Contemporanul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 13, nr. 1-134)
1959-01-09 / nr. 1
ROMANUL - REPORTAJ LA prima vedere, pare evident. Ar fi normal ca scriitorul contem,poran, solicitat din toate părţile de o realitate în transformare vertiginoasă, să se arate interesat de mijloacele cele mai capabile s-o răsîrîngă prin plasticitatea lor neobişnuită. De cîteva specii noi, mai ales de romanul reportaj. Mai pot intra în discuţie şi alte mijloace de expresie recent apărute, cum e povestirea care împrumută stilul cinematografului. în tehnică, lucrurile sînt mai cliate. Nu se întîlneşte printre indivizii normii constituiţi corespondentul modernistului din artă, admiratorul maşinii pentru ea însăşi — pentru ingeniozitatea mecanismelor şi reţetelor — care să facă abstracţie de utilitatea ei practică. Raporturile om-maşină sunt determinate de sistemul pollitico-social. Folosită în socialism într-o producţie organizată raţional, planificat, maşina e subordonată intr-adevăr a nitului , în vreme ce anarhia capitalistă mai poate să dea individului dezorientat iluzia că inamicul său e maşina. Se reînnoieşte, la scări din ce în ce mai mari, legenda ucenicului vrăjitor, pe care Marx şi Engels au pomenit-o în acest sens încă de-acum tui secol. Maşinoclastul e o apariţie din ce în ce mai bizară în zilele noastre. în timpul lui Napoleon, muncitorii englezi au distrus primele războaie automate de ţesut. Acum vreo trei decenii, Georges Duhamel s-a războit cu progresul tehnic într-un întreg volum — Scene din viaţa viitoare. Ajungea să refuze discul — „muzică în conserve“ şi propunea interlocutorului său să-i execute, mai sărac dar autentic, aceeaşi bucată la flaut. Nu ştiu dacă între tmp, Duhamel şi-a cumpărat patefon sau televizor Bănuiesc că nu circulă cu drîgeaţa şi că foloseşte uneori chiar avionul. Dar a avut de curind, în legătură cu sputnicii, o nouă izbucnire maşina, clastă, colorată violent de antisovetism. Ceea ce confirmă că doar o pătimaşe vehemenţă retrogradă mă« poate menţine astăzi pe cineva în refuziu tehnicii. Atitudinile faţă de noile unelte sunt deci delimitate în tehnică. .Mai clare sunt lucrurile şi în alte arte, unde posibilităţile lărgite pe care le oferă un nou instrument, un nou procedeu se impun cu evidenţă materială. Nu trebuie eforturi speciale pentru a-l convinge pe un muzician de avantajele expresive pe care i le oferă orchestra modernă. Cînd arta mută a devenit ,,100% sonoră şi vorbitoare", au izbucnit nenumărate strigăte de protest sau măcar semne de rezervă. Speriaţi de modul infantil în care Hollywoodul folosea noile mijloace — orgiile de zgomote, cîntece și vorbărie — cîteva figuri de prim plan ale cinematografiei și au afirmat neîncrederea. Se știe cîtă vreme a refuzat Chaplin să vorbească în film, la ce procedee speciale a recurs în Luminile orașului sau în Timpuri noi. Refuzul nu putea să fie durabil. Chaplin sau Clair nu s-au mulţumit să capituleze, ci au scos la suprafaţă posibilităţile inedite ale noilor mijloace. Situaţia se repeta ji atazi cu ceea ce a adus în cinematograf tehnica ultimilor ani. Cinemascopul sau cinerama sunt manevrate încă cu ezitări şi stîngăcii la cinemascop o faţă în prim -plan arată adesea destul de grotesc. Ne aflăm încă în stadiul uceniciei. în literatură, noile procedee nu se afirmă cu vigoarea materială a saxofonului sau a cinemascopului. Mai mult decit în alte arte, se accentuează aici un caracter care e bine să fie reamintit pentru a evita îngustările dăunătoare. Procedeele noi oferă posibilităţi —* sunt facultative, rra imperative. Situaţia e evident asta decit în tehnica propriu-zisă. Nimeni nu se va suiîrvtr-un automobil tip 1921) cînd are la dispoziţie unul din 1938. Dar acceptăm drept perfect firesc ca Tudor Arghezi, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu să scrie sonete, respectînd — în mare — aceleaşi prescripţii de tehnica versului ca şi Petrarca. Romanul sau povestirea-reportaj nu pretind deci să înlocuiască romanul sau nuvela propriu-zisă. Acest „pro-Mijloace inovatoare ale realismului socialist priu zis“ e fatail vag, pentru că romanul sau nuvela au cunoscut şi cunosc prea multe metamorfoze pentru ca să ne putem reface la o formă aşezată şi definitivă. Foarte diferita, tipurile succesive de romane nu s-au înlocuit totdeauna. Vechi tipuri s-au modificat, dar şi-au păstrat trăsăturile principate. Chiar romanul picaresc s-a transformat în noi condiţii istorice, păstrînd coeficientul mai mare de neprevăzut al întîmplărilor şi compoziţia mai laxă. Romanul cu planuri palatele nu l-a izgonit pe cel axat pe un personaj principal. Pînă aproape de zilele noastre, Sinclair Lewis a scris romane foarte dense care urmăresc mai toate cîte un personaj, indicat chiar prin titlu: Babbitt, Ann Vickers, Elmer Gantry. N-,are rost nici să reluăm dispute de mult clarificate. în luptă cu clasimismul, romanticii au căzut uneori în confuzia genurilor. Dar că artele și genurile nu sînt separate etanș, că se îmbină din ce în ce mai divers, a devenit din adevăr elementar, confirmat de orice privire istorică. Niciun Boceau nu mai oficiază în templul purităţii genurilor. Intrucît însă altoiurile de care am pomenit — între roman şi reportaj, între roman sau nuvelă şi scenariul cinematografic — sînt viabile ? Trebuie remarcat că şi reportajul — şi nou apărutul roman-reportaj — sînt produsul unui proces mai îndelungat, impus tocmai de complexitatea crescîndă a vieţii sociale. S-a mers către prezenţa din ce în ce mai directă a faptelor de viaţă şi în general a documentarului în literatură. Raportul dintre literar şi direct documentar e vechi. A fost strîns şi în literatura antică, în mare măsură chiar în cea clasică, care totuşi separa şi împărţea riguros toate. Istoria naturală a lui Plinius cel bătrîn, mai tîrziu scrierile lui Buffon, scrierile istorice ale lui Tacit, Tit Liviu, Suetoniu sau opera istorică a lui Voltaire, chiar opera pedagogică a lui Rousseau au fost considerate multă vreme drept şti literatură, ori in sondaj literatură. Incontestabil că ele au însuşiri literare, în special stilistice Istoriile literare le discută şi astăzi îndreptăţit. Nu numai pentru că aparţin unor scriitori. Căci istoria literară nu se ocupă de opera matematică a lui Pascal, ea se opreşte la Cugetări şi la Scrisorile provinciale. Dar în afară de însuşirile literare — care rămin totuşi secundare, căci obiectul principal este în cele mai multe cazuri ştiinţific — confuzia între Ştiinţifico-documentar şi literar s-a datorat în această perioadă stadiului de iffceput, încă nediferenţiat, al disciplinelor respective. În afară de acest tip de literatatură documentară, vremurile moderne au descoperit şi au valorificat progresiv alte filiere. E semnificativă importanţa unor scrieri semidocumentare în literatura rusă a secolului trecut — tocmai în literatura care a dat — între altele — într-un număr mic de ani, uluitoarea recoltă de romane O artă de răspunsuri şi de participare directă la frămîntarea socială — nicăieri nu e mai zdrobitoare disproporţia dintre realism şi estetism — s-a întregit tot timpul cu lucrări în care faptul de viaţă pătrunde direct. Două ,,memoriale“ de călătorie — faimoase prin energia denunţului — încadrează secolul. In 1790, Radisceva publicat Călătorie de la Petersburg la Moscova. Exact după un secol, Cehov și-a făcut călătoria la Sahalin, iar după trei ani de laîntoarcere a început sa apară Insula Sahalin în „Olndirei, rasa". Intre aceste două cărți, junnalul în simple corespondenţe, dateiluii^fa, firește, mai tîrziu, completează beletristica, o continuă : jurnalul lui Tolstoi, sau Dostoievski, corespondenţa lui Berînski, Turgheniev, Cehov. Corespondenţa, jurnalul