Contemporanul, ianuarie-iunie 1958 (Anul 12, nr. 1-25)

1958-01-10 / nr. 1

Cu mintea şi cu braţele Cronica optim­atului Pentru un an spornici L -AM VIZITAT ieri pe direc­torul Institutului de folclor comparat (puteţi înlocui nu­mele şi titlurile cum poftiţi, inte­resantă este esenţa, care e adevă­rată). Era foarte agitat. — Azi — zice el — trebuie să primesc de la tînărul nostru orien­talist Pociovălişteanu lucrarea „Balaurul şi calul în epica san­scrită". Tremur că n-are să mi-o aducă. — De ce ? E leneş, lipsit de conştiinţă ? — Aş- Pociovălişteanu e un sa­vant serios, una din nădejdile noastre. Excesul maladiv de con­ştiinţă, asta îl face să întîrzie. Pe urmă e și cam bolnav. — Nu pricep cum conștiința în muncă poate fi maladivă. — Foarte simplu. Sint operații care se fac bine intr-un timp dat. Prea pripite sint superficiale, prea lente, devin tardive și stîngace. Un violonist face zilnic studii răb­dătoare înainte de a da concertul. Dacă însă amină concertul la in­finit şi studiază, studiază, atunci nu e un mare violonist. Fobia trădează o lipsă de siguranţă pro­fesională. Nu e permis, mă-nţe­­legi, să am­ din primăvară pînă-n toamnă ogorul, sub cuvînt că vrei să faci lucru conştiincios. Mori de foame. Este un oţel numit „auste­nitic" care, turnat prea tîrziu, arde totul şi nu mai e bun de nimic. Munca se face în folosul vieţii şi dacă uităm acest lucru, producem opere care, sfîrşite peste termenul legiuit, sînt depăşite de viaţă. Asta e rostul planificării. Am să-i fac lui Pociovălişteanu un tărăboi nemaipomenit, toate trăznetele lui Jupiter am să le zvîrl asupra lui. Ssst ! Vine. Du-te în biroul de ală­turi. (Urmează dialogul dintre di­rector şi Pociovălişteanu). — Pociovăliştene, a sosit ter­menul fatal cînd trebuie să-mi predai faimoasa lucrare despre „Balaurul și calul in epica sans­crită". — Tovarăşe director, am... — Pociovăliştene, n-ai adus lu­crarea, ca de obicei. — Aş mai fi avut cîteva deta­lii. — Pociovăliştene, eşti un im­postor, pentru că uzezi de arma seducţiei, cel mai pernicios din­tre impostori. Eşti o sirenă, Pocio­­văliştene, dar urechile mele, ca şi ale lui Odiseu, sînt astupate cu ceară. De ce m-ai purtat cu vorba atit timp, mistificator amabil ? — Ştiţi că am fost cam bolnav. — Pociovăliştene, la 1 iunie 1956, cînd m-ai amăgit că-mi vei face revelaţii asupra epicii sans­crite, mi-ai declarat că te doare capul. Ţi-am dat personal o pi­lulă adusă de la Pekin, preparată pe baza farmacopeei tradiţionale, şi te-am aminat la 15 iulie. La 15 iulie, mi-ai împărtăşit că ai insom­nii din cauza caniculei. Ţi-am o­­ferit, Pociovăliştene, două măciu­lii de mac. — Care şi-au făcut efectul. — Perfect. Te-am aminat la 1 septembrie. Atunci m-ai rugat să-ți dau alt soroc, deoarece ai tulburări de nutriție. Am contri­buit, Pociovăliștene, la restabili­rea ta, dîndu-ţi sfaturi foarte sa­lutare. — Sfaturile dumneavoastră s-au dovedit preţioase. — Se poate, dar studiul nu mi l-ai adus. — Am suferit de bronşită. — Să zicem. La 31 ianuarie 1957 nu mi-ai adus decit scuze, iar eu ţi-am oferit floare de ceai culeasă de mine însumi la o în­tovărăşire pentru cultura ceaiului în China. — V-am exprimat recunoştinţa mea. — La 1 februarie ai fost bolnav, la 15 martie indispus, la 1 iunie surmenat. Şi toate astea din frica de răspundere, Pociovăliştene, boală eminamente burgheză. Ia seama, Pociovăliştene, popoarele Asiei se ridică, coreeni, chinezi, indonezieni, indieni, arabi vin la Bucureşti, ca şi cînd ar fi la o palmă de loc. Covorul fermecat, Pociovăliştene, nu mai e o născo­cire de basm.