Contemporanul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 13, nr. 1-134)

1959-01-09 / nr. 1

ProLlemele cosmonauticei i Contemplaţi fotografia primei locomotive, acea matrid de gătit, ceva mai mare; aduceţi-vă aminte de giganticele „PacHb­urt" din silele noastre — fi gindiţi-vă cum vor arăta rachetele cosmice peste zece ani... cercetaţi fotografia primului automobil, bicicletă pe patru roate, presumţioasa fl ri­dicolă ; comparaţi­e cu bollsli tereştri al silelor noastre — fl gtndiţi-vo cum vor arăta rachetele cosmice peste douăseci de ani... studiaţi fotografia primului avion, tot un fel de bicicletă, cu fragile aripi de libe­uld; puneţi lingă ea silueta cvadriractoarelor, sau mai degrabă aceea a unui turboreactor — fi gîndiţi-vă cum vor arăta rachetele cosmice peste treizeci de ani... Dupâ ce veţi fi Îndeplinit, dar cu seriositate, şi puţind spalmd, aceste operaţiuni preliminare, absolut necesare pentru a aborda problemele cosmonau­ticei, Intoarceţi-vâ asupra voastră înşivă — şi, analismndu vdi gusturile fi preferinţele, în­trebaţi voi, dar cu seriositate, fiindcd nu e de glumă, oare lantesla, Inteligenţa, Imaginaţia, cutesanţa mea, n-au râmas cu nimic datoare extraordinarei ere care Începe? Fiindcă, pe eli se pare, cosmonautica pune probleme dintre cele mari complicate, iar noi trebuie sa le tăcem latd, din toate punctele de vedere. Geo Bogza Proletari din toate ţările, unîţi-văl­­• Vineri 9 ianuarie 1959 • SAPTAHIN­AL POL­IT­IC-SOCIAL-CULTURAL Nr. 1 (639) 8 pagini 50 bani Masa rotundă a „Contemporanului-Acad. HORI­A HULUBEI Acad. GH. PE­METR­ESCU” Prof.univ. A. AVRAMESCU Prof. univ. CĂLIN POPOVICI Prof. dr. EMIL REPCIUC Prof.una.PAUL IOANID Conf. univ. IMRE TOTH De la ghiuleaua lui Newton la racheta sovietică RED : Performanta extraordinară a savanfilor și tehnicienilor sovietici, care a demonstrat de fapt posibilita­tea pătrunderii omului in cosmos, a provocat o impresie profundă în lu­mea întreagă. Anticipind, credem, do­rinţa cititorilor noştri, v-am invitat la „masa rotundă“ a Contemporanu­lui, pe dumneavoastră, specialişti in diferite domenii ale ştiinţei, pentru a discuta împreună semnificaţiile ace­stui grandios eveniment. Aveţi cuvintul: I Prof. P. IOANID : De fapt, putem considera că bazele cosmonauticii au fost puse prin studiile lui Ţiolkovski şi anume, prin lucrarea sa capitală apărută in 1903 „Cercetarea spaţiilor cosmice cu ajutorul aparatelor reac­tive“. Ţiolkovski fundamentează teh­nica rachetelor; el dovedeşte că mo­torul-rachetă este singurul care va fi capabil să învingă depărtările cos­mice, cu alte cuvinte, va putea să învingă forţa atracţiei gravitaţionale. Ulterior, acelaşi savant reuşeşte să rezolve, într-un număr foarte mare de publicaţii ştiinţifice, o serie de pro­bleme teoretice printre care putem cita utilizarea combustibililor lichizi, cum ar fi combinaţia oxigen lichid şi hidrogen — reacţie care se studiază şi astăzi cu mult Interes de către teh­nicieni. Tot Ţiolkovski a fost acela care a prevăzut etapele zborului interplane­tar şi a prezis că prima etapă va consta în realizarea sateliţilor arti­ficiali. O altă idee formulată de Ţiolkovski a fost posibilitatea folosirii energiei nucleare în zboruri cosmice, idee care astăzi se studiază încă, proba­bil însă că într-un viitor apropiat vom putea urmări primele etape ale utilizării acestei energii pentru pro­pulsarea rachetelor. Cu toate că Ţiolkovski a fost un mare vizionar, nici el n-a putut să-şi închipuie vertiginoasa dezvoltare a tehnicii moderne şi mai ales a teh­nicii din patria sa, care a reuşit să realizeze proiectele acestui mare sa­vant cu mult mai devreme decît a putut bănui el