Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)

1957-06-14 / nr. 24

CARE-I ROSTUL? A NUL acesta s-au încheiat trei din marile competiţii artistice de mase, la sfîrşitul cărora s-au distribuit foarte numeroase premii echipelor de teatru, cor, dansuri, multor creatori şi interpreţi individuali din toate regiunile ţării. Raţiunea acestor întreceri e multiplă. Cu ocazia trecerii în revistă a formaţiilor de amatori se înviorează mişcarea artistică de mase, se găsesc forme noi de atragere în mişcare a oamenilor muncii, se leagă mai bine munca artistică de activitatea productivă, se ivesc iniţiative locale sau generale de natură a duce la înflorirea artei de amatori. Dar concursul rămîne totdeauna un prilej pentru toate acestea şi nu e niciodată un scop în sine. Din păcate, nu toţi activiştii din domeniul culturii de mase înţeleg limpede problema. Căci după cel de-al patrulea concurs pe ţară al echipelor de cîntece şi jocuri al căminelor culturale şi caselor raionale, o parte din formaţiile remarcate, chiar din cele premiate, şi au încetat parţial activitatea ca şi cum ele ar fi fost create exclusiv în vederea luptei pentru un premiu (exemple în unele raioane din regiunile Timişoara, Iaşi etc.) După concursul echipelor de teatru ale cluburilor sindicale, care a avut un mare succes, s-a putut înregistra în unele locuri acelaşi fenomen dar şi un altul de altă natură : parte din echipele premiate s-au transformat peste noapte în mici înjghebări profesioniste, dînd spectacole cu piaţă în sala Consiliului Central al Sindicatelor din Capitală. Se pune întrebarea : în răstimpul cît actorii amatori se profesionalizează astfel, ce se întîmplă in cluburile de unde au pornit aceste echipe ? Cultura de mase face parte integranta din revoluţia culturală — ca atare ea nu poate fi privită ca o campanie pasageră. Delăsarea în acest domeniu, indiferent de motivarea ce s-ar aduce, prejudiciază cauzei culturalizării maselor, constituie o abdicare de la o responsabilitate majoră. Sfaturile populare. Direcţia culturală a Consiliului Central al Sindicatelor şi Direcţia Aşezămintelor Culturale din Ministerul Invăţământului şi Culturii au o mare răspundere pentru fiecare echipă care nu mai activează, pentru fiecare club care stagnează. Activiştii culturali de la oraşe şi sate trebuie să-şi propună a continua spiritul emulaţiei artistice în perioada dintre concursuri, făcînd ca în cluburi, la colţurile roşii, în căminele culturale şi casele raionale să pulseze ardent o viaţă cultural-artistică , bogată, diversă, spre satisfacţia adîncă a celor ce muncesc. Retrospectivă ieşeană fică a limbii sale, au denunţat sub focul satirei ascuţite, conservatorismul şi politicianismul patriotard, concepînd scena ca pe o tribună de luptă şi o şcoală a „purificării moravurilor“. Pentru aceasta Matei Malo şi-a părăsit rangul boieresc şi s-a făcut actor. Costache Caragiale a venit la Iaşi şi a încercat să creeze un teatru naţional Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri şi-au dedicat o parte din activitatea lor creatoare, scrierii de piese de teatru. ,,Zorii teatrului moldovenesc“ ,şi-au intitulat — cu rezonanţă poetică şi discret dialog cu trecutul — actorii ieşeni, spectacol!.Fior festiv. Cortina care se lasă încet — transformată într-un imens afiş incandescent sub radiaţiile luminilor regizate — anunţă: Mirtil şi Hloe, pastorală de Gh. Asachi. Pe scenă apar o, fată şi un păstor, îmbrăcaţi în alb, roz şi bleu, care împreună cu