Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)

1956-07-06 / nr. 27

I CRONICA MUZICALĂ: „Pană Lesnea Rusalim " UN SPECTACOL INEGAL­ ubitorul simplu de muzică mer­ge de obicei la operă pentru a asculta pe cutare tenor în cu­tare roi sau pentru a reauzi a­­rii anumite preferate. Acest fapt, ex­trem de banal şi obişnuit, dar nu rareori neglijat de regizorii înclinaţi să hipertrofieze latura scenico-deco­­rativă a spectacolului de operă, as­cunde un profund adevăr artistic: muzica este mijlocul esenţial prin care îi este transmis publicului me­sajul de idei şi sentimente al unei opere. Oricît de minuţios ar fi pusă la punct acţiunea scenică şi oricît de grandioase ar fi decorurile, dacă timbrul vocal este neplăcut, intona­ţia imprecisă, iar cîntatul monoton, spectacolul nu poate trece dincolo de rampă. Ne sînt doar cunoscute spec­tacolele la care publicul aplauda în momentul deschiderii cortinei, pentru splendoarea decorurilor, rămînînd a­­proape indiferent după căderea aces­teia. Dacă la premiera operei „Pană Lesnea Rusalim" publicul clujean a reacţionat constant, cu un atît de sin­cer entuziasm, aceasta se explică în primul­ rînd prin valoarea remarcabilă a interpretării muzicale. Spuneam în cronica precedentă că poporul este de fapt eroul central al operei lui Paul Constantinescu. Din punct de vedere muzical, corul operei (dirijori: Lucian Surlaşiu şi Kurt Mild) a rea­lizat şi susţinut această imagine cu multă forţă artistică. Ne-au cucerit mai ales vigoarea şi autenticitatea populară, elanul eroic care au însu­fleţit corul bărbătesc, deşi nu putem spune că lirismul dureros şi gingaş al corului de femei în actul II a fost cu ceva mai prejos. Totodată, oricît ar fi de deficitar concepută figura lui Pană Lesnea Rusalim din punct de vedere dramaturgic, vocea gravă şi cîntul de o expresivă nobleţe al baritonului David Ohanesian au fă­cut ca imaginea acestui personaj să ni se întipărească în inimă. Ni s-au impus de asemenea ca reuşit creio­naţi fanariotul Mavromihale a cărui orientală solemnitate a fost expresiv subliniată de glasul profund şi dicţia clară a basului Jean Hvorov , logofă­tul Mirişte, sluga ipocrită a domnu­lui, rol în care tenorul Teodor Anas­­tasiu a dovedit o inteligentă folosire a posibilităţilor vocale, mai ales prin capacitatea de a mlădia intonaţia în funcţie de sensul expresiv al fiecărei fraze, ţăranul Tofan, care trăieşte mai ales prin cîntul de un cald li­rism al lui Al. Racolţea, şi iubita sa Măciuca, realizată cu gingăşie de so­prana Lucia Stănescu. Orchestra a făcut faţă în genere satisfăcător ce­rinţelor simfonice ale operei, dar o mai sporită preocupare pentru expre­sivitate, pentru calitatea sunetului (observaţia privind în mod deosebit alămurire, cu intervenţii adesea bru­tale şi stridente) ar ridica valoarea interpretării. Asupra calităţii muzicale a spectacolului şi-a pus, în genere, pecetea, conducerea sobră şi exigentă a dirijorului Anton Chisadji. Este e­­vident că frumuseţea şi expresivita­tea m­uzicii lui Paul Constantinescu — partea realmente izbutită a operei „Pană Lesnea Rusalim“ — a dat po­sibilitatea multilateralei valorificări a posibilităţilor muzicale ale colectivu­lui clujean. Dacă supunem unei analize de sine stătătoare latura muzicală, desprin­­zînd-o din imaginea sintetică pe care o oferă spectacolul de operă, aceasta o facem desigur doar din necesităţi metodologice, oricît ar fi de hotărî­­toare în ceea ce priveşte puterea de a influenţa pe ascultător, partea mu­zicală se împleteşte organic la tot pasul cu o acţiune scenică, cu cadrul în care ea se desfăşoară şi nu poate fi despărţită de acestea Recunoscînd­ funcţia secundă a acestor din urmă elemente în spectacolul de operă nu putem să nu subliniem totuşi impor­tanţa lor remarcabilă: ele pot ampli­fica sau, dimpotrivă, diminua impre­sia artistică produsă de o bună in­terpretare muzicală. Există în spec­tacolul „Pană Lesnea Rusalim“ mo­mente, rezolvări scenice care, făcînd corp comun cu muzica, intensifică in­fluenţa emoţională a acesteia. Neli­niştea boierimii care aşteaptă — în actul I — sosirea noului domn a fost sugestiv realizată de regie (A. I. Ar­bore şi Ilie Baiea) prin permanenta frămîntare şi diferenţiere a masei: boierii sînt în panică, ei îşi împăr­tăşesc unii altora temerile, reacţio­nează cu stupefacţie la fiecare sem­nal din afară, uneltesc, se contrazic. Prin contrast, tabloul II din actul II se impune datorită unei alte concep­ţii, de asemenea reuşită, de întruchi­pare scenică, izvorîtă din lirismul profund şi dureros al muzicii, grupe împietrite de femei pe care razele