Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)
1956-07-06 / nr. 27
Sesiunea ştiinţifică a Academiei R.P.R. 90 DE ANI DE MUNCA PE TÂRÂMUL ŞTIINŢEI, LITERELOR ŞI ARTELOR Sub aceeaşi cupola 1866-1956. Nouă decenii. In Istoria poporului nostru ■ cei 90 de ani circumscriu o epocă. Este epoca renaşterii culturii naţionale, a dezvoltării pe un drum continuu ascendent, dar nu lipsit de sinuozităţi, a literelor, artelor, ştiinţei. Este epoca nu numai a făuririi in tara noastră a unei culturi proprii dar, totodată, a pătrunderii şi afirmării noastre In orbita culturii mondiale. Anul 1866, data întemeierii Societăţii Literare Române, devenită succesiv. Societatea Academică Romină, Academia Romină, iar In zilele noastre — pe alt plan și un alt cadru — Academia Republicii Populare Romíne, marchează piatra de hotar a Vieții academice Inara noastră. El marchează punctul, modest ca început, de unde istoria culturii noastre poate fi urmărită pe fapte, adăugate cu surplus de la an la an, de la generaţie la generaţie, din care s-a clădit întregul nostru tezaur de valori spirituale. Ne mîndrim astăzi cu acest tezaur.Cu dărnicie, din el, am adăugat la edificiul măreţ al ştiinţei şi culturii universale. Sărbătoririi acestui eveniment, ca un omagiu adus generaţiilor de patrioţi luminaţi, care, în pofida unor condiţii vitrege, au finut nestinsă făclia ştiinţei şi culturii in patria , . noastră, i-a fost consacrată, în principal, Sesiunea ştiinţifică a Academiei Republicii Populare Romine, ale cărei lucrări s-au desfăşurat intre 2—6 iulie a.c. ■ Intru aceasta, sub aceeaşi cupolă au fost reunifi oameni de ■ ştiinţă, Uterari,artişti, tineri siau mai putin tineri, lucrători in institutele de cercetări şi laboratoarele Academiei, în uniunile de creație, profesori universitari, tineri activişti pe tărimul învățămintului. Ca semn* al prețuirii de carese bucură peste hotare ştiința şi cultura noastră,, la această solemnitate şi-au adus omagiul lor valoroşi savanţi şi oameni de cultură din Uniunea Sovietică, R.P. Ungară, R.P. Bulgaria şi din alte țări. Prezența la şedinţa festivă a reprezentanţilor Partidului Muncitoresc Romin şi guvernului, ţării a subliniat, odată un plus, atenţia şi grija părintească pe care statul democratpopular le nutreşte faţă de cei ce-şi consacră munca şi priceperea lor înfloririi necontenite a ştiinţei şi culturii, ca factori de temelie In construirea unei vieţi mai buni In patria noastră. De la tribuna Sesiunii in al cărei prezidiu au luat loc eminenţii academicieni dr. C. I. Parhon, preşedinte de onoare al Academiei R.P.R., Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R., Mihail Sadoveanu, Al. Codarcea, I. S. Gheorghiu, Gh. lonescu-Siseşti, Iorgu Iordan, Atanase Joja, Barbu Lăzăreanu, Gh. Macovei, V. Malinschi, Şt. Milcu, C. D. Nenițescu, Şt. S. Nicolau, E. Petrovici şi S. Stoilov, au fost evocate momentele importante, etapele succesive prin care a trecut viata academicădin tara noastră in decursul celor nouă decenii scurse de la infiintarea Societăţii Literare Romine. Au fost evocate, in ample comunicări ştiinţifice, figurile luminoase ale unor înaintaşi ca Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Grigore Cobilcescu, Traian Vuia, a căror creaţie a fecundat ogorul fertil al ştiinţei şi culturii româneşti, înscriind în cartea de aur a ştiinţei şi culturii, în general, pagini nepieritoare ale geniului poporului român. Sesiunea ştiinţifică a Academiei R.P.R. din 26 iulie a.c. n-a avut însă numai un caracter festiv. Sărbătorirea împlinirii a 90 de ani de viață academică in patria noastră a