Contemporanul, ianuarie-iunie 1957 (Anul 11, nr. 1-23)

1957-01-04 / nr. 1

încredere şi perspectivă U­n document viu, bogat în fapte şi în idei, exemplu de analiză marxist-leninistă, rod al unei poziţii de înaltă principialitate, — astfel apare Raportul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej la recenta ple­nară a Comitetului Central al Par­­tidului. Problemele tratate sunt­ fundamen­tale şi soluţiile propuse sînt deose­bit de importante pentru dezvoltarea m­ai departe a economiei noastre na­ţionale. La un an de la cel de al 11-lea Congres al Partidului, anali­za realistă a situaţiei noastre eco­nomice în cadrul directivelor actua­lului cincinal a fost făcută în spiri­­­tul consecventei preocupări pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al oamenilor muncii. Cu o sinceritate şi o dragoste de adevăr proprii partidului clasei muncitoare, raportul explică faptul că deşi s-a obţinut o îmbunătăţire a nivelului de trai, ea e în măsură mai mică decît s-a prevăzut atunci cînd s-au elaborat planurile de con­strucţie economică. Adică, cifric, deşi producţia industrială a crescut cu peste 10% faţă de 1955, producţia bunurilor de consum­ a crescut nu­mai cu 6%. La această situaţie, în bună parte a contribuit slaba recol­tă din 1956. Cu un an agricol bun, desigur că altfel ar fi resimţit oa­menii muncii efectele măsurilor lua­te în cursul anului încheiat şi anu­me îmbunătăţirea salariilor în unele ramu­r, sporirea salariilor şi pensii­lor mici, sporirea grijii faţă de ne­­voile social-culturale. Trebuie amin­tit că în anul care a trecut, cheltu­ielile bugetare pentru aceste acţiuni au depăşit cu peste jumătate mili­ard lei pe cele din anul 1955, iar prin asigurările sociale salariaţii au primit în 1956 cu 200 milioane lei mai mult decît în anul precedent. Raportul demonstrează cît de spo­rit poate deveni potenţialul nostru agricol dacă se va realiza sarcina trasată de cel de al ll-lea Congres cu privire la dezvoltarea agricultu­rii. ..Putem şi trebuie să obţinem, pînă la începutul celui de al treilea cincinal, o producţie anuală de 15 milioane tone de cereale“ — afir­ma Raportul, d depunind toate e­­forturile pentru asigurarea unei înal­­te productivităţi la principalele noa­stre cereale: porumbul şi griul. Perspectiva unei mari dezvoltări a agriculturii româneşti, potrivit po­sibilităţilor oferite de solul şi clima ţării noastre, de propria noastră tra­diţie şi de experienţa ţărilor înain­tate, este limpede demonstrată in Raport: astfel, cu o producţie me­die de 3000 kgr. porumb-boabe la ha pe o suprafaţă sporită, de 4 milioane ha am realiza o produc­ţie totală pe ţară de 12 milioane tone, din care 6 milioane ar rămi­­ne disponibile pentru export. Ce po­sibilităţi de ridicare a nivelului de trai ar constitui o asemenea bogate ce venituri ar da balanţei de plăți externe ! Întărirea şi lărgirea sectorului so­cialist în agricultura noastră, prin consolidarea gospodăriilor colective, a cooperativelor agricole de produc­ţie şi întovărăşirilor, prin lărgirea lor şi crearea de noi unităţi pe ba­­­za strictei respectări a principiului liberului consimţămînt, iată ceea ce Raportul reafirmă şi subliniază cu atît mai mult cu cît de la 1 ianuarie 1957 relaţiile între industrie şi a­­gricultură capătă o nouă aşezare,— pe baze comerciale, desfiinţîndu-se sistemul cotelor obligatorii. Hotărî­­rea aceasta e