re­flectorului le smulg parcă întunericu­lui înconjurător al nopţii, îşi cîntă a­­marul unei vieţi de chin şi umilinţe ; aici reducerea la minimum şi folosi­rea cu maximă economie a mişcării au realizat acea imagine care nu numai că răspunde pe plan scenic muzicii compozitorului, dar contri­buie la intensificarea atmosferei de apăsătoare tristețe pe care aceasta o creează. Am regretat că expresivitatea sce­nică, atît de pregnantă în momente ca acestea, nu constituie o notă ge­nerală a spectacolului 1 Placiditatea, amorfismul şi imobilitatea masei sînt, din păcate, predominante, iar impre­sia de static care se degajă se răsfrîn­­ge şi asupra muzicii lui Paul Cons­tantinescu, mai bine zis asupra per­ceperii ei. Aceşti ţărani care se răz­vrătesc iau drumul codrului, dau foc palatului, nu au de fapt o viaţă au­tentică ; asemenea acţiuni el­­e săvîr­­şesc ca şi cum s-ar desprinde pentru cîteva clipe dintr-un tablou înrămat unde se grăbesc a-şi relua îndată po­ziţia de nemişcare. Aproape nestîn­­jenit se lăfăie convenţionalismul în tabloul haiduciei (actul III) : între­gul tablou se desfăşoară ca o succe­siune de ,,poze", haiducii nedeplasîn­­du-se decît periodic, în scopul schim­bării configuraţiei generale, exact aşa cum se întîmplă într-un caleidoscop ale cărui figuri geometrice se schim­bă pe măsură ce înclini aparatul în­­tr-o parte sau alta. Culmea este a­­tinsă în finalul operei unde nici mă­car moartea — cu agonie prelungită — a lui Pană Lesnea nu izbuteşte să smulgă impasibililor haiduci frea­mătul compătimirii sau al durerii. In cazul că am fi avut de-a face cu o operă de tipul celor italiene, în care corul e un decor, fără prea mare im­portanţă pentru acţiunea dramatică, asemenea imobilităţi pe scară de ma­să ar fi trecut poate aproape neob­servate ; ne aflăm, însă, în faţa unei opere al cărei erou central e însuşi poporul. Iar cînd eroul central sufe­ră de apatie este uşor de înţeles că el nu poate inspira privitorului de­cît un sentiment de ucigătoare plic­tiseală. Dacă adăugăm la această inerţie, concepută ca fenomen de masă, înveşmîntarea Invariabil dumi­nicală a ţăranilor (ale căror straie albe ca neaua şi proaspăt scoase din galantar ne fac să ne indoim că ei duc într-adevăr o viaţă atît de grea pe cît declară !) vom căpăta o ima­gine aproape completă a felului cum­ apare ţărănimea în opera „Pană Lesnea Rusalim“. Este probabil că, într-un fel sau al­tul, regia ar fi putut să imprime un plus de dinamism scenelor de masă, atenuînd astfel impresia ge­nerală de stagnare scenică. Orice procedee ar fi folosit însă, acestea n-ar fi avut decît valoarea unor pa­leative. Zborul fanteziei regizorale ar fi fost, oricum, tras către păm­înt de acest libret lipsit de eroi puternic in­dividualizaţi, dar abundind în figuri şterse şi abstracte (Inclusiv cea a lui Pană Lesnea I) care se îneacă în torentul unei mase amorfe şi ne­­diferenţiate. Fiind puşi în situaţia de a discuta despre realizarea scenică a operei „Pană Lesnea“ în faţa noa­stră se ridică nu atît întrebarea : „ce le-a reuşit şi ce nu le-a reuşit re­gizorilor ?“, ci „cum trebuie conceput un libret de operă pentru a da posi­bilitatea unei cît mai intense şi mai dramatice desfăşurări scenice Melomanul mai puţin pretenţios va putea replica : o, critici neastîmpâraţi, de ce căutaţi noduri în papură ? Se sinchiseşte oare astăzi cineva că di­vinul Mozart a scris divina muzică a „Flautului fermecat“ pe stupidul li­bret al lui Schickaneder ? Nu, fără îndoială că absurdităţile din libretul lui Schickaneder trec a­­proape neobservate la adăpostul mi­nunatei muzici mozartiene. Dar dacă oricui îi pare astăzi de neconceput ca un compozitor să folosească lim­bajul muzical de pe vremea lui Mo­zart, cel puţin tot atît de nejustifi­cată este preluarea unei concepţii despre operă care şi-a trăit de mult traiul. Tradiţiile, vechi de aproape un secol, ale operei lui Mussorgski, Ceaicovski, Wagner, Strauss ne în­deamnă către alte orizonturi, acelea ale operei cu intensă acţiune dra­matică, cu minimum de convenţiona­lism, cu personaje vii, complexe, au­tentice. Cîtă dezamăgire însă pe în­­flăcăratul adept al unei asemenea vi­ziuni moderne asupra operei ! El îşi dă seama de trista actualitate a ace­lor rînduri în care Ceaicovski spunea cu multe decenii în urmă : „Corurile nu trebuie să fie o turmă de oi ca pe scena imperială, ci oameni care iau parte la acţiunea operei“ Iar pe de altă parte e nevoit să urmăreas­că un Pană Lesnea care la sfîrşitul operei nu este — dacă putem spune aşa — nici mai bun şi nici mai rău, nici mai bogat nici mai sărac su­fleteşte decît a apărut