fost întregită, aşa cum firesc era, prin şedinţe de lucru, prin şedinţe de comunicări ştiinţifice. Căci ce alt omagiu mai puternic poate fi adus generaţiilor trecute, pleiadei de luminaţi savanţi şi oameni de cultură cu care poporul nostru se mindreşte, decit roadele muncii întemeiate — in condiţii cu totul şi cu totul deosebite celor din trecut — pe cuceririle dobindite cu atîta trudă de-a lungul a numeroase decenii ! Ce alt omagiu putea fi adus poporului nostru, harnic constructor al unei vieţi noi, decit bilanţul unor realizări menite să uşureze munca omului, să-i înnobileze sufletul ! Omagiu generaţiilor trecute, semne ale unei activitafi rodnice in prezent — iată cele două coordonate ale Sesiunii ştiinţifice a Academiei R.P.R., consacrată împlinirii a nouă decenii de muncă neobosită pe ţărimul ştiinţei şi culturii In patria noastră. Ca un simbol al legăturii dintre generaţiile vechi şi cele noi, pe fundalul sărbătoreşte îmbrăcat în catifea de culoare gris, sobră, veghează chipurile incadrate într-o uriaşă plachetă memoriaiă ale întemeietorilor Societăţii Academice Române. Printre ei, Vasile Alecsandri, Ioan Eliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Vicenţiu Babeş, V. A. Urechia şi alţii. Un moment solemn. La tribună urcă acad. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R., care într-o amplă cuvintare subliniază importanţa deosebită a evenimentului, evocind totodată drumul lung şi spinos pe care l-au străbătut ştiinţa, literele şi artele în ţara noastră pentru a atinge gradul de înflorire la care se află astăzi. Raportul preşedintelui S-au împlinit 90 de ani de la începutul vieţii academice în ţara noastră, a arătat acad. Traian Săvulescu. Prilej binevenit pentru un popas aniversar, pentru că 90 de ani de muncă ,pe tatimul ştiinţei, literelor şi artelor, pentru un popor intrat tîrziu în orbita culturii, cum este popoml nostru, reprezintă, fără îndoială, un eveniment vrednic să fie înregistrat. Aniversarea celor 90 de ani de viaţă academică în ţara noastră, în acest cadru sărbătoresc şi cu participarea întregului popor, este expresia grijii Partidului Muncitoresc Român şi a regimului de democraţie populară pentru avîntul ştiinţei şi culturii integrate în practica transformărilor revoluţionare prin care trece poporul nostru. Punerea în valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre, reconsiderarea operei fruntaşilor culturii din trecut de pe poziţia ideologică a clasei muncitoare este o datorie patriotică pentru Academia R.P.R. şi pentru cei care slujesc ştiinţei noastre. In cultura trecutului sunt elemente şi tradiţii progresiste de care cultura socialistă se serveşte pentru a merge înainte. Cultura nouă, socialistă, care se înfăptuieşte în focul luptei revoluţionare împotriva culturii burgheze nu înseamnă însă, cum afirmă în mod mincinos duşmanii, ruperea de cultura trecutului. Pentru cercetătorul înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, studiul ştiinţific al contribuţiei fiecărei generaţii şi al operei oamenilor care au ajutat poporul să cucerească dreptul la o viaţă mai bună, la libertate şi independenţă, este o necesitate metodologică pentru a putea întinde o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mîine. Aşezat de milenii la răscrucea drumurilor năvălirilor, răscolit fără încetare de cei ce-i rîvneau bogăţia pămîntului, aflat timp de veacuri sub opresiunea otomană şi habsburgică. Jefuit şi oropsit de stăpâul haini, poporul român n-a avut răgaz să-şi creeze şi să dezvolte mai devreme o viaţă culturală normală şi nu a putut da instituţii pe care să le treacă generaţiilor viitoare, ca acestea să le dezvolte mai departe, aşa cum au făcut popoarele mai mîngîiate de soartă. (Continuare tn pag. 4-a) /*. vf X-'- . (vi ? . ■. • * y ' j.' ,v. . x-\ ,• ’ . , .