participă astăzi la opera de dezvoltare a culturii", a mai zis tovarăşul Gheorghiu-Dej. Aşa este. Ştii de ce ? Pentru că această cultură e pusă în slujba poporului, şi a avea în vedere propăşirea necontenită a acestui popor este adevăratul patrio­tism. G. Calinescu In acest număr: • cronica drama­tica — W. SIEGFRIED: „La ora 6“. RADU POPESCU: „Zorile Parisului“. (pag. 2-a) • EUGEN LUCA: Ti­pul reprezentativ al noii Renaşteri. (pag. 4-a) • ANDRE WURMSER: Franţa se arată lumii cu adevăratul ei chip. (pag. 6-a) PENTRU UN NIVEL MAI ÎNALT al publicaţiilor Academiei R. P. R. R­evoluţia culturală în ţara noastră are ca efect o creştere uriaşă a cererii de tipărituri de toate felurile. Se precizează, profilul e­­diturilor, fiecare adresîndu-se altui public, şi la fiecare dintre­­ ele numărul de titluri de cărţii şi re­viste sporeşte neconter­it,­ după cum­ ne­contenit sporesc tirajele. Printre cele­lalte edituri care'­publică lucrări ştiin­ţifice, Editura Academiei R.P.R. are o situaţie­ aparte, în primul rînd prin do­meniile de activitate pe care le deser­veşte. • In­ aceste lucrări se­ oglin­desc preocupările multiple ale sec­ţiilor Academiei, ale numeroaselor institute de cercetări­­ ştiinţifice, ale filialelor Academiei de­ la Cluj şi Iaşi şi­ ale­­bazelor de cercetare ştiinţi­fică din Timişoara şi Tîrgu Mureş. Şi cum necontenit se creează alhoi institute, iar cele existente îşi lărgesc şi îşi pre­cizează profilul, numărul domeniilor pe care le îmbrăţişează cercetătorii de sub egida Academiei şi, implicit, numărul domeniilor în care lucrează editura, creşte an de an. Apar astfel publicaţii de matematică, fizică, biologie, agrono­mie, geologie, geografie, astronomie, chimie, energetică, mecanică,­ metalur-­­­gie, medicină, istorie, istorie literară, istoria artei, lingvistică, psihologie, şti­inţe juridice, ştiinţe economice etc., etc.. Numărul lucrărilor­­ştiinţifice creşte atît de repede, încît­ editurile flumal cu mare greutate izbutesc să facă­ faţă ce­rerilor. Aceasta reflectă­ pe ,de­­o­ parte dezvoltarea ştiinţei în ţara­­noastră, pe de altă parte, setea tot mai­­mare de cărţi şi reviste a publicului nostru citi­tor. Editura­ Academiei R.P.R. are în sarcină publicarea lucrărilor originale,­­a lucrărilor de creaţie în­­domeniul dife-­­­ritelor ştiinţe şi uinele dintre ele numai cu mare greutate­­ şi-ar putea găsi loc la alte edituri. Urmează deci să se ob- ,­ţină pentru anul 1956 posibilităţi de tipărire mai mari decît în 1955. Cu spri­jinul Ministerului­­Culturii, aceste­ posi-­­­bilităţi se vor găsi,­dar ele nu vor e­­gala în nici un caz­ volumul cererilor; de pe acum, la unele specialităţi s-au aglomerat, gata de tipar, mai multe manuscrise decît s-ar putea publica pînă la sfîrşitul anului viitor, iar dacă ar fi să­ se accepte toate propunerile secţii­lor şi ale institutelor, s-ar ajunge uşor la cifre de două ori mai mari decît cele de anul trecut. Rezultă de aici că, simpla mărire a numărului de coli tipărite nu este su­ficientă, ci va­­ trebui făcută o selecţie mai severă printre lucrările propuse, admiţîndu-se numai cele mai bune din­tre ele. Pentru unele din cele neadmise ar trebui create­ alte posibilităţi, de e­­xemplu s-ar putea repartiza societăţilor ştiinţifice, care au, mai toate, publica­ţiile lor,­­sau ar putea fi îndrumate spre revistele institutelor de învățămînt su­perior. . Acad. Al. Graur director general al Editurii Academiei R.P.R. (Continuare In pag. 5-a) „Mesaje“ de sărbători A­şa­dar, ei, buni­­ şi evlavioşi­­ creştini, cîţiva din conducă­torii politici ai S. U. A. printre care domnii Ei­senhower şi, Dulles, s-au dus la biserică în zilele Crăciunului, s-au­­proster­nat în faţa icoanelor, au intrat în transă şi­­au cer­ut sfaturi divinităţii spre a şti cum să procedeze în condu­cerea politicii externe.