­­ Romînii merg în fiece an pînă la Pacific, am văzut fluviul galben şi fluviul albastru. Şi noi care avem un institut de folclor comparat şi suntem­ datori­a adinei cunoştinţele despre civi­lizaţia şi popoarele Asiei, stăm cu mîinile în sin ? Ascultă aici, Po­ciovăliştene : Jitendriyatvam vinayasya kara­­nam gunaprakarsho vinayad avapyate etc. etc. (Paul Regnaud, La Rhétorique sanskrite, Paris, 1884,p.166) Adică: Izbînda pe care o cîştigi asupra simţurilor este instrumentul mo­deraţiei I din moderaţie rezultă excelenţa calităţilor; prin exce­lenţa calităţilor te faci iubit de al­ţii ; a ocupa locul de frunte, fă­­cîndu-te iubit de alţii, iată ferici­rea. Ai înţeles, iubite Pociovăli­ştene ? — Nu tocmai bine. — Pociovăliştene, moderaţia in erudiţie, izbînda asupra factolo­­giei producătoare de bucurii sen­zuale, înţelegerea ştiinţei ca o în­deletnicire folositoare semenilor tăi, poporului, mă-nţelegi, aşa in­cit să fii iubit de el, aceasta-i fe­ricirea. Aş vrea, Pociovăliştene, să te frig cu un foc subtil şi tonic, să te cobor în adîncul unei mine, să te ţin în zgomotul a sute de motoare într-o uzină, să te aşez cu obrazul în faţa unui cuptor de topit oţelul, să te sui pe un trac­tor ca să mergi o zi în bătaia vîn­­tului de primăvară cu ochii la li­niile drepte trase de pluguri, să te expediez pe puntea unui vas de pescuit pe marea bătută de fur­tună, pentru ca toate acestea să-ţi ,­ună spiritul în mişcare. Iţi tre­buie o emoţie sublimă, Pociovăli­ştene, ca să devii, dintr-un exce­lent erudit, un educator de suflete. — O asemenea emoţie... — Taci din gură, Pociovăliştene. La 1 octombrie, în şedinţă ple­nară lărgită, te-am implorat să te fereşti de boli şi ţi-am oferit o su­medenie de plante medicinale o­­rientale. — Iar eu mi-am permis să mă revanşez cu o ciupercă japoneză. — Am băut, Pociovăliştene, de hatirul tău, zeamă de ciupercă ja­­poneză, conjurîndu-te ca pînă la 1 ianuarie 1958 să-mi încredinţezi lucrarea. Unde este studiul, Po­ciovăliştene ? De ce n-ai adus studiul, graţios bandit ? — L-am adus, tovarăşe direc­tor. De cînd vreau să vă spun. (Tăcere de surpriză. Foşnet de file răsfoite). — E bun, Pociovăliştene. Foarte bun. Nu-mi vine să cred ochilor. — In sănătatea dumneavoastră, tovarăşe director, şi pentru un an spornic. — Nu-ţi spuneam eu ? Iţi trebuia o emoţie sublimă. G. Călinescu EXPOZIŢIA IN S TI TU TELIN 01 ARTC HAOTICI. I* CINSTEA CELEI IE A X-A ANIVERSARI A REPUBLICII POPULARE NOMINE SION M­. I Afişul acesta respiră tinerețe. Autorul, EUGEN MI­HAESCU, am­ 20 de ani. N ŢARA veche, în care protipendada se autointitula „clasă cultă", iar cer­­tificatele de cultură se atribuiau după numărul moşiilor sau al acţiunilor, însăşi noţiunea de intelectualitate părea că este exclusa. Din Creangă, un Eminescu, un Caragiale puteau să apună în mizerie, în ospiciu sau in exil! Aveam în schimb o regină — nici mai mult nici mai puţin : poetă — ale cărei leşinuri lirice jigniseră destule coli de hîr­­tie. Unul din ultimii încoronaţi se visa „voevod al