-z - y-‘-. * . .. Academicianul dr. Ci I. Parhon,președintele de onogre1 (ti. Acadetjtiel R.P.R., j rostește cUvtnTul de deschidere a 'sesiunii. In prezidiu se văd: acad. Tr. Săvulescu, președintele Academiei R.P.R., acad.M. Sadoveanu, acad. O. Macovei, acad. Șt. Mitcu, prim secretar al Academiei, acad.Iorgu Iordan. . Cronica optimistului LA PORTILE ACADEMIEI în 1957 se vor implini cincizeci de ani de la moartea acelui B. P. Hasdeu, pe care Academia R.P.R. a ținut să-l evoce printr-o comunicare a colegului meu Panaitescu-Perpessicius, in cadrul sesiunii actuale, care a recapitulat nouăzeci de ani de trecut academic. După moartea in 1888 a fiicei sale Iulia si in 1902 a sofiei sale, Hasdeu trăia singuratic la" Cîmpina. La 30 ianuarie 1899 i se dăduse la Capșa un banchet de 43 persoane la care toastau Caragiale, Delavrancea, Angliei Demetriescu. In acestan ilustrul bărbat se retrăgea de la direcţia Arhivelor, iar nu anul următor de la Universitate. Se retrăgea, e un fel de a vorbi. Exista atunci acel detestabil obicei de a pensiona automat un om de ştiinţă, profesor, pentru raţiuni de vârstă, fără a-şi pune întrebarea cineva dacă spiritul său nu eraimai viguros și mai de folos ca oricind. Hasdeu suferi in 1907 un atac de hemoragie cerebrală, cu hemiplegie stingă și congestie pulmonară şi muri la 25 august, orele unsprezece şi jumătate. Caragiale care locuia la Berlin aflase că la inmormlntarea academicianului nu venise decit douăzecişişaptede persoane. ,,Acum am inteles — observă el ironic — vorbele lui V. Hugo : Grands hommes, sachez mourir ă temps, adică să nu moară nu la saison morte, cnd nu mai e nimeni in București". Am fost de curind la Cîmpina și am văzut vestitul castel al lui Hasdeu, făcut, pretindea el, prin inspiraţie spiritistă. Este de fapt o ruină al cărei proces de demolifiune trebuie de îndată oprit. Mulfi au ris, cu Caragiale in frunte, de acea zidire sinistră in formă de cruce, cu aer de mică fortăreaţa feudală, din cauza donjonului central, terasele sint împrejmuite de scurti drugi de granit in chip de creneluri, uşa de la intrare e un bloc de granit masiv ce se răsucea pe o osie de fier mediană. Ideea că Hasdeu era spiritualist şi că o asemenea clădire e de natură să inculce cugetări greşite socotesc că n-ar fi întemeiată. Castelul a ieşit din durere şi e un monument al amintirii şi afară de asta o fantazie a unui om de geniu, de loc bizară cum se crede, afară de citeva naivităţi spiritiste, ce pot fi înlăturate şi acoperite. El aduce aminte miniatural de stilul castelului de la Carnavon din ţara Galilor, are un aspect shakespearian izbitor şi nu m-aş fi mirat să-l văd pe Hasdeu cu barba lui prolixă de mag plimbindu-se pe terase şi convorbind cu Hamlet. Zidurile de piatră, domul interior cu scări de fier suind spre o statuie, terasele, rafturile de metal pentru cărfi, toate acestea nu sunt lipsite de frumuseţe şi măreţie. Castelul ale cărui ziduri sínt trainice trebuie, după părerea mea, restaurat, folosit ca o instituţie de cultură locală şi eventual şi ca muzeu hasdean. Cind se pomenesc cu reproş nume de scriitori care n-au fost membri ai Academiei Române sínt uitaţi Gr. M. Alexandrescu şi D. Bolintineanu. Că Societatea Literară s-a constituit in 1866 fără ei pare azi istoricului literar un veritabil scandal. Valoros este V. Alecsandri, dar cei doi sunt Poezia logodită cu Muzica. Cine poate să-şi închipuie lirica romină fără Umbra lui Mircea la Cozia ? Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-o aie valurilor mindre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. Şi ce ar fi devenit poezia noastră fără Mihnea şi Baba ? Mihnea încalecă, calul său tropotă Fuge ca vîntul. Sună pădurile, fîşie frunzele, Geme pămîntul. In 1885, timi a murit, Gr. M. Alexandrescu ar fi putut fi chiar membru al Academiei Române, care luase fiinţă in 1879. Nimeni nu s-a gindit la el Un zvon că poetul nu este in deplinătatea facultăţilor mintale, ieșit dintr-un G. Călinescu (Continuare în pagi na Proletari din toate țările, unicivăl SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 27 (509) « Vineri 6 iulie 1958 • 6 pagini 35 bani Deta Etringia la dreapta : B. N. Livanov şi A. N. Gribov, artişti ai poporului din U.R.S.S., in rolurile Solionic şi Cebutichin din „Trei surori" de A. P. Cehov. Contemporanul La 1 (13) iulie 1881 a apărut revista Viitorul nostru număr (din 13 crt.) va fi consacrat acestei aniversări —“ TABLETE — M. H. A. T. Toţi artiştii Teatrului Academic de Artă, sosiţi de la Moscova, fac parte dintr-o galerie superselectă şi ar trebui schiţate vreo ÎS medalioane nu numai unul. Las pe 14 celelalte tn seama altor creioane prezente In sala noului Teatru de Operă din Bucureşti, cu speranţa că fiecare din dăruiţii interpreţi ai dramei lui Cehov „Trei surori" va pleca de la noi cu cîte unul prins de jiletcă şi corsaj. De altfel, încercind un singur desen, sînt în el rezumate toate, şi-i un pretext de a concentra într-o figură întregul ansamblu, la superlativ. Programul defineşte trupa rusă „Teatrul Academic“. De fapt, e o academie în mers, fiecare din artistele şi artiştii ei e un valoros profesor şi toţi laolaltă constituiesc un curs integral de variată estetică teatrală aplicată. A fi profesor teoretic e la îndemîna oricui citeşte două cărţi şi le învaţă. A ştie una şi a face, e cu totul altceva : toată lumea ştie şi prea puţini fac — iar teatrele sînt pline de papagali care chiar din elita cacatoes, imitatori unii printr'alţii, dau mijlociei, acceptabilă dar monotonă, perpetuitate. Academia din Moscova nu are nevoie de elogii căci trăieşte şi exemplifică artele de teatru pe viu. Zic artele (la plural) pentru că pe scenă se împletesc şi se confundă armonios, ca intr-o formulă complexă de chimie, o sumedenie de componente, de obicei răzleţe. Privirea, vocea, nuanţele, gestul, umbletul, gura, faţa, mişcarea, statul jos şi în picioare, simţirea interioară, cu sensibilităţile ei, pauza, ritmul unei scene şi al actului întreg, sunt tot atitea delicate măiestrii şi tot atîtea arte, pe care le unifică talentul, distribuit în sute de faţete. Urmărită, personaj cu personaj, detaliu cu detaliu, fir cu fir, viaţa celor patru acte ale dramei lui Cehov, din miile de expresii fizice şi de psihologie, nu seamănă două. Inventivitatea amănunţită a locului care dă piesei, îmi permit să zic, un ton de mare nobleţe şi aristocraţie aproape mitologică, e dusă la nesfiţit. Teatrul nostru are de învăţat tot ce nu ştie şi nici nu a presupus, de la majestatea Academiei în vizită la noi. Şi Întruparea ficţiunilor realizate în personaje şi om, şi regia şi tehnicitatea teatrului nostru în cele mai bune mijloace şi exemplare romîneşti ale scenei, îţi dai seama, comparativ, că adeseori dau greş. Criteriile noastre n-au temeliile hieratice ale teatrului rus, cu toate că am izbutit la suprafaţă şi frugal o aparenţă iscusită. Să se observe, la cel care a plecat în seara de 30 iunie de la teatru, asaltat de problemele