însuşi. In sfîrşit, în decursul celor 50 de ani de cînd se poate considera că a luat naştere cosmonautica, o serie de savanţi au continuat lucrările lui Ţiolkovski şi au rezolvat parţial di­ferite probleme. Dar cosmonautica a continuat să rămînă o ştiinţă teoreti­că pînă la data de 4 octombrie 1957 cînd, pentru prima dată, ea a devenit o ştiinţă practică. Pînă la 4 octom­brie 1957 au existat doar încercări de experimentare a motoarelor de pro­pulsare a rachetelor. Conf. I. TOTH : Satelitul artificial, respectiv planeta artificială, are un istoric — un istoric subteran, aş zice — mult mai lung decît s-ar crede. In celebrele sale „Principii“ apărute la Londra In anu­l 1687 — deci acum trei secole — Newton a demonstrat că o ghiulea trasă in di­recţie orizontală dintr-un tun aşezat pe un vîrf de munte de 300 km înăl­ţime n-ar mai cădea înapoi pe Pă­­mînt dacă viteza iniţială cu care pă­răseşte ţeava tunului ar depăşi 30 de mii km pe oră. Desigur, în epoca lui Newton această concluzie părea cu totul fantezistă — dar numai din cauza condiţiilor tehnice. Ţiolkovski a fost primul care a adus această idee — monumentală prin simplitatea şi eleganţa ei — în orbita preocupări­lor tehnice, deci a acelor ştiinţe care au ca scop să transforme posibilităţile teoretice tn realităţi concrete. Prof. P. IOANID . Datorită opera­ţing­i în - *J 1 - -T. -» î „ •——— mos, de la 4 octombrie 1937 pînă as­tăzi, deci în ultimele 15 luni,­­cosmo­nautica a înregistrat succese uimitoa­re. De altfel, cred că este un exemplu dintre cele mai rare în ştiinţă : într-o perioadă foarte scurtă, de numai 15 luni, s-au atins într-o ştiinţă ca a­­ceasta cîteva etape hotărîtoare ale zborurilor interplanetare. S-au lansat primii sateliţi de dimensiuni giganti­ce pentru concepţia noastră (este demn de remarcat că unul dintre cei mai mari specialişti în materie con­sidera că pînă în 1960 se vor putea lansa sateliţi ai Pămîntului de cel mult un kilogram I); s-a realizat ri­dicarea în cosmos a vieţuitoarelor — şi unele dintre acestea au revenit pe Pămînt; cu ocazia acestor lansări, s-au pus bazele, pe de o parte, a cer­cetării universului apropiat, pe de altă parte, s-a pus baza tehnică de funcţionare a unor motoare foarte puternice, cu combustibili superiori; în sfîrşit, s-au pus bazele practice pentru tehnica ghidajului în spaţiul cosmic al unor asemenea nave. Toate realizările marcate în această perioa­dă scurtă au constituit de fapt te­melia pentru cea de a doua operaţie importantă a cosmonauticii, anume, pătrunderea în spaţiul solar. Acad. H. HULUBEI : Mi se pare că Ţiolkovski a dat între altele şi solu­ţia rachetei multiple; este un lucru foarte important. Prof. P. IOANID: Da, tot Ţiol­kovski a arătat că vitezele cosmice nu se pot realiza decit cu o rachetă în trepte. Aceasta este mai greu de explicat în cîteva cuvinte. De fapt, cu racheta într-o singură treaptă şi funcţionînd cu combustibil obişnuit nu se poate realiza decît o anumită viteză, circa 1/3 din viteza cosmică. Deci, pentru a realiza o viteză de trei ori mai mare se cer, în general, trei trepte. Iar pentru a se ajunge la viteza necesară pentru eliberarea de forţa gravitaţională a Pămîntului este necesară, probabil, şi a patra treap­tă. Cele trei viteze cosmice Acad. GH. DEMETRESCU: In co­municatele cu privire la recenta lan­sare a rachetei cosmice se menţio­nează „viteza a doua cosmică“. Cred că ar fi util să lămurim această no­ţiune, ca şi cea de „prima viteză cos­mică". „Prima viteză cosmică“ este viteza care s-a realizat cu sateliţii ar­tificiali şi este de circa 8 km pe se­cundă. Această viteză permite echi­librarea forţei gravitaţionale prin forţa centrifugă