Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)

1957-06-14 / nr. 24

! Marginalii Strică­tor pentru ochi 7­­­RAMVAIUL, a­­cest binecuvin­­tat vehicul se bucura in ulti­ma vreme de preo­cupările ornamenta­le ale unor fo­ruri care se menţin deocamdată modeste in anonimat. Chena­re de sticlă colorată prezintă intr.o suc­cesiune de tablouri aspecte din viata co­mercială a oraşului, sugestii de igienă socială, recomandări de cultură fizică şi altele. Dacă intenţia e meritorie, realiza­­rea e foarte adesea la nivelul primelor lucrări din istoria de­senului, executate, după cum se ştie, moral, pe pereţii peş­terilor. O amabilă invitaţie făcută cetă­ţenilor muşcaţi de dini de a se vaccina contra turbării, duce la efecte exact con­trarii, din cauza as­pectului înfiorător al desenelor. Una din abominabilele picturi, în culori violente, il reprezintă pe un ce­tăţean schimonosit de groază, privind cum i­ se înfig două se­­ringi enorme In p.n­­tecele dezgolit. _______­V Cum ornamentafia mijloacelor de trans­­port in comun face parte din capitolul ci­vilizaţiei oraşului, ne exprimăm regretul faţă de uşurința con­­ducerii I.T.B. ; ea în­găduie să se strice ochii călătorilor cu asemenea grozăvii şi tocmai in Capitală, care e totodată şi centrul de cultură plastică al ţării. Practica de vară P­INA la ziua ţi ceasul de fata, studenţii tea­trologi din In­stitutul de Artă Tea­trală şi Cinematogra­fică, nu ştiu nici cînd, nici unde, nici în ce fel vor face practica de vară. Nu s-ar cuveni ca direcţia Institutului să facă publice pro­iectele sale in aceas­tă privinţă — dacă ele au fost cumva In­­tocmite ? Nu de alta, dar in februarie anul curent, cînd planul de invol­­­ămint prevăzuse pe­rioada de practică, n-a avut loc nici un fel de practică şi ar fi păcat ca acum să se întimple la fel. Lipsa artelor f'SOCIETATEA pen­­tru răspîndirea ii ştiinţei şi cultu. ^ rii prezintă In ultima vreme un pro­­gram bogat de con­ferinţe, aţii in ca­drul ledoriului cen­tral cit şi la univer­sitatea populară. De ce lipsesc insă din acest program conferinţele pe teme teatrale, cinemato­­grafice, muzicale ? Urmărind afişele ul­timelor patru săptă­­mini, de pildă, se ob­servă că preocupările pentru arte se rezu­­mă la conferinţe asu­pra artelor plastice — şi nici acestea prea variate. Apoi, de ce lipseşte cu de­­săvirşire din temati­că, un capitol atit de vast al revoluţiei cul­­turale, cum e cultura de mase ? Cunoscînd cercul larg de colaboratori pe care şi i-a cişti­­gat S.R.S.C. şi re­­zultatele bune obţi­nute pe tărîmul popularizării ştiinţei de exemplu, nădăj­duim că şi acele te­me de cultură ar­­tistică ce lipsesc acum, îşi vor găsi locul cuvenit în pro­gramul de conferinţe. CRONICA IDEILOR IMPASUL ARTEI DEZUMANIZATE D­ACA răsfoieşti reviste de artă care apar îrt Franţa sau în A­­rmerica nu se poate să nu se izbească — în ciuda bogăţiei manifestărilor variate ale vieţii artis­tice — atmosfera de derută în care plutesc căutătorii noutăţii cu orice preţ. In goana după aurul artei au­tentice numeroşi artişti cinstiţi, cu simţul demnităţii locului lor în socie­tate, se înfruntă cu şarlatani care vi­zează numai gloria efemeră sau surse de cîştig bănesc uşor. E foarte greu să sezisezi unde sfîrşeşte drama pio­nierului onest şi unde începe impos­tura. Fireşte înnoirea continuă este una dintre condiţiile artei mari. Fiecare epocă a adus în patrimoniul artistic al umanităţii un timbru nou. Imitato­rii servili ai marilor modele au toate păcatele epigonismului. Dar acest tim­­bru nou nu vibrează în vid, ci în dens atmosferă pe care au respirat-o marii creatori ai umanităţii. Sigur că cel ce interceptează in primul rind acest su­net nou este el, artistul inovator, care are dreptul să se impacienteze uneori de lipsa de înţelegere din jurul lui. Artistul este, cum s-a spus, „genus irritabile“ Este în această calificare un reproş dar şi un omagiu. Repro­şul nostru al oamenilor fără înzes­trare, dar mai calmi, este că artistul nu obişnuieşte să ne asculte cu seni­nătate exigenţele. Omagiul stă in recunoaşterea că sensibilitatea lui se cere măsurată cu alte esteziometre, pentru că reacţionează mai prompt şi mai nuanţat, decit relativ greoaiele simţiri ale omului comun, „genus pon­­deratum“. Totuşi artistul — în ciuda oricăror declaraţii orgolioase ale unora — cre­ează opera sa pentru­ bucuria oame­nilor comuni şi nu e probabil să fi existat încă vreunul care să nu re­simtă o satisfacţie profundă la aplau­zele entuziaste ale mulţimilor de ad­miratori. Fără îndoială, imaginaţia artistului este incomensurabilă cu a omului fără talent. El poate trăi cu intensitate clipa de peste