creionate aci, că i-a lipsit un element esenţial : cunoaşterea limbii grăite în cele „Trei surori". Dacă el ar fi înţeles şi corespondentele de replică ale jocului, tulburarea i-ar fi fost şi mai extensiv complicată. Regia noastră trebuie părăsită pentru căutarea unei rostiri mai adevărate şi mai apropiată de viaţă. Reducerea luxului extravagant al decorului, la indispensabilul simbolic, cere, e adevărat, o simplificare a tot ce am deprins. Risipirea putinei competenţe dramatice in tablouri, cite douăsprezece, un loc de acte, trei sau patru, se rezolvă la noi în adevărate expoziţii de tablouri, de cărţi poştale ilustrate, în vitrine de confizerie şi în etalaje de mobilier pentru cumpărători. Aţi văzut sobrietatea şi discreţia actelor Academiei Ruse ? Aţi văzut distribuirea gindită a luminii ? Şi aţi mai văzut ceva ? — că nu se ridică niciodată cortina între acte, ca să se ploconească vanitatea actorilor aplaudaţi, de ctte şapte ori, şi să rupă cu salamalecuri firul povestirii, treclnd Intristarea tn veselie şi drama tn ridicol ? M-am ataşat de persoana artistului Gribov, secundă cu secundă, i-am spionat figura cu infinitele.Imobilităţi de adecvată psihologie, topite in pronunţarea sentimentului justă. Numai chipul lui e un caleidoscop. I-am pridit mîinile, degetele, aş putea spune şi falangele, în limbajul lor ultrarafinat. I-am auzit glasurile, căci are mal multe. M-a impresionat cum ştie să şadă un cot, cum ştie să se ridice şi să se lase pe o canapea, cum îşi încalecă genunchiul cu piciorul, cum suride, scepticismul Iul egal, tăcerile Iul adinci, suculente, întreruperile lui, spiritul Iui de gingaşă delicateţe. L-am analizat beat, fără nici o vulgaritate din cele care fac din beţivul de teatru un zurbagiu dezlănţuit şi un mocofan cu răcnetul noduros. E un mare meşteşug să te îmbeţi pe scenă fără trivialitate şi să fii umoristic fără să evoci cocina şi pe geambaşul ţuicărit. Echilibru pe un fir de mătase. Un mare artist Gribov ! Şi toţi partenerii şi partenerele lui sunt la nivelul uimitor de omogen al acestui genial ! Tudor Arghezi O CARTE CARE ÎNCĂ NU S-A SCRIS rice carte bună trebuie să fii un prieten al tineretului. Există Insă anumite cărfi care prin ideile şi sentimentele specifice, prin felul deosebit in care sunt scrise, ajung mai repede la inima cititorului tinăr, il cuceresc şi-l transfigurează mai repede. Ele sunt aşazisele cărţi ale unei generaţii, concentrind ca in focarul unei uriaşe lentile miezul de foc al epocii respective. In literatura noastră actuală au fost create multe lucrări interesante, îmbrăţişate cu căldură de tineret. „Mitrea Cocor" prefigurează, intr-un anumit sens, problematica şi sentimentele generaţiei de azi. La fel, cu alte mijloace, realizează acest lucru „Străinul" lui Titus Popovici, carte plină de suflu tineresc, de acea agitaţie ardentă, nepotolită, a adolescenţei unui tinăr şi a unei generaţii. Cu unele excepţii (anumite poezii sau episoade din cărţile bune de proză) se poate spune totuşi că nu s-a scris încă o carte de temelie despre generaţia de azi. Dacă ne mândrim cu cărţi bune despre trecut, cum ar fi „1907" de Tudor Arghezi, „Desculţ" de Zaharia Stancu, „Bălcescu" de Eugen Jebeleanu, „Moromefii" de Marin Preda, „Cronica de familie" de Petru Dumitriu şi altele; dacă sunt cărţi remarcabile despre prezent, înţeles in sens mai larg, adică despre anii de după eliberare (multe ar fi aici de amintit), cărţi pe care tineretul le citeşte cu pasiune şi interes, nu acelaşi lucru l-am putea spune despre operele închinate tinereţii creatoare, aşa cum o cunoaştem pe şantiere