Contemporanul, iulie-decembrie 1959 (Anul 13, nr. 26-51)
1959-07-03 / nr. 26
150 de ani de la naşterea poetului CELE 5 POEZII ALE LUI CÎRLOVA ALENDARUL pe 1959 I nu înregistrează o dată şi un nume a căror omisisiune nu poate fi decît într-un singur fel explicată, credem : lipsa totală de informaţii în ceea ce priveşte ziua exactă în care trebuie plasată această comemorare. Este vorba de împlinirea în anul acesta a unui veac şi jumătate de la naşterea lui Vasile Cîrnova, în care N. Iorga vedea ,„um om de talent, o figură enigmatică“, O. Densuşianu pe „cel dinţii poet modern“ al nostru şi la care G. Ibrăileanu susţinea, exagerând desigur, că „se găsesc în germene toate caracterele de fond ale poeziei române de pînă la Eminescu“. Dacă ştim în legătură cu ziua şi luna naşterii poetului nu avem, se ştie în orice caz că anul în care s-a născut Cîrnova e 1809. Discuţii au fost şi există încă în legătură cu oraşul natal al poetului. Dar, deşi mulţi, influenţaţi de titlul celei mai frumoase din poeziile lui, Ruinurile Tîrgoviştei (amintind de poeziile O noapte pe ruinele Tîrgoviştei de Eliade şi Adio la Tirgovişte de Gr. Alexandrescu, amîndoi originari din Tirgovişte) şi de faptul că V. Cîrnova şi-a trăit ultima parte a vieţii In vechea cetate de scaun, au prezentat ca loc al naşterii poetului oraşul Tîrgoviişte, credem că este cazul să se curme în sfîrşit cu această legendă. Cîrnova s-a născut la Buzău, nu la Tirgovişte. Reiese aceasta dintr-o serie de informaţii pe care le deţinem astăzi. De la Cîrnova nu ne-au rămas decît cinci poezii, dintre care trei s-au publicat în Curierul românesc al lui Eliade (în 1830) iar celelalte două abia în 1839, după moartea poetului. După informaţiile rămase de la Eliade, care, în poezia La moartea lui Cîrnova, deplânge moartea prematură apoetului, poeziile fuseseră scrise în ordinea următoare : Păstorul întristat în 1827, pe cînd poetul nu avea decît 18 ani, Ruinurile Tirgoviştei şi Rugăciune in 1828, înserate şi Marşul în 1830, an în care a şi început să traducă din Zaira, tragedie ce Voltaire. Cele cinci poezii, scrise între 18—21 de ani, reflectă o personalitate poetică informaţie, deosebit de promiţătoare, care ar fi putut da creaţii de mare valoare, dacă moartea nu l-ar fi răpus pe poet la o vîrstă atît de timpurie. Poeziile lui Cîrlova rămîn însemnate, în primul rînd, pentru nouitatea temelor şi prin semnificaţia lor ; în al doilea rînd, pentru că, oricît de timide şi de şovăitoare, ele dovedesc existenţa unui talent autentic. Sfera formării intelectuale şi a experienţei literare a lui Cîrnova, avînd în vedere vîrsta la care a murit poetul, n-a putut fi, desigur nici prea întinsă, nici prea bogată. Se remarcă însă în opera lui influenţa concomitentă a două curente hotărîtoare : poezia pastorală şi poezia ruinelor, teme frecvente în literatura franceză şi italiană din sec. al XVIII-lea, alături de mai accentuata influenţă a liricii poetului preromantic Lamartine. Astfel, în poezia Păstorul întristat întâlnim convenţionala scenă câmpenească şi pe cunoscutul păstor pe care nu-l mîngîie natura şi nu-i consolează nici bogăţia, nici slava, căci îl chinuie dorul după păstoriţa lui îndepărtată , Şi drept aceea o tînguire/ Fac să răsune fluierul meu, Lăslnd şi turme In năpustire,/ Vărsind şi lacrimi din ochi mereu. Dar înclinarea lui Cîrnova către poezia pastorală îşi are şi o explicaţie socială. Imoralitatea clasei boiereşti şi exploatarea cu care se întreţineau