la început. De fapt, cum ar putea fi, cînd în rea­litate el este un bariton deghizat în spătar şi uns de libretist căpetenie de haiduci ? O, naivi, care credeţi că faimosul „concert costumat“ e o a­­mintire a trecutului ! Un cuvînt despre decoruri: am sim­ţit parcă în decorurile lui Silvian Bogdan un mesaj adresat confraţilor bucureşteni amatori de fast orbitor şi volume gigantice în decorul de o­­peră. Cu simplitate şi economie de mijloace s-a realizat aici un cadru cu nimic mai puţin adecvat acţiunii decît sînt zdrobitoarele decoruri ale lui „Ion Vodă cel Cumplit“. Păcat că aspecte adînc semnificative, cum ar fi imaginea mizeriei poporului a­­tît de pregnant sugerată de arborele ce-şi întindea cu disperare mută cren­gile uscate spre cer , convieţuiesc cu unele reconstituiri fotografice de natură ce seamănă mai degrabă a pictură de gang sau a decor de foto­graf într-o staţiune climaterică ! George Bălan DAVID OHANESIAN In rolul lui Pană Lesnea Rusalim MEMENTO • Muzeul de artă din Cluj desfăşoară in ultimul timp o interesantă activitate de popu­larizare a creatiei plastice In cercuri cit mai largi de oa­meni ai muncii. De curtnd, acest muzeu a organizat o ex­poziţie cu lucrări de desen şi caricatură la clubul uzi­nelor Industria Sirmei, din Cimpia Turţii. • Publicul poate cunoaşte un număr apreciabil de lu­crări ale pictorilor Gh. Car­­daş (peisaje din Tulcea), Mi­ca Şerbu, Matilda Ulmu (por­­trete şi flori) şi ale sculpto­rului Mihail Coşan. In sala „­ Cristea" unde este des­chisă o expoziţie de grup. • Ministerul Culturii anun­ţă un nou concurs de foto­grafii turistice urmat de o expoziţie avlnd ca temă ,,Oa­menii inaintafi ai patriei noa­stre". Concursul este orga­nizat In cinstea zilei de 23 August. Se pot prezenta por­trete de eroi ai muncii socia­liste, muncitori şi ţărani frun­­taşi, oameni ai artei şi ştiin­ţei, laureaţi sau distinşi cu ordine şi medalii, tineri stu­denţi şi elevi fruntaşi în în­văţătură, ofiţeri şi ostaşi e­­videnţiaţi, sportivi emeriţi. Fo­­tografiile vor avea un for­mat de cel puţin 1/15 şi se vor trimite juriului, pină la 15 iulie a.c., pe adresa Secreta­riatului expoziţiilor de artă fotografică, I. S. Decorativa, str. Dionisie Lupu, nr. 10, Bucureşti. (Urmare din pag. l­a) UNELE PROBLEME ARZATOARE ALE CREAŢIEI MUZICALE nuare atenţie forţei sau slăbiciunii lucrărilor în ansamblu. A fost însă suficient să se admită o asemenea slăbire a exigenţei pentru ca nu­mărul lucrărilor cenuşii şi plictisi­toare să crească tot mai mul, iar împiedicarea acestui lucru să devi­nă tot mai grea. Multe din aceste fenomene au fost condiţionate de situaţia nesa­tisfăcătoare a criticii muzicale. Cri­­tica muzicală a dispărut de fapt din paginile presei centrale. Nu mai vor­­besc de ziarele regionale, în care apariţia unor scurte însemnări pe teme muzicale, era un eveniment­­■ele mai mare. O serie de fenomene extrem de in­­teresante din creaţia muzicală, opera, viaţa de concert, muzica populară, artişti amatori şi ştiinţă muzicală, care cereau un ecou viu, o analiză, un sprijin şi uneori o critică, nu că­pătau aprecierea obştească şi parcă nu stîrneau nici un interes.­ Este uşor să ne imaginăm ce influ­enţe negative poate exercita o ase­­menea indiferenţă faţă de munca de creaţie a compozitorilor noştri, a In­terpreţilor şi teoreticienilor muzi­cali. Din păcate, această si­tuaţie dăinuie şi acum, deoa­rece singura revistă lunară, „Sovetskaia Muzîka", în ciuda bunăvoinţei ei, nu poate cuprinde toate fenomenele însemnate ale vieţii noastre muzicale, nu poate publica toate ecourile interesante şi vii ale muzicienilor şi auditorilor. Nui avem critici specialişti de o înaltă califi­care Printre ei sunt şi tineri talentaţi care s-au ridicat in ultimii ani. Dar în cercurile muzicale se spune de mult că avem critici muzicali, dar nu avem critică muzicală. În materialele publicate, rareori poţi auzi glasuri vii, aprecieri cu advărat creatoare. De cele mai mul­te ori întîlnim bucherismul- •plictisi­tor, manifestări ale spiritului de conjunctură. Criticii ca şi compozi­tori­ erau îndureraţi, că printre acei cărora li se încredinţase îndru­marea creaţiei muzicale existau mulţi dogmatici sect­­oare de fapt iubesc puţin muzica. Asemenea oa­meni au împiedicat şi urm­ează mult creaţia noastră, dezvoltarea glndirii creatoare vii. Aceasta a lă­sat în mare măsură amprentă a­­supra caracterului criticii muzicale din ultimii ani. Nouă ne este însă extrem de necesară lupta pentru îmbogăţirea hotărîtă şi cu curaj, ideologică şi estetică a muzicii. Şi noi trebuie să învăţăm aceasta de la marii muzicieni din