veacuri, cînd unanimitatea unei omeniri evoluate­ va aprecia o operă, care astăzi nu este încă preţuită. Nu se poate, cu toate astea, ca vreun creator de artă să nu guste dulceaţa elogiilor unor pre­­ţuitori în carne şi oase, prezenţi as­tăzi în preajma lui, oameni vii ca şi el, care aclamă un lucru, socotit de ei, izbutit. Cum poate isca însă acla­maţii — sau măcar o aprobare satis­făcută — o lucrare de artă din care omul este exclus ? Or, adunînd măr­turii autorizate, repetate în ultima vreme, în reviste de artă care în ge­nere nu sînt de loc refractare „mo­dernismului“, tocmai despre o aseme­nea dezumanizare aflăm că este vorba în producţiile prezentate ca ultima ex­presie a inovatorismului în artă. Iată-1 de pildă pe octogenarul Mau­rice Vlaminck, unul dintre „fiau­ve"ei, care s-au străduit încă acum o jumă­tate de veac, să­ aducă, un suflu nou în pictură. Intr-un impresionant ar­ticol publicat în revista Arts-Specta­­cles la începutul lui aprilie a anului acestuia, în care face o trecere în re­vistă a unui secol de­­ pictură fran­ceză, el­­constată cu amărăciune: „E­­zitîmi îr­­ faţa spectacolului pe care-l oferă lumea actuală, în faţa dezuma­­nizării inimii şi a spiritului, el (ar­tistul) se găseşte înaintea unei­­dile­me : abstract sau figurativ ?... Din simplificare în simplificare, cu ajuto­rul semnelor care, al figurilor ideal, geometrice, el se căzneşte prin toate mijloacele să se îndepărteze cît mai mult posibil de grosolana şi neinte­resanta realitate ! El închide ochii pentru lumea care-i aparţine, pentru lumea care este în el. Petele, cubu­rile, pătratele, cercurile, nu oferă spectatorului nici o posibilitate de a comunica cu artistul“ (sublinierea mea, M. B.). Constatarea bătrînului pictor este deosebit de profundă. De­zumanizarea artei, prin golirea, ei de emoţie, prin făurirea unor construcţii de pură deliberare abstractă — răpeşte artei tocmai specificul său tulbură­tor. Ascultătorul unui­­ cvartet al lui Beethoven, cel ce priveşte „Edecarii" lui Repin, cititorul „Luceafărului“ lui Eminescu — simt dincolo de imagi­nile muzicale, plastice sau literare, prezenţa făuritorilor acestora, vibra­ţia lor în faţa realităţii, emoţia lor. Bucuria artistică se însoţeşte de im­presia de comuniune cu cel ce a creat opera de artă şi recunoştinţa caldă pentru făuritorul de frumuseţe este o componentă a stării de elevaţie în care te aduce degustarea capodoperei. Cunoaşterea artistică întruneşte în o­glindirea concret-senzorială din ima­ginea artistică, constatarea cu apre­cierea, cu valorificarea. Dar cum poate fi vorba de valorificare, acolo unde lipseşte atitudinea constructorului lu­crării de artă, acolo unde acesta se mulţumeşte să prezinte consumatoru­lui un rebus plastic, muzical sau li­terar ? De unde poate deci ţâşni bucuria i­­mensă pe care o încerci în prezenţa unei reale capodopere, dacă artistul însuşi n-a vibrat intens la, făurirea lu­crării sale, dacă nu şi-a refuzat a­­ceastă lucrare decît cu rece calcul de teoretician ? „Cea mai mare satisfacţie pe care omul şi-o poate da lui însuşi" — cum a caracterizat Marx, arta — nu se poate constitui ca atare decît atunci cînd întreaga, complexa conştiinţă u­­mană este pusă în efervescenţă de o creaţie care presupune clocotul prea­labil al făuritorului ei,sinteza intr-o unitate sui-generis a senzorialului cu afectivul şi cu intelectivul. Dar tocmai epurarea artei de afec­tiv, de sensibilitate umană largă este una dintre tezele cele mai răspindite printre teoreticienii modernismului ab­stracţionist. „Contrastul cubismului cu orice li­rism este patent..." — afirmă Jean Cassou într-un articol din Revue d'Esthétique. Iar R. Charm­et — într-o recenzie a cărţii lui Marcel Brion L’art abstrait — constată că „refuzul omului este caracteristica artei ab­stracte“. Afirmaţiile de acest tip a­­bundă. Suprarealistul Miro vorbeşte despre „cifre care trebuie să dea cheia cunoaşterii universului“. Alain Jouf­­froy, caracterizînd lucrările lui Mon­drian, spune că ele constituie „o re­prezentare a echilibrului cosmic din care lumea va fi dispărut". Iar într-un foarte recent „Manifest" publicat de R. R. de Vera, iniţiatorul sculpturii „visio-spaţiale“, se spune că această sculptură se obţine prin : „sfărîmarea masei şi a unităţii clasice, prin des­compunerea însăşi a blocului în mul­tiple forme abstracte aruncate departe în infinit şi apoi prin reconstituirea vizuală a formei concrete a obiectului Intr-o sinteză coerentă“. Orictt ne-am feri de a înţelege sim­plist aceste caracterizări, oricît credit am acorda subtilităţii care ar putea să fie închisă în asemenea formulări — nimic nu poate