luxul şi destrăbălarea acestei clase au izbit neplăcut pe tînărul poet şi l-au orientat spre visul idilic, înspre un colţ de ţară fermecată, deşi G. Ibrăileanu (Vasile Cîrnova in Scriitori şi curente, pag. 227) nu vede la baza acestei poezii decît „influenţa literară a modelelor“, poeziei dîndu-i însă „o tonalitate de tristeţe romantică“, „natura intimă“ a poetului. Tot Ibrăileanu crede că o altă poezie a lui Cîrnova, cea mai reuşită a lui, Ruinurile Tîrgoviştei, „presupune, din partea lui Cîrnova, lectura Ruinelor lui Volney scriitorul francez preromantic“. Dar nu e vorba numai de atîta. Trebuie spus că influenţa — reală, e adevărat — a scriitorului francez (1757—1820) asupra poeţilor noştri de la începutul secolului al XlX-lea, prin opera cea mai importantă a lui, Les ruines ou considérations sur Ies rnvolutions des Empires, a fost mult exagerată, în poezia lui Cîrnova, zidurile ruinate ale glorioasei cetăţi de scaun de altădată, priveliştile jalnice, recheamă în minte veacurile apuse, trecutul naţional glorios, a cărui evocare contrastantă e cu atît mai dureroasă : O, ziduri întristate! O, monument slăvit!/ în ce mărire-naltă şi voi a fi strălucit,/ Pe cind un soare dulce şi mult mai fericit/ îşi revărsa lumina pe-acest pămint robit! Revenirile fugare ale trecutului sunt făcute să scoată, prin antiteză — procedeu prin excelenţă romantic — şi mai viu în evidenţă mizeriile epocii în care trăieşte poetul. Dar sentimentul acesta al tristeţii, provocat de starea deznădăjduită a ţării — pe care o simbolizează ruinele — durerea provocată de „tânguirea de lucruri omeneşti“ care se desprinde din mijlocul numelor, regretul după slava trecută a patriei se îmbină armonios cu ideea progresistă din distihul final al poeziei. In faţa glorioaselor ruine, oricât au despoţit impresia că istoria începe cu ei, micimea şi laşitatea acestora nu pot masca groaza de care ei se simt cuprinşi . Deci priimiţi, ruinuri, cit voi vedea pămint,/ Să viu spre mingiiere, Să pling pe-acest mormint,/ Unde tiranul frică un pas n-a cutezat,/ Căci la vederea voastră se simte spăimintat. Un caracter progresist prezintă şi poezia Rugăciune, în care sentimentul patriotic se întîlneşte cu revolta socială pentru restaurarea dreptăţii şi înlăturarea asupririi. Rugăciunea lui Gînlova nu este de loc plângerea unui umilit, ci apelul energic al unui răzvrătit care cere divinităţii atît binele ,pentru poporul său, cît şi dreptate pentru toţi cei obidiţi . Nu cer prisoase sau năluciri;/ Voiesc dreptate, cer mintuiri,/ Patriei mele, jalnic pămint. Dragostea pentru patrie a poetului îl face să privească cu încredere şi mândrie viitorul ţării şi, într-o notă de optimism vizionar, să întrevadă, plin de bucurie, acea soartă de rape plină/ Ce se găteşte acestui pămint. In întâmpinarea acestui viitor strălucit, demn de trecutul glorios, îşi îmstrunji tînărul nostru poet lira cîntînd Marşul oştirii române. Scris cu prilejul înfiinţării miliţiei naţionale, în care el însuşi se înrolează, „marşul“ lui Cîrnova este un entuziast şi înălţător apel alpatriei către fiii ei. „Marşul lui Cîrnova, ca şi acela al lui Văcărescu, scris cu acelaşi prilej, dar rămas obscur — notează G. Ibrăileanu — marchează cu putere începuturile poeziei patriotice şi sociale, ale poeziei de luptă care va forma latura principala a literaturii propagandiste, pusă în slujba idealurilor, a generaţiei de la 1848“. In sfîrşit, poezia înserare prototip al inspiraţiei