decorul, alcătuiesc o fantezie cromatică abia perceptibilă, în deplină concordanţă cu puritatea sentimentelor celor doi îndrăgostiţi, naivitatea replicilor şi acţiunea redusă la un simplu fior dramatic, unc şi impresionant. Intîiul spectacol în limba română, jucat la 27 decembrie 1816. Actul denaştere al teatrului nostru. Intîiul argument servit scepticismului oficializat şi dispreţului suveran faţă de posibilităţile limbii române de a exprima în teatru idei şi sentimente, de a transmite emoţii. Dispreţ împotriva căruia se ridica mai tîrziu Costache Caragiale, în 1845, într-o replică din piesa sa O repetiţie moldovenească, şi pe care cei prezenţi în sala teatrului din Iaşi au auzit-o din nou în cadrul aceluiaşi spectacol festiv : ,,E ! domnule, să nu mai crezi Moldova cu 15 ani in apoi pe cind năpădea ca lăcustele nişte acrobaţi, nişte alhimişti, nişte artefiţieri carii, după ce işi umpleau pungele, mergeau in patria lor şi criticau un norod, pentru ospitalitatea şi imbătoşare ce le-au dat, aşa ospitalitate, pentru că nu crede d.ta că şi pe atunce Moldova era lipsită de duhuri“. Moldova n-a fost lipsită de „duhuri“, cum se exprima Costache Caragiale. Cei ce l-au urmat pe Gh. Asachi au dat o puternică strălucire teatrului romînesc. Revelator este faptul că încă de la începuturile sale, teatrul romînesc și animatorii lui s-au străduit să transpună pe scenă idealurile de libertate şi afirmare naţională a poporului, au considerat necesar să afirme virtuţile sale, valoarea poe-Cortina a rămas ridicată şi pe Scenă continuă să-şi primească ovaţiile meritate actorii care au interpretat pe Clevetici, baba Angheluşa, Coana Chiriţa, Sandu Napoilă, Herson Boccegul, Haimanaua, Ion Păpuşarul... Apoi, „Zorii teatrului moldovenesc“ se sting încet, furişîndu-se cu aceeaşi discreţie cu care au venit. Rămîne doar sentimentul recunoştinţei noastre, vibrant şi răscolitor, născut din imaginile retrăite ale vieţii înaintaşilor, plină de dramatism, de sacrificii şi înfrîngeri dar şi de minunate succese. Şi acestui sentiment i se adaugă un altul, izvorît din realităţile vieţii de astăzi. ctnd teatrul şi actorii îşi pot exercita funcţiunea socială în cea mai deplină libertate. Colectivului Teatrului Naţional din Iaşi „V. Alecsandri“ i s-au mai adăugat încă patru artişti emeriţi şi mulţi alţii distinşi cu ordine şi medalii. Actorii care servesc astăzi scena ieşeană n-au uitat cuvintele lui Mihail Eminescu prin care arăta că misiunea artiştilor şi a scriitorilor „este de a ridica poporul, dar in acest scop ei trebuie să se facă înţeleşi de popor. Iar pentru a se face înţeleşi de popor, ei trebuie să se inspire din Irisă şi viaţa, sentimentele şi înţelepciunea acestuia“. Zorii vremurilor de atunci au făcut loc luminii strălucitoare a epocii noastre, asemănătoare cu aceea a după amiezelor calme şi îmbietoare de pe malurile Siretului, a dealurilor ieşene şi a drumurilor de munte cîntate de Hogaş şi Sadoveanu. Gh. Constantinii! ★ In ţara zimbrului / luminata duminică, 2 iunie 1957, urcam pe Someş în sus, şi ca cit ne apropiam de Năsăud, drumul era mai plin. Pilcuri de căruţe, încărcate cu oameni gătiţi de sărbătoare, pilcuri de fete şi băieţani grăbeau, grăbeau, in dimineaţa copleşită de mărgeanurile şi aurăriile văzduhului. In trig la Năsăud au prins a da clopotele zvon, ca in zilele de prăznuire a glorioşilor adormiţi. Cum am cotit spre Prislop, lumea era mai deasă, iar la marginea satului, in faţa casei unde a copilărit „domnişorul