menită a avea con­secinţe de o mare însemnătate, ca lărgind cointeresarea materială a gospodăriilor ţărăneşti în creşterea producţiei agricole şi a cerealelor­­h­­ artă şi, ca atare, mărind interesul şi iniţiativa în producţie a ţărăni­mii. Desfiinţarea cotelor obligatorii constituie prin ea însăşi un puter­nic sprijin pe care ţărănimea munci­toare îl primeşte din partea clasei muncitoare, din partea statului de­mocrat-popular. Noul sistem va con­tribui la mărirea producţiei agricole şi, prin intensificarea schimbului în­tre oraş şi sat, la îmbunătăţirea a­­provizionării populaţiei. Corolarul politic va fi consolidarea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea mun­citoare şi întărirea mai departe a regimului democrat-popular. La aceasta urmează de asemenea a contribui o serie de măsuri adec­vate stabilite de plenară pentru în­lăturarea centralismului excesiv, îm­bunătăţirea şi simplificarea planifi­cării producţiei, lărgirea drepturilor şi atribuţiilor sfaturilor populare şi conducerilor de întreprinderi socia­liste din industrie şi agricultură. In acest mod, iniţiativa creatoare a maselor de oameni ai muncii îşi va afla condiţii mult îmbunătăţite. Principiul fundamental de organi­zare a statului nostru, centralismul democratic, îşi va afla astfel el în­suşi o mai bună aplicare, îmbinînd mai fericit decît pînă acum necesi­tatea conducerii unitare şi coordo­nate a economiei şi activitatea so­­cial-culturală cu stimularea iniţiati­velor de jos şi dînd astfel o largă posibilitate de dezvoltare activităţii maselor muncitoare. In această perspectivă, trebuie vă­zută îmbunătăţirea sistemului de sa­larizare şi sporirea cîştigului mun­citorilor. Normele de muncă vor fi stabilite pretutindeni după criterii ştiinţifice în aşa fel ca efectul lor stimulativ să fie real şi eficient. Salariul trebuie să asigure o justă diferenţiere a cîştigurilor în raport cu calificarea muncitorilor, cu con­diţiile specifice de muncă din di­feritele ramuri ale economiei şi să stimuleze creşterea neîntreruptă a productivităţii muncii. Cu alte cu­vinte, noile măsuri dezvoltă apli­carea primc­ipiului socialist a­ retri­buţiei după cantitatea şi calitatea muncii. întregul Raport al tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej este astfel străbătut de aerul proaspăt, întăritor, al prin­cipiilor socialiste, obiectivul funda­mental fiind acela al continuei îmbu­nătăţiri a traiului oamenilor mun­cii. Ei, oamenii muncii, conduşi de Partid, au pus bazele socialismului în ţara noastră; ei, cu mintea şi bra­ţele lor, călăuziţi necontenit de în­văţătura marxist-leninistă, s-au stră­­duit, neprecupeţind eforturi din cele mai mari uneori, să clădească o ţară nouă pe aceste temelii. Înalta lor conştiinţă civică, ardentul lor pa­triotism, nedrămuita lor dragoste de popor şi neştirbita lor încredere în Partid, — iată paralelogramul de forţe care explică mersul nostru îna­inte pe calea construirii socialismu­lui. In cel de al zecelea an al re­publicii noastre, învăţînd din succe­se dar şi din greşeli, cu o crescută conştiinţă a puterii lor făuritoare de valori, oamenii muncii din ţara noa­stră au păşit cu spor­t elan într-un nou an de muncă pentru propăşirea patriei şi a lor înşile. Lucrările ple­narei Comitetului Central şi hotărî­­rile ei constituie un izvor de forţă şi de îndemnuri creatoare. Raportul tovarăşului Gh. Gheor­ghiu-Dej