trecut. Intr-una din recenziile sale, P­r. Ceaikovski scria : „Muzica lui Schu­mann... ne dezvăluie o întreagă lu­me de noi Forme muzicale, atinge strune de care nu s-au atins marii săi predecesori. Noi găsim în ea un ecou al acelor tainice şi profunde procese ale vieţii noastre spirituale, ale acelor îndoieli, năzuinţe şi e­­lanuri spre un ideal, care frămîn­­tă inima omului contemporan" (P. I Ceaikovski : Despre muzica pro­gramatică. M. 1952, pag. 76—77). Cred că auditoriului sovietic con­temporan trebuie să i se ofere în aceeaşi măsură o muzică ce „să-i dezvăluie o lume nouă", care să o­­glindească „procesele adînci ale vie­­ţii noastre spirituale". Despre aceasta trebuie să vorbim, deoarece năzuinţa de a lărgi in creaţia muzicală diapazonul gindu­­rilor, al sentimentelor, al nuanţe­lor, nu întîmpină întotdeauna o a­­titudine corespunzătoare. Dogmati­cii muzicali sînt extrem de suspi­­cioşi faţă de orice încercare, oricît de modestă, de lărgire, de îmbogă­­ţire. Nenumărate îndoieli şi suspec­­tări stârneşte fiecare trăsătură poe­tică nu prea obişnuită, tot ce poar­tă amprenta noului şi, totodată, per­ceperea individuală a vieţii. Acest ultim fenomen este deosebit de im­portant. „...Problema literară se pretează cel mai puţin unei egali­zări mecanice, unei nivelări, domi­naţiei majorităţii asupra minorită­ţii... In această chestiune este ne­cesară asigurarea unui spaţiu cît mai larg iniţiativei personale, în­clinaţiilor individuale, mai mult spaţiu pentru gîndire şi imagina­ţie, formă şi conţinut“ (V. I. Lenin, „Organizaţia de partid şi literatura de partid“). Realismul socialist o­­feră posibilităţi nelimitate pentru căutări şi descoperiri artistice cu­rajoase, pentru manifestarea cu a­­devărat lberă a individualităţii creatoare a artistului care se in­spiră din viaţa poporului. Dogmaticii interpretează eronat do­­meniul tragicului în artă, identifi­­cînd un mod primitiv tragedie cu pesimismul. Aci se scapă din vede­re faptul că în arta universală, lu­crările de mare tragism erau cele care afirmau cel mai mult viața. Astfel sînt tragediile lui Shakes­peare, To­stoi, Ceaikovski, Beetho­ven, Mussorgski. în zilele noastre, arta umanistă progresistă nu este mai puţin vie decît era în trecut, ea este un ecou al tuturor durerilor şi suferinţelor omenirii şi, întru­­chipîndu-le veridic, îşi exprimă pro­testul împotriva răului şi constrîn­­gerii. Cum poate oare să părăseas­că acest domeniu al artei, artistul sovietic — purtătorul tradiţiilor ce­lor mai înaintate în artă ? Dogmaticii pretind deseori compo­zitorilor cerinţe naive şi schematice, o echilibrare aritmetică între „ne­gativ“ şi „pozitiv“ în fiecare lucra­re. Ei nu înţeleg că sensul ideolo­gic al lucrării este determinat uni de proporţia exterioară între „trist“ şi „vesel“, ci de patosul sentimen­telor cetăţeneşti exprimate în ea, de orientarea ei umanistă generală. Orientarea spre îmbogăţirea spiri­tuală a creaţiei noastre muzicale este totodată orientarea spre o Ino­vaţie creatoare. Noi trebuie să în­văţăm multe de la clasici. In legă­tură cu aceasta vreau să spun că iu atitudinea noastră faţă de clasici există uneori prea multă pietate ex­terioară şi foarte puţină înţelegere adîncă şi adevărată. Deseori noi îî zugrăvim pe clasici ca pe nişte icoa­­ne, îndulcind acele trăsături care făceau din ei oameni măreţi ai tim­purilor lor. Noi uităm că arta cla­sicilor era întotdeauna o artă a căutărilor, o artă plină de nelinişte. Totdeauna ei desţeleneau, mergeau împotriva rutinei şi filistinismului, ridicînd cu curaj in artă proble­mele cele mai arzătoare ale tim­purilor lor, creînd cu curaj, pentru aceste teme noi, mijloace de expri­mare artistică. La noi sînt deseori citate, dar, din păcate, rareori în­ţelese, minunatele cuvinte ale lui Mussorgski: „Spre ţărmuri noi !" fără frică, prin furtună, prin bancuri de nisip şi stînci submari­ne, „spre ţărmuri noi I“ (din Scri­soarea către V. Stasov, 1872). Luptînd de pe poziţii juste împo­triva artei formaliste, neînsufleţite şi străină nouă, artă ce reprezintă una din manifestările ideologiei burgheze decadente, partidul ne-a chemat şi ne cheamă spre neobosite căutări creatoare, spre inovaţii cu­rajoase, spre varietatea individua­lităţilor creatoare în arta realis­mului socialist, spre caracter popu­lar. Inovaţia în muzică nu întâmpi­­nă însă întotdeauna o atitudine justă. La noi se aplică prea repede eticheta de formalism oricărei nă­­zuinţi spre căutări creatoare. Dese­ori se caracterizează drept forma­lism ceea ce nu este pe înţelesul cuiva sau pe gustul său. Folosirea acestei noţiuni a devenit în general