Liviu“, în drum nu mai era loc, — costişele, văile şi grădinile erau copleşite de atiţia oameni veniţi din tuspatru zările. Am avut prima dată in viaţă simţămlntul deplin a ceea ce in grai banal se cheamă „popularitate", „nemurire" şi mi-am dat seama cit de adine trăieşte Liviu Rebreanu în inima pămintului năsăudean, cit de mindri sint nepoţii, verii şi vecinii lui, de ruda lor dusă in lume. Liviu Rebreanu a ajuns domn mare, nu atit pe treptele ierarhiilor sociale, ci la masa nobilă a culturii. El a dat întregului popor român cărţi de o valoare universală. Deşi a trăit aproape toată viaţa departe de meleagurile lui, ele i-au fost necontenit prezente in adincul sufletului, au fost pline, cea de toate zilele a talentului creator. A plecat in lume, plin de marea bogăţie a locurilor năsăudene, a dus cu el, ca pe nişte şaluri împărăteşti, priveliştile de pe aici, încununate de răsărituri şi amurguri. Nimic din viaţa satului nu l-a fost străin a învăţat la această academie a Firii simple, de lamagiştri buni şi vechi, disciplina aspră a plugăriţolul, a oieritului, disciplina coasei şi sapei, şi toate celelalte discipline simple şi mari care constituie viaţa de toate zilele a plugărimii. Numai dintr-o deplină cunoaştere şi profundă iubire a acestor învăţături şi locuri, s-a putut naşte o carte de adincimea romanului „Ion". Rădăcinile sufleteşti ale marelui năsăudean au rămas înfipte acolo, in gloduri şi pulberi. Viţa lui porneşte din locuri bogate in oameni excepţionali. Prislopul era in vremuri vechi pragul migraţiilor. Pe aici se spune că au troitat de mult voievozii Dragoş şi Bogdan, amindoi ştiuţi in istorie ca descălecători. Poate dacă ne-am fi aţintit auzul o clipă către adincimea timpului, am fi auzit paşii armelor descălecătoare, sau lătratul Moldel, sau poate am fi auzit, departe, departe, mugetele zimbrilor care tăiau cu coarnele mătasea cerului şi deschideau cu piepturile hăţişurile zării. N M-am dus la Prislop (ci un plecat învăţăcel la locul de naştere al unui mare maestru, m-am dus să calc pulberea pe unde a călcat el, să-mi odihnesc ochii şi să mi-l farmec in priveliştile pe care el le-a iubit şi nu le-a uitat până la amurgul definitiv. De la Liviu Rebreanu avem de luat multă învăţătură. Prislopul a Eusebiu Camilar .(Continuare in pag. S-aT- Proletari din toate ţările, uniți-vol SAPTAMINAl POLITIC-SOCIAL-CULTURAL Nr. 24 (558) vineri 14 iunie 1957 6 pagini 50 bani Mormtnt intangibil / l -AM văzut pe Camil Petrescu cu puţine zile înainte de sfîrşitul lui. Sufla ca un om care ar fi urcat atunci zece etaje, alergînd. Era grav bolnav. Avea însă mintea lui de totdeauna şi am stat prieteneşte de vorbă, ca de atîtea ori în decursul zecilor de ani. H sosise primul exemplar din volumul de Versuri, recolta lui lirică, l-am citit o poezie, apoi, a doua, a treia. Ii plăcea să le asculte din gura unui prieten. M-am ridicat apoi să plec şi am strîns la piept pe acel pe care ştiam că nu-l voi mai vedea. Moartea lui Camil Petrescu a îndoliat întreaga ţară. Am mai notat, undeva, reacţiunea tineretului, devenită evidentă în imensul cortegiu care s-a însoţit la locul odihnei lui. Este acolo un dreptunghi de pămînt, pe care vor creşte flori. Pînă tîrziu, în vremurile viitoare, cînd un tînăr va simţi că viaţa este dulce şi amare şi că drumurile lui, spre culmile înalte, trebuie să răzbească prin lupte grele, mormîntul lui Camil va fi un loc al reculegerii. Mulţi tineri vor poposi de aci înainte în faţa dreptunghiului de