romantice, valorifică sentimentele personale ale poetului mai mult decît oricare altă poezie a lui Cîrnova. Poet de tranziţie între epoca Văcăreştilor şi aceea a lui V. Alecsandri, Cîrnova ne apare, prin felurimea temelor şi a metodelor literare din cele cinci poezii, ca un poet în opera căruia găsim un germene o bogată desfăşurare de sentimente şi posibilităţi literare. In numai cinci poezii, producţia poetică a scriitorului dispărut atît de tînăr — la aceeaşi vîrstă la care, nu demult, a pierit un alt poet a! nostru de un promiţător mare talent; l-am numit pe mult regretatul N. Labiş — a arătat resurse variate, la un nivel de exprimare surprinzător de ridicat pentru vîrsta şi epoca lui. De aceea şi izbucnirea neaşteptată a talentului lui a impresionat atît de mult pe contemporani şi pe urmaşi. Deplîngîndu-i moartea timpurie, fulgerătoare, Bălcescu a putut scrie cu crâncenă zguduire : Cîrnova ! floarea poeziei, june cu inimă de foc ! Ca o cometă trecătoare, tu strălucişi un minut peste România uimită şi incintată de lucirea ta... Nicicînd istoria literaturii noastre nu va putea face abstracţie de aportul lui Cîrnova la tematica poeziei noastre, la tehnica şi armonia versului. Emil Boldan • « Cum vorbim, cum scriem Comentariu pe marginea unui comentariu OBSERVAŢIILE, de ordin lingvistic, pe care D. I. Suchianu le înfăţişează în articolul: „9 greşeli într-o frază“, publicat la această rubrică, în numărul trecut al Contemporanului, sunt, în general, juste şi nu intenţionăm să stăruim asupra lor. Scopul rîndurilor de faţă este altul şi, anume, acela de a arăta că autorul comentariului amintit săvîrşeşte, el însuşi, unele greşeli de natura acelora pe care le-a descoperit în pasajul desprins din prefaţa la traducerea în romîneşte a romanului „Dincolo de barieră“. Să exemplificăm : Greşeli de gramatică şi de construcţie a frazei : „Traducătorii n-au voie nici să fie neglijenţi şi nu le e permis nici să se dedea la fantezii lingvistice“. ...Intîi, pentru a putea spune „nu le e permis“, trebuie ca, în propoziţia anterioară, substantivul, la care se referă pronumele le, să fie în cazul dativ (traducătorilor) şi nu la nominativ (traducătorii);apoi,dacă ai spus „traducătorii n-au voie nici să fie neglijenţi“, e de prisos să repeţi imediat, în a doua parte simetrică a frazei, ideea interdicţiei, prin formularea „nici nu le e permis“. De altfel, construcţia logică, de felul celei folosite în fraza citată, este: „n-ai voie nici să..„ nici să ..“. Altă greşeală gramaticală : „Nu este admisibil în romîneşte construcţia..." Numele predicativ admisibil, întrucât este adjectiv în această formulare, ar fi trebuit să se acorde cu substantivul construcţia, la care se referă — adică : „Nu este admisibilă în romîneşte construcţia“. Dacă voia ca numelui predicativ să-i atribuie funcţia de adverb, în formularea : „Nu este admisibil (cu înţelesul de „nu este permis"), atunci autorul frazei trebuia să se exprime astfel : „Nu este admisibil să folosim construcţia“... O altă greşeală, tot de natură gramaticală : „Aceste dificultăţi înşile l-au depăşit“... Corect este „însele“. Din categoria greşelilor de stil, care acum remarcă însuşi autorul articolului — aduc confuzie, cităm : „Căci e vorba de o opoziţie categorică, de o incompatibilitate, de o excludere între doi termeni“. Ce se poate înţelege din această exprimare : „excluderea între doi termeni“ ? Clar, ideea trebuia formulată astfel: „Căci e vorba de o opoziţie categorică a doi termeni, de o incompatibilitate a lor, de o excludere a unuia de către celălalt“. Greşeli de sens, provenite din întrebuinţarea unui cuvânt in locul altuia : „Folosinţa unei prepoziţii in locul alteia...