Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)

1956-07-06 / nr. 27

Sesiunea ştiinţifică a Academiei R.P.R. 90 DE ANI DE MUNCA PE TÂRÂMUL ŞTIINŢEI, LITERELOR ŞI ARTELOR Sub aceeaşi cupola 1866-1956. Nouă decenii. In Istoria poporului nostru ■ cei 90 de ani circumscriu o epocă. Este epoca renaşterii culturii­­ naţiona­le, a dezvoltării pe un drum continuu ascendent,­­ dar nu lipsit de sinuozităţi, a­­ literelor, artelor, ştiinţei. Este epoca nu numai a făuririi in tara noastră a unei culturi proprii dar, totodată, a pă­trunderii şi afirmării noastre In or­bita culturii mondiale. Anul 1866, data întemeierii Societăţii Literare Române, devenită succesiv. Societa­tea Academică Romină, Academia Romină, iar In zilele noastre — pe alt plan și un alt cadru — Academia Republicii­ Populare Romíne, mar­chează piatra de hotar a Vieții aca­demice In­­ara noastră. El marchea­ză punctul, modest ca început, de unde istoria­­ culturii noastre­­ poate fi urmărită pe fapte, adău­gate cu surplus de la an la an, de la­ generaţie la generaţie, din­­ care s-a clădit întregul nostru tezaur de valori spirituale. Ne mîndrim astăzi cu­ acest tezaur.­Cu dărnicie,­ din el, am adăugat la edificiul măreţ al ştiinţei şi culturii universale. Sărbătoririi acestui eveniment, ca un omagiu adus generaţiilor de pa­­­­trioţi luminaţi, care, în pofida unor condiţii vitrege, au finut nestinsă făclia ştiinţei şi culturii in patria , . noastră, i-a fost consacrată, în prin­cipal, Sesiunea ştiinţifică a Acade­miei Republicii Populare Romine, ale cărei lucrări s-au desfăşurat in­tre 2—6 iulie a.c. ■ Intru aceasta,­ sub aceeaşi cupolă au fost reunifi oa­­­­meni de ■ ştiinţă,­ Uterari,­­artişti, ti­neri siau mai putin tineri, lucrători in institutele de cercetări şi labora­toarele Academiei, în uniunile de creație, profesori universitari, tineri activişti pe tărimul învățămintului. Ca semn* al prețuirii de care­­se bucură peste hotare ştiința şi cul­tura noastră,, la această solemnitate şi-au adus omagiul lor valoroşi savanţi şi oameni de cultură din U­­niunea Sovietică, R.P. Ungară, R.P. Bulgaria şi din alte țări. Prezența la şedinţa festivă a re­prezentanţilor Partidului Muncitoresc Romin şi guvernului, ţării a subli­niat, odată un plus, atenţia şi grija părintească pe care statul democrat­­popular le nutreşte faţă de cei ce-şi consacră munca şi priceperea lor înfloririi necontenite a ştiinţei şi culturii, ca factori de temelie In construirea unei vieţi mai buni In patria noastră. De la tribuna Sesiunii in al că­rei prezidiu au luat loc eminenţii academicieni dr. C. I. Parhon, pre­şedinte de onoare al Academiei R.P.R., Traian Săvulescu, preşedin­tele Academiei R.P.R., Mihail Sado­veanu, Al. Codarcea, I. S. Gheor­­ghiu, Gh. lonescu-Siseşti, Iorgu Ior­dan, A­tanase Joja, Barbu Lăzărea­­nu, Gh. Macovei, V. Malinschi, Şt. Milcu, C. D. Nenițescu, Şt. S. Ni­­colau, E. Petrovici şi S. Stoilov, au fost evocate momentele importante, etapele succesive prin care a trecut viata academică­­din tara noastră in decursul celor nouă decenii scurse de la infiintarea Societăţii Literare Romine. Au fost evocate, in ample comunicări ştiinţifice, figurile lumi­noase ale unor înaintaşi ca Mihail Kogălniceanu,­­ Bogdan Petriceicu Hasdeu, Grigore Cobilcescu, Traian Vuia, a căror creaţie a fecundat ogo­rul fertil al ştiinţei şi culturii ro­­mâneşti, înscriind în cartea de aur a ştiinţei şi culturii, în general, pa­gini nepieritoare ale geniului po­porului român. Sesiunea ştiinţifică a Academiei R.P.R. din 2­6 iulie a.c. n-a avut însă numai un caracter festiv. Săr­bătorirea împlinirii a 90 de ani de viață