respiră încredere şi bună perspectivă. Ele sînt ale ţării întregi. CONSTANŢA BUZDUGAN: Co­saşul (Expoziţia interregională, Bucureşti). Proletari din toate ţările, uniţi-văl SAPTAMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 1 (535) • vineri 4 ianuarie 1957 • 6 pagini 35 bani Cronica optimistului — Tovarăşe profesor, vă văd voios şi sprinten, mai mult ca de obicei, pentru că, ce-i drept, totdeauna aţi fost plin de viaţă. îmi permiteţi să vă întreb de ce? — Dar e de la sine înţeles, am în­ceput un an nou. E o raţiune sufici­entă spre a mă bucura. — Curios, ar trebui dimpotrivă să vă întristaţi, să fiţi oareşicum melan­colic. • — Pentru ce ? — Pentru că aţi îmbătrinit cu un an.— Fugi de aci, cobe neagră, duh malefic al tristeţii, logica ta este dis­tilată dintr-un alambic al infernului, nu din cerul luminat de soare, lună şi stele. — Vă rog să mă iertaţi, nu sunt decit un om care vă iubeşte, dar mărturisesc că eu sufăr puţin de un soi de nelinişte. M-am uitat puţin in oglindă şi am zărit alte şuviţe de par alb in cap. — Oglinda ta este rea, dacă te vezi urît sau, in fine, tu ai o optică viţioasă. Uită-te afară cum ninge, totul este acoperit într-un talaz alb de zăpadă. Este urît . — Mărturisesc că nu. — O primăvară veşnică oboseşte spiritul şi-l adoarme, toamna cînd frunzele se îngălbenesc şi se scoro­jesc simţim un fior nou. Ploaia şi vintul fie binecuvintate, gerul şi ză­pada fie slăvite, căci ele aduc un aer proaspăt şi un frig de stele care iu­­zdrăvenesc spiritul. înaintarea in vîrstă poate să fie la unii­­ca o alu­necare pe un povîrniş de noroi, dar la omul sănătos este asemeni unui urcuş glorios pe un munte de piatră. Nu cunosc nimic mai grotesc decit un om care nu acceptă să îmbătri­­nească şi care caută tot soiul de măşti spre a acoperi mersul timpului. Ştiu unul care îşi vopseşte părul şi care tocmai din această cauză este hidos de bătrin. Dimpotrivă, ce juve­nil este omul cu coama albă şi cu ochiul întunecat ca un puţ de înţelep­­ciunile culese in viaţă! Cine pune piedici nucului, stejarului şi cedru­lui să crească este un nebun. Arbuş­tii acestor copaci n-au măreţia ar­borilor maturi. Viaţă înseamnă creş­tere şi apoteoză, mă bucur deoarece cresc. Mai mult nu pot să spun. Şi de altfel ai intilnit vreun om care să nu se bucure de anul nou ? — Mărturisesc că nu. —Tinărul se bucură că se îndreaptă spre bărbăţie, fata visează să devină femeie, bolnavul trage nădejde că se va însănătoşi, artistul necunoscut că va deveni ilustru şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, bucuria unui an nou vine mai degrabă din nemulţu­mire pentru anul vechi. —­ Eşti în stare să înnegreşti cu fierea ta neagră şi apele impetuoase ale unei cascade. Nemulţumirea nu înseamnă deprimare şi silă de viaţă, ci dorinţă de mai bine. Din această insatisfacţie s-a născut pe pămint tot ce a făptuit omul mai frumos. Spune mai curînd spirit critic decit nemul­ţumire şi vei fi în duhul adevărului. Din examenul naturii artistul grec a închipuit un om anatomiceşte desă­­vîrşit, fiind mihnit de fiece abatere accidentală de la canonul lui. Ome­nirea a simţit mustrarea artistului şi face de milenii sforţări spre a-şi co­recta trupul. Priveşte pulpele nude ale femeilor lui Rubens şi ale lui Rembrandt şi compară-le cu acelea ale sportivelor noastre. Picioarele fe­meilor de acum cîteva veacuri erau, în umbra de subterană, a