Contemporanul, iulie-decembrie 1959 (Anul 13, nr. 26-51)

1959-07-03 / nr. 26

150 de ani de la naşterea poetului­ CELE 5 POEZII ALE LUI CÎRLOVA ALENDARUL pe 1959 I nu înregistrează o dată şi un nume a căror omis­i­siune nu poate fi decît într-un singur fel ex­plicată, credem : lipsa totală de informaţii în ceea ce pri­veşte ziua exactă în care trebuie plasată această comemorare. Este vorba de împlinirea în anul acesta a unui veac şi jumătate de la naşterea lui Vasile Cîrnova, în care N. Iorga vedea ,„um om de talent, o figură enigmatică“, O. Densuşianu pe „cel dinţii poet modern“ al nos­tru şi la care G. Ibrăileanu susţinea, exagerând desigur, că „se găsesc în germene toate caracterele de fond ale poeziei române de pînă la Emi­­nescu“. Dacă ştim­ în legătură cu ziua şi luna naşterii poetului nu avem, se ştie în orice caz că anul în care s-a născut Cîrnova e 1809. Discuţii au fost şi există încă în legătură cu oraşul natal al poetului. Dar, deşi mulţi, influenţaţi de titlul celei mai frumoase din poeziile lui, Ruinurile Tîrgoviştei (amintind de poeziile O noapte pe ruinele Tîrgoviştei de Eliade şi Adio la Tirgovişte de Gr. Alexandrescu, amîndoi originari din Tirgovişte) şi de faptul că V. Cîrnova şi-a trăit ultima parte a vieţii In vechea cetate de scaun, au prezentat ca loc al naşterii poetului oraşul Tîrgoviişte, credem că este cazul să se curme în sfîrşit cu această legen­dă. Cîrnova s-a născut la Buzău, nu la Tirgovişte. Reiese aceasta dintr-o serie de informaţii pe care le deţi­nem astăzi. De la Cîrnova nu ne-au rămas decît cinci poezii, dintre care trei s-au publicat în Curierul românesc al lui E­liade (în 1830) iar celelalte două abia în 1839, după moartea poetului. După informaţiile rămase de la Eli­ade, care, în poezia La moartea lui Cîrnova, deplânge moartea prematură a­­poetului, poeziile fuseseră scrise în ordinea următoare : Păstorul în­tristat în 1827, pe cînd poetul nu avea decît 18 ani, Ruinurile Tirgoviş­­tei şi Rugăciune in 1828, înserate şi Marşul în 1830, an în care a şi în­ceput să traducă din Zaira, tragedie ce Voltaire. Cele cinci poezii, scrise între 18—21 de ani, reflectă o personalitate poe­tică in­formaţie, deosebit de promiţă­toare, care ar fi putut da creaţii de mare valoare, dacă moartea nu l-ar fi răpus pe poet la o vîrstă atît de timpurie. Poeziile lui Cîrlov­a rămîn însemnate, în primul rînd, pentru nou­­itatea temelor şi prin semnificaţia lor ; în al doilea rînd, pentru că, oricît de timide şi de şovăitoare, ele dovedesc existenţa unui talent au­tentic. Sfera formării intelectuale şi a ex­perienţei literare a lui Cîrnova, avînd în vedere vîrsta la care a murit poetul, n-a putut fi, desigur nici prea întinsă, nici prea bogată. Se remarcă însă în opera lui influenţa concomi­tentă a două curente hotărîtoare : poezia pastorală şi poezia ruinelor, teme frecvente în literatura franceză şi italiană din sec. al XVIII-lea, alături de mai accentuata influenţă a liricii poetului preromantic Lamar­­tine. Astfel, în poezia Păstorul în­tristat întâlnim convenţionala scenă câmpenească şi pe cunoscutul păstor pe care nu-l­­ mîngîie natura şi nu-i consolează nici bogăţia, nici slava, căci îl chinuie dorul după păstoriţa lui îndepărtată , Şi drept aceea o tînguire/ Fac să răsune fluierul meu,­ Lăslnd şi turme In năpustire,/ Vărsind şi lacrimi din ochi mereu. Dar înclinarea lui Cîrnova către poezia pastorală îşi are şi o explica­ţie socială. Imoralitatea