“ Corect : „folosirea“ — căci e vorba de acţiunea de a folosi. Din categoria elipselor, acest exemplu : „încercaţi numai a face acea verificare tipică a oricărei definiţii dicţionăreşti, adică substituirea" Despre ce substituire e vorba, nu ni se spune. Deducem că e vorba de substituirea unui termen cu altul. Autorul comentariului susţine, la un moment dat, că nu se poate zice în romîneşte: simţim în acest roman“... şi propune : „simţim din acest roman“... Dar şi această formulare e greşită. Corect este să spunem : „simţim că în acest roman“... Să ne oprim aici. N. Mihăescu Cărţi noi (Editura Tineretului) TITUS POPOVICI : Străinul, ediţia lll-a, 596 pag., 12,30 lei. OCTAV PANCU-IAŞI : Cartea cu ochi albaştri, 284 pag. 5,55 lei. TRAIAN COŞOVEI: Cântec să crească băiatul, 388 pag., 6,75 lei. C. IGNATESCU : Micruţ al Joldii. (Colecţia „Cutezătorii"), ediţia II-a, 648 pag., 12, 70 lei * + ★ Şcoala ardeleană (colecţia „Biblioteca şcolarului"), 304 pag., 4,90 lei. Nu pot dormi Nu pot dormi: ai-e teamă Sä nu ruginească sapa, sä nu se termine Fără mine casa. Sä nu se termine Fără mine oraşul. Dacă snopii Râmin Sn ploaie, neadunaţi . Nu pot dormi. Chemaţi-mâ Şi eu răspund. Nu pot dormi. Mi-e teamă Sä nu mă caute timpul Şi eu să lipsesc. Petre Stoica Socialism Socialismul a venit In satul meu Şi s-a prefăcut în fîntînă. Izvoarele ei s-au strecurat sub pămint. S-au ramificat ca o mină. Şi alte fîntîni s-au născut din aceeaşi fintină Unică şi bogată ca lumina de vară. Oamenii au venit, şi-au spălat feţele in apa tinara Şi de-atunci, ochii lor au devenit limpezi și drumul ca tirul de secară. Harta Alboiu Cuibuș Orasul Bistriţei — La poarta ce-ai zidit-o intre maluri Contemporan viteaz, prieten bun. In fiecare zi, am să adun Albastra zare ce-o închid în valuri... Şi-am sa pornesc prin scorbura din stincă In hohot nesfîrşit, copilăresc. Prin munţii crînceni ce din veac opresc Drumul meu drept spre depǎrtarea adincä... Voi semăna virtejul în turbine Şi iar voi luneca sub bolţi cereşti. — Blazonul primei fapte omeneşti In drum spre mare, va sclipi in mine... M. Negulescu Sărbătorirea acad. G. Călinescu LUNI, 29 iunie, Academia R.P. Române şi Uniunea Scriitorilor au sărbătorit pe academicianul G. Călinescu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani Au venit să ia parte la festivitate numeroşi academicieni şi membri corespondenţi, scriitori, cercetători ştiinţifici ai Academiei, cadre didactice din învăţămntul superior şi studenţi. La masa Prezidiului au luat loc academicienii Mihail Ralea, I. S. Gheorghiu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Alexandru Graur, Zaharia Stancu şi Al. Philippide, membru corespondent al Academiei. Şedinţa a fost deschisă de acad. M. Ralea. Rînd pe rînd, vorbitorii s-au oprit asupra multiplelor laturi ale personalităţii creatoare a academicianului G. Călinescu, subliniind îndeosebi aportul său la dezvoltarea literaturii şi a istoriei literare. Astfel, acad Tudor Vianu a înfăţişat în cuvîntul său contribuţia lui G. Călinescu pe tărîmul criticii şi istoriei literare. O analiză profundă, străbătută de căldură faţă de om şi operă, a întreprins Al. Philippide, care a trecut în revistă întreaga creaţie călinesciană. El a schiţat profilul