apărută în urma ro­taţiei satelitului în jurul Pămîntului. Dacă nu ar exista frînarea provocată de pătura rarefiată a atmosferei te­restre, precum şi de alte cauze care încetinesc zborul sateliţilor, aceştia şi-ar continua rotaţia în jurul Pămîn­tului timp nedefipit. Acum, prin lan­sarea rachetei cosmice, s-a realizat „a doua viteză cosmică"; aceasta a permis rachetei să iasă din sfera de acţiune eficace a Pămîntului. Vasă­­zică a atins viteza de 11,2 km pe secundă. In general, un proiectil lan­sat de pe Pămînt cu această viteză poate merge indefinit dacă nu este atras de alţi aştri, dacă nu este in­terceptat de alte cîm­puri gravitaţio­nale şi, evident, de cîmpul solar. Şi ar mai fi viteza cealaltă, „a treia viteză cosmică“, aceea care ar duce racheta dincolo de sfera de ac­ţiune eficace a Soarelui, deci în a­­fara sistemului nostru solar. Prof. E. REPCIUC: Dar şi la su­prafaţa Pămîntului şi mai încolo, în drumul rachetei, se face simţit cîm­­pul gravitaţional al Soarelui. Acad. GH. DEMETRESCU : Desi­gur, dar într-o măsură extrem de mică, pe măsură ce racheta se a­­propie de Soare, influenţa acestuia este tot mai mare, iar cu cît se de­părtează de Pămînt, influenţa Pă­mîntului scade. Evident că această nouă planetă, cînd va circula în ju­­­­rul Soarelui, pe orbita pe care se­­ va stabili, va trece uneori pe lîngă­­ Pămînt, şi atunci va fi grav tulbu­rată în mişcarea ei de atracţia glo­bului terestru, aşa cum sunt pertur­bate toate planetele, toţi sateliţii, toa- t te corpurile din sistemul nostru cînd­­ se apropie între ele. Racheta cos­mică a devenit o nouă planetă, care va face parte din inelul micilor pla­nete ale Soarelui. Prof. E. REPCIUC: Deci s-ar pu­tea spune că nu este sigur că orbita noului corp ceresc va fi stabilă. Acad. GH. DEMETRESCU: Nici o orbită nu este stabilă. Toate orbitele se modifică. O orbită ar putea fi per­fect eliptică numai dacă în univers ar exista două corpuri: un corp cen-­­tral și satelitul său. Imediat ce in­tervine un al treilea, al patrulea corp, intervin şi perturbaţii care pro­duc abateri. Acad. H. HULUBEI : Poate a-ar putea spune mai precis: legile me­canicii arată că pentru a putea aşe­za un corp pe o traiectorie în jurul Pămîntului, adică pe o conică închi­să, este necesară o viteză de cel pu­ţin 7,9 km pe secundă, pe suprafaţa Pămîntului, şi că atîta vreme cît vi­teza este între 7,9 şi 11,2 km pe se­cundă, conicele sunt totdeauna închi­se şi corpul devine un satelit. La o viteză de 11,2 km pe secundă se a­­junge la o parabolă, o conică pe care mobilul poate merge la Infinit intr-un timp infinit, iar dacă se trece de a­­ceastă viteză, avem de-a face cu o hiperbolă care merge la infinit într-un timp finit. Prof. P. IOANID : Traiectoria aces­tei nave cu peste 11,2 km pe secundă nu este, în realitate, hiperbolică, pentru că apare forţa de atracţie a Soarelui. Acad. H. HULUBEI : Bineînţeles, acesta a fost un calcul pentru un caz simplu. In orice caz, ca să ajungi pe o traiectorie cu ramuri infinite îţi trebuie o viteză de 11,2 km pe secun­dă, după care un bolid ca acesta pleacă de pe astrul nostru ca apoi să sufere influenţa tuturor cîmpurilor ■ gravitaţionale pe care le va întîlni în calea sa. De aci reies toate proble­mele extrem de dificile pentru stabi­lirea drumului exact al rachetei — ţinînd seama în plus şi de faptul că şi Pămîntul se mişcă, şi obiectivul ţintit se mişcă şi că intervin pe parcurs diferitele cîmpuri gravitaţiona­le amintite. Este vorba deci de calcule foarte complicate, dar care astăzi nu mai sunt irealizabile, dat fiind că maşinile electronice de calculat ne permit să calculăm cu uşurinţă aceste elemente, să stabilim condiţiile