pămînt şi lăsîndu-şi frunţile răcorite de adierile grădinii, vor evoca pe acela care le-a statornicit un exemplu prin puritate şi bravură. Ce ciudată sculptură execută moartea ! Abia a încetat inima să bată şi figura omului dobîndeşte expresia ei definitivă, aşa cum va trăi ,în amintirea urmaşilor. Figura lui Camil va rămîne aceea a unui om care n-a îmbătrînit niciodată, sprinten și zvelt, cu o minte atît de rapidă îneît cuvintele i se învălmășeau gonind pe urmele ei luminoase, luptător și irascibil, dar cu mîinile îndată topite în frumosul lui zîmbet copilăros. De ce îl găseam de atîtea ori pe Camil stăpînit de irascibilitatea lui ? 11 indigna mintea greoaie a unora, atît de înceată pentru a recunoaşte adevărurile apărute lui în forme simple şi clare. Cum poate cineva să nu priceapă că doi şi cu doi fac patru ? întreaga realitate se rezolva, pentru Camil, în ecuaţii limpezi şi uşor de înţeles. Cînd simţea că stupiditatea, egoismul sau reaua credinţă se opuneau recunoaşterii ecuaţiilor sale, sîngele lui se rotea cu repeziciune şi, în timp ce faţa lui se îmbujora, aduna batalioanele de argumente, trimiţîndu-le către adversarul lui uluit. Oamenii viitorului vor citi Ultima noapte, Patul lui Procust, Danton, Act veneţian, Bălcescu, Un om între oameni, dar vor trebui să primească din mărturia noastră, prietenii lui Camil, imaginea lui umană, a luptătorului pentru adevăr. Ne-am gîndit mereu, după zilele despărţirii, la Camil Petrescu, dar veghea noastră a fost întreruptă de un glas strident. Un orator la postul de radio Roma, un compatriot de-al nostru plin de fiere s-a oprit şi el în faţa dreptunghiului de pămînt, unde l-am culcat pe Camil. Lipsa de respect faţă de doliul cuiva, faţă de doliul unei comunităţi întregi, este un fapt destul de rar al cruzimii. Rareori s-au născocit însă cuvinte mai injurioase la adresa unui scriitor cu atîta răsunet în sufletul poporului său. Cuvintele au răsunat într-un ceas rău al nopţii, ne-au umplut de amărăciune, dar le-au măturat marile vînturi care suflă deasupra Carpaţilor. Suntem destul de bătrîni pentru a fi aflat că primul şi cel mai sigur ecou al faptei celei mai bune îl trimite îngustimea minţii şi răutatea inimii. Nu putea fi scutit de această lamentabilă rînduială nici bunul, pătrunzătorul, curatul, viteazul nostru Camil. Ne uimeşte şi ne îndurerează altceva. Cuvintele nevrednice au răsunat la Roma, cetatea eternă, acolo unde poposim cu unele din gîndurile noastre cele mai inalte. Ce s-a întimplat ? Au ieşit şacalii şi lupii din mormintele Viei Appia? Au pătruns maimuţele păroase în termele lui Diocleţian? La Roma se profanează mormintele ? Nu sunt puţini oameni în ţara noastră care, în gîndurile lor, se adună în jurul columnei lui Traian, ca într-un loc al elecţiunii. Sentimentul nostru n-ar fi trebuit astfel nesocotit. Conducătorilor postului de radio Roma, amintindu-le acel comandament al civilizaţiei care închidea morţii iubiţi în sarcofage măreţe, le spunem că şi substratul lui modest de flori, păzit de iubirea şi respectul poporului român, mormîntul lui Camil Petrescu rămîne intangibil. Academician Tudor Vianu MIRCEA VREMIR :Felecanii (Premiul III la Concursul în cinstea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor). Cronici optimistului DANTE şi DON JUAN AM ascultat cu mult interes şi cu plăcere intelectuală piesa colegului meu V. Eftimiu Doctor Faust vrăjitor, pentru că noua d-sale operă este ieşită oricum dintr-o lungă experienţă de dramaturg. Nu-mi