masca secătuirea de umanitate a acestei arte. Această lipsă de umanitate nu este specifică numai artei plastice abstrac­te. Acelaşi lucru îl constată şi pentru muzica abstractă, oameni a căror com­petenţă nu poate fi pusă la îndoială. Paul Hindemith, de exemplu, vorbind despre muzica „construită“ prin for­mule calculate rece, spune : „Ei („con­structorii" muzicali) ignoră cu totul forţa etică a muzicii ; toate îndato­ririle compozitorilor faţă de societate s-au transformat într-o şarlatanie care dă cîtorva posibilitatea să-şi facă o părere bună despre ei înşişi, dar care în schimb îi reduce pe toţi ceilalţi la situaţia de copil sărman ce se opreşte la fereastra unei case, pentru a privi un pom de Crăciun luminat feeric... Şi toate astea, se înttmplă într-o pe­rioadă în care toţi avem atîta nevoie de căldură şi sprijin, de ceea ce Schil­ler şi Beethoven au oferit cîndva o­­menirii : Seid umschlungen, Milioneni“ Fără îndoială că valoarea artistică a unui curent nu poate fi judecată numai după ce spun teoreticienii, fie ei apologeţi sau detractori. Valoarea se apreciază după operele create şi fiecare dintre cei ce au un minimum de educaţie artistică trebuie să judece producţia artistică în prezenţa con­cretă a lucrărilor şi nu după ce spun alţii. Dar părerile artiştilor şi ale cri­ticilor de artă nu pot fi neglijate atunci cînd ele­ concordă, oglindind în felul acesta părerile majorităţii con­sumatorilor de artă. Ne-am­­face o idee eronată dacă am crede că există astăzi în Occident o unanimitate defavorabilă artei ab­stracte. Dar vocile din ce în ce mai numeroase care se aud nu lasă nici o îndoială că impasul acestei arte dezumanizate se accentuează conti­nuu. Acest imp­as se manifestă nu numai în constatările acelora care, cum am văzut, nu pot acorda credit unei arte lipsite de emoţie larg ome­nească, ci şi în haosu­l nenumărate­lor şcoli şi şcoliţe, care apar mereu, cu pretenţia de anulare a valorii celor apărute mai înainte, decretate ca ve­tuste şi depăşite. (Remarcăm în trea­căt că, aruncînd anatema asupra „în­vechitei“ arte realiste a secolelor XIV­­XIX, moderniştii de ultimă extracţie nu se sfiesc să creeze „arta epocii avionului supersonic­ şi a fisiunii nu­cleare", imitînd arta populaţiilor ne­gre ,­primitive, a aztecilor sau a inca­şilor). Intr-un articol intitulat „Babel , Bruxelles", Marc Hérissé arată cît le este de dificil organizatorilor expozi­ţiei internaţionale, care se pregăteşte pentru 1958 la Bruxelles şi dedicată „artei moderne“, să se descurce prin­tre „suprematişti“, „futurişti“, „cu­bişti", „dadaişti“, „expresionişti“, „suprarealişti", adepţii şcolilor ger­mane Die Brücke, Blauer Reiter, Neue Sachlichkeit şi abstracţioniştii „puri“. Iese în evidenţă cu acest pri­lej cît de ceţoase sînt principiile teo­retice ale diferitelor curente. Pe de altă parte începe să se ma­nifeste din ce în ce mai puternic în­grijorarea în faţa existenţei unui mare număr de impostori, îndărătul pos­tulatelor „revoluţionare“ ale moder­niştilor, nu odată s-a ascuns lipsa de talent, exclusivismul iconoclast, obrăz­nicia gălăgioasă a acelora care voiau să cucerească prin scandal piaţa ar­tistică. Numeroşi snobi ca şi nu mai puţin numeroşi afacerişti, care sperau să cumpere la preţ scăzut opere ce-şi vor ridica mai tîrziu evaluarea (cum s-a întîmplat cu Cézanne sau cu Van Gogh), s-au grăbit să lanseze imediat tot ceea ce se expunea cu pretenția de „artă a viitorului“. In Les nouvelles littéraires din 25 aprilie ch­, G. Charenton constată, în acest sens, în legătură cu o expoziţie recentă a operelor de tinereţe ale pic­torului Mondrian, aparţinînd şcoalei abstracţioniste olandeze intitulate De Stiji : „autorul acestor dulce şi peisa­je, a acestor cromolitografii anodine este acelaşi care, un sfert de secol mai tîrziu, a împins abstracţia pînă la ultimele sale consecinţe ; etalîndu-şi la lumina zilei neputinţa, s-au furnizat argumente acelora care sînt deja des­tul de înclinaţi să creadă că dacă Mondrian a făcut asta, este pentru că a fost incapabil să facă altceva". Expoziţiile retrospective ale diferi­telor curente moderniste constituie de altfel imprudenţe şi din alte puncte de vedere. Tot de curînd a fost or­ganizată la Paris o expoziţie care era menită să evoce „aventura dadaistă“. Cu acest prilej Luce Hoctin observă în Arts-Spectacles : „...tot ce e aici a îmbătrînit enorm. Ai impresia că asculţi nişte drăgălaşi bătrîiori care-ţi istorisesc poveşti de pe vremea cînd au fost copii teribili... îşi mai păs­trează încă valoarea tot ceea ce a putut să înfrunte timpul, pentru că era mai mult decît simplu Dada" (su­blinierea