intim, ori morţile, sînt în stare să ofere im... ginea de ansamblu a unei societăţi, sau a unui mediu, a unui aspect particular. Intr-o altă categorie de scrvgeri, documentare, intenţia artistică există, căci au fost destinate tiparului De altfel, deosebirea tinde în multe cazuri să dispară ; jurnalele şi memoriile sînt tipărite în timpul vieţii autorilor şi silit scrise uneori cu gîndul la cititor. Sferidhall a cerut ca jurnalul,. I.ui să fie distrus; şi lectura acestui juma! dă uneori cititorului impresia că a comis o indiscreţie. Dar la Genea*® la Renard, exerciţiile de stil se .transfoHmA tumori în cochetă. •« rii stilistice. Id*/ Giafck ca şi Edmond de Goficourt, şi-au pAjicat jurnalele * din itimpul vielii. lut în ambele * tiputi, documehtul predomină și toiul Jrcțiiiiii e minim. 1 R»]i a:fpl s-a născut de la iînpeput orientat ăpre faptele difiată, In [stare să înghită și să digeifeze artiitic documăfitele și jproblemfete. BelAki a ■arătat ■ de lacutul un sdobl că romanul asjbniieazjt geniile sfriprocedeehj cele fl măi [diverse. Ad»stă lirientarei dense-j be*yfé izbrior priiriekrromane moderne de epica imediat anterioară. Fabulosul e copios folosit și în epopeea medievală și în Gargantua. Dar realismul lui Rabelais, interesul lui pentru contemporaneitate îl fac să pună în circulaţie în curtea de uriaşimeluritele probleme care solicitau atenţie unui umanist. Fabulosul devine pretextul care face cu putinţă transmiterea unui sistem închegat de păreri asupra educaţiei, literaturii, intoleranţei religioase etc. Rabelais nu şovăie să întocmească liste minuţioase sau să rostogolească enumerări în cascadă. Cervantes, de asemenea, îşi amănunţeşte satira romanelor cavalereşti pomenindu-le pe nume şi caracterizîndu-ie pe fiecare în parte. Progresul documentarului în roman nu s-a desfăşurat liniar, pentru că ■ literatura nu evoluează liniar. Intim legat de etapiele realismului, el urmează mersul contradictoriu al artei, se dezvoltă sau se opreşte după ideologiile opuse. Realismul secolului XIX îl intensifică enorm. Romanul îşi lărgeşte orizontul tematic, pătrunde cu Balzac la tribunalul de comerţ, în prăvălia lui Birottaau, în tipografia lui Séchiard. , Romanul realist rus e îmbibat de prezenţa faptelor politico-sociale la care răspunde şi direct. Trăim împreună cu Levin sau cu Bazarov problemele social-politice de după desfiinţarea iobăgiei. Trecem de la temperatura înaltă la care se dezbate chestiuni vitale, la opinii asupra muzicii lui Wagner. Romanul începe a fi prezent în locurile unde oamenii muncesc. O face mai întîi caricatural, lu descrierile naturaliste ale existenţei eemţopiştilor de filiaistere. Dar odată cu Zola, intră în mină. Problemele şi faptele încep a fi transpusă din ce în ce mai direct. Dar direcţia subiectivistă a romantismului şi a simbolisti mului transportă romanele în regiuni vagi, atemporale. Astăzi lărgirea tematică şi transformarea perspectivei aduse de realismul socialist implică o etapă nouă în pre- ' I zenţa documentarului. Fără a tehni- ciza, romanul e legat de aspectele cele mai diverse, se apropie de re- portaj, referindu-sela tot ce cuprinde concretul vieţii în uzină, pe şantier, în gospodăria colectivă, în laborator. Al dispărut definitiv falsele ierar- chizări, împărţirea în preocupări distinse și prozaice. Romanul se arată la fel de capabil să extragă sensurile implicate în munca unei mulgătoare \ — Malul însorit al Vetrei Panova -*•■ j sau a unui inventator — Cercetăto- rii lui Granin. In aceași epocă, a- bandonarea totală a realismului Orien. [ tează tipuri diverse de romane deca- f dente spre „obiectele pure", ori spre „pura atmosferă psihică“. Romanul se apropie de reportaj, dar păstrează locul larg pentru, fie- țiune, în vreme ce, ori cît de artistică ar fi construit, reportajul transcrie: fapte reale. Astăzi, sinteza