rochiilor grele, nişte jamboane grele legate cu betelii, fetele noastre de azi încearcă să se ia la întrecere cu statuile. Cum ar visa umanitatea dacă n-ar avea înainte ani noi ?, Progresul, onora­bile, presupune existenţa unui calen­dar. Unde nu este naştere şi moarte, nu-i loc pentru viitor şi ca atare nici pentru bine. Pentru că binele rezul­tă dintr-o schimbare, aşteptată, in rinduiala lumii. — Aţi spus vorba cea mare, tova­răşe profesor, memento mori, adu-ţi aminte că vei muri. Vai mie, cumplită-i viaţa Mai şubredă decît aţa. Lume, lume, dulce floare Mult eşti tu înşelătoare. Ieri grădina cu miroase Astăzi ţintirim cu oase. Deunăzi tînăr eram Ca în mini moartea bate-n geam. Unde ești. Aristotele Mare cititor în stele. Unde, mîndre Solomon Ce domneai în Babilon ? Unde-i craiul Bonaparte Cel iscusit și cu carte Care a murit cu zile Bătîndu-se cu... Ahile — Nu prea ești tare în cronologie! Eu n-am spus niciodată memento mori, ăsta e cuvîntul de ordine al ascetismului din epocile de creşti­nism întunecat. Deşi nu-i îndoială că vom muri, unul cite unul, ca ipostaze ale naturii veşnic vii, moartea e con­diţia vieţii. Deci memento vivere. Ar fi ridicat ţăranul care ar face paras­tas cu colivă recoltei vechi, bocind moartea griului de anul trecut. — Ah, tovarăşe profesor, ce mi pasă mie de recoltă ? Griul n-are sim­ţire. In 1956 mi-au căzut doi­ dinţi, simt clătinindu-mi-se alţii. Credeţi d-voastră că în 1957 au să-mi creas­că dinţi noi ? — Categoric nu. — Vedeţi dlar condiţia mea tragi­că! Am vorbit de dinţi, dar şi în alte privinţe sunt intr-o involuţie lamenta­bilă. Poate fi vorba de progres în­­trucit mă priveşte ? G. Călinescu (Continuare in pag. 4-a) CINEMATOGRAFIA NO ASTRA „SEMIFABRICAT“? I ntervenţia maestrului Camil Petrescu în discuţia asupra problemelor cinematografiei noaste a stîrnit un real inte­res în rîndurile cinematografiştilor şi ale tuturor iubitorilor acestei arte populare. Personal, aşteptam a­­ceastă intervenţie, întrucît mi se părea ca neputic­t? c' d'­juţia să se consume fără observaţiile ascu­ţite ale unui mare scriitor care şi-a încercat pana şi în domeniul filmului. Aşteptarea nu ne-a fost înşelată, deoarece în revista „Tea­trul“ (n­. le 5 şi 6) am putut citi două substanţiale articole, în to­nul şi la exigenţa intelectuală cu­noscute. Problema abordată de tovarăşul Camil Petrescu este, în fond, aceea a relaţiilor între teatru şi cinemato­graf şi d-sa afirmă categoric că „problemele esenţiale ale teatrului şi cinematografului sînt comune“. Afirmaţia este contrapusă unei aşa­­zise poziţii luate în cea de a treia consfătuire a creatorilor din cine­matografie, unde „esenţa comună“ ar fi fost combătută, ,,subliniindu-se îndeosebi aşa-zisul „specific“ al ci­nematografului". Se impun, credem, cîteva clarifi­cări. Afirmaţiile de mai sus ale tov. Camil Petrescu, cu totul juste în aparenţă, se cer analizate din punctul de vedere al realităţilor, a­­tît în consfătuirea citată cît şi în­­producţia noastră de filme. Discu­ţia porneşte de fapt de la scena­riul de film, ajungîndu-se la gene­ralizări. Am fost printre cei care au com­bătut la consfătuire teoria, scena­riului literar ca „gen independent“ faţă de celelalte genuri ale litera­­turii şi mai ales Faţă de film. Arti­colul publicat după aceea nu Con­­temporanul rezuma şi argumenta poziţia adoptată faţă de această problemă. Nu pot fi decît