poetului, prozatorului, criticului şi publicistului — armonioasă personalitate creatoare, strălucit ilustrată în cîmpul literaturii române. Al. Philippide a făcut pătrunzătoare observaţii cu privire la stilul şi limba operei lui G. Călinescu. M. Novicov, director adjunct al Institutului de istorie literară şi folclor, a scos în evidenţă o altă latură, deosebit de importantă : cunoaşterea activităţii multilaterale desfăşurate de G. Călinescu. Vorbitorul a schiţat pasionata activitate a sărbătoritulu Pe tărîm pedagogic Cu acest prilej, a ieşit încă o dată în evidenţă rolul său în dezvoltarea tinerei şcoli de istorici şi critici literari. Cu deosebit interes au fost ascultate amintirile evocate de acad. M. Ralea, prin care au fost schiţate principalele direcţii de dezvoltare ale personalităţii lui G. Călinescu — intelectual de înaltă valoare, legat de popor, democrat consecvent de la începuturile activităţii sale. Răspunzînd, acad. G. Călinescu a mulţumit Partidului şi Guvernului pentru preţuirea activităţii sale ştiinţifice, literare şi obşteşti, pentru condiţiile create în vederea promovării culturii in ţara noastră. (Cuvîntarea în pag. I■—III). A FIT (Urmare din pag. I) foarte tirziu. Existenţa noastră trebuie computată de la acest moment de iluminaţie, care poate face tînăr chiar pe un om copleşit de ani. A vedea mereu clar, a merge în linie dreaptă, tot înainte, contemporan cu tinerii, aceasta înseamnă a fi tânăr. Cel mai bun tratament geriatrie este acela care păstrează şi chiar ascute vederea salturilor dialectice pe care le descrie istoria. Oamenii mai mult sau mai puţin remarcabili trebuiesc sărbătoriţi pentru perseverenţa lor în tinereţe iar nu pentru depozitul de ani. Şi de altfel toţi cei care trăiesc în înţelesul înalt al cuvîntului şi nu dorm, sînt tineri. Totdeauna am stat printre aceştia, numai pe ei ÎL înţeleg şi mi se pare că în primul rînd ei mă înţeleg. Ceea ce pare dezordine in mine este zburdălnicie, ceea ce pare scandal este avînt, ceea ce pare agitaţie este de fapt viaţă. Multe planuri nu le-am săvîrşit încă, fiindcă mă simţeam puternic şi juvenil, am crezut că niciodată pulsaţia spiritului nu va slăbi. Sunt unii care cred că sunt solitar. Dar şi mai mulţi ştiu că acest lucru nu e adevărat. Mai ales în lumea noastră socialistă, fraternă, constructivă, solitarul e un bolnav pe care îl detest. Totdeauna am stat printre sufletele entuziaste, merg în mijlocul lor pe străzile oraşelor şi pe drumurile patriei, admir cu ele monumentele trecutului şi mă înflăcărez la construcţiile vremii noastre, mlaştinile nu-mi plac, lacurile, rîurile şi marea da, nu contemplu luna căci am şi scris: Tu nu eşti astrul meu, o,o lună. Ce numai noaptea te deschizi, regimul meu este soarele. El Întăreşte spiritele şi trupurile, el coace griul şi roadele, el îmboldeşte pe om la fapta nobilă şi paşnică. Un talentat critic tînăr nu mă poate închipui abătut şi melancolic. Abătut nu sînt niciodată, trist uneori Sufletele într-o continuă excitaţie jubilară nu-mi inspiră încredere. Omul socialist trebuie să fie optimist şi robust, nu fără a gusta o picătură de melancolie. Cînd văd că puterile mele sînt mai prejos de aspiraţii, că ceea ce făptuim e încă departe de ceea ce visăm, că munca noastră e neînţeleasă sau imperfectă şi trebuie să mai stea încă într-un scrin negru, atunci prin mine trece o uşoară emoţie vesperală. Ea e sănătoasă ca o umbră ce linişteşte spiritul scutindu-l de insolaţia