dintre to- I man şi reportaj tinde să creeze o nouă specie care să reunească posi- bilităţile primelor două. Intram articol viitor, vom încerca — poltind de la cîteva opere — Să analizăm ceea ce izbuteşte şi greuţă. î tile de care s-e ciocnit produsul aces- tui altoi literar. I Silvian losifescu GETA BRATESCU Construcţii noi la Floreasca O anchetă a »Vieţii Româneşti“ printre cadrele didactice R EVISTA Viaţa rruminească anunţă iniţierea unei anchete printre cadrele didactice ale şcolilor medii şi liceelor din întreaga ţară. Ancheta aceasta are drept scop înfiinţarea, în cadrul sectorului de teorie şi critică literară al revistei, a unei rubrici speciale care să răspundă preocupărilor unei părţi a cititorilor săi cei mai apropiaţi. Astfel, participanţii la anchetă sînt rugaţi să indice, în ordinea importanţei, primele cinci probleme de istorie literară în legătură cu care socotesc că sînt necesare lămuriri suplimentare, pentru o mai bună predare a capitolelor respective din istoria literaturii. Redacţia revistei Viaţa routinească se oblică să publice în cursul anului 1959, după cunoaşterea rezultatelor anchetei, articole, studii şi răspunsuri pe temele indicate, solicitînd în acest sens colaborarea catedrelor de istoria literaturii române de la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, precum şi a altor cercetători de specialitate. In vederea realizării obiectivelor acestei anchete, revista Viaţa romineasca roagă cadrele didactice să-i comunice pînă la data de 15 februarie 1959 lista problemelor, cu precizarea aspectelor care se interesează în deosebi, pe adresa Viața romineasca, Bulevardul Ana Ipătescu nr. 15, raionul I. V. Stalin, București. CRONICA OPTIMISTULUI AM recitat cu uimită plăcere, în cercul meu de prieteni, răsfoind cartea la întîmplare, versuri din Porţile de aur de Al. Andriţoiu, care, citit fugitiv prim reviste, mi s-ă părut cam locvace Apoi am reluat lectura şi pot să afirm că Al. Andriţoiu este un veritabil poet. Volumul în chestiune evocării poeme independente momente din revoluţia din 1917, pe care autorul n-a avut cum s-o cunoască direct. Nu mai puţin, din această condiţie, poetul scoate un efect remarcabil de fabulos şi hrăneşte propria imaginaţie, prin natura ei, exaltată Al Andriţoiu este, mi se pare, ardelean, vizunea lui înclină către policromia icoanei pe glajă (şi Emil Isac nu era străin de acest mod de a vedea) şi dă opoziţiei între umil şi bogat valoarea la ■portului între o xilografie vinioasă în negru şi o pictură murală, somptuoasă, hieratică şi transilvan-feudală concepînd lupta de clasă ca un război de culori. îndrăzneala cea mai mare în ritmuri şi metafore, trecerea bruscă de la amănuntul diurn la imaginea colosală (foarte adesea nu străină de modul popular) e ceea ce izbeste de la început in această poezie intemperantă şi violentă cu un torent care smulge în drum trunchiuri şi stoguri de fin, şi gîlgîie ingenuă, plină de fiori îşi uscători. Poemul Icoane unde sd ' mărforîâeScătftărîfe, iluminăriîe şi trecătoarele îndoieli ale unei generaţii mi se pare cel mai remarcabil, desSvîrşfl «Mar Aşezarea pe treî etaje, mod Mrftăkov^ri (înrîurirea poeţilor ruŞi revoluţionari nu-i neglijabilă) o las la o parte, întfdcft ceir două cezuri! Intri rt văr», cu acel efect săltăreţ şi profund emoţional, parcă de confesiune întretăiată de sughiţuri, este de la sine perceptibil : ...