extrem de bucuros că tov. Camil Petrescu îm­părtăşeşte acelaşi punct de vedere. D-sa aminteşte „nefericita concep­ţie despre „scenariul literar“, vor­­b"-*to dp-mne er-tare plătită cu destule filme proaste“, despre o „greşeală inexplicabilă“ "te In a­­celaşi timp îşi arată, însă, îngrijo­­rarea faţă de „primejdia unei ră­tăciri din nou într-o lamentabilă experienţă, dar acum în răspăr“. E­ste vorba despre o nouă teorie care pretinde că scenariul este un „semi-fabricat“, căutînd să impună „scenariul de resort regizoral, a textului pretext pentru exerciţii re­gizorale în cinematografie“. Dacă o asemenea teorie ar avea circulaţie, în momentul de faţă în cinematografia noastră desigur că lucrurile ar sta extrem de prost. Ne însuşim întru totul temerile tov. Camil Petrescu, în eventualitatea respectivă, fiind hotărîţi să demas­­căm, alături de d-sa, astfel de pseu­­­do-teorii, puerile şi periculoase. Dar, pentru cei ce lucrează în ci­nematografie, un asemenea pericol nu există deocamdată, nici măcar în stare embrionară. De unde au apărut, totuşi, temerile? Tov. Ca­mil Petrescu, citează, mai întîi, lu­crările „celei de a treia consfătuiri a creatorilor din cinematografie“. In articolul din Teatrul nr. 5, ară­­tînd că nu a avut încă ocazia să cunoască lucrările, tov. Camil Pe­trescu scrie despre principiul esen­ţei comune a teatrului şi cinema­tografului : „Mi se pare că la a­­­ceastă consfătuire el a fost, în mod curios, combătut...". (s.n.) In Tea­­trul nr. 6, după lectura referatului (deci nu a dezbaterilor!) consfă­tuirii, d-sa declară că se confirmă bănuiala despre unele grave con­fuzii teoretice. „Din fericire însă — scrie d-sa mai departe — bunul simţ dar mai ales ceea ce am numi un admirabil instinct de conservare , si progres al filmului romînesc, hi­­. h­.iip. ..E atît de rasio.'tat, de vin si de documentat acest referat că da­că n-ar fi confuziile teoretice am spune că este excelent redactat“. Cu alte cuvinte, dacă am înţeles bine, spiritul referatului este pozi­tiv şi nu pune în evidenţă o pri­mejdie atît de mare pe cît s-a bă­nuit. -­-In al doilea rînd, tov. Camil Pe­­tre­scu s-a bazat şi a­ polemizat cu unele articole apărute în Contem­poranul, după consfătuire. Artico­lele există şi putem controla ori­­cînd sursa. Unul dintre articole era semnat de subsemnatul şi prile­juieşte, în Teatrul nr. 5, afirmaţia despre „primejdia unei rătăciri într-o lamentabilă experienţă“. Am rămas cu totul surprins văzînd că mi se atribuie calificativul de „se­mi-fabricat“ ce l-aş fi acordat sce­nariului. Cum n-am gîndit nicioda­tă astfel, am recitit articolul din Contemporanul şi transcriu aici pa­sajul cu pricina : „In raportul ţinut la consfătuirea lucrătorilor din cinematografie în anul 1953 se spunea : „Scenariul este ... un gen independent, în sensul că este altceva decît cele­lalte genuri, şi un gen independent aparţinînd literaturii, în sensul că scenariul — ca literatură — trăieş­te independent pentru lectură, că el nu este un semi-fabricat al fil­mului, deşi este scris în scopul de a sta la baza realizării unui film“. Această teorie, a independenţei sce­nariului faţă de film, a cauzat mul­te şi mari neajunsuri, frînînd în mod serios, prin aplicarea în prac­tică, dezvoltarea cinematografiei“. Se combate deci teoria „indepen­denţei“, fără să se promoveze teo­ria „semi-fabricatului“, introdusă în raport ca singura