clasei boie­reşti şi exploatarea cu care se între­ţineau luxul şi destrăbălarea aces­tei clase au izbit neplăcut pe tînărul poet şi l-au orientat spre visul idilic, înspre un colţ de ţară fermecată, deşi G. Ibrăileanu (Vasile Cîrnova in Scriitori şi curente, pag. 227) nu vede la baza acestei poezii decît „influ­enţa literară a modelelor“, poeziei dîndu-i însă „o tonalitate de tristeţe romantică“, „natura intimă“ a poe­tului. Tot Ibrăileanu crede că o altă poe­zie a lui Cîrnova, cea mai reuşită a lui, Ruinurile Tîrgoviştei, „presu­pune, din partea lui Cîrnova, lectura Ruinelor lui Volney scriitorul fran­­cez preromantic“. Dar nu e vorba numai de atîta. Trebuie spus că in­fluenţa — reală, e adevărat — a scriitorului francez (1757—1820) asu­pra poeţilor noştri de la începutul secolului al XlX-lea, prin opera cea mai importantă a lui, Les ruines ou considérations sur Ies rnvolutions des Empires, a fost mult exagerată, în poezia lui Cîrnova, zidurile ruinate ale glorioasei cetăţi de scaun de altă­dată, priveliştile jalnice, recheamă în minte veacurile apuse, trecutul naţional glorios, a cărui evocare con­­trastantă e cu atît mai dureroasă : O, ziduri întristate! O, monument slăvit!/ în ce mărire-naltă şi voi a­ fi strălucit,/ Pe cind un soare dulce şi mult mai fericit/ îşi revărsa lumina pe-acest pămint robit! Revenirile fugare ale trecutului sunt făcute să scoată, prin antiteză — procedeu prin excelenţă romantic — şi mai viu în evidenţă mizeriile epocii în care trăieşte poetul. Dar sentimentul acesta al tristeţii, pro­­vocat de starea deznădăjduită a ţării — pe care o simbolizează ruinele — durerea provocată de „tânguirea de lucruri omeneşti“ care se desprinde din mijlocul numelor, regretul după slava trecută a patriei se îmbină armonios cu ideea progresistă din distihul final al poeziei. In faţa glo­­rioaselor ruine, oricât au despoţit impresia că istoria începe cu ei, mici­mea şi laşitatea acestora nu pot masca groaza de care ei se simt cuprinşi . Deci priimiţi, ruinuri, cit voi vedea pămint,/ Să viu spre min­­giiere, Să pling pe-acest mormint,/ Unde tiranul frică un pas n-a cute­zat,/ Căci la vederea voastră se simte spăimintat. Un caracter progresist prezintă şi poezia Rugăciune, în care sentimen­tul patriotic se întîlneşte cu revolta socială pentru restaurarea dreptăţii şi înlăturarea asupririi. Rugăciunea lui Gînlova nu este de loc plângerea unui umilit, ci apelul energic al unui răzvrătit care cere divinităţii atît binele ,pentru poporul său, cît şi dreptate pentru toţi cei obidiţi . Nu cer prisoase sau năluciri;/ Voiesc dreptate, cer mintuiri,/ Patriei mele, jalnic pămint. Dragostea pentru patrie a poetului îl face să privească cu încredere şi mândrie viitorul ţării şi, într-o notă de optimism vizionar, să întrevadă, plin de bucurie, acea soartă de rape plină/ Ce se găteşte acestui pămint. In întâmpinarea acestui viitor stră­lucit, demn de trecutul glorios, îşi îmstrunji tînărul nostru poet lira cîntînd Marşul oştirii române. Scris cu prilejul înfiinţării miliţiei naţio­nale, în care el însuşi se înrolează, „marşul“ lui Cîrnova este un entuziast şi înălţător apel al­­patriei către fiii ei. „Marşul lui Cîrnova, ca şi acela al lui Văcărescu, scris cu acelaşi prilej, dar rămas obscur — notează G. Ibrăileanu — marchează cu putere începuturile poeziei patriotice şi so­ciale, ale poeziei de luptă care va forma latura principala a literaturii propagandiste, pusă