mea, M. B.). Constatarea este deosebit de instructivă. Ar fi simplist şi înşelător să negăm că unii dintre modernişti nu au realizat şi lucrări de artă valoroase. Este mai mult decît probabil însă, că în aceste lucrări, marele talent al realizatorilor lor a pus mai mult decît prevedea simplul „program“ al curentului respectiv. Mi se pare semnificativ, să-l cităm în această privinţă pe Jean Cocteau, care spune într-un articol recent (mar­­tie 1957) închinat lui Picasso, căruia îi poartă o­­admiraţie neţărmurită : „Nu ignor faptul că „tornada“ lui Pi­casso reprezintă un pericol pentru ti­nereţe. Acest pericol vine de acolo că el închide de trei ori toate porţile pe care le-a deschis. A încerca să-l ur­mezi ar însemna să te izbeşti de o uşă închisă...“ Cred însă că Jean Cocteau uită că Picasso a lăsat totuşi deschisă tinere­tului o poartă largă, atunci cînd a spus (aşa cum relatează Paul Eluard în a sa „Anthologie des écrits sur Tart") : „Ce credeţi că este un ar­tist ? Un imbecil care nu are decît ochi dacă este pictor, urechi dacă este muzician sau o liră la toate etajele inimii dacă este poet ?... Dimpotrivă ! El este în acelaşi timp şi o fiinţă po­litică, în permanenţă de veghe îna­intea tulburătoarelor, arzătoarelor e­­venimente ale lumii, modelîndu-se me­reu după imaginea lor. Cum ar fi posibil să se dezintereseze el de cei­­lalţi oameni şi în numele cărei nepă­­sări de locuitor al turnului de fildeş s-ar putea desprinde de viaţa pe care el o recreează atît de copios în opera sa ? Nu ! Pictura nu este făcută pen­tru a decora apartamentele ci este un instrument de luptă ofensivă şi defen­sivă împotriva duşmanului“. . ...Nu este oare indicată aici una dintre cele mai eficiente soluţii ale ieşirii din impas pentru arta dezuma­nizată ? Marcel Breazu ­ Obsesii apocaliptice V­IZIUNILE apocaliptice apar îi, special în perioade istorice de adinei prefaceri, ca urmare a descompunerii unei anumite aşe­zări politice şi sociale. In literatura şi filozofia burgheză actuală, ideea apocalipsului se manifestă ca o obse­­sie, ca o expresie şi ca un simptom moral al descompunerii. Refiectînd această stare de spirit, revista franceză La table ronde în­chină întregul său număr din februa­rie 1957 femei: Apocalipse et Idée de fin des temps. Vom încerca în rîndu­­rile de mai jos o prezentare succintă a acestui­ instructiv număr al periodi­cului francez. Unele articole analizea­ză însăşi apariţia ideii apocaliptice. Astfel, F. Commeau în eseul intitulat Science et apocalypse scrie că epocile tulburi, războaiele, cataclismele, dau o largă circulaţie profeţiilor apocalip­tice despre naufragiul apropiat al u­­manității, i­ar A. Hammar, în artico­lul Introduction , la lecture de VApocalypse, făcînd o incursiune în trecut, constată că de-a lungul isto­riei răsturnările politice și militare, marile catastrofe au provocat întoar­cerea la Apocalips, cartea care pare a arunca o lumină de suferinţă şi fug asupra unei lumi zdruncinate. Albert Marie Schmidt în articolul său Ger­vais du Bus et le vieillissement phy­­siologique d’un monde fatal, remar­că acelaşi fenomen şi spune printre altele: In veacul al XIV-lea, unitatea creştină se dislocă. Statul laic îşi atribuie puteri şi competenţa in afara bisericii, iar ştiinţa experimentală nu se mai consideră servitoarea filozo­fiei, revendicindu-şi autonomia. Toate simptomele acestea anunţă sflrşitul unei lumi, al unui ciclu de istoric. Din docilitate, obedienţă şi credulita­te, jişneşte o curiozitate patetică, o sete de riguroasă exactitate, de per­cepere obiectivă a lucrurilor. In astfel de timpuri de nuanţate prefaceri şi adînci frămîntări, în care necruţătoa­­rea dialectică a istoriei îşi deapănă firul neîntrerupt, profeţii vechiului se­­zisează necruţătorul sfîrşit al socie­tăţii care i-a creat. Confirmarea aces­­tui fenomen îi găsim chiar intr-un­ul din exemplele istorice pe care le ci­tează Albert Marie Schmidt. In aceas­tă epocă de prăbuşire a unei lumi cu mentalitatea ei strict dogmatică, apar viziunile apocaliptice ale lui Ger­­vais du Bus, notar al cancelariei re­gate sub Philippe le Bel, pline de a­­legorii gnostice, semnalînd pericolul lum­ii care ameninţă ordinea creştină, iar în zilele noastre, în revista fran­ceză La table ronde din februarie 1957, Jacques Madaule, fără să seziseze e­­senţa fenomenelor, îşi dă seama că epoca noastră este epoca unor răs­turnări fundamentale, epoca atomului şi a deşteptării unor popoare care somnolează de secole. Tema sfîrşitului lumii reflectă pe plan spiritual neputinţa unei societăţi care nu poate rezolva gravele contra­dicţii pe care propria sa dezvoltare le ascute