academică in patria noastră a fost întregită, aşa cum firesc era, prin şedinţe de lucru, prin şedinţe de comunicări ştiinţifice. Căci ce alt omagiu mai puternic poate fi adus generaţiilor trecute, pleiadei de lu­minaţi savanţi şi oameni de cultură cu care poporul nostru se mindreşte, decit roadele muncii întemeiate — in condiţii cu totul şi cu totul deo­sebite celor din trecut — pe cuceri­rile dobindite cu atîta trudă de-a lungul a numeroase decenii ! Ce alt omagiu putea fi adus poporului nostru, harnic constructor al unei vieţi noi, decit bilanţul unor reali­zări menite să uşureze munca omu­lui, să-i înnobileze sufletul ! Omagiu generaţiilor trecute, sem­ne ale unei activitafi rodnice in prezent — iată cele două coordonate ale Sesiunii ştiinţifice a Academiei R.P.R., consacrată împlinirii a nouă decenii de muncă neobosită pe ţă­rimul ştiinţei şi culturii In patria noastră. Ca un simbol al legăturii dintre generaţiile vechi şi cele noi, pe fun­dalul sărbătoreşte îmbrăcat în cati­fea de culoare gris, sobră, veghează chipurile incadrate într-o uriaşă pla­chetă memoriaiă ale întemeietorilor Societăţii Academice Române. Prin­tre ei, Vasile Alecsandri, Ioan Eliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Vicen­­ţiu Babeş, V. A. Urechia şi alţii. Un moment solemn. La tribună urcă acad. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R., care într-o amplă cuvintare subliniază importanţa deo­sebită a evenimentului, evocind tot­odată drumul lung şi spinos pe care l-au străbătut ştiinţa, literele şi ar­tele în ţara noastră pentru a atinge gradul de înflorire la care se află astăzi. Raportul preşedintelui S-au împlinit 90 de ani de la înce­putul vieţii academice în ţara noas­tră, a arătat acad. Traian Săvulescu. Prilej binevenit pentru un popas a­­ni­ver­sar, pentru că 90 de ani de muncă ,pe tatimul ştiinţei, literelor şi artelor, pentru un popor intrat tîrziu în orbita culturii, cum este popoml nostru, reprezintă, fără în­doială, un eveniment vrednic să fie înregistrat. Aniversarea celor 90 de ani de viaţă academică în ţara noastră, în acest cadru sărbătoresc şi cu participarea întregului popor, este expresia grijii Partidului Muncitoresc Român şi a re­gimului de democraţie populară pen­tru avîntul ştiinţei şi culturii integrate în practica transformărilor revoluţio­nare prin care trece poporul nostru. Punerea în valoare a tot ce este pro­­gresist în trecutul culturii noastre, re­considerarea operei fruntaşilor cultu­rii din trecut de pe poziţia ideologică a clasei muncitoare este o datorie pa­triotică pentru Academia R.P.R. şi pentru cei care slujesc ştiinţei noas­tre. In cultura trecutului sunt elemente şi tradiţii progresiste de care cultura socialistă se serveşte pentru a merge înainte. Cultura nouă, socialistă, care se înfăptuieşte în focul luptei revolu­ţionare împotriva culturii burgheze nu înseamnă însă, cum afirmă în mod mincinos duşmanii, ruperea de cul­tura trecutului. Pentru cercetătorul înarmat cu învăţătura marxist-leni­­nistă, studiul ştiinţific al contribuţiei fiecărei generaţii şi al operei oameni­lor care au ajutat poporul să cuce­rească dreptul la o viaţă mai bună, la libertate şi independenţă, este o ne­cesitate metodologică pentru a putea întinde o punte între ceea ce istori­ceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mîine. Aşezat de milenii la răscrucea dru­murilor năvălirilor, răscolit fără înce­tare de cei ce-i rîvneau bogăţia pă­­mîntului, aflat timp de veacuri sub opresiunea otomană şi habsburgică. Jefuit şi oropsit de stăpâul haini, po­porul român n-a avut răgaz să-şi cre­eze şi să dezvolte mai devreme o viaţă culturală normală şi nu a putut da instituţii pe care să le treacă genera­ţiilor viitoare, ca acestea să le dez­volte mai departe, aşa cum au făcut popoarele mai mîngîiate de soartă. (Continuare tn pag. 4-a) /*. vf X-'- . (vi ? . ■. • * y ' j.' ,v. . x-\ ,• ’ . , .