­­ Din această înţeleaptă consul­tare au ieşit „mesajele“ pe care aceşti consecvenţi băr­baţi de stat le-au­ trimis popoarelor din democraţiile populare. A făcut vîlvă pe vremuri în Bucureşti (era prin vara lui 1940) faptul că ambasadorul Angliei la Moscova, Stafford Cri­pps, trecînd prin ţara noastră, a întrebat ipe ministrul de externe al regimului bur­­ghezo-moşieresc de pe a­­tunci, care e metoda sa de lucru în ce priveşte pro­blemele externe (începuse cel de al doilea război mon­dial). Cu toată candoarea şi seriozitatea, acesta a răs­puns : spiritismul. Şi a şi motivat: — Oricît de înţelepţi sau de ingenioşi ar fi cola­boratorii mei, ei nu se pot compara în ce priveşte chestiunile internaţionale cu Talleyrand sau Metter­nich. Iată, ieri seară, au făcut o şedinţă de spiri­tism, au chemat aceste spi­rite şi o problemă gravă relativ la regimul Dunării a fost rezolvată în cinci minute. Englezul s-a frecat la ochi, a primit înmărmu­rit acest răspuns şi a păs­trat o tăcere semnificativ filozofică. Scriitorul acestor rînduri a fost martor ocu­lar la această conversaţie şi-i garantează autenticita­tea. N-am crezut însă că ceea ce se putea întîmpla­­în Ro­­mînia burghezo-moşiereas­­că acum cincisprezece ani, se va repeta pe o scară mult mai înaintată în Sta­tele Unite ale Americii. Astfel, corifeii politicii externe de acolo au cerut bunului dumnezeu să schimbe regimurile din ţă­rile democraţiilor populare, ba, unul din ei, senatorul Paul Douglas, a cerut în mod serios „celui de sus să pedepsească pe aceşti asupritori“. Un alt se­nator republican, William Saad­e, a trimis acestor po­­poare „urarice lumii libere care se unesc cu ale voas­tre (sic !) pentru ca dum­nezeu în marea lui îndu­rare... etc., etc.“ Mai demn şi mai grav, domnul Dulles a cuvîntat în mesajul său: „In a­ceastă sărbătoare, cea mai mare din sărbătorile creş­tineşti... împărtăşim tăria credinţei voastre în dum­nezeu şi privim spre viitor cu speranţe...“ Cugetînd mai adînc, a­­ceste „mesaje“ nu au de ce să ne surprindă. Totdeauna clasele dominante au trans­ferat în lumea cealaltă con­flictele sociale, rezervîn­­du-şi în aceasta de aici profiturile pipăibile şi lă­­sînd celor exploataţi nădej­dea în lumea de dincolo de mormînt a unei vieţi mai bune. Ca materialişti iremedia­bil sortiţi chinurilor fără izbăvire ale infernului, în­cercăm totuşi să interpre­tăm în termeni de raţiune semnificaţia acestor mani­festaţii. Ce înseamnă atunci a­­mestecul acesta direct şi arogant în treburile interne ale altor ţări? A profita de ocazia unor sărbători spre a radiodifuza apeluri direc­te contra felului cum înţe­leg unele popoare să-şi organizeze viaţa, înseamnă a interveni fără nici o jenă în afacerile interne ale altor ţări, principiu pe care ţările occidentului îl doresc aşa de intangibil. Se mai pune şi