Contemporanul, iulie-decembrie 1956 (Anul 10, nr. 27-52)
1956-07-06 / nr. 27
I CRONICA MUZICALĂ: „Pană Lesnea Rusalim " UN SPECTACOL INEGAL ubitorul simplu de muzică merge de obicei la operă pentru a asculta pe cutare tenor în cutare roi sau pentru a reauzi arii anumite preferate. Acest fapt, extrem de banal şi obişnuit, dar nu rareori neglijat de regizorii înclinaţi să hipertrofieze latura scenico-decorativă a spectacolului de operă, ascunde un profund adevăr artistic: muzica este mijlocul esenţial prin care îi este transmis publicului mesajul de idei şi sentimente al unei opere. Oricît de minuţios ar fi pusă la punct acţiunea scenică şi oricît de grandioase ar fi decorurile, dacă timbrul vocal este neplăcut, intonaţia imprecisă, iar cîntatul monoton, spectacolul nu poate trece dincolo de rampă. Ne sînt doar cunoscute spectacolele la care publicul aplauda în momentul deschiderii cortinei, pentru splendoarea decorurilor, rămînînd aproape indiferent după căderea acesteia. Dacă la premiera operei „Pană Lesnea Rusalim" publicul clujean a reacţionat constant, cu un atît de sincer entuziasm, aceasta se explică în primul rînd prin valoarea remarcabilă a interpretării muzicale. Spuneam în cronica precedentă că poporul este de fapt eroul central al operei lui Paul Constantinescu. Din punct de vedere muzical, corul operei (dirijori: Lucian Surlaşiu şi Kurt Mild) a realizat şi susţinut această imagine cu multă forţă artistică. Ne-au cucerit mai ales vigoarea şi autenticitatea populară, elanul eroic care au însufleţit corul bărbătesc, deşi nu putem spune că lirismul dureros şi gingaş al corului de femei în actul II a fost cu ceva mai prejos. Totodată, oricît ar fi de deficitar concepută figura lui Pană Lesnea Rusalim din punct de vedere dramaturgic, vocea gravă şi cîntul de o expresivă nobleţe al baritonului David Ohanesian au făcut ca imaginea acestui personaj să ni se întipărească în inimă. Ni s-au impus de asemenea ca reuşit creionaţi fanariotul Mavromihale a cărui orientală solemnitate a fost expresiv subliniată de glasul profund şi dicţia clară a basului Jean Hvorov , logofătul Mirişte, sluga ipocrită a domnului, rol în care tenorul Teodor Anastasiu a dovedit o inteligentă folosire a posibilităţilor vocale, mai ales prin capacitatea de a mlădia intonaţia în funcţie de sensul expresiv al fiecărei fraze, ţăranul Tofan, care trăieşte mai ales prin cîntul de un cald lirism al lui Al. Racolţea, şi iubita sa Măciuca, realizată cu gingăşie de soprana Lucia Stănescu. Orchestra a făcut faţă în genere satisfăcător cerinţelor simfonice ale operei, dar o mai sporită preocupare pentru expresivitate, pentru calitatea sunetului (observaţia privind în mod deosebit alămurire, cu intervenţii adesea brutale şi stridente) ar ridica valoarea interpretării. Asupra calităţii muzicale a spectacolului şi-a pus, în genere, pecetea, conducerea sobră şi exigentă a dirijorului Anton Chisadji. Este evident că frumuseţea şi expresivitatea muzicii lui Paul Constantinescu — partea realmente izbutită a operei „Pană Lesnea Rusalim“ — a dat posibilitatea multilateralei valorificări a posibilităţilor muzicale ale colectivului clujean. Dacă supunem unei analize de sine stătătoare latura muzicală, desprinzînd-o din imaginea sintetică pe care o oferă spectacolul de operă, aceasta o facem desigur doar din necesităţi metodologice, oricît ar fi de hotărîtoare în ceea ce priveşte puterea de a influenţa pe ascultător, partea muzicală se împleteşte organic la tot pasul cu o acţiune scenică, cu cadrul în care ea se desfăşoară şi nu poate fi despărţită de acestea Recunoscînd funcţia secundă a acestor din urmă elemente în spectacolul de operă nu putem să nu subliniem totuşi importanţa lor remarcabilă: ele pot amplifica sau, dimpotrivă, diminua impresia artistică produsă de o bună interpretare muzicală. Există în spectacolul „Pană Lesnea Rusalim“ momente, rezolvări scenice care, făcînd corp comun cu muzica, intensifică influenţa emoţională a acesteia. Neliniştea boierimii care aşteaptă — în actul I — sosirea noului domn a fost sugestiv realizată de regie (A. I. Arbore şi Ilie Baiea) prin permanenta frămîntare şi diferenţiere a masei: boierii sînt în panică, ei îşi împărtăşesc unii altora temerile, reacţionează cu stupefacţie la fiecare semnal din afară, uneltesc, se contrazic. Prin contrast, tabloul II din actul II se impune datorită unei alte concepţii, de asemenea reuşită, de întruchipare scenică, izvorîtă din lirismul profund şi dureros al muzicii, grupe împietrite de femei pe care