voi permite aci să dau judecăţi ci numai să fac unele reflecţii asupra concepţiei. S-a ridicat obiecţiunea, explicabilă în felul ei, că autorul a nesocotit cronologia adunînd laolaltă oameni din felurite secole. Răspunsul colegului meu mi s-a părut satisfăcător din punctul său de vedere, în sensul că Faust e un personaj legendar. De altfel piesa are un vădit caracter livresc, vreau să spun că presupune din partea spectatorului o minimă informaţie culturală, a-şi da seama că autorul dă o replică la Faust al lui Goethe, că interpretează din nou figura lui Don Juan, că defineşte pe Dante şi pe Leonardo da Vinci. De fapt, printr-un procedeu de dilatare plăcut romanticilor, acela al avatarilor, colegul V. Eftimiu caută analogii între marile figuri şi le împarte în serii (seria Faust, seria Savonarola). Asocierile pot fi deci oricît de paradoxale istoriceşte, intelectualul înţelege că autorul de fapt clasifică. Particularitatea piesei mi se pare alta: cumulul de teme colosale, adunarea într-o singură seară a unor eroi implicînd probleme enorme ce pun creierul nostru la un travaliu excesiv şi care nu pot fi lichidate atît de repede. A face o singură piesă din Hamlet, Macbeth, Regele Lear, Othello, Romeo şi Julietta ar pune la grea încercare pe Shakespeare însuşi. O piesă se face cu o idee puternică şi cu mult aer pentru respiraţia cerebrală şi pentru ecou. . La început n-am înţeles ce rost are prezenţa lui Dante Alighieri in casa lui Faust, transportat la Florenţa. Autorul porneşte de la filozofia goetheană a unui Faust care prin studiul naturii se dedică umanităţii. O idee primă a colegului meu este aceea a setei de redempţiune a lui Mefistofeles. Acesta vrea să-şi recîştige locul printre îngeri şi este el care urmează, acum, sfaturile lui Faust, încît piesa s-ar fi putut foarte bine intitula Mefistofeles. Asociaţia s-a făcut desigur astfel : Mefistofeles e o fiinţă infernală, Dante a fost în infern, şi nu-i fără interes a confrunta ficţiunea cu „realitatea“, a vedea dacă diavolul ratifică viziunea poetului. El ar putea, exempli gratia, să spună : Cum ai putut vedea ceea ce nu există ? Nu este infern, nici drac, există numai, printre oameni, spirite infernale. Unul sunt eu. In ce ar consta infernalitatea, vom vedea mai departe. Dar asta ar fi o materie suficientă pentru o piesă întreagă pe care aş intitula-o Dante vizitat de Lucifer (pentru că poetul n-a întîlnit în iad decît pe Lucifer — Belzebu pe lîngă trupul căruia s-a întors cu picioarele în sus, ca să iasă pe cealaltă emisferă). La dr. Faust însă vin pe rînd soţia lui Dante, Gemma di Manetto Donaţi, care se plînge grozav de poet, şi poetul însuşi care face la fel. Soţia zice în substanţă aşa : Dante stă cu capul în cărţi, face poezii, nu-şi vede de soţie şi copii, a ridicat în paradis pe Beatrice, a lui Folco Portinari, ignorîndu-şi în operă cu desăvîrşire soţia ; scrie că a fost în infern cînd el a stat acasă etc. Iată pentru mulţi un Dante inedit, amărît de obtuzitatea consoartei. Este tema geniului neînţeles de o femeie plată, consolîndu-se în figura unei femei ideale. Materie suficientă pentru o piesă Dante şi Gemma. Să nu se creadă că colegul meu V. Eftimiu a născocit situaţia. Nu ştiu pe ce cale a cunoscut-o, însă izvorul ei este în Vita di Dante a lui Giovanni Boccaccio. Acesta scrie că familia şi amicii dădură lui Dante o soţie (primită nu cu facilitate) perché le lagrime cessassero di Beatrice, ca să înceteze lacrimile pentru moartea