o altă întrebare. S.U.A. cunosc numai din propaganda tră­dătorilor de ţară, refugiaţi acolo, stările de lucruri de la noi. Ceea ce cunosc însă mult mai bine sunt situa­ţiile din ţările să le zicem „independente“ din Ame­rica Latină. In Nicaragua, Panama, San Salvador, Venezuela, Bolivia şi cele­lalte, guvernele se schim­bă adesea la un telefon de la Washington. Poate fi vorba acolo — ca de altfel în Spania, Turcia, Filipine, Hawai etc. — de libertăţi şi iniţiative individuale ? Şi totuşi aceste ţări desigur „fericite“, nu sunt onorate cu vreun mesaj inspirat d­e voinţa divină. Aceste re­gimuri sunt declarate la State Departament, „de­mocraţii unde domină im­­­­periul legilor“. E cu atît mai stranie a­­ceastă preferinţă pentru amestecul în treburile in­terne ale ţărilor de demo­craţie populară cu cit S.U.A. întreţin cu ele le­gături diplomatice, amba­sade şi legaţii fiinţînd şi la Washington şi în capitalele lor. Mai cunoaşte oare istoria diplomatică cazuri în care o ţară cu care se întreţin relaţii legale să formeze obiectul unor aşa de grosolane imixtiuni in­terne? Doar aceste ţări au intrat în ultimul timp — altele figurau deja — în O.N.U., adică în rîndul ţă­rilor recunoscute ca satis­­făcînd condiţiile Cartei, adică fiind conduse de re­gimuri legale. ★ Ce a declanşat totuşi a­­ceste ieşiri, contrazicînd total spiritul Genevei şi uzanţele dreptului ginţi­lor? Cauzele sînt, desigur, foarte variate. Din ele cîteva ne apar mai preg­nant. Mai întîi, astfel de de­monstraţii confirmă bănu­iala că din partea Statelor Unite nu s-a vo­it sincer, fără ipocrizie propagan­distică internă ori externă, o încetare a încordării in­ternaţionale. Unele ziare americane au informat fals masele cititorilor lor, pre­texted că „mesajele“ „ar fi răspunsuri provocate de declaraţiile inamicale făcu­te de N. S. Hruşciov. In primul rînd, în recen­ta sa cuvîntare, N. S. Hruşciov răspunde tocmai la aceste mesaje care se produseseră cu cîtva timp înainte de cuvîntarea sa în şedinţa Sovietului Suprem. Apoi vorbito­rul nu a­­ făcut decît să regrete prieteneşte me­sajul domnului D. Eisen­hower. Oricît ar susţine un ziar de importanţa lui „New-York Herald Tri­bune“, că „discursul în care N. S. Hruşciov îl atacă pe preşedintele Eisenhower constituie o apreciere tristă de sfîrşit de an a spiritului Gene­vei“, şi ca „liderii sovietici au rupt în modul cel mai dezamăgitor începutul de înţelegere care s-a ivit cu prilejul din vara aceas­ta“, datele sunt date şi cronologic uşor de stabilit. Cine a atacat din senin n-au fost conducătorii so­vietici. Ei au răspuns şi încă foarte amical. Cu atît mai mult, cu cit nu toată presa americană a avut această impresie de­zamăgitoare, deoarece o agenţie de importanţa lui „United Press“ transmite un comentariu al lui Henry Shapira care scrie între altele: „...discursurile lui Bulganin şi Hruşciov au lăsat uşa deschisă atit pentru negocieri ulterioare cit şi pentru noi contacte între şefii de guverne“. Fără îndoială, iniţia­tivele duşmănoase sunt provocate de cercurile de afaceri din Wall­ Street pe care le alarmează perspec­tivele unei politici de pace în care comenzile militare şi cîştigurile uriaşe ale negustorilor de armament Acad. M. Ralea (Continuare în pag. 6-a) DORI­N LAZAR ,­­ Plutaș (Expoziția interregională de artă plastică).

Next