neîncetat. Geniul uman a creat forţe imense. Oamenii de ştiin­ţă cheamă din toate colţurile agitatei noastre planete la utilizarea acestor forţe în scopuri paşnice, pentru pro­păşirea unei omeniri chinuite. Pretu­tindeni oameni luminaţi îşi ridică gla­sul pentru ca veacul nostru să fie un veac de renaştere şi fericire. In lupta pentru mai bine, voinţa oame­nilor devine o puternică forţă mate­rială. De o parte, această voinţă, a­­ceastă chemare către viaţă, expresie a conştiinţei omului în faţa epocii sale. De cealaltă parte, senzaţia de sfîrşit, de prăbuşire, de neputinţă, senzaţia de sufocare, expresie a tor­ţei care a ars şi pare mai pîlpite ane­mic, aruneîndu-şi sinistru umbrele profetice ale propriei sale dispariţii. In articolul intitulat La conscience et la fin des temps, Marie le Hardouin arată că eventualitatea unui sfîrșit al timpurilor istorice se înscrie după grade diferite. De acum înainte fieca­re ființă știe că într-un viitor apro­piat desființarea totală a oamenilor ar putea fi pusă în cauză și că ,,de­zastrul" dacă s-ar produce, s-ar în­tinde asupra pămîntului întreg, pu­­ntnd capăt prin aceeaşi lovitură ori­cărei mărturii. Intr-o istorie întrerup­tă brusc, abolită total şi pe o planetă in care o anumită bombă cu cobalt ar ajunge ca s-o sterilizeze de a­ici germene de atară, mic­­a referiri la umanitate n-ar mai fi cu putință. Iar Benoist Mechin exclamă cu cîteva pagini mai departe: Totdeauna le-a plăcut oamenilor să profetizeze viito­rul, dar niciodată n-au putut s-o facă cu mai multă certitudine decit astăzi. Un alt autor (Guy le Clec'h în ar­ticolul intitulat Contre l’apocalypse de notre temps) se întreabă cu îngrijora­re: Am intrat in epoca apocalipsului? Sfirşitul lumii este oare mîine? Eve­nimentele contemporane, masacrele şi catastrofele, par o prefigurare a apo­calipsului şi­ deşteaptă surd în spirite teamă de a vedea pămîntul înghiţit de neant. Accelerarea însăşi a istoriei ne va precipita în chip ireversibil către nefiinţă. Accelerarea istoriei, un fapt material incontestabil, va duce fără îndoială la nefiinţă societatea care tîrăşte după ea giulgiul sinistru al unor tare permanente pe care nu le poate vindeca. Spiritul apocaliptic — scrie Guy le Clec'h, se creează sub ochii noştri. De-a lungul crizelor şi războaielor, o lume se destramă zi de zi. Această dezagregare se operează insensibil. Este o alunecare uşoară, care ne menajează sensibilitatea şi o modelează într-atita incit intr-o bună zi va pierde posibilitatea de a mai reacţiona. Nu găsim oare în aceste cuvinte o recunoaştere a acţiunii le­gilor obiective ale istoriei care duc la dispariţia unei societăţi ce nu-şi mai justifică existenţa, a unei socie­tăţi în care OMUL este călcat în pi­cioare, în care el nu reuşeşte să gus­te fructul propriei sale munci? Iată-l pe autor descriind lumea şi atmosfe­ra în care trăieşte. Ne lăsăm pradă celei mai intense tensiuni pe care am cunoscut-o pînă acum. Exacerbaţi, cerem ca evenimentele să ne biciuias­­că imaginaţia. Titluri groase trebuie să explodeze in negru şi alb ; radioul, televiziunea, ne arată o lume închisă, în fermentaţie, mereu pe punctul de a se disloca la cea mai mică impru­denţă Bomba atomică urmată de o ciupercă veninoasă, bomba cu hidro­gen, pulbere radioactivă, fuzee super­sonice care ameninţă astrele cele mai apropiate dar care scapă controlului, totul ne arată că fantasticul este co­tidian Focul de artificii ne orbeşte şi ne fascinează şi cerem fără preget ca noi piese să izbucnească mai senza­ţionale, mai ucigătoare. Pe aceeaşi platformă spirituală, răs­­punzînd la o anchetă, Armand Pler­­hal este şi el de acord că ideea sfîrşitului lumii are în zilele noastre o actualitate imediată . Neliniştea sau spaima unui posibil şi chiar imi­nent sfîrşit al lumii a pus din nou stăpinire asupra noastră... Puterea mereu crescindă pe care pro­gresul tehnic a pus-o în mina oa­menilor poate să înfricoşeze, dacă ne referim şi la progresul moral care il urmează pe cel tehnic la o distanţă atit de mare Incit in materie de în­ţelepciune se poate spune că am pro­gresat foarte puţin faţă de cei vechi. Intr-o societate în care progresul tehnic este pus în slujba oamenilor, el nu poate să înfricoşeze pe nimeni. Din contră. Iar­ criza morală despre care vorbeşte Armand Pierhal nu este o criză generală a omenirii, ci este o criză specifică unei părţi a societăţii o­­meneşti contemporane, criză demon­strată de altfel şi de tot acest ciclu de articole. Care este ieşirea ? De fapt, du­­pă Pierhal nu există nici o ieşire. Din această perspectivă el n­u vede de­cît două ipoteze, ambele bineînţeles pesimiste. Prima este în chip