Beatrice! Şi Boccaccio căinează pe Dante . El, obişnuit să rîdă slobod, să plîngă, să evite sau să suspine după cum patimile dulci sau amare îl împungeau, acum nu îndrăzneşte şi trebuie să dea socoteală nevestei nu numai de lucrurile mari dar şi de un mic suspin... Un chin nemaipomenit — se văietă Boccaccio — să ai a trăi, a convorbi şi în cele din urmă a îmbătrîni şi a muri cu un animal aşa de suspicios, „con cosi sospettoso animale" Totuşi, la sfîrşit, declară că nu ştie dacă lui Dante i s-au întîmplat asemenea lucruri. Boccaccio devenise foarte misogin și a scris o carte iritată împotriva femeilor II corbaccio o II laberinto d'amore. După știri mai noi, Dante s-ar fi căsătorit totuși prin G. Colfmnescu Probleme de psihologie şi pedagogieS PRE sfârşitul secolului trecut a apărut — după cum se ştie — în cadrul ştiinţelor pedagogice, aşa numita pedologie, pretinzînd a fi o ştiinţă completă despre copil, a preluat treptat o bună parte din problemele şi sarcinile ştiinţelor pedagogice. Caracterul pseudo-ştiinţific şi reacţionar al acestei discipline a fost dezvăluit încă in 1936, printr-o hotărîre a C.C. al P.C.U.S. privitoare la „denaturările pedologice in sistemul Narkompres-urilor“ (Comisariate ale Poporului pentru Invăţămint). Hotărîrea a arătat că atît teoria cît şi practica pedologiei se bazează pe teze pseido-ştiinţifice, antimarxiste, şi că pretinsa „lege“ fundamentală a pedologiei, „legea" condiţionării fatale a soartei copiilor de către ereditate sau de către mediul social socotit invariabil, este în contradicţie cu marxismul şi cu întreaga practică a construcţiei socialiste, care reeducă cu succes oamenii în spiritul socialismului. Pedologia bagatelizează rolul instrucţiei şi al educaţiei, socotindu-le cu totul secundare, neînsemnate faţă de influenţele ereditare sau acelea ale unui aşa-zis mediu invariabil. în hotărîrea amintită se arăta şi esenţa falsă a principiilor şi a concepţiei de la baza anchetelor, testelor şi altor metode ale pedologiei. Reprezentanţii pedologiei considerau aptitudinile ca fiind native şi nemodificabile, iar ca mijloc principal de diagnoză a acestor aptitudini astfel înţelese, erau testele. Se ştie însă că A. Binet, care s-a ocupat poate mai mult decât oricare altul de „testele de Inteligenţă“, recunoaşte că rezultatele acestor teste pot fi influenţate de condiţiile social-economice in care se dezvoltă copilul. Luaţi, scrie Binet (nn Les idées modernes sur les enfants), copiii oamenilor bogaţi , este absolut sigur că ei vor răspunde in medic mai bine şi că vor avea un avans de un an sau doi asupra celorlalţi copii. Binet mai menţionează că i s-a atras atenţia ( de către prof. Rouma) asupra unor surprinzătoare inegalităţi de inteligenţă care au fostconstatate prin testele sale şi care în realitate depindeau de condiţiile mediului. Mai adăugăm că Binet considera greşită părerea acelora care susţineau că inteligenţa n-ar fi educabilă, că ar fi o cantitate fixă, care n-ar putea să mai crească în condiţii adecvate. Aceste observaţii ale lui A. Binet au fost, însă, treptat uitate şi tot mai frecvent a fost susţinută părerea că testele măsoară inteligenţa nativă, nemodificabilă, întrucît însă, în realitate, testele avantajau pe copiii care beneficiau de condiţii mai bune pentru însuşirea anumitor cunoştinţe, adică pe copiii claselor exploatatoare, nu a mai rămas decît un pas pînă la susţinerea superiorităţii native a claselor exploatatoare şi a unor rase faţă de clasele exploatate