poziţie opusă posibilă. Opoziţia din raport este, evident, falsă, deoarece a nega „in­dependenţa scenariului“ nu înseam­nă de fel a afirma că el trebuie să fie un semi-fabricat. Părerea , mea despre scenariu este expusă în în­treg articolul din Contemporanul şi se pot cita cîteva afirmaţii : „în­seamnă oare aceasta că respingem de plano unui scenariu posibilitatea de a fi valabil ca lectură literară ? Nu. Ar însemna să cădem în cea­laltă extremă, să cădem în acelaşi dogmatism“. Sau : „Dacă scena­riul este sortit să ajungă un gen literar independent, aceasta se va vedea în procesul naşterii cinema­tografiei noastre. Preocuparea lite­rară nu trebuie să se îndrepte spre cucerirea independenţei faţă de film, ci spre orientarea filmelor, noastre către marile teme ale vieţii". Una dintre primejdiile semnalate de tov. Camil Petrescu, primejdia „semi-fabricatului“, nu există deci, cel puţin în ceea ce mă priveşte Strîns legată de această defunctă primejdie este şi­­afirmaţia făcută tot de subsemnatul că „nu există paralelism între piesa de teatru şi scenariu“. Pasajul respectiv era formulat astfel : „Greşeala concep­ţiei dup­ care scenariul este inde­pendent de film, constă în paralela cu piesa de teatru. Dar filmul nu este o artă interpretativă. Regizo­rul nu interpretează un scenariu, ci trebuie să oglindească viaţa în mod nemijlocit, c­i orice creator. Filmul este o artă de sinteză şi scenariu­ intră în această sinteză ca un com­ponent — e adevărat că este un component de bază, dar totuşi un component.“ Dacă teatrul este o artă inter­pretativă aceasta se datoreşte în foarte mare măsură faptului că mie­­sa de teatru şi-a cîştigat indepen- Mihu Dragomir (Continuare în pag. 4-a) I. HALBUCESCU­­ Peisaj de Iarnă la Bicas IN ACEST NUMĂR. • MARIETTA SADOVA : Ți­nută artistică și stil. • GELU MATEI : Reintilnire cu Ansamblul Moiseev. • OVID S. CROHMALNI­CEANU : Ceva despre li­teratura de analiză. • RADU POPESCU: Cronica literară. • Acad. GH. OPRESCU: Fîn­tîna din Bacolsarai. • ILIE BALEA : Compozitori romîni contemporani : S. Toduţă. • Acad. ŞT. MILCU : Pro­ducţie şi productivitate în ştiinţă. • D. ŞOSTAKOVICI : Măies­trie şi meşteşug. • ANDRE WURMSER: «Ma­rea presă» şi... eroii ei. Repertoriile D­esigur, repertoriile nu pun sin­gura problemă teatrală, dar o pun pe cea dintîi. înainte ca di­rectori, regizori, pictori decoratori să se fixeze asupra chipului cum urmea­ză să orienteze spectacolele lor, se cuvine ca ei să știe ce anume vor avea să pună în scenă. S-au discutat mai multe lur­i de zile, în paginile ziarelor şi ale revistelor de speciali­tate, principiile artei regizorale, dar au fost omise acele ale compunerii repertoriilor. Este ca şi cum cineva, hotărîndu-se să înveţe o limbă stră­ină, ar începe să-i deprindă pronun­ţia, mai înainte de a-şi însuşi unele din elementele vocabularului, ale for­melor, al­e construcţiilor ei. Metoda nu este de loc recomandabilă : moara nu poate funcţiona fără grăunţe. Re­pertoriile pun probleme de conţinut şi acestea mi se par că trebuie să treacă înaintea tuturor dezbaterilor relative la formele în care conţinutu­rile urmează să se manifeste. Trebuie totuşi adăugat că determi­narea repertoriilor nu se poate face fără referire la condiţiile realizării lor. Din această pricină, una din pri­mele exigenţe ale unei bune orînduiri a repertoriilor este o anumită des­centralizare teatrală, — care