razele reflectorului le smulg parcă întunericului înconjurător al nopţii, îşi cîntă amarul unei vieţi de chin şi umilinţe ; aici reducerea la minimum şi folosirea cu maximă economie a mişcării au realizat acea imagine care nu numai că răspunde pe plan scenic muzicii compozitorului, dar contribuie la intensificarea atmosferei de apăsătoare tristețe pe care aceasta o creează. Am regretat că expresivitatea scenică, atît de pregnantă în momente ca acestea, nu constituie o notă generală a spectacolului 1 Placiditatea, amorfismul şi imobilitatea masei sînt, din păcate, predominante, iar impresia de static care se degajă se răsfrînge şi asupra muzicii lui Paul Constantinescu, mai bine zis asupra perceperii ei. Aceşti ţărani care se răzvrătesc iau drumul codrului, dau foc palatului, nu au de fapt o viaţă autentică ; asemenea acţiuni ele săvîrşesc ca şi cum s-ar desprinde pentru cîteva clipe dintr-un tablou înrămat unde se grăbesc a-şi relua îndată poziţia de nemişcare. Aproape nestînjenit se lăfăie convenţionalismul în tabloul haiduciei (actul III) : întregul tablou se desfăşoară ca o succesiune de ,,poze", haiducii nedeplasîndu-se decît periodic, în scopul schimbării configuraţiei generale, exact aşa cum se întîmplă într-un caleidoscop ale cărui figuri geometrice se schimbă pe măsură ce înclini aparatul într-o parte sau alta. Culmea este atinsă în finalul operei unde nici măcar moartea — cu agonie prelungită — a lui Pană Lesnea nu izbuteşte să smulgă impasibililor haiduci freamătul compătimirii sau al durerii. In cazul că am fi avut de-a face cu o operă de tipul celor italiene, în care corul e un decor, fără prea mare importanţă pentru acţiunea dramatică, asemenea imobilităţi pe scară de masă ar fi trecut poate aproape neobservate ; ne aflăm, însă, în faţa unei opere al cărei erou central e însuşi poporul. Iar cînd eroul central suferă de apatie este uşor de înţeles că el nu poate inspira privitorului decît un sentiment de ucigătoare plictiseală. Dacă adăugăm la această inerţie, concepută ca fenomen de masă, înveşmîntarea Invariabil duminicală a ţăranilor (ale căror straie albe ca neaua şi proaspăt scoase din galantar ne fac să ne indoim că ei duc într-adevăr o viaţă atît de grea pe cît declară !) vom căpăta o imagine aproape completă a felului cum apare ţărănimea în opera „Pană Lesnea Rusalim“. Este probabil că, într-un fel sau altul, regia ar fi putut să imprime un plus de dinamism scenelor de masă, atenuînd astfel impresia generală de stagnare scenică. Orice procedee ar fi folosit însă, acestea n-ar fi avut decît valoarea unor paleative. Zborul fanteziei regizorale ar fi fost, oricum, tras către pămînt de acest libret lipsit de eroi puternic individualizaţi, dar abundind în figuri şterse şi abstracte (Inclusiv cea a lui Pană Lesnea I) care se îneacă în torentul unei mase amorfe şi nediferenţiate. Fiind puşi în situaţia de a discuta despre realizarea scenică a operei „Pană Lesnea“ în faţa noastră se ridică nu atît întrebarea : „ce le-a reuşit şi ce nu le-a reuşit regizorilor ?“, ci „cum trebuie conceput un libret de operă pentru a da posibilitatea unei cît mai intense şi mai dramatice desfăşurări scenice Melomanul mai puţin pretenţios va putea replica : o, critici neastîmpâraţi, de ce căutaţi noduri în papură ? Se sinchiseşte oare astăzi cineva că divinul Mozart a scris divina muzică a „Flautului fermecat“ pe stupidul libret al lui Schickaneder ? Nu, fără îndoială că absurdităţile din libretul lui Schickaneder trec aproape neobservate la adăpostul minunatei muzici mozartiene. Dar dacă oricui îi pare astăzi de neconceput ca un compozitor să folosească limbajul muzical de pe vremea lui Mozart, cel puţin tot atît de nejustificată este preluarea unei concepţii despre operă care şi-a trăit de mult traiul. Tradiţiile, vechi de aproape un secol, ale operei lui Mussorgski, Ceaicovski, Wagner, Strauss ne îndeamnă către alte orizonturi, acelea ale operei cu intensă acţiune dramatică, cu minimum de convenţionalism, cu personaje vii, complexe, autentice. Cîtă dezamăgire însă pe înflăcăratul adept al unei asemenea viziuni moderne asupra operei ! El îşi dă seama de trista actualitate a acelor rînduri în care Ceaicovski spunea cu multe decenii în urmă : „Corurile nu trebuie să fie o turmă de oi ca pe scena imperială, ci oameni care iau parte la acţiunea operei“ Iar pe de altă parte e nevoit să urmărească un Pană Lesnea care la sfîrşitul operei nu este — dacă putem spune aşa — nici mai bun şi nici mai rău, nici mai bogat nici mai sărac sufleteşte