prezumţiei şi care apoi dă elanuri noi spre atingerea celor mai mari înălţimi. Numai astfel devii, cum zice M. Beniuc, vrednic să te-nalţi „peşte". Dar, fiindcă a venit vorba de prezumţie ! Montaigne o consideră drept o specie de glorie, caracterizată prin două slăbiciuni: de a se iubi prea mult pe sine şi de a nu preţui îndeajuns pe alţii. A nu ne stima pe noi înşine e deseori foarte greu şi cred că nu trebuie să silim natura, mai cu seamă că simularea indiferenţei de sine e cea mai dezagreabilă dintre înfumurări şi dă figurii o umilitate ipocrită. Dar a nu iubi pe alţii, a nu recunoaşte că nu eşti singurul pe lume, a nu te bucura de izbînda semenilor tăi, înălţătoare pentru noi toţi, este o mare infirmitate. însuşirea cea mai de căpetenie a constructorului socialist este, după mine, bucuria faptei comune, abolirea crispaţiei, zimbetul social. Este regretabil, recunosc, că limbajul meu, afară de faptul de a fi excesiv apophtegmatic, m-a dus astfel incit să par că vorbesc despre mine, cînd intenţia mea, dimpotrivă, a fost să mă ocolesc. In fond, am voit să definesc omul nou, mereu tînăr, fără raportare la numărul anilor săi. S-a întimplat cîteodată, din pură expansiune, să profesez şi critica, această îndeletnicire dintre cele mai critice, şi să scriu despre tineri. Am făcut aceasta totdeauna cu nevinovăţie şi cu căldură, am luat lucrurile în serios, n-am persiflat, am întors opera şi pe faţă şi pe dos, pipăindu-i ţesătura, lăudînd ceea ce mi se părea bun, sfătuind, fără a dispera, unde mi se părea că nu-i bine, aşa incit examenul să fie temeinic şi să inspire încredere. Şi de altfel oamenii greşesc, cîntarele cele mai fine greşesc, n-am socotit a fi infailibil. Unii, adumbrindu-se totuşi, lasă capul şi buza în jos sau mă privesc pieziş, mă socotesc, se vede, un om foarte rău, un suflet negru, născut din tenebre. Şi cu toate acestea, deşi unii zic c-ar fi mai bine să-mi văd de propria mea literatură, curios de ceea ce este nou şi tineresc şi de orice înfrumuseţare culturală a patriei noastre, declar că oricite făclii s-ar strînge în turta mea, voi deschide braţele cu entuziasm către ceea ce este sănătos şi tineresc. Pot să spun tinerilor în stilul lui Al. Lăpuşneanu acest adevăr : Dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc. Cu tinerii am această trăsătură comună că-mi place să învăţ mereu şi părăsesc bucuros scaunul catedratic spre a sta în bancă alături de ei şi a asculta lecţia unor profesori mai tineri. Constat adesea cu ruşine că multe lucruri nu le ştiu aşa cum trebuie şi chiar dacă nu mărturisesc ignoranţa dintr-o firească vanitate, îndrept repede şi pe furiş ceea ce se mai poate îndrepta. Dar nu pentru a deveni perfect mă aşez în bancă ci fiindcă acest gest, tipic în toate ţările socialiste, ca toţi, de la cei mai bătrîni pînă la cei mai tineri să înveţe, cu un caiet înainte şi cu un condei în mină, este încîntător Ei sugerează infinitatea secretelor naturii şi deci şi a puterilor noastre, voinţa şi bucuria celor din republica muncitorilor de a ţine deschise şcolile zi şi noapte, stînd în faţa universului pururi tineri. Am scris odată despre o babă, la care şedeam în gazdă, ca tînăr profesor Desigur, citeam şi încărcăm masa cu vrafuri de cărţi- Bătrâna mă contempla, clătinind din cap, bănuia că nu-mi dădusem încă toate examenele, se mira că nu mai termin odată şi într-o zi mi-a pus o intrebare memorabilă, de un obscurantism în felul lui măreţ: „Tot mai înveţi, macă?