şi rasele cărora aparţin popoarele coloniale şi dependente. Acest pas a şi fost făcut de către mulţi psihologi din ţările apusene, printre care şi figuri reprezentative ale psihologiei burgheze, precum W. McDougall, C. Burt ş a. In aceste condiţii era firesc şi necesar ca hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 4 iulie 1936 să demaşte caracterul pseudo-ştiinţific al metodologiei şi principiilor pedologice şi să le condamne. Aceste principii şi metode pedologice au fost proprii, în mare măsură, şi ştiinţei pedagogice din ţara noastră. După ce însă pedagogii şi psihologii din ţara noastră au luat contact cu ştiinţa sovietică (mai ales după 1948), teoriile şi principiile pedologice au început să fie părăsite, ele fiind în contradicţie cu concepţia ştiinţifică materialistă, marxistă despre psiho şi despre dezvoltarea psihică a copilului. Intrucît însă desprinderea de aceste concepţii se făcea relativ încet, pentru justa orientare a cadrelor didactice şi a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor pedagogice, a fost publicat, la 18 ianuarie 1953, in ziarul Sevnnteia, articolul redacţional „Pentru lichidarea deformărilor antifranftfic din domeniul pedagogiei“, articol care a avut darul să determine şi să grăbească producerea unei cotituri hotărîte în orientarea teoretică a ştiinţelor pedagogice din ţara noastră. Odată cu demascarea şi combaterea concepţiilor pedologice au fost combătute şi teoriile obscurantiste ale psihanalizei, precum şi alte concepţii şi metode neştiinţifice din pedagogie şi psihologie. Totodată s-a subliniat şi importanţa deosebită, pentru dezvoltarea acestor ştiinţe, a învăţăturii fiziologice a lui I. P. Pavlov. Articolul redacţional din ziarul Scinteia a avut un rol important în orientarea ulterioară a ştiinţelor pedagogice şi a muncii practice a cadrelor didactice S-a întărit rolul şi răspunderea pedagogului în şcoală, s-a atras atenţia asupra necesităţii perfecţionării activităţii didactice, asupra necesităţii valorificării tradiţiilor progresiste ale pedagogiei, asupra necesităţii cunoaşterii şi însuşirii temeinice a ştiinţei sovietice şi a învăţăturii marxist-leniniste. De asemenea s-a întărit vigilenţa faţă de teoriile idealiste şi reacţionare din ştiinţa burgheză şi s-a contribuit la desprinderea de aceste teorii a pedagogilor şi psihologilor noştri, întrucît însă numeroase cadre didactice de toate gradele, aşa cum s-a putut constata mai ales cu prilejul diferitelor consfătuiri, s-au ţinut strîns nu atît de spiritul, cît de litera articolului redacţional din Scinteia, s-au făcut şi numeroase greşeli. Astfel, de teama de a nu fi făcute răspunzătoare de rămînerea în urmă a unor elevi, exigenţele multor cadre didactice au scăzut şi mulţi elevi slabi şi foarte slabi au fost promovaţi,a apărut goana după procente mari de promovaţi. Datorită faptului că în privinţa copiilor defectivi articolul din ziarul Scinteia n-a fost suficient de explicit, unii au mers cu interpretarea pînă acolo încît să nege că ar exista copii debili mintal şi să susţină că educaţia poate totul. . Poate tot ca o consecinţă a Interpretării greşite şi dogmatice a articolului din Scinteia au apărut şi semne Prof. univ. Al. Roşea (Continuare in pag. 5 a) MAGDALENA RADULESCU: Portret. (Expoziţia de la Galeriile de Artă ale Fondului Plastic din b-dul Magheru). (Continuare in pag. 2-a) în pag. 2-a, Cronica ideilor: Impasul artei dezumanizate de Marcel Breazu Obsesii apocaliptice de Ion Crișan