oarecum arbitrară. Putem numi drept artă forrrtalistă doar o ar­tă goală lipsită de idei, rece, fără viaţă Numai într-o asemenea artă, mijlocul ales de compozitor devine un scop în sine, se transformă în­tr-o pretenţie de eleganţă, într-un truc, în estetism. Cînd însă ceea ce este nou se leagă de un gînd şi un sentiment viu, cînd el este însufleţit de căutarea adevărului, de un bogat conţinut ideologic — el nu poate fi numit formalism. In­terpretarea arbitrară a noţiunii de „formalism" şi folosirea ei abuzi­vă, discreditează deseori în ochii opiniei publice căutările creatoare ale compozitorilor, le frînează şi uneori­­ le opreşte cu totul. Aceas­ta se manifestă deosebit de dăună­tor asupra creaţiei tineretului: cău­tările, probele, experienţele însoţesc întotdeauna munca tinerilor. Ten­dinţa de a evita cu orice chip tot ce este discutabil, ascuţit, e capa­bilă să transforme pe compozitori­ începători în tineri îmbătrîniţi. Ni­mic nu îndurerează mai mult în creaţia unui tînăr compozitor ca această netezire nefirească şi lipsa unui adevărat elan creator. Vreau să-mi exprim cîteva din părerile mele cu privire la relaţiile dintre compozitor şi auditor. A fi ascultat şi înţeles de un cerc cît mai larg de auditori contemporani este dorinţa cea rear scumpă fiecă­rui compozitor sovietic. Cred că printre noi nu se găseşte nimeni care să nu viseze acest lucru. Dar această dorinţă nu este întotdeauna pe deplin înfăptuită Lucrările de cameră, simfonice şi de operă ale compozitorilor noştri dobîndesc ra­reori o largă popularitate. Ce se în­­ttm­plă aci ? în mare parte, sîntem vinovaţi noi compozitorii , noi nu ştim întotdeauna să găsim calea spre Inima auditorului, nu acordăm o atenţie suficientă măiestriei, ac­cesibilităţii lucrărilor noastre, expre­sivităţii luminoase a melodiei, or­chestraţiei valoroase, folosirii acti­ve a creaţiei muzicale populare. De asemenea noi uităm deseori o altă latură a problemei — necesitatea de a propaga şi populariza în mod se­rios şi sistematic noile lucrări ale compozitorilor sovietici, îndeosebi cele simfonice şi de cameră. Aceas­ta se referă atît la muzica contem­­porană cît şi la cea clasică. „Un scriitor popular — spune Lenin — nu presupune un cititor care nu gîndeşte, care nu doreşte sau nu poate să gîn­dească, — dimpotrivă, el presupune că cititorul nedezvol­tat intenţionează în mod serios să lucreze cu capul şi-l ajută să înde­plinească această muncă serioasă şi grea, l­ conduce, ajutîndu-l să facă primii paşi, ca el învăţînd acest lu­cru, să meargă mai departe inde­pendent. Un scriitor vulgar presu­pune un cititor care nu gîndeşte şi care este incapabil să gîndească...“ (V. I. Lenin , Despre revista „Svo­­boda" vol. 5). în alt loc, referindu-se la aceeaşi problemă, Lenin scrie: „...Nu tre­buie să vă intimidaţi dacă, citind această lucrare, n-o veţi înţelege dintr-odată. Asta nu-l izbuteşte a­­proape niciodată nimănui. Revenind însă la această lucrare după un timp oa­recare, cînd vi se va trezi interesul pentru ea, veţi ajunge s-o înţelegeţi în cea mai mare parte, dacă fiu chiar ,în întregime". (V. I. Lenin: „Despre stat“ — pag. 9 E.P.L.P. 1953). Toate acestea se referă în modul cel mai direct şi la artă, la muzică. Muzicienii înaintato ruşi din tre­cut erau propagandişti pasionati ai muzicii, iluminişti muzicali. Lup­tînd pentru realism, pentru carac­­ter popular în creaţia muzicală, ei au înţeles de minune necesitatea u­­nei largi educaţii muzicale, a for­mării unui înalt gust artistic. A. N. Serov­a scria : „Ideea că muzica te desfată şi că ea poate fi apreciată în mod just de toţi oamenii fără nici un fel­ de pregătire, fără o edu­caţie muzicală specială... această idee este rădăcina multor confuzii referitoare la muzică, confuzii din­tre cele mai dăunătoare în ceea ce priveşte cauza muzicii“ (A. N Se­rov , „Articole critice“, vol. I, pag. 413). In ţara noastră, nivelul muzical al poporului este acum infinit mai ridicat decît în trecut. Totuşi nu trebuie slăbită munca zilnică de răspîndire a culturii muzicale în mase, ţinînd seama că muzica este chemată să joace un rol uriaş în opera de educare a omului sovietic — constructor al societăţii comunis­te. Dacă în muzica sovietică s-ar dezvolta rodnic discuţiile ştiinţifice şi creatoare, multe probleme noi şi complicate, ridicate de viaţă, şi-ar găsi o rezolvare Cu toate acestea nu au avut loc discuţii între mu­­zicieni. Una din cauze este faptul că anumiţi conducători ai Uniunii Compozitorilor Sovietici evită discu­ţiile făţişe asupra problemelor crea­ţiei muzicale. Este de prisos să mai vorbim despre faptul că orice