culturii“ peste un popor emina­­mene agricol şi analfabet. In bezna ne­­ştiintei de carte — se perindau la catedră profesori de falsă istorie şi otrăvitoare lite­ratură pred­icind fericirea de a fi sărac şi de a te supune vremurilor. In acest sens se tipăreau şi cărţi pentru popor: intîiul volum din colecţia Albina, dedicat sătenilor, „Cărticica de rugăciuni“. Al doilea: „Viaţa regelui nostru", conţi­nând multe chipuri de odrasle rege stupozind ui costum naţional sub brazii Sinaiei. De o parte şi alta a oraşelor, oficiul de turism avea grijă să înalţe pancarte uriaşe reprezentind ciobănei idilici, cîntînd din fluiere, păstorind mioriţe pe fermecătoare guri de rai,­­ ascunzind astfel străinilor cîţi s-au perindat pe aici, in goana automobile­lor, că, dincolo de aceste panouri, ţărăni­mea zgîrie pămîntul tot cu plugul de lemn, ca p­ozii ţărănimii se sting de oftică şi de pelagră. „Ce să facem ?“ suna glasul obidit al dascălilor cu lefurile neprimite de luni de zile. „Treaba voastră!“ era răspunsul clasei culte. De la harnicul şi cinstitul cronicar sfir­­tecat de cămile Şi pînă la bătrînul savant răpus de gloanţe la marginea Snagovului, adevăraţii cărturari, cu dragoste de popor, au plătit tributul acestei dragoste cu sufe­rinţă şi singe. Cum vor fi crezut rămăşiţele apusului re­gim că mai pot minţi şi atrage împotriva poporului pe truditorii cu mintea în ţara eliberată în August 44 ? Vorbeau de o criză a culturii, de o criză a omului. Deceniul ul­tim al vieţii noastre arată elocvent a cărei culturi era criza trîmbiţată cu atît patos. Nepoţii schingiuiţilor de la 907 şi ai celor torturaţi în beciurile siguranţei absolvă — un număr crescînd de la an la an — studiile în institutele şi facultăţile noastre. Şi din opincă pot să iasă medici. Fruntea minerului poate şi ea să se aplece pe vioară. O nouă intelectualitate se ridică din sinul clasei muncitoare — stăpină azi pe propria-i soartă şi făurind cu un elan nemaiîntîlnit o ţară pe care Înaintaşii numai în vis şi-o puteau închipui. Lichidarea definitivă a analfabetismului şi continua ridicare a nivelului de trai. In anii puterii populare, atrag de la sine o sporire a setei de cultură. Şi în această nobilă luptă pentru cucerirea ştiinţei şi a culturii, pre­zenţa intelectualităţii progresiste se face dir­ ce în ce mai simţită. Oamenii de ştiinţă, de litere, de artă sunt chemaţi să-şi spună pre­tutindeni cuvintul: de la tribuna Marii Adunări Naţionale pînă la Căminul cultural din cătunul cel mai depărtat. Astăzi, cînd se constituie Consiliile Frontului Democraţiei Populare în ve­derea alegerilor de la 2 martie nu este de mirare că in componenţa lor găsim nume de savanţi, scriitori, artişti. Intelectualii participă la viaţa politică, considerînd-o ca o parte integrantă a activităţii lor. Şi poporul îşi exprimă întreaga încredere în ei, trimiţîndu-i in organele puterii de stat ca pe nişte fii vrednici şi devotaţi. Peste ruinile monstruoasei coaliţii bur­­ghezo-moşiereşti, simbolica împreunare a ciocanului cu secera va domina timpurile care vin. Şi lingă aceste sfinte unelte, car­tea — gîndită lungă şi scrisă pentru popor — şi-a găsit rostul ei firesc pentru totdeauna. Victor Tulbure GH. ANGYALOSSY Ce va fi mîine ? (1907) (Expoziţia studenţilor, din Sala