decît a apărut la început. De fapt, cum ar putea fi, cînd în realitate el este un bariton deghizat în spătar şi uns de libretist căpetenie de haiduci ? O, naivi, care credeţi că faimosul „concert costumat“ e o amintire a trecutului ! Un cuvînt despre decoruri: am simţit parcă în decorurile lui Silvian Bogdan un mesaj adresat confraţilor bucureşteni amatori de fast orbitor şi volume gigantice în decorul de operă. Cu simplitate şi economie de mijloace s-a realizat aici un cadru cu nimic mai puţin adecvat acţiunii decît sînt zdrobitoarele decoruri ale lui „Ion Vodă cel Cumplit“. Păcat că aspecte adînc semnificative, cum ar fi imaginea mizeriei poporului atît de pregnant sugerată de arborele ce-şi întindea cu disperare mută crengile uscate spre cer , convieţuiesc cu unele reconstituiri fotografice de natură ce seamănă mai degrabă a pictură de gang sau a decor de fotograf într-o staţiune climaterică ! George Bălan DAVID OHANESIAN In rolul lui Pană Lesnea Rusalim MEMENTO • Muzeul de artă din Cluj desfăşoară in ultimul timp o interesantă activitate de popularizare a creatiei plastice In cercuri cit mai largi de oameni ai muncii. De curtnd, acest muzeu a organizat o expoziţie cu lucrări de desen şi caricatură la clubul uzinelor Industria Sirmei, din Cimpia Turţii. • Publicul poate cunoaşte un număr apreciabil de lucrări ale pictorilor Gh. Cardaş (peisaje din Tulcea), Mica Şerbu, Matilda Ulmu (portrete şi flori) şi ale sculptorului Mihail Coşan. In sala „ Cristea" unde este deschisă o expoziţie de grup. • Ministerul Culturii anunţă un nou concurs de fotografii turistice urmat de o expoziţie avlnd ca temă ,,Oamenii inaintafi ai patriei noastre". Concursul este organizat In cinstea zilei de 23 August. Se pot prezenta portrete de eroi ai muncii socialiste, muncitori şi ţărani fruntaşi, oameni ai artei şi ştiinţei, laureaţi sau distinşi cu ordine şi medalii, tineri studenţi şi elevi fruntaşi în învăţătură, ofiţeri şi ostaşi evidenţiaţi, sportivi emeriţi. Fotografiile vor avea un format de cel puţin 1/15 şi se vor trimite juriului, pină la 15 iulie a.c., pe adresa Secretariatului expoziţiilor de artă fotografică, I. S. Decorativa, str. Dionisie Lupu, nr. 10, Bucureşti. (Urmare din pag. la) UNELE PROBLEME ARZATOARE ALE CREAŢIEI MUZICALE nuare atenţie forţei sau slăbiciunii lucrărilor în ansamblu. A fost însă suficient să se admită o asemenea slăbire a exigenţei pentru ca numărul lucrărilor cenuşii şi plictisitoare să crească tot mai mul, iar împiedicarea acestui lucru să devină tot mai grea. Multe din aceste fenomene au fost condiţionate de situaţia nesatisfăcătoare a criticii muzicale. Critica muzicală a dispărut de fapt din paginile presei centrale. Nu mai vorbesc de ziarele regionale, în care apariţia unor scurte însemnări pe teme muzicale, era un eveniment■ele mai mare. O serie de fenomene extrem de interesante din creaţia muzicală, opera, viaţa de concert, muzica populară, artişti amatori şi ştiinţă muzicală, care cereau un ecou viu, o analiză, un sprijin şi uneori o critică, nu căpătau aprecierea obştească şi parcă nu stîrneau nici un interes. Este uşor să ne imaginăm ce influenţe negative poate exercita o asemenea indiferenţă faţă de munca de creaţie a compozitorilor noştri, a Interpreţilor şi teoreticienilor muzicali. Din păcate, această situaţie dăinuie şi acum, deoarece singura revistă lunară, „Sovetskaia Muzîka", în ciuda bunăvoinţei ei, nu poate cuprinde toate fenomenele însemnate ale vieţii noastre muzicale, nu poate publica toate ecourile interesante şi vii ale muzicienilor şi auditorilor. Nui avem critici specialişti de o înaltă calificare Printre ei sunt şi tineri talentaţi care s-au ridicat in ultimii ani. Dar în cercurile muzicale se spune de mult că avem critici muzicali, dar nu avem critică muzicală. În materialele publicate, rareori poţi auzi glasuri vii, aprecieri cu advărat creatoare. De cele mai multe ori întîlnim bucherismul- •plictisitor, manifestări ale spiritului de conjunctură. Criticii ca şi compozitori erau îndureraţi, că printre acei cărora li se încredinţase îndrumarea creaţiei muzicale existau mulţi dogmatici sectoare de fapt iubesc puţin muzica. Asemenea oameni au împiedicat şi urmează mult creaţia noastră, dezvoltarea glndirii creatoare vii. Aceasta a lăsat în mare măsură amprentă asupra caracterului criticii muzicale din ultimii ani. Nouă ne este însă extrem de necesară lupta pentru îmbogăţirea hotărîtă şi cu curaj, ideologică şi estetică a muzicii. Şi noi trebuie să învăţăm aceasta de la marii muzicieni din