şi uzine, la sate şi pe băncile şcolilor, în orice parte şi nu orice coif al ţării noastre. Această carte plină de suflul,, eroic al vieţii tineretului care, biruind adeseori mari greutafi, participă la transformarea ţării, transformindu-se pe sine, această carte n-a fost incă scrisă. Cineva mi-ar putea spune că n-ar fi exclus ca nici să nu fie scrisă o asemenea operă unică, in înţelesul focarului concentric. In cazul acesta ar fi de dorit ca imaginea generaţiei actuale să fie surprinsă, din diverse unghiuri, de mai multe obiective sensibile la marile prefaceri ale sufletului, şi să fie reflectată ca atare. Ar fi deci o imagine colectivă a tinerei generaţii şi cartea despre care vorbim ar putea să aibă mai multe titluri şi să fie alcătuită de fapt din mai multe cărţi. Desigur, nu ne aflăm aici pe un pămint pustiu, şi aşa cum spuneam, există multe semne bune care anunţă opere şi mai bune. L-am amintit pe Titus Popovici cu „Străinul" fiindcă ştiu că lucrarea continuă şi că, alături de Andrei Sabin vor interveni in acţiune şi alti eroi principali, demni reprezentanţi ai generaţiei noastre. Se pare că autorul ne va da in curind, in afara acestei cărţi incă nedeplin elaborată, un alt interesant roman. ..Pămîntul e aproape rotund", inspirat din actualitate. Putem avea deci cele mai fericite surprize, căutind ,,cartea generaţiei". De asemenea trebuie reţinută pasiunea cu care Francisc Munteanu dezbate in lucrările sale problemele tineretului, aţii in „Oraşul de pe Mureş", cit şi in „Lenia" şi celelalte. Foarte interesantă este nuvela „Fereşti întunecate" a lui Marin Preda, prozator dintre cei mai dibaci şi profunzi. Cu interes legitim aşteptăm romanul despre viaţa studenţilor, la care Mircea Zaciu lucrează de mai mulfi ani. Am amintit doar citeva nume şi citeva cărfi care intră in sfera acestor probleme. La fel in poezie au fost desţelenite păminturi fertile In această privinţă. Să amintim doar anumite poezii din lirica lui Mihai Beniuc, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Veronica Porumbacu, A. E. Bakonski şi alţii* Să amintim pe „Lazăr de la Rusca" ^ a lui Dan Deşliu, poem eroic care, chiar dacă are anumite scăderi, rămine In picioare, să amintim „Vara fierbinte" a lui Victor Tulbure, poemele despre tineret ale lui Ştefan Iureş (uneori ele suferă insă de uscăciune şi lipsă de emotivitate), poemul de profundă rezonantă „Oda fulgerelor" de Mihu Dragomir, să amintim apoi unele poezii tinereşti ale lui Andriţoiu, Labiş (căutând mereu, în profunzime), Tiberiu Ulan (liric şi emotiv prin excelenţă), Aurel Rău (imagist şi bun meşter al limbii), Fiorin Mugur, Doina Sălăjan, Aurel Gurghianu, Aurora Cornu, Ion Horea, Niculae Stolan sau Leonida Neamţu şi Ion Gheorghe, dintre cei mai tineri. Toate aceste lucrări, in proză sau iu versuri, ne dau o imagine frumoasă, specifică, a tinereţii, din epoca marilor răsturnări şi construcţiidin anii bătăliei pentru socialism. Totuşi, ele nu sunt incă acea epopeeie care se amintea in cuvtintul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej la închiderea Congresului al ll-lea al U.T.M., acea epopee pe care tineretul a scris-o şi continuă s-o scrie, filă cu filă, in cartea de pămint şi piatră, de oţel şi îndrăzneţe zboruri ale minţii, in cartea vieţii. Tineretul o aşteaptă. Şi cred că nu zadarnic. Ion Brad (Continuare in pag. 2-a) UNELE PROBLEME ARZĂTOARE ALE CREAŢIEI MUZICALE Congresul XX al P.C.U.S. ne-a chemat să analizăm cu atenţie procesele reale din viaţă, să studiem mai adine esenţa lor, să înlăturăm schematismul, abstractizarea şi părerile preconcepute, să