Kalinderu). fiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin ŞE = I SPORT ICLUBULI I I m M CITIT mai deunăzi în „Sportul Popular“ că, trecîndu-se (cu = /% numai şapte luni întîrziere) la aplicarea uneia din cele mai in- = XaL semnate prevederi ale Hotărîrii din vara anului trecut cu pri- = vire la mişcarea sportivă, s-a înfiinţat clubul „Dinamo“ din == Bucureşti. Aşadar, avem şi noi un club. Clubul e o formulă fericită, însem- || nînd o trecere (cum ar trebui să se întîmple şi în alte locuri) de la == abstract la concret, de la general la particular şi de la vag la precis. == „Asociaţia“ pe ţară e o noţiune imensă, încît n-o mai puteai zări, s =E clubul e mai restrîns, fiindu-ţi lesne să-l simţi şi să-l auzi. " ir: Clubul înseamnă, înainte de toate, spirit de echipă, adică acea con-­jj =E­diţie despre care se vorbeşte care puţin şi care determina, de fapt, == E= personalitatea şi tăria formaţiei. Clubul este legat de un oraş, de­ un ^ = cartier, de o fabrică, de un teren, clubul are un nume (care nu se = =3 schimbă trimestrial, şi poate fi scandat fără a uita primele iniţiale ş­i cînd ai ajuns la capăt), clubul dobîndeşte, dacă n-a avut-o pînă atunci, = SE o tradiţie, o rădăcină, adică ceva foarte inefabil, dar esenţial. Un club­­g = nu poate fi mutat peste noapte (nu a fost trimisă odată cu avionul o == = echipă întreagă la Cîmpulung Moldovenesc ?) printr-o hotărîre luată == == într-u­n sertar la Bucureşti ; nu-i pot fi vînturaţi jucătorii din sezon şs == in sezon. Clubul e stabilita­te, siguranţă, permanenţă, un nume, o casă, == =E şi un tricou. Jucătorii care, de copii, în spatele porţii, aduc mingile == EE trase peste gard de „nea Jean ’, intră la pitici, pe urmă la juniori, de-aici, == == greu, foarte greu, sînt promovaţi „într.a-ntîia“, întîmplare ce stil­ =ş =· neşte emoţie in cartier şi discuţii aprinse: „crezi că merge pe ex- ^ 3E trema ?“ Aici, la club, juca­torii se ştiu şi se leagă, se creează — = 3= după încercări şi căutări — triplete, aripi (vezi Schwartz-Dobay), se- =s = crete de joc, bătrînii transmit urmaşilor locul cu solemnitate, obiceiu­ == = nile sînt respectate, dar — ceea ce-i mai important — există obiceiuri. s­­= Nu spunea Stendhal că, în anumite împrejurări, obişnuinţa înseamnă = = iubire ? Cînd există iubire, apare, evident, şi suferinţa, iar cînd o ££ = echipă suferă chinuit după înfrîngere, se poate spune că avem de-a face =­SE cu o echipă, iar cînd avem de-a face cu o echipă, e bine. Clubul înseamnă, pe urmă, sau mai înainte, suporteri, adică acea §§ = legătură adînc omenească între jucători şi spectatori, care dă sportivului = == un sens, iar amatorului o cantitate de viaţă atît de preţioasă, azi şi s­ub oricînd. Suporter este bătrînul acela din Anglia ori Suedia, despre care­­ ziarele scriau, nu de mult, că a lustruit clţiva ani în şir — din plă­­g cere — ghetele jucătorilor din echipa sa favorită. Suporter este şi directorul fabricii din oraşul X de la noi, care l-a || ameninţat pe directorul fabricii din oraşul Y că nu-i va furniza tabla =a necesară producţiei, pînă ce nu va primi, pentru echipa de fotbal, un­de I­I stopper de care, el, are neapărată nevoie. Altminteri cade din B. Direc- — torul de mai sus a căpiat, evident, dar simpatic. Suporter, în sfîrşit, == este Bambino, care iubeşte cu patimă „Locomotiva“-Bucureşti în ge- = neral şi pe Macri în special, aleargă în viscol să-i vadă pe „băieţi“ la || lucru („merge Copil, merge“), îţi întinde mîna spunind : „vezi mina = == asta, a strîns-o nea Fane“ (nea Fane fiind Filloti), ştie totul despre =ş =§ Greavu („s.a-nţolit, are balon“), a fost la o bere azi dimineaţă cu Ăla­ =5 == m­a­i („ce şut avea Basil ăsta... Asta nu iartă, domnule...") vine la =5­3 birou gîfîind , au plecat băieţii la Ploeşti. Le-a dat vagon special. = s Chefereul!... ...Bine-ai venit, clubule... ■ == Al. Mirodan I­­ 1 POSTA­­ W Ferdinand Constantinescu din Iaşi întreabă dacă n-ar fî cazul să · §§ publicăm la rubrică ultimele rezultate sportive. Nu, n-ar fi cazul. U Iolanda 1. — Galaţi ne întreabă dacă n-ar fi cazul să se publîce o 51 H culegere din cronicile sportive ale lui Camil Petrescu. Da, ar fi cazul. || H Aceeaşi dorește să citească un volum intitulat „Scriitorii de ieri despre || O sport“ şi altul intitulat „Scriitorii de astăzi despre sport“. Transmis =­3 tem, pe această cale, dorinţa tovarăşei Iolanda I.-Galaţi Editurii Tine­ = CORES­PONDENŢA T­ OVARAŞA Valentina Clain ne-a trimis de prin august, o poezie căreia îi vine rîndul de abia acum. O poezie cu mult haz în intenţia ei satirică, cu şi mai mult, involuntar, în reali­zarea versificată: Canicula, canicula, Griul este copt de mult, Oare ce vrei tu acuma Ca să coci pe acest pămînt ?! Poate vrei să coci acuma Mintea celor ce vor război, Ori a celora ce vor să arunce Cu atomica în noi ? Ai dreptate, canicula, Multe minţi mai sînt necoapte, Du-te acolo canicula Şi le coace tu pe toate. Fă-i să Simtă că natura E mai tare decît ei Şi că dacă vor căldura, Să şi-o ţie pentru ei... Versurile, cum spuneam, au fost scrise astăvară, dar nu le-a venit rîndul la tipar decît acum. De unde, şi inactualitatea lor. Dar la vară, vor fi iară — ca să vorbim şi noi în versuri. , Tovarăşul Gh. Scripcă din Bucu­reşti trimite o scrisoare plină de îndreptăţită indignare : ,,Trimit aceste două sonete mai mult dintr-o necesitate morală : jig­nirea profundă pe care unii trans­fugi ordinari o aduc ţării din care au fugit şi poporului pe care­­ urăsc cu sălbăticia disperării fugii lor ire­versibile, mi-a dictat aceste versuri, poate prea modeste faţă de dispre­ţul şi dezgustul care mă încearcă la numele unui Cioran sau al altuia de acest soi“. Iar din cele două sonete, facem loc celui de al doilea, intitulat: „Eu n-am uitat...“. Eu n-am uitat că î n zorii plini de pară e sîngele acelor ce-au pierit să-ntîmpinăm stăpîni un răsărit în ceasul scump al unui miez de vară. Eu simt şi-acum că în mărul pîrguit pulsează seva celor ce luptară s-avem belşug şi libertatea-n ţară precum străbunii secole au rîvnit. Şi-acum, cînd ţara ne­ aminteşte gîndul păstrat în visuri secole de-a rîndul, cînd bucuria-atît de-aproape nici. Să-ncerce numai duşmanii de veacuri să ne atingă! Le găsim noi leacuri : Lovim cu ura-ntregii bucurii ! Şi ideea şi tonul dau valoare li­rică acestor versuri. Din aceleaşi sentimente dar cău­­tînd o imagistică mai subtilă, por­nesc şi versurile tovarăşului Danciu Emil din Cluj, intitulate „Grindi­na“. E plăm­ădită în înălţimi de ceruri Şi bulgări mari, diformi, se năpustesc pe case, pe cîmpuri, In ţăndări sare ţigla, din pomi cad frunze-lacrimi Clopote , un om îşi