trecut. Intr-una din recenziile sale, Pr. Ceaikovski scria : „Muzica lui Schumann... ne dezvăluie o întreagă lume de noi Forme muzicale, atinge strune de care nu s-au atins marii săi predecesori. Noi găsim în ea un ecou al acelor tainice şi profunde procese ale vieţii noastre spirituale, ale acelor îndoieli, năzuinţe şi elanuri spre un ideal, care frămîntă inima omului contemporan" (P. I Ceaikovski : Despre muzica programatică. M. 1952, pag. 76—77). Cred că auditoriului sovietic contemporan trebuie să i se ofere în aceeaşi măsură o muzică ce „să-i dezvăluie o lume nouă", care să oglindească „procesele adînci ale vieţii noastre spirituale". Despre aceasta trebuie să vorbim, deoarece năzuinţa de a lărgi in creaţia muzicală diapazonul gindurilor, al sentimentelor, al nuanţelor, nu întîmpină întotdeauna o atitudine corespunzătoare. Dogmaticii muzicali sînt extrem de suspicioşi faţă de orice încercare, oricît de modestă, de lărgire, de îmbogăţire. Nenumărate îndoieli şi suspectări stârneşte fiecare trăsătură poetică nu prea obişnuită, tot ce poartă amprenta noului şi, totodată, perceperea individuală a vieţii. Acest ultim fenomen este deosebit de important. „...Problema literară se pretează cel mai puţin unei egalizări mecanice, unei nivelări, dominaţiei majorităţii asupra minorităţii... In această chestiune este necesară asigurarea unui spaţiu cît mai larg iniţiativei personale, înclinaţiilor individuale, mai mult spaţiu pentru gîndire şi imaginaţie, formă şi conţinut“ (V. I. Lenin, „Organizaţia de partid şi literatura de partid“). Realismul socialist oferă posibilităţi nelimitate pentru căutări şi descoperiri artistice curajoase, pentru manifestarea cu adevărat lberă a individualităţii creatoare a artistului care se inspiră din viaţa poporului. Dogmaticii interpretează eronat domeniul tragicului în artă, identificînd un mod primitiv tragedie cu pesimismul. Aci se scapă din vedere faptul că în arta universală, lucrările de mare tragism erau cele care afirmau cel mai mult viața. Astfel sînt tragediile lui Shakespeare, Tostoi, Ceaikovski, Beethoven, Mussorgski. în zilele noastre, arta umanistă progresistă nu este mai puţin vie decît era în trecut, ea este un ecou al tuturor durerilor şi suferinţelor omenirii şi, întruchipîndu-le veridic, îşi exprimă protestul împotriva răului şi constrîngerii. Cum poate oare să părăsească acest domeniu al artei, artistul sovietic — purtătorul tradiţiilor celor mai înaintate în artă ? Dogmaticii pretind deseori compozitorilor cerinţe naive şi schematice, o echilibrare aritmetică între „negativ“ şi „pozitiv“ în fiecare lucrare. Ei nu înţeleg că sensul ideologic al lucrării este determinat uni de proporţia exterioară între „trist“ şi „vesel“, ci de patosul sentimentelor cetăţeneşti exprimate în ea, de orientarea ei umanistă generală. Orientarea spre îmbogăţirea spirituală a creaţiei noastre muzicale este totodată orientarea spre o Inovaţie creatoare. Noi trebuie să învăţăm multe de la clasici. In legătură cu aceasta vreau să spun că iu atitudinea noastră faţă de clasici există uneori prea multă pietate exterioară şi foarte puţină înţelegere adîncă şi adevărată. Deseori noi îî zugrăvim pe clasici ca pe nişte icoane, îndulcind acele trăsături care făceau din ei oameni măreţi ai timpurilor lor. Noi uităm că arta clasicilor era întotdeauna o artă a căutărilor, o artă plină de nelinişte. Totdeauna ei desţeleneau, mergeau împotriva rutinei şi filistinismului, ridicînd cu curaj in artă problemele cele mai arzătoare ale timpurilor lor, creînd cu curaj, pentru aceste teme noi, mijloace de exprimare artistică. La noi sînt deseori citate, dar, din păcate, rareori înţelese, minunatele cuvinte ale lui Mussorgski: „Spre ţărmuri noi !" fără frică, prin furtună, prin bancuri de nisip şi stînci submarine, „spre ţărmuri noi I“ (din Scrisoarea către V. Stasov, 1872). Luptînd de pe poziţii juste împotriva artei formaliste, neînsufleţite şi străină nouă, artă ce reprezintă una din manifestările ideologiei burgheze decadente, partidul ne-a chemat şi ne cheamă spre neobosite căutări creatoare, spre inovaţii curajoase, spre varietatea individualităţilor creatoare în arta realismului socialist, spre caracter popular. Inovaţia în muzică nu întâmpină însă întotdeauna o atitudine justă. La noi se aplică prea repede eticheta de formalism oricărei năzuinţi spre căutări creatoare. Deseori se caracterizează drept formalism ceea ce nu este pe înţelesul cuiva sau pe gustul său. Folosirea acestei noţiuni a devenit în general oarecum