reflectăm cu mai mult curaj şi hotărîre adevărul vieţii. Aceste indicaţii ale Congresului au o uriaşă însemnătate pentru toate domeniile ideologiei şi culturii. Ele determină, de asemenea, într-o măsură însemnată şi căile de dezvoltare a artei sovietice. Justeţea şi principialitatea leninistă, care trebuie şi constituie normele vieţii noastre obşteşti, ne obligă de asemenea şi pe noi, compozitorii, să apreciem mai atent, mai profund şi îndeosebi mai critic, situaţia existentă în domeniul creaţiei muzicale. Muzica sovietică este puternică prin orientarea ei realistă, prin conţinutul ei de idei. Ea se sprijină pe principiile trainice şi de nezdruncinat ale esteticii marxistleniniste; partidul a apărat şi apără puritatea acestor principii, oferind astfel un ajutor nepreţuit artiştilor sovietici.Pe această bază, muzica sovietică a dobîndit succese remarcabile : în ultimii ani, ca şi în perioada precedentă, s-au creat şi se creează lucrări muzicale scrise cu mut talent, în diferite genuri, forme, stiluri individuale creatoare şi şcoli naţionale. îmbucurătoare este îndeosebi marea creştere a culturii muzicale a republicilor noastre surori. Noi avem mulţi compozitori dotaţi, rîndurile minunatului tineret muzical cresc an de an, tradiţiile noastre muzical-culturale sînt trainice şi profunde. Toate acestea sînt chezăşia succeselor viitoare ale muzicii sovietice. Ar fi însă o dovadă de superficialitate şi de nepăsare să afirmăm că în realitatea noastră muzicală nu există laturi întunecate, că în faţa muzicii sovietice nu apar greutăţi, că în calea dezvoltării ei ni există nici un fel de primejdii. De pildă, este cu neputinţă să nu vezi că în decursul ultimilor ani, alături de marile realizări ale muzicii sovietice, au apărut numeroase lucrări muzicale mediocre. Multe din aceste lucrări au Un articol de D. D. ȘOSTAKOVICI fost interpretate în cadrul concursurilor unionale și republicane, organizate cu prilejul plenarelor conducerii Uniunii Compozitorilor Sovietici, unele dintre ele fiind chiar elogiate și premiate pentru ca imediat după aceea să fie date uitării. Nimic din aceste lucrări nu bucură nici pe auditorul de rînd, nici pe muzicienii profesioniști. Pline, de un patos exterior, aceste lucrări erau încadrate printre cele care exprimă dragostea de viaţă, uneori idila mic-burgheză era caracterizată drept lirică, pătrunzătoare. Şi mai des încă, era cultivat patosul ditirambelor bombastice şi glorificărilor de paradă, fiind numit epos eroic sau eroica epică. Preţiozitatea* „bombasticitatea" acestor lucrări, era direct proporţională cu răceala lor, lăuntrică. Fireşte că în afară de toate acestea, la noi au apărut multe lucrări plictisitoare, cenuşii, în care profesionalismul autorilor nu putea compensa lipsa unui evident taa lent creator. De ce oare a crescut an de art numărul lucrărilor neviabile ? Cred că în '.nare parte este vi-’ novat mediul nostru muzical creator și, îndeosebi, statul major al gind'rii noastre muzical- sociale — secretariatul Uniunii Compozitorilor din U.R.S.S. Aci, în practica muncii de zi cu zi, erau mult simplificate principiile şi criteriile artei realiste, ale caracterului popular şi al programatismului, principiile studierii clasicii lor — fapt care a dat naştere lipsei de exigenţă faţă de calitatea ideologic-artistică a lucrărilor. Unele indicii exterioare, ca de pildă, prezenţa titlurilor programatice actuale, ale „tematicii actuale“ au devenit un scut care apăra aceste lucrări împotriva criticii exigente. Se considera că pentru încurajarea unor tendinţe necesare in creaţie, poţi să nu acorzi