-z - y-‘-. * . .. Academicianul dr. Ci I. Par­hon,președintele de onogre1 (ti. Acadetjtiel R.P.R., j rostește c­UvtnTul de deschidere a 'se­siunii. In prezidiu se văd: acad. Tr. Săvulescu, președintele Academiei R.P.R., acad.­M. Sadoveanu, acad. O. Maco­­vei, acad. Șt. Mitcu,­ prim secretar al Academiei, acad.Iorgu Iordan. . Cronica optimistului­ LA PORTILE ACADEMIEI î­n 1957 se vor implini cincizeci de ani de la moartea acelui B. P. Hasdeu, pe care Academia R.P.R. a ținut să-l evoce printr-o comunicare a colegului meu Panaitescu-Perpessicius, in cadrul sesiunii actuale, care a recapitulat nouăzeci de ani de trecut academic. După moartea in 1888 a fiicei sale Iulia si in 1902 a sofiei sale, Hasdeu trăia singuratic la" Cîmpina. La 30 ianuarie 1899 i se dăduse la Capșa un banchet de 43 per­­­soane la care toastau Caragiale, Delavrancea, Angliei Demetriescu. In acest­­an ilustrul bărbat se retrăgea de la direcţia Arhivelor, iar nu anul următor de la Universitate. Se retrăgea, e un fel de a vorbi. Exista atunci acel de­testabil obicei de a pensiona automat un om de ştiinţă, profesor, pentru ra­ţiuni de vârstă, fără a-şi pune întrebarea cineva dacă spiritul său nu er­ai­mai viguros și mai de folos ca oricind. Hasdeu suferi in 1907 un atac de he­moragie cerebrală, cu hemiplegie stingă și congestie pulmonară şi muri la 25 august, orele unsprezece şi jumătate. Caragiale care locuia la Berlin aflase că la inmormlntarea academicianului nu venise decit douăzecişişapte­­de persoane. ,,Acum am inteles — observă el ironic — vorbele lui V. Hugo : Grands hommes, sachez mourir ă temps, adică să nu moară nu la saison morte, c­­nd nu mai e nimeni in București". Am fost de curind la Cîmpina și am văzut vestitul castel al lui Hasdeu, făcut, pretindea el, prin inspiraţie spiritistă. Este de fapt o ruină al cărei proces de demolifiune trebuie de îndată oprit. Mulfi au ris, cu Caragiale in frunte, de acea zidire sinistră in formă de cruce, cu aer de mică fortăreaţa feudală, din cauza donjonului central, terasele sint împrejmuite de scurti drugi de granit in chip de creneluri, uşa de la intrare e un bloc de granit masiv ce se răsucea pe o osie de fier mediană. Ideea că Hasdeu era spiritua­list şi că o asemenea clădire e de natură să inculce cugetări greşite soco­tesc că n-ar fi întemeiată. Castelul a ieşit din durere şi e un monument al amintirii şi afară de asta o fantazie a unui om de geniu, de loc bizară cum se crede, afară de citeva naivităţi spiritiste, ce pot fi înlăturate şi acoperite. El aduce aminte miniatural de stilul castelului de la Carnavon din ţara Gali­lor, are un aspect shakespearian izbitor şi nu m-aş fi mirat să-l văd pe Has­deu cu barba lui prolixă de mag plimbindu-se pe terase şi convorbind cu Hamlet. Zidurile de piatră, domul interior cu scări de fier suind spre o sta­tuie, terasele, rafturile de metal pentru cărfi, toate acestea nu sunt lipsite de frumuseţe şi măreţie. Castelul ale cărui ziduri sínt trainice trebuie, după pă­rerea mea, restaurat, folosit ca o instituţie de cultură locală şi eventual şi ca muzeu hasdean. Cind se pomenesc cu reproş nume de scriitori care n-au fost membri ai Academiei Române sínt uitaţi Gr. M. Alexandrescu şi D. Bolintineanu. Că Societatea Literară s-a constituit in 1866 fără ei pare azi istoricului literar un veritabil scandal. Valoros este V. Alecsandri, dar cei doi sunt Poezia lo­godită cu Muzica. Cine poate să-şi închipuie lirica romină fără Umbra lui Mircea la Cozia ? Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-o ai­e valurilor mindre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. Şi ce ar fi devenit poezia noastră fără Mihnea şi Baba ? Mihnea încalecă, calul său tropotă Fuge ca vîntul. Sună pădurile, fîşie frunzele, Geme pămîntul. In 1885, timi a murit, Gr. M. Alexandrescu ar fi putut fi chiar membru al Academiei Române, care luase fiinţă in 1879. Nimeni nu s-a gindit la el Un zvon că poetul nu este in deplinătatea facultăţilor mintale, ieșit dintr-un G. Călinescu (Continuare în pagi na Proletari din toate țările, unici­văl SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 27 (509) « Vineri 6 iulie 1958 • 6 pagini 35 bani De­ta Etringia la dreapta : B. N. Livanov şi A. N. Gribov, artişti ai poporului din U.R.S.S., in rolurile Solionic şi Cebutichin din „Trei surori" de A. P. Cehov. Contemporanul La 1 (13) iulie 1881 a apărut revista Viitorul nostru număr (din 13 crt.) va fi consacrat acestei aniversări —“ TABLETE — M. H. A. T. T­oţi artiştii Teatrului Academic de Artă, sosiţi de la Moscova, fac parte dintr-o galerie superselectă şi ar trebui schiţate vreo ÎS medalioane nu numai unul. Las pe 14 celelalte tn seama altor creioane prezente In sala noului Teatru de Operă din Bucu­reşti, cu speranţa că fiecare din dăruiţii interpreţi ai dramei lui Cehov „Trei surori" va pleca de la noi cu cîte unul prins de jiletcă şi corsaj. De altfel, încercind un singur desen, sînt în el rezumate toate, şi-i un pretext de a concentra într-o figură întregul an­samblu, la superlativ. Programul defineşte trupa rusă „Teatrul Academic“. De fapt, e o academie în mers, fiecare din artistele şi artiştii ei e un valoros profesor şi toţi laolaltă constituiesc un curs integral de va­riată estetică teatrală aplicată. A fi profesor teoretic e la îndemîna oricui citeşte două cărţi şi le învaţă. A şti­­e una şi a face, e cu totul altceva : toată lumea ştie şi prea puţini fac — iar teatrele sînt pline de papagali care chiar din elita cacatoes, imitatori unii printr'alţii, dau mijlociei, acceptabilă dar monotonă, perpetuitate. Academia din Moscova nu are nevoie de elogii căci trăieşte şi exemplifică artele de teatru pe viu. Zic artele (la plural) pen­tru că pe scenă se împletesc şi se confundă armonios, ca intr-o formulă complexă de chimie, o sumedenie de componente, de obicei răzleţe. Privirea, vocea, nuanţele, gestul, umbletul, gura, faţa, mişcarea, statul jos şi în picioare, simţirea interioară, cu sen­sibilităţile ei, pauza, ritmul unei scene şi al actului întreg, sunt tot atitea delicate măiestrii şi tot atîtea arte, pe care le unifică talentul, distribuit în sute de faţete. Urmărită, personaj cu personaj, detaliu cu detaliu, fir cu fir, viaţa celor patru acte ale dramei lui Cehov, din miile de expresii fizice şi de psihologie, nu seamănă două. Inventivitatea amănunţită a locului care dă piesei, îmi permit să zic, un ton de mare no­bleţe şi aristocraţie aproape mitologică, e dusă la nesfi­ţit. Teatrul nostru are de învăţat tot ce nu ştie şi nici nu a pre­supus, de la majestatea Academiei în vizită la noi. Şi Întruparea ficţiunilor realizate în personaje şi om, şi regia şi tehnicitatea teatrului nostru în cele mai bune mijloace şi exemplare romîneşti ale scenei, îţi dai seama, comparativ, că adeseori dau greş. Cri­teriile noastre n-au temeliile hieratice ale teatrului rus, cu toate că am izbutit la suprafaţă şi frugal o aparenţă iscusită. Să se observe, la cel care a plecat în seara de 30 iunie de la teatru, asaltat