arbitrară. Putem numi drept artă forrrtalistă doar o artă goală lipsită de idei, rece, fără viaţă Numai într-o asemenea artă, mijlocul ales de compozitor devine un scop în sine, se transformă într-o pretenţie de eleganţă, într-un truc, în estetism. Cînd însă ceea ce este nou se leagă de un gînd şi un sentiment viu, cînd el este însufleţit de căutarea adevărului, de un bogat conţinut ideologic — el nu poate fi numit formalism. Interpretarea arbitrară a noţiunii de „formalism" şi folosirea ei abuzivă, discreditează deseori în ochii opiniei publice căutările creatoare ale compozitorilor, le frînează şi uneori le opreşte cu totul. Aceasta se manifestă deosebit de dăunător asupra creaţiei tineretului: căutările, probele, experienţele însoţesc întotdeauna munca tinerilor. Tendinţa de a evita cu orice chip tot ce este discutabil, ascuţit, e capabilă să transforme pe compozitori începători în tineri îmbătrîniţi. Nimic nu îndurerează mai mult în creaţia unui tînăr compozitor ca această netezire nefirească şi lipsa unui adevărat elan creator. Vreau să-mi exprim cîteva din părerile mele cu privire la relaţiile dintre compozitor şi auditor. A fi ascultat şi înţeles de un cerc cît mai larg de auditori contemporani este dorinţa cea rear scumpă fiecărui compozitor sovietic. Cred că printre noi nu se găseşte nimeni care să nu viseze acest lucru. Dar această dorinţă nu este întotdeauna pe deplin înfăptuită Lucrările de cameră, simfonice şi de operă ale compozitorilor noştri dobîndesc rareori o largă popularitate. Ce se înttmplă aci ? în mare parte, sîntem vinovaţi noi compozitorii , noi nu ştim întotdeauna să găsim calea spre Inima auditorului, nu acordăm o atenţie suficientă măiestriei, accesibilităţii lucrărilor noastre, expresivităţii luminoase a melodiei, orchestraţiei valoroase, folosirii active a creaţiei muzicale populare. De asemenea noi uităm deseori o altă latură a problemei — necesitatea de a propaga şi populariza în mod serios şi sistematic noile lucrări ale compozitorilor sovietici, îndeosebi cele simfonice şi de cameră. Aceasta se referă atît la muzica contemporană cît şi la cea clasică. „Un scriitor popular — spune Lenin — nu presupune un cititor care nu gîndeşte, care nu doreşte sau nu poate să gîndească, — dimpotrivă, el presupune că cititorul nedezvoltat intenţionează în mod serios să lucreze cu capul şi-l ajută să îndeplinească această muncă serioasă şi grea, l conduce, ajutîndu-l să facă primii paşi, ca el învăţînd acest lucru, să meargă mai departe independent. Un scriitor vulgar presupune un cititor care nu gîndeşte şi care este incapabil să gîndească...“ (V. I. Lenin , Despre revista „Svoboda" vol. 5). în alt loc, referindu-se la aceeaşi problemă, Lenin scrie: „...Nu trebuie să vă intimidaţi dacă, citind această lucrare, n-o veţi înţelege dintr-odată. Asta nu-l izbuteşte aproape niciodată nimănui. Revenind însă la această lucrare după un timp oarecare, cînd vi se va trezi interesul pentru ea, veţi ajunge s-o înţelegeţi în cea mai mare parte, dacă fiu chiar ,în întregime". (V. I. Lenin: „Despre stat“ — pag. 9 E.P.L.P. 1953). Toate acestea se referă în modul cel mai direct şi la artă, la muzică. Muzicienii înaintato ruşi din trecut erau propagandişti pasionati ai muzicii, iluminişti muzicali. Luptînd pentru realism, pentru caracter popular în creaţia muzicală, ei au înţeles de minune necesitatea unei largi educaţii muzicale, a formării unui înalt gust artistic. A. N. Serova scria : „Ideea că muzica te desfată şi că ea poate fi apreciată în mod just de toţi oamenii fără nici un fel de pregătire, fără o educaţie muzicală specială... această idee este rădăcina multor confuzii referitoare la muzică, confuzii dintre cele mai dăunătoare în ceea ce priveşte cauza muzicii“ (A. N Serov , „Articole critice“, vol. I, pag. 413). In ţara noastră, nivelul muzical al poporului este acum infinit mai ridicat decît în trecut. Totuşi nu trebuie slăbită munca zilnică de răspîndire a culturii muzicale în mase, ţinînd seama că muzica este chemată să joace un rol uriaş în opera de educare a omului sovietic — constructor al societăţii comuniste. Dacă în muzica sovietică s-ar dezvolta rodnic discuţiile ştiinţifice şi creatoare, multe probleme noi şi complicate, ridicate de viaţă, şi-ar găsi o rezolvare Cu toate acestea nu au avut loc discuţii între muzicieni. Una din cauze este faptul că anumiţi conducători ai Uniunii Compozitorilor Sovietici evită discuţiile făţişe asupra problemelor creaţiei muzicale. Este de prisos să mai vorbim despre faptul că orice