de plecare, ca apoi să controlăm şi să­­ intervenim pe parcurs pentru corec­tarea orbitei. . ■ I - ' t ■ -Spre Lună şi mai departe... Prof.C. POPOVICI : Intr-adevăr, una din condiţiile esenţiale ale lan­sării este şi extrema precizie. Şi toc­mai aci a fost greşeala americanilor la racheta Pioneer : ei au greşit vi­teza, au imprimat rachetei o viteză mai mică decît cea necesară, au gre­şit şi unghiul de lansare. Eroarea ra­chetei lor de la 12 octombrie 1958 a fost de 3,5 grade pentru unghi, iar pentru viteză, de 250 m/secundă. Deci ar trebui să accentuăm că realizarea condiţiilor teoretice de zbor cere o perfecţiune considerabilă în direcţia şi viteza lansării şi că aceste con­diţii iniţiale atît de importante sînt cu atît mai greu de realizat cu cit forţa pusă în joc cu acest prilej este colosal de mare; a controla o aseme­nea forţă cere o perfecţiune extraor­dinară a aparaturii. S-a discutat despre faptul că ra­cheta sovietică trebuia să ajungă în Lună. In urma comunicatelor publi­cate a reieşit clar că de la început n-a fost în intenţia celor care au lan-­­­sat racheta ca ea să ajungă pe Lună, ci să treacă dincolo de Lună. Dovadă stă faptul că racheta are la bord acele aparate pentru măsurarea cîmpului magnetic şi a radioactivi­tăţii Lunei. Este vorba deci de prima realizare efectivă nu numai a unei planete noi de către om, dar a unui zbor cosmic propriu-zis; căci dacă această rachetă se întorcea pe Pă­­mînt, ea ar fi fost tot un satelit. Cred că trebuie subliniate aceste lu­cruri pentru că au existat unele ten­dinţe de a minimaliza această reali­zare extraordinară şi au apărut chiar în presa capitalistă unele articole în acest sens. Trecerea rachetei dincolo de Lună la o depărtare atît de mică de acest astru este o performanţă excepţiona­lă, chiar din punct de vedere al pre­ciziei cu care s-a lansat. însuşi faptul că racheta a trecut pe lîngă Lună atît de aproape, în condiţii atît de dificile ale mişcării Lunei, ale miş­cării Pămîntului şi ale influenţei cîmpului de gravitate al Soarelui constituie o realizare care a depăşit ideea precum că racheta ar fi trebuit să fie o rachetă lunară. Prof. P. IOANID : Se poate face o comparaţie cu tehnica de lansare a americanilor. Intenţia oamenilor de ştiinţă sovietici a fost aceea de a crea o planetă artificială. Americanii au încercat — nereuşînd — să trimi­tă o rachetă care să ajungă în preaj­ma Lunei, (acolo unde forţa de atrac­ţie a Lunei precumpăneşte pe cea a Pămîntului), ea urmînd să fie atrasă apoi de acest astru şi să cadă pe suprafaţa lui. Ei contau deci pe fap­tul că racheta, ajungînd chiar la 30—40.000 km de Lună, ar putea fi atrasă de Lună. Dimpotrivă, viteza iniţială imprimată rachetei sovietice a făcut ca ea să nu fie atrasă de Lună. Apare evident Intenţia specia­liştilor sovietici ca racheta să se ducă mai departe. Acad. H. HULUBEI : Cu alte cu­vinte, dacă vrei să ajungi în Lună, imprimi rachetei o viteză ceva mai mică de 11,2 km/secundă ca să te apropii doar de Lună. Prof. P. IOANID: Nici măcar a­­ceastă precizie mai mică n-au atins-o americanii. Dacă racheta lor ar fi ajuns la 30.000 km de Lună ea ar fi ajuns, probabil, la ţintă. Apar evidente dificultăţile întîmpi­­nate de tehnică în construcţia unor a­­parate capabile să zboare cu viteze cosmice. Cred că n-ar fi lipsit de In­teres să ne oprim şi asupra acestor probleme. Vitezele cosmice n-au pu­tut fi realizate decît în această ul­timă perioadă a dezvoltării ştiinţei, deoarece ele pun­ probleme deosebit de grele. In primul rînd, racheta zboară într-un spaţiu lipsit de at­mosferă. Cu alte cuvinte, motorul care o propulsează trebuie să func­ţioneze independent de