deose­bit apocaliptică: puterea materială a omului a devenit atît de mare, încît într-o bună zi va fi posibil ca apă­­sînd pe un buton să arunce în aer planeta A doua ipoteză o întrece pe cealaltă; înainte ca omul să ajungă la posibilitatea de a distruge globul pă­­m­întesc, mijloacele pe care încă de pe acum i le furnizează dezintegra­rea atomului, îl vor distruge. Preocupările şi atenţia pe care o a­­numită literatură occidentală o acor­dă temei apocalipsului are, aşa cum am arătat, caracterul unei obsesii. Ea vine să completeze, alături de acea angoisme existenţialistă şi de sen­timentul descompunerii, climatul su­fletesc şi moral al unei lumi istovite, lipsită de vitalitate şi resurse morale, lipsită de bucuriile creaţiei paşnice puse în slujba umanităţii. Ion Crişan FLORIN CIOBOIARU: Pescarii — schiţă pentru proiect de diploma (Din expoziţia elevilor Şcolii de artă plastică). i.v.si.ro, Korunk EDACŢIA revistei Korunk con­tinuă tradiţiile glorioase ale u­­nei publicaţii de înaltă ţinută teoretică şi publicistică, care, timp de aproape un deceniu şi jumă­tate,­­ a militat cu pasiune pentru cele m­ai înaintate idei, pentru progres şi umanism. Neuitatul redactor-şef al revistei Korunk, Gaal Gábor, se străduia ca publicaţia pe care o conducea să co­respundă „imperativelor vremii“ şi să fie redactată la „nivelul epocii“. Pe bună dreptate, el putea afirma că ani in şir, n-a existat o idee importantă, o carte, un aspect social sau fapt cultural, un succes sau eşec care să nu se fi oglindit in paginile revistei. La reapariţia acestei publicaţii, in articolul program „La postul noului umanism", Balogh Edgar preciza scopurile revistei in condiţiile actuale, în regimul burghezo-moşieresc, re­vista milita pentru „dezvăluirea teo­retică a realităţii, analiza legităţilor ei şi totodată pentru respingerea ori­cărei înfrumuseţări sau denaturări a realităţii, azi, in condiţiile construirii socialismului, ea trebuie să-şi îndrep­te toate eforturile pentru a servi teo­retic şi ideologic această luptă". Cele cinci numere apărute pînă acum dovedesc din plin că redacţia revistei s-a străduit să atingă obiec­tivele pe care şi le-a propus. Nume­rele apărute evidenţiază eforturile rodnice, pasiunea şi perseverenţa re­dacţiei de a continua şi a dezvolta, in noile condiţii, tradiţiile revistei, de a publica studii originale privitoare la cele mai­ variate domenii ale fron­tului ideologic, de a-şi­ informa citi­torii despre cele mai importante eve­nimente ştiinţifice şi culturale. In numărul pe luna mai, revista acordă spaţiu larg unor studii intere­sante şi originale pe teme actuale, scrise la o înaltă ţinută. In studiul său Libertatea şi răspun­derea artei revoluţionare, Csehi Gyula ia apărarea realismului socialist, spri­jinind-o pe o bogată documentare. Respingînd atît calomniile duşmani­lor, cît şi confuziile ce se manifestă in rindurile unor intelectuali din unele ţări ale lagărului socialist, au­torul demonstrează că realismul so­cialist, inteles ca o atitudine istori­ceşte nouă a artistului faţă de lume şi artă, ca o nouă metodă artistică de cunoaştere, oglindire şi transformare a realităţii, exista cu mult înainte de a se defini conceptul, de a i se fi clarificat menirea şi de a se fi ela­borat tezele teoretice. Metoda ca atare a existat înaintea victoriei so­cialismului in Rusia ca şi in alte ţări. Incă înainte de Revoluţia Socialistă1 din Octombrie se ivesc opere artis­tice în care se îmbină organic recu­noaşterea menirii istorice a proleta­riatului cu influenţa ideologică a marxism-leninismului. In zilele noas­tre, creatori de seamă, nu numai din ţările socialiste, ci şi din ţările capi-­ taliste reprezintă realismul socia­list : Aragon, Pierre Daix şi André Stil in Franta, Jorge Amado în Bra­zilia, Becher, Brecht, Seghers, Renn in Germania, Lindsay in Anglia, Guttuso in Italia şi alţii, (considerăm însă neindreptătită includerea lui Meyerhold printre creatorii metodei realismului socialist in teatru). Fă­­cind o analogie istorică, Csehi arată că a nega existenţa realismului socia­list înseamnă o crasă sfidare a rea­lităţii, la fel ca şi cînd cineva, cu 40 de ani după revoluţia din 1789, adică în anul 1830, ar fi încercat să nege existenţa artei burgheze. Studiul lui Tóth Sándor, intitulat Contradicţii şi antagonism, în prima sa parte combate tendinţele dogma­tice, metafizice, care separă ca un zid chinezesc cele două categorii filozofice marxiste sau le plasează in mod me­canic în două orînduiri sociale diferi­te. In partea a doua, autorul propune criterii dialectice pentru definirea con­tradicţiilor antagonice şi neantagoni­­ce, defineşte