încercare de a împiedica desfăşurarea discuţiilor creatoare este condamnată la eşec, deoarece ea contrazice chemările Congresului al XX-lea al Partidului. Discuţiile creatoare principiale, disputele înflăcărate cu privire la cele mai importante probleme ale actualităţii noastre muzicale, trebuie să unească, fără îndoială, compozitorii în lupta lor comună pentru dezvoltarea cu succes a culturii muzicale sovietice. Şi în aceasta rezidă una din principalele sarcini ale Uniunii Compozitorilor Sovietici. Muzica sovietică ocupă un loc de cinste printre forţele progresiste ale artei din toate ţările. In faţa ei stau sarcini de mare răspundere. „Arta şi literatura ţării noastre pot şi trebuie să tindă să devină primele în lume nu numai prin bogăţia conţinutului, ci şi prin forţa şi măiestria artistică. Nu trebuie să ne mulţumim cu opere şterse, superficiale, aşa cum fac unii tovarăşi din organele de artă, din redacţii şi edituri. Deseori nu se dă o suficientă ripostă mediocrităţii şi denaturărilor, ceea ce aduce prejudicii dezvoltării artei şi educării artistice a poporului“. Aceste sarcini ridicate in Raportul de activitate al C.C. a P.C. S. la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist ne indică limpede drumul pe care trebuie să se dezvolte eforturile oamenilor de creaţie sovietici. Bogăţia realistă a conţinutului, înalta principialitate, forţa artistică, măiestria — iată programul de creaţie clar şi precis indicat artei sovietice de către Congresul al XX-lea al Partidului. Acest program va fi înfăptuit cu succes dacă toţi compozitorii marelui nostru popor multinaţional, compozitorii tuturor generaţiilor care compun în toate genurile ca adevăraţi patrioţi vor munci neobosit şi prieteneşte, creînd noi lucrări luminoase întru gloria artei noastre. („Pravda" nr. 169 — 13.832 din 17.6.1956). MARGINALII Schimbul de mîine Prima ridicare de cortini la spectacolul de gală care Încununa, mai deunăzi, In sala C.C.S. amplele manifestări artistice prilejuite de-ul Festival Republican al elementelor fruntaşe din şcolile şi institutele de artă — desfăşurat recent în Capitală — a oferit publicului o imagine pe cît de surprinzătoare pe atît de semnificativa. Pe scenă, în sclipirea reflectoarelor un băieţaş blond, purtînd încă pantalonaşi scurţi, interpreta, calm, sigur, cu vădită pasiune şi măiestrie, o complicată partitură pentru vioară... Nici nu se putea un tablou mai sugestiv. Pe scena Festivalului Republican, emoţionanta ţinută artistică a acestui băieţaş de numai 9 ani, Ágoston Andrei, elev în clasa ll-a a Şcolii de muzică din Cluj, dobândea, de fapt, o putere de simbol. Ea sintetiza într-un anume fel rodul activităţii creatoare desfăşurată astăzi în cadrul şcolilor şi institutelor de artă organizate în anii regimului democrat popular. Este greu să vorbim aci, în amănunt, despre multitudinea de impresii dezvăluită de această complexă evoluţie artistică. Pasionanta interpretare dată de pianista Kristescu Krimhilda, din clasa a XIX-a a Şcolii de muzică din Bucureşti, „Baladei“ de Chopin , virtuozitatea studentului violonist . Daniel Podlovski din anul 191 Conservatorului „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti in execuţia „Capriciului" de Paganini şi a colegului său mai vîrstnic, Cozighian Varujan, din anul IV, In interpretarea „Polonezei In Re major“ de Wieniawski, verva comunicativă a grupului coregrafic format din Baraş Brinduşa, Muncaciu Victor şi Borbath Andrei, elevi ai Şcolii de coregrafie din Cluj, în Interpretarea unei creaţii deosebit de reuşite, clădită pe elemente folclorice, „Prîslea şi Pasărilă impeţit“, a profesorului ior Octavian Stroia , omogenitatea cvartetului instrumental alcătuit din Lory Ştefan, Barbu Casin, Zoicas Vasile şi Sladek Robert, studenţi ai Conservatorului „Oh. Dima“ din Cluj, in executarea cvartetului în Fa major p. 1 de Dvorak; sugestiva interpretare de către studentul C. Gabor din anul I al Conservatorului „C. Porumbescu“ din Bucureşti a ariei lui Don Bartolo din opera „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini ; emoţionanta interpretare a studentului I. Sasaran, din anul IV al Facultăţii de Teatru din Bucureşti, în rolul marinarului ciupit de vărsat din piesa „Tragedia optimistă“ de V. Vişnevski etc., toate aceste realizări artistice, demne de laudă, au fost îndelung aplaudate de un public numeros şi entuziast. Şi, desigur, enumerarea ar putea continua. Nu ne propunem să stabilim o ierarhizare a valorilor. Acest lucru ar fi, în cazul de faţă, şi dificil, fiind vorba