s-a şi înfăptuit de altfel, ajungîndu-se la concluzia că ce anume se cuvine să joace teatrele o pot şti mai bine ele însele. Acum e rîndul lor să înţeleagă că repertoriile nu pot fi fixate decît ţinîndu-se seamă de forţele actori­ceşti de care dispune un teatru, de spaţiul lui scenic, de mijloacele lui tehnice. Direcţii ferme, consilii ar­tistice bine întocmite, funcţionînd pentru fiecare teatru în parte, pot evita ezitările, amînările, dificultă­ţile de demarare semnalate în vre­mea din urmă. Este tot atît de evident că stabili­rea unui repertoriu nu se poate face decît ţinîndu-se seama de caracte­ristica fiecărui teatru, de rostul care i-a fost încredinţat în mişcarea teatrală generală. In capitala ţării a existat o anumită intenţie de a repartiza sarcinile colectivelor tea­trale şi de a delimita aria lor tema­tică. Hotarele au fost însă repede inundate şi astăzi se joacă orice, oriunde. N-ar fi de loc nepotrivit dacă s-ar reveni la o conştiinţă mai clară a misiunii cu care fiecare ins­tituţie de teatru a fost încredinţată şi dacă acesteia i s-ar da o urmare în compunerea repertoriilor, împăr­ţirea rolurilor poate rezu­ma şi pe cale spontană, prin însuşi faptul grupării unui anumit public în jurul unui anumit teatru cu atît mai mult o astfel de repartizare trebuie să fi­gureze­ printre preocupările unei con­duceri de stat. Trebuie încercată nea­părat specializarea teatrelor în capi­tala ţării pentru repertoriul clasic, pentru repertoriul străin modern, pentru cel adresat tineretului etc. Conducerea unui teatru trebuie să cunoască bine tema ce-i revine, nu numai pentru a-şi putea fixa cu pre­cizie planul de activitate, dar şi pen­tru a dobîndi o directivă clară în opera de completare a personalulu­­său, în îmbogăţirea inventarului său tehnic şi artistic. Fără o astfel de disciplină, teatrele se vor găsi mereu nepregătite şi nehotăr­îte, surprinse în faţa temei întîmplătoare propuse rezolvării lor. Tudor Vianu (Continuare în pag. 4-a) T­ablete ESTE, ORI NU ESTE? D­e mai multe ori, condeiul a trecut în subsidiar şi fără să insiste, printre aspectele,­ în spirit şi inteligenţă, realizate după obligativi­tatea, la toate vîrstele femeilor şi bărbaţilor, a învăţămîntului de carte în zece ani, ca într-o sută. Din casă-n casă, in toată ţara, în­văţătorii, învăţătoarele şi grupurile de persoane didactice, au cercetat pe ştiutori şi neştiutori la examenul cel mai imediat şi concludent, puşi să se iscălească. Nu încăpea reticenţă şi păcăleală. Dacă nu iscăleai erai, în­semna analfabet. Nu e o jignire de care s ar fi putut formaliza gospodina lelea Maria sau mătuşa Stanca. Analfabetismul are şi el gradaţii, ca mintea : găgăuţ, prostănac, prostuţ, prost şi superlativele nemaipomenit şi idiot. Supărarea vine numai atunci cînd cuvintele intră în invectivă. Atunici şi frumosule devine injurios. Apoi, ,de­­ în gradaţiile mai superioare e normal să fie cretină şi cite o intelectualitate, căci de la deştept pînă la geniu mai va, e o scară. Fără tărăboi din partea statului, autorul măsurii : învaţă carte­a, satele, cătunele, bordeiele, periferiile s-au dus la şcoală. Măcar tulburarea asta in gospodărie , azi mă duc la şcoală, vezi tu de copii şi de găini, a fost o plăcere. Mama Leana începea să aibă un rol cultural. Asta dă niţică ţinută în fete şi în bariş, să te duci într-un loc unde afli ce n-ai aflat o viaţă întreagă. S-au