“ Aseară, pe cînd citeam o carte în liniştea odăii, mi s-a părut că pe perete tremură o imensă umbră senilă în vreme ce un glas mieuna : „Tot mai înveţi, maică ?" Atunci am strigat: Larvă a unei lumi apuse, vetustă ca şi ea, s-a ivit de mult o ştiinţă înaltă a vieţii despre care nimeni nu-mi vorbise înainte şi care ne învaţă cum să luptăm împotriva înrobirii muncii şi cum slobozi, în fine, să ne sădim o grădină suavă, o ştiinţă ce ne arată de asemenea come l’nom s’eterna, cum omul se înveşniceşte prin operele sale. Tot mai învăţ, mereu voi învăţa. Cită vreme ţinem cartea deschisă pe pupitru, nu vom imbătrîni. Concepţia socialistă are această superioritate asupra oricărei alteia că, fiind materialistă şi deterministă, conferă omului un loc capital în isterie, intrucît descoperă vararea ideii în nexul cauzal. Natura şi condiţiie economice explică pe om, dar omul cunoscind legile ordinei naturale şi sociale creează un alt peisaj. Poate dobori pădurile şi sec, mlaştinile, semănind şesurile rămas cu grîu , sau poate, dimpotrivă, im păduri munţii şi crea lacuri. Iar ir peisajul nou se naşte ..un om mereu nou. De cind a născocit unealta de silex şi pînă la colosalul strung circular, omul se preface el însuşi pe sine. A învăţat să lupte împotriva celor care-l exploatează, iar acolo unde, ca la noi, a biruit, a început o operă de construcţie, care, judecind numai după ceea ce vedem acum, nu poate să nu umple de entuziasm un suflet fără crustă. Un om adevărat, un patriot, nu se mulţumeşte să aplaude mai tare sau mai discret, el se alătură marii armate a muncii, preocupat numai de strălucirea viitorului patriei sale. Ar prefera să fie agricultor sau metalurgist, ori un fine om de ştiinţă, inginer sau chimist, dar dacă e om de litere şi mai ales de talent, a zugrăvi lupta pentru ridicarea unei lumi din ce în ce mai bune şi pe eroii acestui sublim război e o faptă vrednică de lauri. Fost-am, fi-voi eu capabil de asemenea ispravă care e in consonanţă cu cea mai înaltă şi mai purin estetică ? Iată o întrebare dramatică. Nici un elogiu de circumstanţă şi nici un jubileu n-o va rezolva afară de fapta însăşi, văzută in viitor. Cu fiece articol, fiecare îmi lua ceva şi-mi dădea altceva, incit toţi laolaltă, lucru paradoxal, îmi dădeau totul şi-mi tăgăduiau totul. O singură dată. In şcoala primară, am luat premiul al treilea... fără muzică. Ciudat, absenţa acelei muzici mi-a rănit inima infantilă şi-mi aduc aminte şi acum de acea puerilă supărare. Mulţi dintre noi, considerindu ne pe deasupra susceptibilităţilor, ne lăsăm invadaţi de ele dar e mai bine să nu fii prea bun, ci să faci sforţări, ruşinindu-te, să fii şi mai bun. Deci un drept vorbind, ce sînt eu azi, aci, decit un simbol ? Viitorul singur va decide dacă am fost şi o caitate Gestul Partiduui şi al Guvernului, al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care mi-au acordat o înaltă distincţie, il interpretez ca definiţia unei datorii: aceea a unui scriitor faţă de timpul şi de patria lui şi faţă de clasa muncitoare din are face parte. Ca de şi indatorii care au fost, de asemenea, mes'e'e şi cuvinele colegilor şi prieteni or,recum învăţatul Iorgu Iordan, cel de care mă leagă atit de frumoase amintiri de la descinderea mea in Iaşi, mereu cordialul M. Ralea, esseist strălucit, psiholog emerit dar mai ales suflet frumos, Tudor Vianu, Al. Rosetti, prietenul neobosit, Al. Philippide, cel ocrotit de Polymnia, finul poet şi erudit Perpessicius, care