de problemele creionate aci, că i-a lipsit un element esenţial : cunoaşterea limbii grăite în cele „Trei surori". Dacă el ar fi înţeles şi corespondentele de replică ale jocului, tulburarea i-ar fi fost şi mai extensiv complicată. Regia noastră trebuie părăsită pentru căutarea unei rostiri mai adevărate şi mai apropiată de viaţă. Reducerea luxului extrava­­gant al decorului, la indispensabilul simbolic, cere, e adevărat, o simplificare a tot ce am deprins. Risipirea putinei competenţe dramatice in tablouri, cite douăsprezece, un loc de acte, trei sau patru, se rezolvă la noi în adevărate expoziţii de tablouri, de cărţi poştale ilustrate, în vitrine de confizerie şi în etalaje de mobilier pentru cumpărători. Aţi văzut sobrietatea şi discreţia ac­­telor Academiei Ruse ? Aţi văzut distribuirea gindită a luminii ? Şi aţi mai văzut ceva ? — că nu se ridică niciodată cortina între acte, ca să se ploconească vanitatea actorilor aplaudaţi, de ctte şapte ori, şi să rupă cu salamalecuri firul povestirii, treclnd In­­tristarea tn veselie şi drama tn ridicol ? M-am ataşat de persoana artistului Gribov, secundă cu se­­cundă, i-am spionat figura cu infinitele.I­mobilităţi de adecvată psihologie, topite in pronunţarea sentimentului justă. Numai chi­pul lui e­ un caleidoscop. I-am pridit mîinile, degetele, aş putea spune şi falangele, în limbajul lor ultrarafinat. I-am auzit glasurile, căci are mal multe. M-a impresionat cum­ ştie să şadă un cot, cum ştie să se ridice şi să se lase pe o canapea, cum îşi încalecă ge­nunchiul cu piciorul, cum suride, scepticismul Iul egal, tăcerile Iul adinci, suculente, întreruperile lui, spiritul Iui de gingaşă delica­teţe. L-am analizat beat, fără nici o vulgaritate din cele care fac din beţivul de teatru un zurbagiu dezlănţuit şi un mocofan cu răcnetul noduros. E un mare meşteşug să te îmbeţi pe scenă fără trivialitate şi­ să fii umoristic fără să evoci cocina şi pe geam­­başul ţuicărit. Echilibru pe un fir de mătase.­­ Un mare artist Gribov ! Şi toţi partenerii şi partenerele lui sunt la nivelul uimitor de omogen al acestui genial ! Tudor Arghezi O CARTE CARE ÎNCĂ NU S-A SCRIS rice carte bună trebuie să fii un­ prieten al tineretului. Există Insă anumite cărfi care prin ideile şi sentimentele specifice, prin felul deosebit in care sunt scri­se, ajung mai repede la inima citi­torului tinăr, il cuceresc şi-l trans­figurează mai repede. Ele sunt aşa­­zisele cărţi ale unei generaţii, con­­centrind ca in focarul unei uriaşe lentile miezul de foc al epocii res­pective. In literatura noastră actuală au fost create multe lucrări interesante, îmbrăţişate cu căldură de tineret. „Mitrea Cocor" prefigurează, intr-un anumit sens, problematica şi senti­mentele generaţiei de azi. La fel, cu alte mijloace, realizează acest lucru „Străinul" lui Titus Popovici, carte plină de suflu tineresc, de acea agi­taţie ardentă, nepotolită, a adolescen­ţei unui tinăr şi a unei generaţii. Cu unele excepţii (anumite poezii sau episoade din cărţile bune de proză) se poate spune totuşi că nu s-a scris încă o carte de temelie despre gene­raţia de azi. Dacă ne mândrim cu cărţi bune de­spre trecut, cum ar fi „1907" de Tu­dor Arghezi, „Desculţ" de Zaharia Stancu, „Bălcescu" de Eugen Jebelea­­nu, „Moromefii" de Marin Preda, „Cronica de familie" de Petru Du­­mitriu şi altele; dacă sunt cărţi re­marcabile despre prezent, înţeles in sens mai larg, adică despre anii de după eliberare (multe ar fi aici de a­­mintit), cărţi pe care tineretul le ci­teşte cu pasiune şi interes, nu ace­laşi lucru l-am putea spune despre operele închinate tinereţii creatoare, aşa cum o