şi-am început să căutăm icoane noi. / şi-am pus in râmi tribuni vestiţi, gravuri celebre / şi-am scotocit in cărţi şi-n mit ştiu şi eroi / şi-n cronici vechi ne-am afundat cu grave febre. / Un roşu crai se năzărea din gind şi vis, / pe calul roib, pe calul murg, prin ei şi noapte. / Legende mari ne ispiteau cu braţ deschis. / din tomuri vechi, din tomuri noi, chemind in şoapte. / Dar mai ales de Horia cintam, / subţiri. / frumoşi feciori, căutători de altă zare. / de Tudor-Domn, pandur vestit din Vladimirr, / in ei (iveam îndeosebi mereu crezare. / Tot căutam icoane noi, icoane mari. / (Cocarde-n piept şi steme-n steag şi chip in ramă). I Dar vai, priveam prin geam de cărţi şi ochelari / al vremii sens care-ntr-alt fel, te vrea, te cheamă. / intr-un sălaş de tomuri plin şi căptuşit / doar vreun ecou nedesluşit sosea de-afară. / De-aici ţişneam imaginar spre infinit, / spre adevăr, s a■ ajungem vrind prin călimară. / Condeiul vechi de zece bani, grafitul ros... / Şi guma rea care ştergea in van eroarea... / Era un vis amăgitor şi fabulos. / Joc de culori ca un amurg ce scaldă marea. / Şi totuşi clar se-ntruchipa pentru-un minut / icoana grea de aur mai strălucitoare, / cu roşu nimb, sub roşu steag, recunoscut / ca un Umaniri chinul greu de căutare / Dar iar veneau icoane vechi să ne frămînte, / un mozaic nedesluşit cu Unii frunte. Este evident că poetul cunoaşte tehnica muzicii interioare, că poate compune o sonată pe o temă dată, epuizînd, prin variaţii, toate posibilităţile emoţiei. Ideea volumului, mai mult epică, îl obligă la plastică. Cîrto vorbeşte de „mireasa roşie" care e comunismul, cîte o strofă capătă voluptăţi de Cîntarea cintărilor . Atuncea te-am văzut inţii la faţă, / mireasă roşie, aleasa mea / şi ochii-mi dezobişnuiţi de ceaţă / s-au îmbătat de-nfăţişarea ta. In general, Al. Andriţoiu ştie să se aşeze în aşa chip în forţa lucrurilor simple, încît vorbind direct să le descopere analogiile şi latura fantomatică. De pildă, tunurile omorîtoare. la arsenal : Aceasta nu-i o lunetă, ci o gură de tun, acesta nu-i fluier de soc, ci o țeava de armă sau, corbii, în celebrul tablou al lui Vereșceaghin de la galeria Tretiakov. Și de n-ar fi zăpada de-un alb atit de pur, n-ar fi nici corbii — atit de negri poate sau tot acolo elogiul craniilor, invectivă de fapt împotriva războiului . Dict tot ce-a fost, frumoase doar frunţile rămin, cutii care-nchiseseră-o idee. Poetul hamletizează puţin dar nu fără prospeţime ca în înhumarea comandantului unde stau în colocviu lopeţile, pămîntul, iarba, sămînţa, iar pămîntul zice : Eu toate le-nchid ca-ntr-o tristă cutie ,/ Dar pe el să-l închid ar fi netrebnicie. / El e o flacără. Nu pot închide ,/ flăcări de nemărginire avide. Alte citate ar fi fost şi mai frumoase, dar conţineau în ele anume contradicţii. Iată o carabină, după ce revoluţionarul a tras un glonte . Nu se răcise încă ţeava bine, şi trăgaciul încă mai păstra căldură / şi fumuri mari ieşeau prelungi şi line / pe-a cevei gură sau luxul din palatul „domniţei“ ai cărei genunchi proaspeţi tremură de spaimă sub lupa albastră la vederea muncitorilor înarmaţi . Peşti, nu havuzuri, plini de gingăşie, / multicolori tăiau încet cleştarul. / Părea că totul cheamă şi îmbie, / sporindu-şi harul. Nimic mai ingenios şi mai curat poetic decît parafrazarea decretului asupra pămîntului (minus pretenţioasa „geneza-a doua“) . Noi, sovietele, vă dăm tărie ,/ de-a smulge de sub jugul boieresc / pămlntul rodnic, plin de poezie. ,/ Pămlntul e al celor ce-l muncesc. / Noi decretăm să fie-a voastră vouă, ,/ bucatele şi pomii roditori. / Căci iată a-nceput geneza-a doua. ,/ Deci fiţi stăpîni pe-otăvuri şi pe flori. De asemeni, evidenţa direcţiei revoluţiei în aparenta dezordine. Era un sens în toate. Unic. Orice mişcare tindea spre nemurire in mersul sacadat, aşa cum ciocîrlia mereu numai spre soare , îşi îndrăzneşte zborul lucid şi repetat. Sau declaraţia muncitorului petrolist în Decretul suspomenit: Aurul negru putrezit de lene, ,/ scos din milenii, eu îl desfăceam / ca nişte dulci fîntîni arteziene ,/ ţîşnite în văzduhul diafan. In ordinea sarcastică, remarc în Panică spaima grotescă de roşu a clasei stăpînitoare (într-o foarte liberă interpretare a manierei argheziene) : — închideţi tot ce-i roşu ! ! Bine, dar sunt roşii şi