noţiunea de conflict şi stabileşte corelaţia între conflict şi salt calitativ, analizează dialectica interesului fundamental şi a celui se­cundar in dezvoltarea luptei de clasă etc. Un merit deosebit al acestui stu­diu constă in aceea că analiza pro­blemelor ridicate se face in strînsă legătură cu viaţa, arătîndu-se şi con­secinţele practice ale unei înţelegeri greşite a raportului dialectic intre noţiunile tratate. In articolul Note despre tragic, Já­nosi János arată legătura care există între frumos­­ şi tragic — tragicul exprimînd frumosul care nu s-a putut realiza, o valoare care a fost nimicită — şi demonstrează că tragicul în realitate „este întotdeauna o calitate obiectivă a evenimentelor sociale" şi felul cum această calitate se reflec­tă în literatură. Studiul lui Mol­nár Jeno. Condiţiile de dezvoltare ale unui raion secuiesc ar fi fost mai in­teresant dacă autorul s-ar fi concen­trat mai puţin asupra părţii descrip­tive (geografice şi geologice) şi ar fi lărgit mai mult analiza aspectelor economice. Articolele lui Miko Imre, Brassai Samuel, ultimul enciclopedist ardelean, al lui Váradi Károly Omul şi microorganismele, precum şi evo­carea pictorului şi graficianului co­munist Alex. Leon de Borghida Ist­ván, sunt interesante şi atrag in mod deosebit atenţia cititorului. Rubrica „Economie mondială şi po­litică mondială" este, ca şi în celelal­te numere, redactată atrăgător. La a­­ceastă rubrică, redacţia se străduieşte să lămurească cele mai importante şi actuale probleme ale economiei şi politicii mondiale. In acest număr, Iosif Anghel semnează articolul Piaţa comună şi Euratom, iar Reich Miklós articolul Trei secole de militarism german. La rubrica „Cronica", atrag atenţia în mod deosebit articolele: Móricz Zsigmond în vechea Româ­­nie de Corneliu Codarcea, Destruc­tive Ovidius de Kiss Géza şi nota lui Tóth Imre despre Audierea uni­versului. Mai vie ca in celelalte nu­mere este rubrica „Discuţii“. In ca­drul acestei rubrici îşi spun părerea Vila Zsigmond despre Problemele ro­manului pentru tineret, Banner Zol­tán despre Actualitatea temei istorice (In plastică) şi Vigh Károly despre unele probleme ale criteriilor după care trebuiesc editate antologia lite­raturii romine în limba maghiară şi antologia literaturii maghiare in lim­ba romînă. Revista ar putea publica mai mul­te lucrări din literatura noastră şi din literatura mondială contemporană. In numărul de mai se publică trei poezii de Mao Tze-dun şi un frag­ment de proză, Tinereţea de aur de Petru Dumitriu. Redacţia ar trebui să evite publi­carea unor materiale care nu pot in­teresa marea masă a cititorilor. Men­ţionăm, spre exemplificare, articolul lui Veres Păi, din numărul din aprilie, despre problemele aprovizionării cu apă a oraşului Cluj sau articolul lui Hoian Tibor „Biostatistica şi sănăta­tea", publicat in numărul din mai. lévai Rezső Memento • Colectivul teatrului Nottara pleacă în turneu prin oraşele Focşani, Brăila, Galaţi, Iaşi. In cadrul turneului, care se va sfîrşi la mijlocul lunii iulie, se vor prezenta spectacolele Mont­­serrat, Cauţiunea, Mătrăguna, Nora, Uliţa fericirii şi Microbii de Dan Negreanu (aceasta în premieră pe țară). Dante şi Don Juan (Urmare din pag. l­a­ 1285, când Beatrice, decedată în 1290, mai trăia. Dramaturgul şi-a luat unele libertăţi cronologice ne­cesare, pentru care nu-i aduc nici un reproş. Dante este osîndit în lipsă la exil, la începutul anului 1302. Nu i-au urmat soţia şi deocamdată nici copiii care au fost patru, Giovanni, Pietro, Jacopo şi Antonia. Ar mai fi fost o alta, Beatrice, moartă că­lugăriţă, dar biografii tind a o asi­mila cu Antonia. Seducerea Antoniei- Beatrice de către Don Juan Tenorio o consider ca o trăsătură de umor a autorului, un fel de a include şi pe Beatrice Portinari, pe care Anto­­nia­ Beatrice o simbolizează cu nu­mele, printre victimele marelui „buriador“. Data descinderii lui Dante în in­fern este 1300 (anul jubileului), după alţii 1301, cînd, prin urmare, se petrece aproximativ acţiunea. La acea dată Divina Comedie nu fusese începută, Gemma n-avea cum să ştie de ea, nici de presupusa călătorie la Paris. Abia în momentul Leonar­do da Vinci se clarifică apariţia lui Dante. Faust supusese pe marele poet unui proces : a evijat o femeie abstractă, ignorînd maternitatea pe care o va slăvi Leonardo. Ilustrul şi suavul Dante din Vita nuova criti­cat, printr-o concepţie burghezo-te­­restră despre femeie, constituie o noutate. Gemma este reabilitată, ig­norarea ei blamată. Dante rămîne medievalul, metafizicul, abstrusul faţă de Leonardo da Vinci, glorifica­torul naturii şi al familiei. Noul unghi de