cunoaştem pe şantiere şi uzine, la sate şi pe băncile şcolilor, în orice parte şi nu orice coif al ţării noastre. Această carte plină de suflul,, eroic al vieţii tineretului care, biru­ind adeseori mari greutafi, participă la transformarea ţării, transformin­­du-se pe sine, această carte n-a fost incă scrisă. Cineva mi-ar putea spu­ne că n-ar fi exclus ca nici să nu fie scrisă o asemenea operă unică, in în­ţelesul focarului concentric. In cazul acesta ar fi de dorit ca imaginea ge­neraţiei actuale să fie surprinsă, din diverse unghiuri, de mai multe obiec­tive sensibile la marile prefaceri ale sufletului, şi să fie reflectată ca ata­re. Ar fi deci o imagine colectivă a tinerei generaţii şi cartea despre care vorbim ar putea să aibă mai multe titluri şi să fie alcătuită de fapt din mai multe cărţi. Desigur, nu ne aflăm aici pe un pămint pustiu, şi aşa cum spuneam, există multe semne bune care anunţă opere şi mai bune. L-am amintit pe Titus Popovici cu „Străinul" fiindcă ştiu că lucrarea continuă şi că, ală­turi de Andrei Sabin vor interveni in acţiune şi alti eroi principali, demni reprezentanţi ai generaţiei noastre. Se pare că autorul ne va da in cu­rind, in afara acestei cărţi incă ne­deplin elaborată, un alt interesant roman. ..Pămîntul e aproape rotund", inspirat din actualitate. Putem avea deci cele mai fericite surprize, cău­­tind ,,cartea generaţiei". De aseme­nea trebuie reţinută pasiunea cu care Francisc Munteanu dezbate in lucrările sale problemele tineretului, aţii in „Oraşul de pe Mureş", cit şi in „Lenia" şi celelalte. Foarte inte­resantă este nuvela „Fereşti întune­cate" a lui Marin Preda, prozator dintre cei mai dibaci şi profunzi. Cu interes legitim aşteptăm romanul de­spre viaţa studenţilor, la care Mir­cea Zaciu lucrează de mai mulfi ani. Am amintit doar citeva nume şi ci­­teva cărfi care intră in sfera acestor probleme. La fel in poezie au fost desţelenite păminturi fertile In această privinţă. Să amintim doar anumite poezii din lirica lui Mihai Beniuc, Maria Ba­­nuş, Cicerone Theodorescu, Veronica Porumbacu, A. E. Bakonski şi alţii* Să amintim pe „Lazăr de la Rusca" ^ a lui Dan Deşliu, poem eroic care, chiar dacă are anumite scăderi, ră­­mine In picioare, să amintim „Vara fierbinte" a lui Victor Tulbure, poe­mele despre tineret ale lui Ştefan Iureş (uneori ele suferă insă de us­căciune şi lipsă de emotivitate), poe­mul de profundă rezonantă „Oda ful­gerelor" de Mihu Dragomir, să amin­tim apoi unele poezii tinereşti ale lui Andriţoiu, Labiş (căutând mereu, în profunzime), Tiberiu Ulan (liric şi emotiv prin excelenţă), Aurel Rău (imagist şi bun meşter al limbii), Fiorin Mugur, Doina Sălăjan, Aurel Gurghianu, Aurora Cornu, Ion Horea, Niculae Stolan sau Leonida Neam­ţu şi Ion Gheorghe, dintre cei mai ti­neri. Toate aceste lucrări, in proză sau iu versuri, ne dau o imagine fru­moasă, specifică, a tinereţii, din epo­ca marilor răsturnări şi construcţii­­din anii bătăliei pentru socialism.­ Totuşi, ele nu sunt incă acea epopee­ie care se amintea in cuvtintul tova­răşului Gh. Gheorghiu-Dej la închi­derea Congresului al ll-lea al U.T.M., acea epopee pe care tineretul a scris-o şi continuă s-o scrie, filă cu­ filă, in cartea de pămint şi piatră, de oţel şi îndrăzneţe zboruri ale minţii, in cartea vieţii. Tineretul o aşteaptă. Şi cred că nu zadarnic.