spaţiul încon­jurător, să aibă tot ceea ce-i trebuie, să nu folosească nimic din exterior. Or, motoarele obişnuite folosesc ae­rul atmosferic, chiar motoarele cu reacţie cunoscute in aviaţie înghit aerul în faţă şi-l aruncă în spate. Dar viteza cosmică nici nu putea fi obţinută în atmosferă, unde există aer. In atmosferă vitezele sunt limi­tate la cel mult 3000—4000 km/oră, din cauza barierei termice. Datorită frecării cu aerul vehiculul se încăl­zeşte şi se topeşte, fără să mai vor­bim de eventualii pasageri. Deci, viteza cosmică trebuia obţi­nută în vid, în atmosfera foarte ra­refiată. Trebuia găsit motorul. Mo­torul a fost definit de Ţiolkovski — motorul rachetă. Dar şi acest motor prezintă anumite dezavantaje; tre­buie să ia la bord tot ceea ce-i este necesar pentru funcţionare, atît car­burantul cît şi oxidantul care între­ţine arderea. Aceasta înseamnă o încărcătură foar­te mare. Cu cît viteza este mai mare, cu atît încărcătura este mai mare şi aceasta într-o proporţie înfricoşătoa­re. Pentru a realiza prima viteză cosmică cu combustibil obişnuit se cere pentru fiecare kilogram aruncat în cosmos — bineînţeles şi în func­ţie de natura combustibilului — o greutate de cîteva sute de ori mai mare de combustibil la plecare, fără să mai vorbim de greutatea rezer­voarelor. De pildă, pentru a arunca un kilogram în cosmos, trebuie 300 kg. combustibil. Insă ca să încarc 300 kg combustibil este necesar şi un rezervor. Şi rezervorul cîntăreşte la rindul său mai mult decît un ki­logram, dar şi el trebuie aruncat odată cu racheta. Deci, problema părea insolubilă : nu se putea construi — să zicem — (Continuare in pag. 7­ a) NVA COSMICA De la PAMINT la LUNA, spre SOARE AZI racheta ^ M11N E astronauţii Savanţii sovietici revoluţionează ştiinţa • O NOUA ŞTIINŢA: FIZICA SISTEMULUI SOLAR • TEHNICA ZBORULUI COSMIC • ASPECTELE BIOLOGICE ALE CĂLĂTORIILOR INTERPLANETARE • OMUL IN COSMOS - O PERSPECTIVĂ APRO­PIATA BUGETUL pe 19­5­9­ M­AREA Adunare Naţională a a­­probat bugetul de stat pe 1959, vast program financiar care concretizează politica de pace constructivă dusă de Partid şi Gu­vern pentru ridicarea nivelului de trai al întregului popor. Plenara Q.C. al P.M.R. din 26­-28 noiembrie 1958 a indicat principalele sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a asigura, în anul 1959, un ritm mai­ rapid de dezvoltare economiei naţionale. Bugetul pe 1959 consacră mijloacele băneşti necesare înfăptuirii acestor sarcini. Ca urmare a lărgirii producţiei in­dustriale şi agricole şi a creşterii pro­ductivităţii muncii sociale, venitul naţional va creşte în acest an cu 13 la sută faţă de anul 1958. Pe a­ceastă bază şi ţinîndu-se seama de economiile ce vor rezulta din redu­cerea preţului de cost, din mobiliza­rea resurselor interne prin mai buna folosire a mijloacelor materiale şi băneşti puse la dispoziţia economiei, veniturile bugetului au fost stabilite la suma de 51,8­ miliarde lei, cu 5,4 miliarde mai mult decît , realizările din anul trecut. Cheltuielile prevă­zute sînt în sumă de 51,0 miliarde lei, cu 6,3 miliarde mai mult decît în 1958, astfel Incit bugetul va avea in anul viitor un­­ excedent planificat de 800 milioane lei. In anii puterii populare, sub condu­cerea Partidului, oamenii muncii din ţara noastră au obţinut mari suc­cese în dezvoltarea continuă a eco­­nomiei naţionale. Astăzi, se înregis­trează într-un trimestru tot atîta pro­ducţie industrială , cît în întreg anul 1938. Creşterea producţiei a consti­tuit baza ridicării treptate a nivelu­lui material şi cultural al oamenilor muncii şi baza creşterii, an de an, a veniturilor bugetare. Analiza structurii bugetului nostru scoate in­­ evidenţă faptul­­că partea covîrşitoare a veniturilor provine din sectorul socialist al economiei şi în special din veniturile preluate de la întreprinderile de stat prin impozi­tul pe circulaţia mărfurilor şi cotele­­părţi din beneficii care, împreună, dau 51­6 la sută din totalul venitu­rilor. Impozitele de la populație re­­­­prezintă, in bugetul pe 1959, numai 8,9 la sută din­ totalul veniturilor. Comparînd totalul cheltuielilor bu­getare destinate acţiunilor social-cul­­turale de care beneficiază populaţia , (109 miliarde lei), cu încasările din­­ impozite de, la populaţie (4,6 miliar­de lei), apare clar faptul că statali­l nostru democrat-popular restituie in­direct populaţiei, prin acţiuni social- culturale, de 2,5 ori mai mult decît a primit prin impozite. Concluzia care se desprinde este că bugetul nostru, fiind un buget al economiei naţionale — care îşi are principalele resurse fi­nanciare în realizările întreprinderi­lor productive — va reflecta în exe­cutarea sa progresele pe care diver­sele ramuri economice le vor marca în anul care vine. Statul nostru alocă fonduri însem­nate pentru investiţii, pentru creşte­rea acţiunilor social-culturale şi pen­tru­­ridicarea nivelului de trai al po­porului muncitor, ca urmare a lărgirii necontenite a producţiei materiale şi a creşterii pe această bază a venitu­lui naţional. Pentru a dispune de şi mai multe mijloace necesare sporirii continue a producţiei de mărfuri in­­dustriale şi alimentare, a construc­ţiilor de locuinţe, a salariului real, este necesar să crească necontenit productivitatea muncii in industrie şi agricultură, să se respecte un regim strict de economii prin folosirea cu maximum de eficacitate a resurselor materiale și financiare, mobilizîndu-se cît mai multe rezerve interne în ve­derea creșterii veniturilor statului. Aplicarea măsurilor indicate de Plenara din noiembrie a C. C. al P.M.R. va avea drept rezultat nu nu­mai îndeplinirea şi depăşirea indici­lor economici aprobaţi prin planul de stat, dar şi realizarea şi depăşirea veniturilor planificate în­­ bugetul a­­probat de Marea Adunare Naţională. Această legătură a bugetului cu eco­­nomiiia ţării este o caracteristică pro­­prie bugetelor ţărilor socialiste. Bu­getul Uniunii Sovietice, de exemplu, reflectă sarcinile şi posibilităţile fi­nanciare anuale din ce în ce mai mari ale economiei sovietice care, prin în­deplinirea şi depăşirea planului de 7 ani, va asigura ridicarea considera­bilă a nivelului de trai al poporului sovietic. Astfel, in bugetul Uniunii Sovietice pe 1959, din totalul veni­­­turilor de 727,7 miliarde ruble, chel­tuielile pentru dezvoltarea economi­ei însumează 308,7 miliarde ruble, iar cele destinate acţiunilor social-cul­­turale 232 miliarde ruble. In afară de aceasta, pentru economia­ naţio­nală se vor mai cheltui încă 175,6 mi­liarde ruble pe seama veniturilor şi a mobilizării resurselor proprii ale întreprinderilor. Din totalul venitu­rilor, cele provenite din impozite­­şi taxe de la populaţie reprezintă doar 7,8 la sută. Bugetul unui stat capitalist nu are şi nu poate avea o legătură orga­nică cu economia ţării pentru simpl­­l motiv ca mijloacele de producţie nu aparţin statului. Bugetul statului ca­pitalist este numai bugetul adminis­traţiei de stat. Finanţele statului ca­pitalist au doar rolul să mobilizeze mijloacele băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor statului. „Există cheltuieli, ale statului. F.le trebuie acoperite" — definea rolul finanţelor un profesor francez. Cum? Prin cunoscutele metode de exploa­tare suplimentară a oamenilor mun- Radu Mănescu Adjunct al ministrului Finanțelor (Continuare in pag. 7u1)

Next