dus şi uncheşii bucuroşi să-i instruiască dascălul sau popa. După un timp, toată lumea citeşte. Au intrat intîia oară în casă de la Neagoe Basarab, scrisorile, ziarele, revistele, cărţile , nu te mira. Aşa este. Cititorul care căuta zvonul cu urechea, ia cunoştinţă de ştirile, cum sînt, cu ochii. In loc să audă şi să uite, vede şi ţine minte. Fiindcă vede, gîndeşte, şi dacă gîndeşte vrea, şi dacă vrea face şi face altă cite ceva decît pin­ acu, scrie... După ce a făcut, e mulţumit. Nu mai e străin în ţara lui, ia parte la viaţa de dincolo de staul şi de coceni : poate să aleagă, să pre­fere, să pretindă. Nu îl mai duce de nas­ul de se scoală de­asupra lui şi nu-i mai e frică de el. La gustul de frumuseţe al poporului nostru frumos, se adaugă gustul selecţiei mai acut, dovedit printr-un folclor (cum i se zice) de fineţe şi ele­ganţă, grăit, cintat, dansat, ţesut, cusut, scobit. E o bucurie să-i vezi pe oameni chemaţi din stine, văgăuni şi întuneric, pe nume, cu scripca şi flu­ierul, cu cobza, cu naiul, cu buciumul lor, să cînte, în cojoc şi opinci, ce nu s-a pomenit în tot neamul lor părăsit, la microfon, în auzul a cinci continente. E o bucurie să-ţi urmăreşti căluşarii din Gorj prin toată lumea, cum joacă pe bite, hăulind, la franţuji, la englezi, chinezi şi ruşi. E o bucurie să aplauzi în Bucureşti echipele ţărăneşti de teatru. Selecţia talen­tului se face liberă şi universală, fără opreliştile de mai ’nainte, certificate, diplome, conservatorii şi nazuri literare. E o bucurie să vezi îmbolite va­loarea şi sensibilităţile înnăscute de o curiozitate de a şti sporită. Pinaco­teca de mizerie de odinioară, sechestrată, într-un pod al Ateneului, enorm îmbogăţită şi deschisă în fostul palat regal, atribuit scopului suprem, al educaţiei ochiului, al aprofundării vieţii şi al frumuseţii prin comparaţii, atrage fluvii de oameni, vizitatori din toate păturile poporului nostru. N-am avut încă pînă azi decît o privelişte­ globală de efecte. Sîntem acum în posesia unei statistici riguroase dovedite, pe care o împărtăşim cititorilor voitori să ştie ce progrese au fost făcute în zece ani, în ceea ce s-a convenit să se denumească, altă dată uşuratec, cultură. Cărţi tipărite (în anul 1955) : 35 milioane, 380 mii de exemplare. Numărul tuturor bibliotecilor : 33.792 în 1949, sporit în 1955 la 39.910. Numărul cărţilor de 16 milioane 12 mii 609 în 1949 este de 50 de milioane 340 de mii în 1955. Numărul cititorilor în 1955 : 5 milioane, 384 mii, 790. Teatre dramatice : 16 în 1938 sporite la 37 în 1959. Ansambluri muzicale, inexistente în trecut, în 1955 : 10. Teatre de păpuşi, inexistente în trecut, 21 în 1958. Teatre de operă : 2 în 1938 și 4 în 1956. Orchestre simfonice în 1938: una. In 1956: 18. Numărul spectatorilor la teatre (muzicale, operă, păpuşi) în 1938 1 milion 592 mii 904. In 1955 : 7 milioane, 814 mii, 89. Numărul spectatorilor la cinematografe. In 1938 : 41 milioane 412 mii. In 1955 : 85 milioane 398 de mii. Numărul căminelor culturale și al caselor de citit. In 1938 : 3 mii cinci sute. In 1955 : 12 mi* 72. Numărul echipelor artistice pe lîngă căminele culturale, inexistente mai înainte. In 1948 : 8 mii 658. In 1955 : 18 mii 677. Diferenţa în ce priveşte artele şi scrisul, dintre două regimuri, unul de indiferenţă şi altul de realizări concrete, e limpede dovedită şi pentru orbii benevoli. Tudor Arghezi

Next