face cruce ; toporul stă-nfipt între salcîmi. Un nor de altul e sudat c-un smoc de trăznete Inspăimîntat e chiar şi cel fără credinţă, Şi gemete Şi plînsete străbat văzduhul, îngheaţă oamenii timoraţi, Căci toţi au spaimă-n priviri, neliniştiţi aşteaptă î nfioraţi. Un cîine prins de bulgări se aciulază lîngă-un zid Un bulgăre. O mie. Şi frică e în fiecare loc, E un război cu ghiaţă, cu bulgări de ghiaţă, stupid, Se joacă cerul cu pămîntul. E un sinistru joc. Şi unii oameni se joacă cu pămîntul. Se joacă cu viaţa, Cu omul, cu cîinii, cu tot Se joacă cu grindina-atom, în mînă-o ţin. Dar oamenii aceştia nu-s în cer, sînt aproape, li se vede faţa. Ce-ar fi să-i luăm vîrtos de guler, să-i scuturăm puţin ? Lăsînd de o parte improprietatea termenilor, fiindcă „bulgări“ pentru grindină e prea mult, versurile de mai sus mi se par izbutite. ★ Din Bîrlad, tovarăşul Virgil Ena­­che trimite o poezie intitulată „Par­tidului“: Ai fost şi eşti de neînvins Partid puternic, ne­cuprins in lupte grele te-ai încins Unit, solidificat de ai învins Ai îndurat şi ai luptat Burghezii n-au ştiut cît ai oftat Tu întruneai şedinţe pe-nserat, Iar ei benchetuiau la bal mascat. De gloanţe mîrşave au fost ucişi Mulţi fii de-ai noştri credincioşi şi la comanda celor mai borţoşi Mureau şi taţi şi rămîneau copii flămînzi şi zdrenţăroşi. Trebuie să-i spunem autorului că „solidificat“ e un cuvînt nepotrivit care însemnează altceva decit ceea ce dorea d-sa să spună ; „solidar" era mai aproape de această inten­ţia Versificaţia, în general, e rudi­mentară. Expresia însă pare să fie autentică. ★ Un simţ al ritmului remarcabil în­­tîlnim în versurile tovarăşului Tra­­ian Reu: Bob de grîu Fărîmă de­ aur Dăruire din străfund, Hrana zilei Scump tezaur Care holdele-l ascund, Bucurie împlinită Muncii farmec tu îi dai, Şi din pîinea aburindă Cînd gusta-voi, negreşit Voi gîndi la cei Ce-n lanuri Zi şi noapte au muncit. Nici sentimentul liric nu lipseşte, nici imaginile, după cum se poate vedea în catrenele de mai jos inti­tulate „La Urlătoare“: Gem spumoase ape-n ropot Şi scăpate din granit Se reped spre văi în clocot Intr-un iureş îngrozit. Cad scîntei, mii diamante Spri minusculi, perle-n aer, Rîd adîncuri. Inconstante Pling pietroaiele sub vaier. Vin din locuri nevăzute Mii oşteni ca la atac Şi se-aruncă-n zvon de luptă Peste văile ce tac. Şi tot vin, de ani şi sute De ani mulţi din vremi uitate Şi-n viitori adorm pierdute Perl« mici »i zbuciumata. Ca la majoritatea debutanţilor, scri­­soarea care însoţeşte versurile tova­răşului Vasile Bonea din Arad mi se pare mai interesantă decît ver­surile : „Mai întîi să vă spun cine sunt, care-mi este ocupaţia şi originea mea socială. Sunt fiul unor oameni săraci, sunt muncitor ceferist, şi după o zi de muncă, vizitez biblio­teca oraşului, împrumut cărţi, citesc cu lăcomie teatru, proză, în special poezie. Cumpăr aproape toate re­vistele literare care apar în ţara noastră Nu de multă vreme m-am molipsit aşa din senin de boala crea­­ţiunii poetice. încrezător în mine am trimis versuri­ la Steaua, dar m-am convins că pînă a mi se publica e o cale atît de lungă că vor trece poate mii de ani... Am trimis ver­suri la Iaşul literar, la Tribuna, Gazeta Literară... de la toate am primit tăcere. Apoi, la Tînărul scrii­tor. Tăcere