încer­care de a împiedica desfăşurarea discuţiilor creatoare este condamna­tă la eşec, deoarece ea contrazice chemările Congresului al XX-lea al Partidului. Discuţiile creatoare principiale, disputele înflăcărate cu privire la cele mai importante probleme ale actualităţii noastre muzicale, tre­­buie să unească, fără îndoială, com­pozitorii în lupta lor comună pen­tru dezvoltarea cu succes a culturii muzicale sovietice. Şi în aceasta re­zidă una din principalele sarcini ale Uniunii Compozitorilor Sovietici. Muzica sovietică ocupă un loc de cinste printre forţele progresiste ale artei din toate ţările. In faţa ei stau sarcini de mare răspundere. „Arta şi literatura ţării noastre pot şi trebuie să tindă să devină pri­mele în lume nu numai prin bogă­ţia conţinutului, ci şi prin forţa şi măiestria artistică. Nu trebuie să ne mulţumim cu opere şterse, su­perficiale, aşa cum fac unii tova­răşi din organele de artă, din re­dacţii şi edituri. Deseori nu se dă o suficientă ripostă mediocrităţii şi denaturărilor, ceea ce aduce preju­dicii dezvoltării artei şi educării ar­tistice a poporului“. Aceste sarcini ridicate in Rapor­tul de activitate al C.C. a­ P.C.­ S. la Congresul al XX-lea al Partidu­lui Comunist ne indică limpede dru­­mul pe care trebuie să se dezvolte eforturile oamenilor de creaţie so­­vietici. Bogăţia realistă a conţinu­tului, înalta principialitate, forţa artistică, măiestria — iată progra­mul de creaţie clar şi precis indi­cat artei sovietice de către Congre­sul al XX-lea al Partidului. Acest program va fi înfăptuit cu succes dacă toţi compozitorii marelui nos­tru popor multinaţional, compozito­rii tuturor generaţiilor care compun în toate genurile ca adevăraţi pa­trioţi vor munci neobosit şi priete­neşte, creînd noi lucrări luminoase întru gloria artei noastre. („Pravda" nr. 169 — 13.832 din 17.6.1956). MARGINALII Schimbul de mîine P­rima ridicare de cortini la spec­tacolul de gală care Încununa, mai deunăzi, In sala C.C.S. amplele manifestări artistice prilejui­­te de­­-ul Festival Republican al elementelor fruntaşe din şcolile şi institutele de artă — desfăşurat re­cent în Capitală — a oferit publicu­lui o imagine pe cît de surprinză­toare pe atît de semnificativa. Pe scenă, în sclipirea reflectoarelor un băieţaş blond, purtînd încă pantalo­naşi scurţi, interpreta, calm, sigur, cu vădită pasiune şi măiestrie, o complicată partitură pentru vioară... Nici nu se putea un tablou mai sugestiv. Pe scena Festivalului Re­publican, emoţionanta ţinută artisti­că a acestui băieţaş de numai 9 ani, Ágoston Andrei, elev în clasa ll-a a Şcolii de muzică din Cluj, dobân­dea, de fapt, o putere de simbol. Ea sintetiza într-un anume fel rodul ac­tivităţii creatoare desfăşurată astăzi în cadrul şcolilor şi institutelor de artă organizate în anii regimului de­mocrat popular. Este greu să vorbim aci, în amă­nunt, despre multitudinea de impre­sii dezvăluită de această complexă evoluţie artistică. Pasionanta interpretare dată de pianista Kristescu Krimhilda, din clasa a XIX-a a Şcolii de muzică din Bucureşti, „Baladei“ de Chopin , vir­tuozitatea studentului violonist . Da­niel Podlovski din anul 1­91 Conser­vatorului „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti in execuţia „Capriciului" de Paganini şi a colegului său mai vîrstnic, Cozighian Varujan, din anul IV, In interpretarea „Polonezei In Re major“ de Wieniawski, verva comunicativă a grupului coregrafic format din Baraş Brinduşa, Muncaciu Victor şi Borbath Andrei, elevi ai Şcolii de coregrafie din Cluj, în In­terpretarea unei creaţii deosebit de reuşite, clădită pe elemente folclorice, „Prîslea şi Pasărilă im­­peţit“, a profesorului ior Oc­­tavian Stroia , omogenitatea cvar­tetului instrumental alcătuit din Lory Ştefan, Barbu Casin, Zoicas Vasile şi Sladek Robert, studenţi ai Conservatorului „Oh. Dima“ din Cluj, in executarea cvartetului în Fa ma­jor p. 1 de Dvorak; sugestiva inter­pretare de către studentul C. Gabor din anul I al Conservatorului „C. Po­rumbescu“ din Bucureşti a ariei lui Don Bartolo din opera „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini ; emoţionanta interpretare a studentului I. Sasaran, din anul IV al Facultăţii de Teatru din Bucureşti, în rolul marinarului ciupit de vărsat din piesa „Trage­dia optimistă“ de V. Vişnevski etc., toate aceste realizări artistice, dem­ne de laudă, au fost îndelung a­­plaudate de un public numeros şi entuziast. Şi, desigur, enumerarea ar putea continua. Nu ne propunem să sta­bilim o ierarhizare a valorilor. Acest lucru ar fi, în cazul de faţă, şi di­ficil, fiind vorba de elemente care