de elemente care se află în plin proces de formare a calităţilor lor artistice. Ne permitem însă a face cîteva observaţii de ordin organizatoric. Cea dintîi se referă la prezenţa redusă la acest praznic artistic a unor şcoli de artă din centre cu bogată activitate artistică. Este bunăoară cazul oraşului Iaşi, unde sîntem convinşi că există numeroase elemente talentate care şcolile populare de artă din Iaşi au făcut totul pentru atragerea şi pregătirea temeinică a acestor elemente ? Dacă e aşa, atunci de ce n-au fost reprezentate ? O altă observaţie ne este prilejuită de insuficienta acomodare cu publicul, manifestată de numeroşi interpreţi în spectacolele Festivalului. Credem că este necesar ca tinerelor talente, pregătite în şcolile şi Institutele de artă, să li se asigure un permanent contact cu publicul, organizindu-se în acest scop spectacole artistice frecvente în fabrici, instituţii şi la sate. Primul Festival Republican al elementelor fruntaşe din şcolile şi institutele de artă şi-a justificat pe deplin menirea în cîmpul activităţii noastre artistice. Aşteptăm, cu legitim interes, viitoarele ediţii ale acestei rodnice manifestări de afirmare a tinerelor talente. L. Cernâianu Conturarea aspiraţiilor tinerilor artişti către originalitatea artistică creatoare ni se pare a fi impresia fundamentală ce se degajă din expoziţia lucrărilor de diplomă ale absolvenţilor institutelor de arte plastice „N. Grigorescu" din Bucureşti şi „Ion Andreescu" din Cluj. A face această constatare cu ocazia expunerii unor lucrări create încă în timpul şcolarităţii, credem că este deosebit de îmbucurător pentru drumul de creaţie al unor tineri artişti , se ştie că pe marginea expoziţiilor asemănătoare anterioare, sau cu ocazia expunerii lucrărilor de diplomă ale absolvenţilor în expoziţiile de stat, se puteau spune mai puţine lucruri despre conturarea elementelor originalităţii artistice şi mai multe despre staţionarea în cadrul şcolăresc impersonal. S-ar părea că a remarca drept un fapt pozitiv lupta tinerilor creatori pentru definirea unei viziuni artistice personale şi desprinderea treptată de bagajul şcolăresc impersonal, lasă în umbră meritele celor care au înfăptuit educaţia artistică a viitorilor artişti. De fapt însă, pentru educatorii lor nu poate exista o mai mare mulţumire decit a vedea cum aceşti elevi, pornind de la temelia cunoştinţelor dobindite prin ajutorul lor ajung la manifestarea deplină a forţelor talentului propriu, la definirea acestor forţe intr-o personalitate artistică distinctă, preţuită şi admirată. Depăşirea cadrului şcolăresc trebuie salutată In domeniul In care se poate manifesta cu adevărat originalitatea artistică creatoare, In domeniul formării unei viziuni plastice proprii, in modalitatea de soluţionare a temelor, In preferinţa pentru teme şi subiecte. In acest sens prezintă un deosebit interes lucrările închinate aceleiaşi teme — răscoala lui Horia, în interpretarea lui Cilievici Marius şi a lui Nicodim Ion. Nicodim Ion a creat o priză monumentală in care s-a oprit asupra momentului istoric cind ţăranii răsculaţi sub conducerea lui Horia au ajuns pe dealurile Clujului in apropierea cetăţii pe care o asediază. Este o compoziţie vastă, cu multe personaje; un grup masiv este inteligent dispus pe o diagonală ascendentă care conduce privirile către o scenă dramatică—un ţăran rănit susţinut de tovarăşii săi — ce se profilează simbolic pe fondul peisajului oraşului in care s-au ascuns nobilii. Lucrarea încă nu este terminată, totuşi evocarea autentică a zilelor răscoalei lui Horia apare pe deplin conturată. Lucrarea lui Cilievici Marius se deosebeşte de cea a lui Nicodim Ion şi ca viziune artistică şi ca stil. De dimensiuni reduse ea are ca subiect execuția lui Horia. Scena nu e a fi privită din spate de un martor al momentului. Grupurile sunt schițate vag, intr-o imobilitate sugestivă, in pete de culoare estompate. Totul este subordonat realizării atmosferei dramatice, redată intr-o tonalitate coloristică închisă, in care principalul este acel cer tulburător pe care se profilează halucinant siluetele spinzurătorilor şi roatei de caznă, dominind mulfimea şi trupul osîndului. Sunt rezolvări ale aceleiași teme, iu viziuni profund originale. Aceste rezolvări, evident, n-au izvorît dintr-o goană stearpă după inovaţia cu orice preţ, din dorinţa de a fi „personali" de dragul originalităţii prestabilite. Lucrările celor doi tineri artişti sunt concludente pentru faptul că originalitatea artistică nu are nimic comun cu goana