zorile, sunt roşii şi florile. I Atunci închideţi şi zorile şi florile / / Puneţi cătuşe şi pe-amurg şi pe fructe / Am putea obiecta la poezia Alegorie unde se vorbeşte de lupta dintre armatele roşii şi cele albe ca de o încăierare de culori, că e superficial ideologiceşte a reduce totul la o ceartă de tonuri, dar plastic vorbind viziunea e graţioasă şi folclorică . Dar cină au sunat cocoşii / să se lumineze ora. ,. au sosit cu aurora / cot la cot, ostaşii roşii. / Şi aduce roşul lor / cu cel mai frumos bujor / de-i îmbrăţişezi, te miri / că’ la piept stringi trandafiri. / Roşul lor semeţ scinteie, / parcă rupt din curcubee. Este acum timpul să facem şi unele serioase obiecţii. Desigur, autorul e tînâr şi a-i cenzura avîntul este a încerca să îndrepţi trăznetul. Poetul e truculent, grandilocvent, foarte puţin distilator de impurităţi, uşuratic în faţa incongruităţilor, intuitiv strălucit dar cu gustul needucat, deşi, cum am zis, poet adevărat. Că Descartes, Spinoza şi chiar Galileu au îndepărtat o generaţie de Dumnezeu , mi se pare un efect al necunoaşterii filozofiei pentru că suspomeniţii nu numai că n-au fost atei, dar Gartesius şi Spinoza se încearcă să demonstreze geometric existenţa divinităţii, al doilea fiind mai ales un panteist, dar oricum, spiritualist. „Raţionalismul“ este noua tactică de luptă a catolicismului. A face din tifos o himeră asemeni cîumei celei înlănţuite de sf. Haralambie merge, abstracţie făcînd de excesul de culori. Molima, „albă" are prietene „negre“ şi nu s-atinge de oamenii cu sînge „albastru“. Nu-i vorbă, numai pentru că aceştia folosesc săpunul, parte în scopuri igienice, restul spre a unge frînghia spînzurătorilor. Totul e simplist şi parodiază gravitatea luptei de clasă. Luptătorii pentru socialism sînt crunt ciopîrţiţi fiindcă au visat o „mireasă roşie“ (convenţie obositoare) aşezîndu-le „jimble mari pe masă“. Sau înfometaţii de ieri visează timpul cînd vor avea pe masă „colaci pufoşi şi jimble moi şi roşii şunci ca de amurg şi păstrăvi cu lăuntrul murg“. Oricît sînt de sensibil la naturile moarte flamande şi olandeze, nu de soiul acesta plat este comunismul. Hrană sănătoasă, locuinţă bună, odihnă după muncă, desfătări intelectuale, acestea da. Bombasticismul şi inextricabilul în imagini nu-i iarăşi rar. Globul e o stea „înrobită", apăsată pe piept de verigile ecuatorului, sugrumată cu duble câtuşi de tropic. Falsitate ! Ecuatorul e o simplă abstracţiune ştiinţifică utilă. Nu globul e înrobit, ci lumea capitalistă, dar e o eroare a zice: tot răul proletariatului se trage din cauza ecuatorului şi tropicelor. Globul şi-ar desface cercurile însă cheile sînt ruginite. Atunci vine vremea cu chei noi. Simboluri pripitei In alt poem despre mişcarea maselor în Rusia din 1917. Rusia e comparată ,du marea care doarme înjurul ufiul samovar. Ori e apă şi ca atare a bea ceai e grotesc, ori e o personificare, dar atunci trebuiesc mai multte fiinţe ca să stea „în jurul“ samovarului. Ţarul pravoslavnic nu poate avea mărire de satrap (persan), el însuşi reprezen- tînd o formă de putere arbitrară. E cum ai spune : Împăratul era măreţ ca un rege. Mulţimea e trncolos viteaz şî „înţelept“, care însă ţîşneşte ca un vulcan. Braţul proletar ţine un trident. Ce-are de-a face scî Neptun, cînd a fost Sugerat Vulcan ? Autorul s-a născut sub zodia revoluţiei, „Anul naşterii mele — rodie“. Foarte frumos. Nu tot astfel cînd rodia e comparată de prisos Cu trandafirul şi cu bujorul. Viitorul socialist i se arată ca un „castel“ (mai degrabă palat) de marmură şi faianţă cu oglinzi paralele ce te răsfrîng înmiit, ca un parc cu flori mirosind a „halviţă“. Naivitate, fireşte, şî amintire infantilă. "Lin ultim «câmpia de „étourdérie" In Palatul de iarnă sînt mese de lerrm exotic „unind abanosul închis, în ebenul roşiatic". Dar eben şi abanos sînt unul şi acelaşi