profundă. Atunci mi-am făcut convingerea că porţile Olimpu­­lui pentru mine nu se vor des­chide, nu pentru că nu-mi place viaţa ori natura scumpei mele pa­trii, ci pentru că nu găsesc tovarăşi să stea cu mine de vorbă şi să-mii spuie categoric : „Ori mai scrie, ori nu mai scrie niciodată că nu eşti dotat“. Văzind că aţi deschis ru­brica „corespondentă“ şi ştiind că nici eu nu mă bucur de darul de a crea versuri publicabile, sper că mă veţi comenta şi pe mine Aştept cu multă nerăbdare părerea dvs. Sunt un autodidact. Vă veţi munci mult cu descifrarea scrisului şi ortogra­fiei mele. Ce răbdare trebuie să a­­veţi: cu sute de mediocrităţi tre­buie să staţi de vorbă ! Scuzaţi de timpul ce vi-l răpesc“. Dacă proza scrisorii e mişcătoare prin sinceritatea ei, versificarea se ridică în cazul cel mai fericit pînă la romanţă sau tangou, ca-n bucata intitulată ,,Iubitei“. Te văd ciad de pe drumul cel lung şi depărtat Praf se ridică. In noapte cind un codru drumeţu-ntirziat Tresare-n frică. Te simt în al meu suflet care pe sumbre coarde Sincer vibrează Căci pentru tine bate o inimă ce arde Şi te visează Te-aud cînd cînt de păsări frumos, plin de-nţeles, Se-nalţă, unde ? Către pădure vara mă duc s-ascult ades’ Linişti profunde. Faţă de textele muzicale ale unui poet de circulaţie ca Ben. Corlaciu, de pildă, versurile de mai sus ni se par hotărît acceptabile. Sentimentul liric e prezent şi dacă tovarăşul Bonea ar stărui mai mult în lectură, dacă ar face un mai stăruitor exer­ciţiu de versificare şi ar coresponda mai puţin cu publicaţiile literare, ar i-hati poate să scrie şi poezie. M. R. Paraschiveicu ★ ★ M retului, care se îngrijeşte de tipărirea literaturii sportive. Virgil Veniamin-Bucureşti, maliţios, vrea să ştie dacă i se poate in- H §° dica sun mare scriitor romîn, care, într-o operă de literatură pură, || O să fi descris un meci sportiv“. Trecînd peste expresia „literatură pură", s­i se poate răspunde că (de pildă) în romanul „Cartea nunţii“ de G. Căli­­s­tă­nescu este relatat un meci de box, de la un capăt la celălalt, probabil || H cel mai bun reportaj în materi­e. H Gh. Lăutaru-Bacău : Dacă ştim din ce pricină „au capotat rugbiştii 3 H noştri la Bruxelles“. Nu știm. H Dorina Pioeșteanu — studentă . Dacă îi putem procura eventual con. || Ex­tra cost, fotografia lui Ozon. Nu putem. |­I .flIIIHIIIIIIIIIIIIIHIIIIIIIIIIHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIilIIHIHIIIIIIIIIIlIHnillllHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHIîfi Discul Beethove­n, Rahmaninov şi Prokofiev D­ISCOFILII vor fi desigur bucuroşi să afle că a sosit în ţară şi se află la dispozi­ţia lor un însemnat stoc de discuri sovietice, de lungă durată (micro), cuprinzînd înregistrări de lucrări simfonice, de cameră şi de operă, atît­­ din muzica rusă şi sovietică, cît şi din cea universală. Cum nu ne putem ocupa de toa­te aceste Înregistrări remarcabile, am ales trei discuri care ni s-au părut de un indiscutabil interes pentru orice iubitor de muzică. Primul cuprinde Concertul de vioară de Beethoven, în interpreta­rea lui David Oistrah, acompa­niat de Orchestra Simfonică a Ra­diodifuziunii sovietice, dirijată de A. Gauk. In discografia mondială, Concertul de vioară de Beethoven apare ca o lucrare cu un număr impresionant de versiuni. Aproape