după inovaţii, această originalitate este izvorîtă in fond din maturitatea şi profunzimea artistică, din atitudinea pasionată pentru rezolvarea problemelor de creaţie, din capacitatea personală de a vedea in profunzime o temă, de a transmite un mesaj artistic propriu, de a sintetiza şi prelucra observaţiile personale astfel incit simţirea artistică să capete forţă de convingere. Şi in sectorul de grafică intilnim exemple care pun de asemenea problema manifestării originalităţii creatoare înainte de toate In alegerea şi interpretarea artistică a temei. „Ieri şi azi" sunt titlurile unor cicluri — serii ale lui Vasai Troian şi Baciu Constantin. Vasai Troian este mai narativ, mai detailat şi mai dispersat in subiecte. Baciu Constantin şi-a axat ciclul pe subiectele desprinse din viaţa şcolară in trecut şi în prezent, realizând imagini deosebit de convingătoare, in care caracterul fugitiv al notaţiei plastice, spontaneitatea, atmosfera caldă, — realizată de armoniile cromatice din schiţele despre şcoala nouă — sunt calităţi remarcabile. Am putea continua in această direcţie cu o demonstraţie din creaţia unuia şi aceluiaşi artist — tînărul afişist Tuţuianu H. In afişul închinat aniversării lui Enescu, Tuţuianu H. n-a pornit de la un element cu totul nou: el a luat ca imagine de bază a afişului cunoscuta fotografie a lui Enescu cintind la vioară. Totuşi, prin adaptarea măiestrită a acestui element specificului imaginii de afiş, prin paginarea şi decuparea inteligentă, el a reuşit să creeze un panou atrăgător, evocator şi de efect. O idee artistică interesantă, izvorîtă din dorinţa de a comunica cit mai viu conţinutul unei piese a lui Hasdeu, l-a dus de data aceasta pe Ţuţuianu H. la realizarea unui afiş de teatru (,,Răzvan şi Vidra") cu adevărat într-o viziune originală şi pe deplin accesibilă. Imaginea Vidrei care-l conduce pe Rázván pe urcuşul treptelor în capul cărora se găseşte tronul domnesc, expune deosebit de plastic sensul dramei. Acelaşi artist însă, atunci cind creează într-o manieră consacrată, cade un şablon şi ilustrativ („Ziua copilului"). In expoziţia tinerilor artişti absolvenţi ai institutelor de arte plastice din Bucureşti şi Cluj sunt numeroase lucrări în care procesul de definire a personalităţii artistice creatoare se află încă intr-un stadiu embrionar. Calităţile lor plastice, uneori cu totul remarcabile, sunt chezăşii ale drumului viitor intr-un sens ascendent. Lucrările lui Mureşanu Mircea („In deltă după muncă") şi Popa Mihail („Un funicular in Ţara Moţilor") sedisting prin reale calităţi compoziţionale şi decorative. David Virgil in compoziţia „O viață nouă- adaugă lucrării, in comparaţie cu varianta expusă anul trecut la Expoziţia interregională Bucureşti, unanim remarcată de presă — armonii coloristice subtile şi interesante care întregesc atmosfera caldă, apropiată, a acestei valoroase scene de gen. Lucrarea semnată Szatmári Agneta deşi nu este terminată, atrage prin coloritul viu, luminos şi prut inteligenta dozare a luminii. În comparaţie cu aceste lucrări in care predomină patosul tineresc, creaţiile nereuşite, imbicsite, lipsite de luminozitate şi, din păcate, banale in tratarea subiectelor („Primii paşi" de Unde.. .,Educarea cadrelor noi" de Adam Andrei, „învăţăm de la maiştri" de Satanelle Alex.) ne apar contradictorii. Un loc important In expoziţie il ocupă lucrările tinerilor artişti specializaţi in pictura de teatru, monumentală şi decorativă. In legătură cu proiectele de decor foarte interesante ale tinerilor Rüttler Ervin („Minerii"), Stolpenko V. şi Popescu Ion („Vad nou ) am face observaţia că se acordă incă prea multă atenţie picturalismului, reconstituirii excesiv de amănunţite a cadrului naturii. Ţesăturile şi imprimeurile decorative proiectate de unii tineri artişti — I. L. Elisabeta, Butar Edit, Dumitrescu Eugenia. — deschid perspectiva îmbunătăţirii reale a producţiei noastre de imprimeuri. Expoziţia din pavilioanele Parcului de Cultură şi Odihnă „I. V. Stani“ atestă valoarea reală a resurselor creatore ale noului detaşament de tineri artişti ce se adaugă frontului ariei plastice, îmbogăţirea experienţei de viaţă a acestor artişti tineri, maturizarea talentului lor artistic, lărgirea şi adlncirea cunoştinţelor In domeniul mijloacelor plastice, vor accentua, fără îndoială. In sens pozitiv, originalitatea artistică spre care incă din institutele respective, tinerii artişti au şi făcut primii paşi. Maxim Cosma CRONICA PLASTICĂ Către originalitatea creatoare ION NICODIM : „Răscoala lui Horim"