în slujba idealu­rilor, a generaţiei de la 1848“. In sfîrşit, poezia înserare prototip al inspiraţiei romantice, valorifică sentimentele personale ale poetului mai mult decît oricare altă poezie a lui Cîrnova. Poet de tranziţie între epoca Văcă­­reştilor şi aceea a lui V. Alecsandri, Cîrnova ne apare, prin felurimea te­melor şi a metodelor literare din cele cinci poezii, ca un poet în opera că­ruia găsim un germene o bogată des­făşurare de sentimente şi posibilităţi literare. In numai cinci poezii, pro­ducţia poetică a scriitorului dispărut atît de tînăr — la aceeaşi vîrstă la care, nu demult, a pierit un alt poet a! nostru de un promiţător mare talent; l-am numit pe mult regre­tatul N. Labiş — a arătat resurse variate, la un nivel de exprimare sur­prinzător de ridicat pentru vîrsta şi epoca lui. De aceea şi izbucnirea neaşteptată a talentului lui a impresionat atît de mult pe contemporani şi pe urmaşi. Deplîngîndu-i moartea timpurie, ful­gerătoare, Bălcescu a putut scrie cu crâncenă zguduire : Cîrnova ! floarea poeziei, june cu inimă de foc ! Ca o cometă trecătoare, tu strălucişi un minut peste România uimită şi incin­­tată de lucirea ta... Nicicînd istoria literaturii noastre nu va putea face abstracţie de apor­tul lui Cîrnova la tematica poeziei noastre, la tehnica şi armonia versu­lui. Emil Boldan • « Cum vorbim, cum scriem Comentariu pe marginea unui comentariu O­BSERVAŢIILE, de ordin ling­vistic, pe care D. I. Suchianu le înfăţişează în articolul: „9 gre­şeli într-o frază“, publicat la a­­ceastă rubrică, în numărul trecut al Contemporanului, sunt, în general, juste şi nu intenţionăm să stăruim asupra lor. Scopul rîndurilor de faţă este altul şi, anume, acela de a arăta că autorul comentariului amintit să­­vîrşeşte, el însuşi, unele greşeli de natura acelora pe care le-a descope­rit în pasajul desprins din prefaţa la traducerea în romîneşte a romanului „Dincolo de barieră“. Să exemplificăm : Greşeli de gramatică şi de construc­ţie a frazei : „Traducătorii n-au voie nici să fie neglijenţi şi nu le e permis nici să se dedea la fantezii lingvistice“. ...Intîi, pentru a putea spune „nu le e permis“, trebuie ca, în propoziţia anterioară, substantivul, la care se referă pronumele le, să fie în cazul dativ (traducătorilor) şi nu la nominativ (traducătorii);apoi,dacă ai spus „traducătorii n-au voie nici să fie neglijenţi“, e de prisos să re­peţi imediat, în a doua parte sime­trică a frazei, ideea interdicţiei, prin formularea „nici nu le e permis“. De altfel, construcţia logică, de felul ce­lei folosite în fraza citată, este: „n-ai voie nici să..„ nici să ..“. Altă greşeală gramaticală : „Nu este admisibil în romîneşte construc­ţia..." Numele predicativ admisibil, întrucât este adjectiv în această for­mulare, ar fi trebuit să se acorde cu substantivul construcţia, la care se referă — adică : „Nu este admi­sibilă în romîneşte construcţia“. Da­că voia ca numelui predicativ să-i a­tribuie funcţia de adverb, în formu­larea : „Nu este admisibil (cu înţe­lesul de „nu este permis"), atunci autorul frazei trebuia să se exprime astfel : „Nu este admisibil să folosim construcţia“... O altă greşeală, tot de natură gra­maticală : „Aceste dificultăţi înşile l-au depăşit“... Corect este „însele“. Din categoria greşelilor de stil, care a­cum remarcă însuşi autorul arti­colului — aduc confuzie, cităm : „Căci e vorba de o opoziţie catego­rică, de o incompatibilitate, de o ex­cludere între doi termeni“. Ce se poate înţelege din această exprima­re : „excluderea între doi termeni“ ? Clar, ideea trebuia formulată astfel: „Căci e vorba de o opoziţie catego­rică a doi termeni, de o incompatibi­litate a lor, de o excluder­e a unuia de către celălalt“. Greşeli de sens, provenite din în­­trebuinţarea unui cuvânt in locul al­tuia : „Folosinţa unei prepoziţii in locul alteia...