că nu există violonist de mare clasă internaţională care să nu-şi fi încer­cat forţele în acest concert, consi­derat pe bună dreptate ca o înco­ronare a întregii literaturi violo­nistice. Printre atîtea nume răsună­toare este greu de ales, şi totuşi revista franceză de­ specialitate „Disques“ consideră în fruntea lis­tei versiunile lui Oistrah, Menu,­hin şi Mestemn, faţă de care îi vine greu să formuleze vreo rezervă, (sînt astfel lăsate în urmă inter­pretări ca acelea ale lui Kreisler,­ Heifetz, Elman etc.). Se ştie că acest concert pretinde nu numai un virtuos stăpînitor al întregii tehnice a viorii, ci înainte de toa­te un muzician autentic, capabil să tălmăcească prin strunele instru­mentului său infinita şi răscolitoa­­rea bogăţie de gîndire şi trăire emoţională a marelui titan al mu­zicii. Un asemenea artist desăvîr­­şit este David Oistrah. Ascultîndu-l pe Oistrah nu poţi să nu fii fer­mecat de sunetul său plin, bărbă­tesc, şi în acelaşi timp de o puri­tate care atinge perfecţiunea, în­tr-o execuţie care — după cum se exprimă revista franceză — ,,nu a fost depăşită pe planul autenticită­ţii muzicale pure“. Un alt disc prezintă Rapsodia pe o temă de Paganini de Rahmani­­nov, cu Iakov Zak 1a­pian, şi Or­chestra Simfonică de Stat a U.R.S.S., condusă de K. Kondraşin. Rapsodia este cunoscută publicu­lui care frecventează concertele de la Ateneu atît în interpretarea lui Zak însuşi, de acum cîţiva ani, cît şi în aceea a lui Valentin Gheor-­ ghiu, înregistrată ulterior pe discuri cehoslovace ,,Supraphon“, cu acompaniamentul Orchestrei Fi­larmonice Cehe, dirijată de George Georgescu (şi ar fi bine să găsim în comerţ şi această versiune). Comparând execuţiile, aflăm două versiuni interpretative substanţial diferite, deşi valabile ambele pe plan artistic. In timp ce Valentin Gheorghiu ne încî­ntă prin suflul său poetic, prin lirismul său de cea mai pură esenţă romantică, prin tuşeul Său de soat şi sensibil, Iakov Zak ne impresionează prin virtuozitate, forţă, precizie ritmică şi un tempo irezistibil. Planul de prezenţă sonoră al pianului, bine realizat, pune cu succes în valoa­re marile însuşiri ale solistului.­­ Al treilea disc cuprinde cantata A­­lexandr Nevski de S. Prokofiev, în interpretarea corului şi orchestrei simfonice a Radiodifuziunii sovie­tice, dirijate de S. Samosud. Ne găsim aci în prezența unei lucrări de mare amploare, cuprinzînd șap­te piese — episoade — dintre care cinci cu cor bărbătesc sau mixt și una cu solo de mezzo-soprană (Ludmila Legostaeva) — extrase din muzica scrisă de Prokofiev pen­tru marele film al lui Serghei Eisenstein, Alexandr Nevski. Cu toată structura lor polifonică ex­trem de complexă, şi în ciuda fap­tului că au fost concepute într-o indisolubilă legătură cu imaginea cinematografică, părţile cantatei se bucură de o largă accesibilitate, impresionînd prin măreţia avîntului patriotic care le însufleţeşte, — în special în episoadele IV, Sculaţi, oameni ruşi şi VII. Sosirea lu­i Nevski. In înregistrare, corul şi orchestra sună amplu, grandios, datorită atît omogenităţii interpretării, cît şi ex­cepţionalei captări a sunetului, care reuşeşte­ să facă auzită orches­tra chiar şi în pasajele de „for­tissimo“ ale corului. Un disc de mare valoare din toate punctele de vedere. Edgar Eilan

Next