lucru, lemn greu şi negru. Fi-vor cumva două nuanţe de abanos ? Autorul va controla singur. Esenţial pentru mine şi noi toţi, în ciuda criticii constructive, e că avem de-a face cu un poet nou al vremurilor noi. G. Călinescu Carnel Comorile litoralului AERUL lui şi-a arătat încă toţi Im dinţii, zăpada se lasă aşteptată, nj nici n-am intrat de-a bineiea in • iarnă, — şi poftim, te-a apucat ■ie pe acum un dar de mure şi de soa- . re, şi ceea ce va fi ia vară... Cum o si arate In vară litoralul ? Piece an ii schimbă înfăţişarea, iar ■•-nul trecut, nu doar intr-un singur munci, i-a făcut de nerecunoscut. Cind au apărut toate aceste peluze, toate aceste terase cu iarbă egală ca un postav verde? Cind cui fost înălţate aceste moderne pavate de cristal, pe care soarele fierbinte le cuprinde din toate părţile ca o brăţară ? Pereţii lor transparenţi, insă fermii sună de muzica mării la fel cristalului şi, privind prin ei, moţ de deşarte,-. zarea, ai nu odată senzaţia c& valurite au intrat in local Marea e^uperbă si atU aehizifsi, '(fTTrnmneşle deaTşafurile albastre şi cearşafurile verzi neîncetat_ _ s-ar putea să ne lăsăm mai mreiosf Cristalul, lumina fluorescentă, materialele de construcţie, uşoare şi solide in acoliţi timp, limite arhitectonice, complimentare si inseriale peisajului, fără asternafile, cu subtilizale, dar şi cu maximum de foloase practice, — iată elemente, care ţi se impun, chiar dacă nu eşti un Le Corbusier. E o bucurie să auzi nu numai pe pricepuţi diri satisfacţia, ci şi (şi mai ales) aâa teussMSrssi cind a Nastratin Hogea sau chiar p* respectatul şi bunul meu prieten, nea ..! Nu-mi pare rău că dispare „pttores•£.. AiA&WISE Iregi de copilaşi bolnavi şi murdari care dăntuiau domnilor jjentru ciţiva gWofcofc#I jAni Pf/t» riu c4„ nu voi mai bea apa nesanatoasă de la cişmea ci apă bună de la robinet; nu snsdwrfwsftk’-«' duri sau cu somiera atinglnd poda»*, te j cred,. cart-Să #■ rtgrete pe toate acestea ■ Am părăsit, la sfirşitul veri, o mie numtă localitate maritimă, de pe chipul căreia nor dapdre foarte elvind toate aceste semne, sordide sigilii ale trecutului. Am salutat, mulţumit, feţe- . le tinere ale Muncitorilor şi arhitecţilor care — după rrtaSitrdilorne buveniste — începuseră să dărime ctep, ce era de dărimat şi care (aud acum) nu şi ridicai o parte dintre clădirile pe care le vom vedea la vară. Nuştiu cum vor arăta aceste clădiri, sînt mai mult decit sigur că vor fi încă un prilej de bucurie. Nu ştiu ce înfăţişare vor avea clădirile... insă monumentele, podoabele de artă ale acestor localităţi, foste cetăţi pontice cu renume, parcă le-aşi vedea... parcă le văd... Ele ar costa foarte puţin, aproape că n-ar costa nimic, — căci există. Stele de marmură cu inscripţii greceşti şi latine, enorme amfore milenare, splendide capiteluri — toate trebuiesc valorificate. Locul lor este in muzee, dar al unora poate fi foarte bine într-o piaţetă, intr-o grădină publică, în parcuri şi pe faleze, expuse în mod inteligent. Ar fi un punct de «traefier in plus pentru vilegiaturiştii noştri şi pentru vilegiaturiştii din toate ţările lumii. Cetăţile noastre pontice au o istorie nespus de interesantă. Aulmul istoriei diad*hîtor aste Heaclides, şi el este, ca să spun aşa, de pe la noi, din Callatis. Există U «* DemetrioS tot din Callatis, istoric Şi el. Umbra regelui Lysimah, pe care ca- Uatienii l-au înfruntat, nevrind să i se supună, alunecă, uneori, peste aceste pietre roase de vreme, peste aceste şiri de spinare ale vremii apuse, care sunt colonadele. Toga lui Ovidiu s-a tinut pe nisipurile şi stincile Tomisului. Pausenios, Cassandra, ptolomeu. Antigona, adcea nume, pline de o stranie muzică, sunt legate de acest litoral al Mării Negre, nu odaia rubinie de singele vărsat. In apropiere de fosta Callatis, există un mormăit scitic — sau presupus scitic (Pirven socotea că ar