vedere, se poate demonstra dar pentru asta trebuie spaţiul unei piese, Gemma şi Dante. Să trecem la Don Juan. Faust sfă­tuieşte pe Mefistofeles să înceapă prin a iubi şi-i recomandă femeia Bine intenţionat, diavolul iubeşte orice fată picată în care-i, necin­stind-o. Colegul meu V. Eftimiu n-a făcut o mare crimă deplasînd pe Don Juan al lui Tirso de Molina din sec. XVII în evul mediu, avînd în vedere caracterul legendar al per­sonajului. Este îndoielnic — zice Jaime Fitzmaurice-Kelly (Hist. de la Litt, esp.) — dacă a existat sau nu un Don Juan istoric în Plasencia sau in Sevilla, fiindcă unii folclorişti au aflat tradiţia în puncte aşa de în­depărtate de Spania precum Islan­­ da, R. Menédez Pidal în Sobre los origenes de El oonvidado de Piedra (Estudios literarios, 1920) găseşte tema în Romancero : Un dia muy senalado fui un cabailero a la iglesia Y se vino a arrodillar junto a un difunto de piedra. Intr-o zi foarte însemnată merge un cavaler la biserică Şi un geounchie lingă un defunct de piatră. Trăgîndu-1 de barbă zise aceste cuvinte : Oh, bunule şi venerabile bătrin, cine ţi-ar fi zis vreodată Că cu aceste mîini chiar te voi apuca de această barbă rară ? In noaptea care vine te poftesc la cină. Etc Comparînd acum pe Dante cu Don Juan, constatăm la amîndoi o aba­tere de la justa natură, una un sens auster, cealaltă în direcţia senzua­lismului cras. Asta e deci o idee antitetică de sine stătătoare, un fel de Amor sacru şi Amor profan de simbolizat sub titlul Dante şi Don Juan. In Quattrocento, Mefistofeles de­vine Savonarola, duşmanul artei superflue, al Renaşterii. Oricare ar fi imaginea ce s-ar compune acestui exaltat (o reabilitare a lui în sens democrat se încearcă acum), dram­a­­turgul nu a greşit. Predicatorul era un ascet care a pus pe rug opera lui Boccaccio şi a lui Petrarca, perga­mente şi manuscrise, parfumuri, oglinzi, instrumente muzicale şi alte lucruri care înfrumuseţează viaţa te­restră. O babă ştie mai mult in ma­terie de credinţă decît Platon. Pro­blema compatibilităţii între ascetism şi artă reclamă spaţiul unei piese : Savonarola şi Leonardo. Ideea unui Leonardo plecînd din Florenţa la Milano, la curtea lui Lodovico Sforza din pricina lui Sa­­vona­rola (însă în 1494 înainte de spînzurarea şi arderea lui Savona­rola) o găsesc şi în Contele de Go­­bineau (La Renaissance). Obosit de Florenţa — zice Sforza — dezgustat de predicele fanatice ale fratelui Gi­rolamo Savonarola, indignat de exal­tarea pe care o stîrneşte, eşti gat,­, îmi scrii, să-mi inventezi tunuri, piese de artilerie etc. Autorul spune în program, de nu-i la mijloc o eroare de tipar, Mona­ Lisa del Gio­­condo. Insă se scrie Giocondo. Prese Lionardo a fare per Francesco del Giocondo il ritratto di mona Lisa sua moglia, zice Vasari („începu Leonardo să facă pentru Francesco del Giocondo portretul doamnei Lisa, soţia lui“). La Gioconda e cum ar zice: Vasileasca, Ioneasca ! Filozofia dramaturgului începe să devină vizibilă către finele piesei. Faust­o Leonardo este omul dedicat omenirii, curios de a surprinde cu ajutorul naţiunii tainele naturii şi a desăvîrşi această natură prin artă. Mefistofeles — don Juan — Savo­narola, închipuie spiritul sofistic, dogmatic, speculativ sau josnic vi­talist care viciază cele mai nobile intenţii. Mefistofel nu va cîştiga nici­odată paradisul fiindcă ÎI caută in afara sau în subsolurile vieţii. Ra­­tînd în experienţa de predicator mi­stic, Mefistofeles, solicitînd mereu îndrumarea lui Faust, intră în ate­lierul lui Leonardo da Vinci şi plea­că cu el la Milano, voind a repara eroarea lui Savonarola de a suprima artele. Dar ne întrebăm noi : ce-ar deveni Mefistofel în artă ? Un ab­stracționist sau un senzualist. Vre­mea lui nu e Renașterea ci epoca modernă cînd îl văd precis supra­realist. Sandro Botticelli, amețit de Savonarola, începuse să se orienteze spre genul lugubru. Nu ar fi nici un impediment, afară de economia teatrală, de a continua seriile la infinit. De pildă, pictînd, Mefisto­­feies ar pierde contactul cu viaţa, ar face artă pentru artă, rămînînd singur şi atunci ar fi sfătuit să treacă la faptă, pe care ar inţia-o cultivind-o ca o desfăşurare gratuită de forţe. Mefistofeles ar deveni Na­poleon I, în vreme ce Faust ar lua chipul lui Claude Bernard sau al lui Pasteur. Pe Dante îl văd reîn­carnat în Victor Hugo, în conflict cu madame V. Hugo. Ceea ce ca­racterizează romantismul este exce­sul de meditaţie scenică mai mult sau mai puţin stringentă şi infini­tul. Doctor Faust vrăjit«’­­e de o ope­ră romantică. O alta, de aceeași na­tură, mi se pare Montserrat. Errata la nr. trecut: Hypenis , pan­­ton.

Next