mi-a trimis cea mai mişcătoare dintre scrisori, M. Beniuc, poetul baricadelor şi schelelor noastre şi, deşi tînăr, profesor al nostru, M Novicov, care mă ajută în munca mea zilnică, înfruntind curajos tunetee şi fulgerele, G. Ivaşcu, care mi luminează adeseori drumul cu o vespeciuoasă lampă, — fără a uita atâtea cuvinte iubitoare şi atîtea mîini Tăţeşti Cit despre mine, mi voi sili, biruind orice deprimare în caz de neizbîndă, să stărui cu optimism pe drumul pe care soarta mi l-a arătat cu degetul, îmbărbătîndu-mă pe mine însumi şi pe oricine în condiţia mea. Deşi de anii-n fugă în păr pe-alocuri nins De somn şi de tristeţe să nu te lasi învins. Irina Haralamb Zincă: „Jurnal de front" • INTERESANT in acest jurnal se arată a fi in primul rind faptul că omul care îşi consemnează viata şi impresiile de front este unromân, ostaş in armata sovietică. Niculae Constantinescu, oropsit copil de muncitori romini, cu o copilărie grea de exploatare şi mizerie, a trecut ca adolescent in Uniunea Sovietică, prin anul 1940. In anul 1944, după ce a cunoscut căldura societăţii şi omului sovietic, care l-au îmbrăţişat, l-au adoptat şi i-au pus la dispoziţie toate aceste mijloace de viaţă şi educafie cunoscute pe atunci numai in singura ţară socialistă de pe glob, el se înrolează și participă cu ostaş de linia intii la ultima parte a campaniei victorioase a Armatei Roşii împotriva cotropitorului hilerist; in primăvara anului 1945, in momentele finale ale războiului, el cade pe pămintul Germaniei, fericit de a fi participat la istorica operă de zdrobire a fascismului şi de eliberare a popoarelor subjugate. Jurnalul de front al lui Niculae Constantinescu este deci un prilej de a observa pe viu, printr-o experienţă directă şi prin ochii unui român, caracteristicile morale ale unei armate animate de conştiinţa socialistă, ale unui popor angajat într-un război drept, intr-o operă istorică de eliberare. Eroii cărţii sunt simpli soldaţi, adică oameni ai popoarelor sovietice, care şi-au părăsit munca in fabrici sau pe ogoare pentru a lupta împotriva cotropitorilor: Abdurasil uzbecul, Lipioskin- Ceapaev, tînărul violonist Petia, Semion Zaverniaev, flăcăul din Briansk, (memoriei căruia li e închinată cartea), Kolea Vorobiov şi Viktor Ceremuhin reprezintă individualităţi sovietice uşor creionate. Modestă In pretenţiuni dar frumoasă in năzuinţele sale de a ne dezvălui o faţetă a sufletului sovietic, şi odată cu ea, şi prin ea, de a demasca infamia războiului hitlerist şi a dezumanizării fasciste, cartea lui Haralamb Zincă merită să figureze in bilanţul pozitiv al literaturii noastre de război, RP. Vasile Nicorovici: „Meridianul de foc" • MERIDIANUL DE FOC — coordonată a revoluţiei socialiste cum il defineşte autorul — reuneşte trei localităţi: Albac, Hunedoara, Lupeni. In cele trei capitole: Munţii Apuseni, Hunedoara, Valea Jiului, Nicorovici surprinde cu talent elementul nou din viaţa acestor regiuni Noul este subliniat cu pregnanţă, fiindu-ne prezentat in antiteză cu trecutul - procedeu la care autorul recurge frecvent — păstrindu se in acelaşi timp specificul, culoarea locală, tradiţia pe care s-a altoit şi creşte viata de azi. In capitolul O cetate a revoluţiei, ne sunt prezentate cele mai importante centre miniere din Valea Jiului: Lupeni, Aninoasa, Vulcani, Petroşani. Păcat că autorul abuzează in dauna zugrăvirii oamenilor şi faptelor de adjective ca : grandios, sublim, consul, nemaipomenit etc. I. R.