se află în plin proces de formare a­ calităţilor lor artistice. Ne permitem însă a face cîteva observaţii de ordin organizatoric. Cea dintîi se referă la prezenţa redusă la acest praznic artistic a unor şcoli de artă din centre cu bogată activi­tate artistică. Este bunăoară cazul oraşului Iaşi, unde sîntem convinşi că există numeroase elemente talen­tate care şcolile populare de artă din Iaşi au făcut totul pentru atra­gerea şi pregătirea temeinică a a­­cestor elemente ? Dacă e aşa, atunci de ce n-au fost reprezentate ? O altă observaţie ne este prilejuită de insuficienta acomodare cu publi­cul, manifestată de numeroşi inter­preţi în spectacolele Festivalului. Credem că este necesar ca tinerelor talente, pregătite în şcolile şi Insti­tutele de artă, să li se asigure un permanent contact cu publicul, or­­ganizindu-se în acest scop spectacole artistice frecvente în fabrici, insti­tuţii şi la sate. Primul Festival Republican al ele­mentelor fruntaşe din şcolile şi in­stitutele de artă şi-a justificat pe deplin menirea în cîmpul activităţii noastre artistice. Aşteptăm, cu legi­tim interes, viitoarele ediţii ale a­­cestei rodnice manifestări de afirma­re a tinerelor talente. L. Cernâianu C­onturarea aspiraţiilor tinerilor artişti către originalitatea ar­tistică creatoare ni se pare a fi impresia fundamentală ce se degajă din expoziţia lucrărilor de diplomă ale absolvenţilor institutelor de arte plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti şi „Ion Andreescu" din Cluj. A face această constatare cu o­­cazia expunerii unor lucrări create încă în timpul şcolarităţii, credem că este deosebit de îmbucurător pentru drumul de creaţie al unor tineri ar­tişti , se ştie că pe marginea expo­ziţiilor asemănătoare anterioare, sau cu ocazia expunerii lucrărilor de di­plomă ale absolvenţilor în expoziţiile de stat, se puteau spune mai puţine lucruri despre conturarea elementelor originalităţii artistice şi mai multe despre staţionarea în cadrul şcolăresc impersonal. S-ar părea că a remarca drept un fapt pozitiv lupta tinerilor creatori pentru definirea unei viziuni artistice personale şi desprinderea treptată de bagajul şcolăresc impersonal, lasă în umbră meritele celor care au înfăp­tuit educaţia artistică a viitorilor ar­tişti. De fapt însă, pentru educatorii lor nu poate exista o mai mare mul­ţumire decit a vedea cum aceşti e­­levi, pornind de la temelia cunoştin­ţelor dobindite prin ajutorul lor ajung la manifestarea deplină a forţelor ta­­lentului propriu, la definirea acestor forţe intr-o personalitate artistică distinctă, preţuită şi admirată. Depă­şirea cadrului şcolăresc trebuie salu­tată In domeniul In care se poate ma­nifesta cu adevărat originalitatea ar­tistică creatoare, In domeniul formă­rii unei viziuni plastice proprii, in modalitatea de soluţionare a temelor, In preferinţa pentru teme şi subiecte. In acest sens prezintă un deosebit in­teres lucrările închinate aceleiaşi te­me — răscoala lui Horia, în interpre­tarea lui Cilievici Marius şi a lui Ni­­codim Ion. Nicodim Ion a creat o priză monumentală in care s-a oprit asupra momentului istoric cind ţăra­nii răsculaţi sub conducerea lui Horia au ajuns pe dealurile Clujului in a­­propierea cetăţii pe care o asediază. Este o compoziţie vastă, cu multe personaje; un grup masiv este inte­ligent dispus pe o diagonală ascen­dentă care conduce privirile către o scenă dramatică—un ţăran rănit sus­ţinut de tovarăşii săi — ce se profi­lează simbolic pe fondul peisajului o­­raşului in care s-au ascuns nobilii. Lucrarea încă nu este terminată, to­tuşi evocarea autentică a zilelor răs­coalei lui Horia apare pe deplin con­turată. Lucrarea lui Cilievici Marius se deosebeşte de cea a lui Nicodim Ion şi ca viziune artistică şi ca stil. De dimensiuni reduse ea are ca su­biect execuția lui Horia. Scena nu­ e a fi privită din spate de un martor al momentului. Grupurile sunt schița­te vag, intr-o imobilitate sugestivă, in pete de culoare estompate. Totul este subordonat realizării atmosferei dramatice, redată intr-o tonalitate co­­loristică închisă, in care principalul este acel cer tulburător pe care se profilează halucinant siluetele spin­­zurătorilor şi roatei de caznă, domi­­nind mulfimea şi trupul osînd­ului. Sunt rezolvări ale aceleiași teme, iu viziuni profund originale. Aceste re­zolvări, evident, n-au izvorît dintr-o goană stearpă după inovaţia cu orice preţ, din dorinţa de a fi „personali" de dragul originalităţii prestabilite. Lucrările celor doi tineri artişti sunt concludente pentru faptul că origina­litatea artistică nu are nimic comun cu goana după