­­ Ion Brad (Continuare in pag. 2-a) UNELE PROBLEME ARZĂTOARE ALE CREAŢIEI MUZICALE C­ongresul XX al P.C.U.S. ne-a chemat să analizăm cu atenţie procesele reale din viaţă, să studiem mai adine esenţa lor, să în­lăturăm schematismul, abstractizarea şi părerile preconcepute, să reflectăm cu mai mult curaj şi hotărîre adevă­rul vieţii. Aceste indicaţii ale Con­gresului au o uriaşă însemnătate pen­tru toate domeniile ideologiei şi cul­turii. Ele determină, de asemenea, într-o măsură însemnată şi căile de dezvoltare a artei sovietice. Justeţea şi principialitatea leninistă, care tre­buie şi constituie normele vieţii noas­tre obşteşti, ne obligă de asemenea şi pe noi, compozitorii, să apreciem mai atent, mai profund şi îndeosebi mai critic, situaţia existentă în do­meniul creaţiei muzicale. Muzica sovietică este puternică prin orientarea ei realistă, prin conţinutul ei de idei. Ea se sprijină pe principiile trainice şi de ne­zdruncinat ale esteticii marxist­­leniniste; partidul a apărat şi apără puritatea acestor princi­pii, oferind astfel un ajutor ne­preţuit artiştilor sovietici.­­Pe această bază, muzica sovietică a dobîndit succese remarcabile : în ultimii ani, ca şi în perioada precedentă, s-au creat şi se creează lucrări muzicale scri­se cu mu­t talent, în diferite ge­nuri, forme, stiluri individuale crea­toare şi şcoli naţionale. îmbucură­toare este îndeosebi marea creştere a culturii muzicale a republicilor noastre surori. Noi avem mulţi com­pozitori dotaţi, rîndurile minunatului tineret muzical cresc an de an, tra­diţiile noastre mu­zical-culturale sînt trainice şi profunde. Toate acestea sînt chezăşia succeselor viitoare ale muzicii sovietice. Ar fi însă o dovadă de superficia­litate şi de nepăsare să afirmăm că în realitatea noastră muzicală nu există laturi întunecate, că în faţa muzicii sovietice nu apar greutăţi, că în calea dezvoltării ei ni există nici un fel de primejdii. De pildă, este cu neputinţă să nu vezi că în de­cursul ultimilor ani, alături de marile realizări ale muzicii sovietice, au a­­părut numeroase lucrări muzicale me­diocre. Multe din aceste lucrări au Un articol de D. D. ȘOSTAKOVICI fost interpretate în cadrul concursu­rilor unionale și republicane, organi­zate cu prilejul plenarelor conducerii Uniunii Compozitorilor Sovietici, une­le dintre ele fiind chiar elogiate și premiate pentru ca imediat după ace­ea să fie date uitării. Nimic din aces­te lucrări nu bucură nici pe auditorul de rînd, nici pe muzicienii profesio­niști. Pline, de un patos exterior, a­­ceste lucrări erau încadrate printre cele care exprimă dragostea de viaţă, uneori idila mic-burgheză era carac­­terizată drept lirică, pătrunzătoare. Şi mai des încă, era cultivat patosul ditirambelor bombastice şi glorifică­rilor de paradă, fiind numit epos e­roic sau eroica epică. Preţiozitatea* „bombasticitatea" acestor lucrări, era direct proporţională cu răceala lor, lăuntrică. Fireşte că în afară de toate aces­tea, la noi au apărut multe lucrări plictisitoare, cenuşii, în care profe­sionalismul autorilor nu putea compensa lipsa unui evident taa lent creator. De ce oare a crescut an de art numărul lucrărilor neviabile ? Cred că în '.nare parte este vi-’ novat mediul nostru muzical creator și, îndeosebi, statul ma­jor al gind'rii noastre muzical-­ sociale — secretariatul Uniunii Compozitorilor din U.R.S.S. Aci, în practica muncii de zi cu zi, erau mult simplificate prin­cipiile şi criteriile artei realiste, ale caracterului popular şi al programa­­tismului, principiile studierii clasici­i lor — fapt care a dat naştere lipsei de exigenţă faţă de calitatea ideolo­­gic-artistică a lucrărilor. Unele indicii exterioare, ca de pildă, prezenţa tit­lurilor programatice actuale, ale „te­maticii actuale“­ au devenit un scut care apăra aceste lucrări împotriva criticii exigente. Se considera că pen­tru încurajarea unor tendinţe nece­sare in creaţie, poţi să nu acorzi

Next