data din epoca lui Alexandru cel Mare) —, un fel de cavou din blocuri ciclopice, cu o tăietură a pietrei, in pereţii interiori ai cupolei, măiastră. Datorită nepăsării regimurilor de altădată, monumentul a căpătat destinaţia unei hrube orduriere.... Iată momentul să fie repus in cinstea şi strălucirea cuvenită. Fragmente masive de colonade mai zac, dinaceleaşi cauze, in lacul din apropierea monumentului amintit ;■ am văzut un alt mormint, de piatră, roman, in bălării ; in curtea unui cetăţean, se găsise vestigiile (capiteluri, amfore etc.) die fostului muzeu local, distrus în cea mai mare parte Tot ceea ce există, tot ceea ce se mai descoperă, trebuie folosit în aşa fel, incit - alături de admirabilele corpuri de clădiri moderne — să imbogăţească litoralul şi să facă din el un punct de atracţie internaţională, de bun gust şi de veneraţie pentru splendorile păstrate ale artei antice (asta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune, prezenţa operelor de artă ale statuarilor contemporani). ...Tmror I pară, egulft trei ani de zile, un ministru aflat in vacanţă şi -o locotita frebet pe litoral, in loc să e odihneelci, putea fi văzut ip, cămaşă şi pantaloni scurţi muncind, cu energie şi cu delicateţe, la descoperiea şi, salvarea unor fragmente dă statuete, ,a tiftor ţăndări de amfore... Arui fost eveoţionat. Am bătut, mai apoi, la Constanţa, un impunător fapt de cultură : muzeul arheologic, nu de mult inaugurat, condus de un om a cărui energie nu este întrecută decit de modestie Şi care (hăt să-l supărăm spunîndu-i A* nume!) se CheaMă Vad te Canar?'13■ ...Dar lucrările pentru infrum-setdrea şi îmbogăţirea litoralulu, continuă. ISi dară bogăţia nu este in t°a‘e caturile frumoasă, frumu^tea este totdeauna o bogăţie. Litoralul poate să fie » mai mult înfrumuseţat şi prin ce° ei !n adincuri, prin ceea ce, de fapt, este şi adînc, legat de trotia locului. Q, colonadă milinară, de marmură, scaparînd ca un stîlp de zăpadă îngheţată, sub lună, — ce poate fi mai frumos, !■ O mdiopi înălţată pe faleză în faţa mării eterne nu poate fi înlocuită cu un stup de beton plin de afişe... /cum, e iarnă. Dar, pe litoral, numeroşi Muncitori lucrează la ridicarea a noi şi noi minuni. Case vechi sunt dărâmate, se fac noi săpături. E momentul ca nimic din valorile arheologice rare, ies la iveală să nu se piardă. Arheologii, artiştii, oamenii de inimă şi de gust au un bun prilej de a-şi dovedi devotamentul pentru această Patrie,care devine din ce in ce mai bogată, din ce in ce mai frumoasă Eugen Jebeleanu TALENT JUVENIL Astronautică + comunism Deci, iată : Prima navă interastrala a fost lansată ! Salva Aurorei cutremură spaţii stelare. Ofensivă spre soare ! Deschideţi aparatele de recepţie ! Sa se aprindă toate lămpile de radio şi toate inimile . Prin undele eterului şi prin toate sălile de concert ale lumii, răsună majestuoasă, noua, sovietica, Sonată a Lunii Aliniaţi-vă vise din negura anilor şi daţi onorul! ‘ Cel mai îndrăzneţ între voi, cel mai nobil vis şi-a luat zborul ! Irupţie de geniu şi lăvâ. Cutezătorilor, muncitorilor chimiştilor, atomiştilor, şi visătorilor. Slavă ! De azi înainte, lună, crăiasă albă, eternă şi omniprezentă la poemă modernă Solu antică, nu te-om mai privi prin telescoapele imaginaţiei, căci vulcanii tăi pleşuvi şi lacurile tare albastre — descoperind o nouă romantică şi noi vise —« se vor răsturna în oglinzile imaginilor noastre precise. Deci, iată , prima navă inferastrală a fost lansată . Rațiunea noastră îmbrăcată în mantia de joc a rachetei, accelerată de viteza celor 11.000 metri pe secundă, s-a rupt — istoriei,supremă Silvestră — de gravitatea terestră. Prieteni ! Nu vă pierdeţi timpul cu teoreme sclerozate Şi false probleme. Nu-i vreme ! Ca să nu cădeţi în anacronism, studiaţi sinteza epocii : astronautică + comunism Toma George Maiorescu ■■ ■