inovaţii, această ori­ginalitate este izvorîtă in fond din maturitatea şi profunzimea artistică, din atitudinea pasionată pentru re­zolvarea problemelor de creaţie, din capacitatea personală de a vedea in profunzime o temă, de a transmite un mesaj artistic propriu, de a sintetiza şi prelucra observaţiile personale ast­fel incit simţirea artistică să capete forţă de convingere. Şi in sectorul de grafică intilnim exemple care pun de asemenea pro­blema manifestării originalităţii crea­toare înainte de toate In alegerea şi interpretarea artistică a temei. „Ieri şi azi" sunt titlurile unor cicluri — serii ale lui Vasai Troian şi Baciu Constantin. Vasai Troian este mai na­rativ, mai detailat şi mai dispersat in subiecte. Baciu Constantin şi-a axat ciclul pe subiectele desprinse din via­ţa şcolară in trecut şi în prezent, rea­­lizând imagini deosebit de convingă­toare, in care caracterul fugitiv al no­taţiei plastice, spontaneitatea, atmos­fera caldă, — realizată de armoniile cromatice din schiţele despre şcoala nouă — sunt calităţi remarcabile. Am putea continua in această direcţie cu o demonstraţie din creaţia unuia şi aceluiaşi artist — tînăr­ul afişist Tu­­ţuianu H. In afişul închinat aniversă­rii lui Enescu, Tuţuianu H. n-a por­nit de la un element cu totul nou: el a luat ca imagine de bază a afişului cunoscuta fotografie a lui Enescu cin­­tind la vioară. Totuşi, prin adapta­rea măiestrită a acestui element spe­cificului imaginii de afiş, prin pagina­rea şi decuparea inteligentă, el a reu­şit să creeze un panou atrăgător, e­­vocator şi de efect. O idee artistică interesantă, izvorîtă din dorinţa de a comunica cit mai viu conţinutul unei piese a lui Hasdeu, l-a dus de data aceasta pe Ţuţuianu H. la realizarea unui afiş de teatru (,,Răzvan şi Vi­dra") cu adevărat într-o viziune ori­ginală şi pe deplin accesibilă. Ima­ginea Vidrei care-l conduce pe Ráz­ván pe urcuşul treptelor în capul că­rora se găseşte tronul domnesc, ex­pune deosebit de plastic sensul dra­mei. Acelaşi artist însă, atunci cind creează într-o manieră consacrată, cade un şablon şi ilustrativ („Ziua copilului"). In expoziţia tinerilor artişti absol­venţi ai institutelor de arte plastice din Bucureşti şi Cluj sunt numeroase lucrări în care procesul de definire a personalităţii artistice creatoare se află încă intr-un stadiu embrionar. Calităţile lor plastice, uneori cu totul remarcabile, sunt chezăşii ale drumu­lui viitor intr-un sens ascendent. Lu­crările lui Mureşanu Mir­cea („In del­tă după muncă") şi Popa Mihail („Un funicular in Ţara Moţilor") se­­disting prin reale calităţi compoziţionale şi decorative. David Virgil in compozi­ţia „O viață nouă- adaugă lucrării, in comparaţie cu varianta expusă a­­nul trecut la Expoziţia interregională Bucureşti, unanim remarcată de presă — armonii coloristice subtile şi inte­resante care întregesc atmosfera cal­dă, apropiată, a acestei valoroase scene de gen. Lucrarea semnată Szatmári Agneta deşi nu este termi­­nată, atrage prin coloritul viu, lumi­nos şi prut inteligenta dozare a lu­minii. În comparaţie cu aceste lucrări in care predomină patosul tineresc, creaţiile nereuşite, imbicsite, lipsite de luminozitate şi, din păcate, bana­le in tratarea subiectelor („Primii paşi" de Und­e.. .,Educarea cadrelor noi" de Adam Andrei, „învăţăm de la maiştri" de Satanelle Alex.) ne a­­par contradictorii. Un loc important In expoziţie il o­­cupă lucrările tinerilor artişti specia­lizaţi in pictura de teatru, monumen­tală şi decorativă. In legătură cu pro­iectele de decor foarte interesante ale tinerilor Rüttler Ervin („Minerii"), Stolpenko V. şi Popescu Ion („Vad nou ) am face observaţia că se acor­dă incă prea multă atenţie picturalis­­mului, reconstituirii excesiv de amă­nunţite a cadrului naturii. Ţesăturile şi imprimeurile decorative proiectate de unii tineri artişti — I. L. Elisabeta, Butar Edit, Dumitrescu Eugenia. — deschid perspectiva îmbunătăţirii rea­le a producţiei noastre de imprimeuri. Expoziţia din pavilioanele Parcului de Cultură şi Odihnă „I. V. Stani“ atestă valoarea reală a resurselor creato­re ale noului detaşament de tineri artişti ce se adaugă frontului ariei plastice, îmbogăţirea experienţei de viaţă a acestor artişti tineri, ma­turizarea talentului lor artistic, lăr­girea şi adlncirea cunoştinţelor In do­meniul mijloacelor plastice, vor accentua, fără îndoială. In sens pozi­tiv, originalitatea artistică spre care incă din institutele respective, tinerii artişti au şi făcut primii paşi. Maxim Cosma CRONICA PLASTICĂ Către originalitatea creatoare ION NI­COD­IM : „Răscoala lui Horim"

Next