“ Corect : „folosirea“ — căci e vorba de acţiunea de a fo­losi. Din categoria elipselor, acest exem­plu : „încercaţi numai a face acea verificare tipică a oricărei definiţii dicţionăreşti, adică substituirea" Despre ce substituire e vorba, nu ni se spune. Deducem că e vorba de substituirea unui termen cu altul. Autorul comentariului susţine, la un moment dat, că nu se poate zice în romîneşte: simţim în acest ro­man“... şi propune : „simţim din a­cest roman“... Dar şi această formu­lare e greşită. Corect este să spu­nem : „simţim că în acest roman“... Să ne oprim aici. N. Mihăescu Cărţi noi (Editura Tineretului) TI­TUS POPOVICI : Străinul, ediţia lll-a, 596 pag., 12,30 lei. OCTAV PANCU-IAŞI : Cartea cu ochi albaştri, 284 pag. 5,55 lei. TRAI­AN COŞOVEI: Cântec să crească băiatul, 388 pag., 6,75 lei. C. IGNATESCU : Micruţ al Joldii. (Colecţia „Cutezătorii"), ediţia II-a, 648 pag., 12, 70 lei * + ★ Şcoala ardeleană (colecţia „Biblioteca şcolarului"), 304 pag., 4,90 lei. Nu pot dormi Nu pot dormi: ai­-e teamă Sä nu ruginească sapa, sä nu se termine Fără mine casa. Sä nu se termine Fără mine oraşul. Dacă snopii Râmin Sn ploaie, neadunaţi . Nu pot dormi. Chemaţi-mâ Şi eu răspund. Nu pot dormi. Mi-e teamă Sä nu mă caute timpul Şi eu să lipsesc. Petre Stoica Socialism Socialismul a venit In satul meu Şi s-a prefăcut în fîntînă. Izvoarele ei s-au strecurat sub pămint. S-au ramificat ca o mină. Şi alte fîntîni s-au născut din aceeaşi fintină Unică şi bogată ca lumina de vară. Oamenii au venit, şi-au spălat feţele in apa tinara Şi de-atunci, ochii lor au devenit limpezi și drumul ca tirul de secară. Harta Alboiu Cuibuș Orasul Bistriţei — La poarta ce-ai zidit-o intre maluri Contemporan viteaz, prieten bun. In fiecare zi, am să adun Albastra zare ce-o închid în valuri... Şi-am sa pornesc prin scorbura din stincă In hohot nesfîrşit, copilăresc. Prin munţii crînceni ce din veac opresc Drumul meu drept spre depǎrtarea­ adincä... Voi semăna virtejul în turbine Şi iar voi luneca sub bolţi cereşti. — Blazonul primei fapte omeneşti In drum spre mare, va sclipi in mine... M. Negulescu Sărbătorirea acad. G. Călinescu L­UNI, 29 iunie, Academia R.P. Române şi Uni­unea Scriitorilor au sărbătorit pe academi­cianul G. Călinescu, cu prilejul împlinirii a 60 de ani Au venit să ia parte la festivitate numeroşi academicieni şi membri corespondenţi, scriitori, cercetători ştiinţifici ai Academiei, cadre didactice din învăţăm­ntul superior şi studenţi. La masa Prezidiului au luat loc academicienii Mi­hail Ralea, I. S. Gheorghiu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Alexandru Graur, Zaharia Stancu şi Al. Philippide, membru corespon­dent al Academiei. Şedinţa a fost deschisă de acad. M. Ralea. Rînd pe rînd, vorbitorii s-au oprit asupra multiplelor laturi ale personalităţii creatoare a academicianului G. Că­linescu, subliniind îndeosebi aportul său la dezvol­tarea literaturii şi a istoriei literare. Astfel, acad Tudor Vianu a înfăţişat în cuvîntul său contribuţia lui G. Călinescu pe tărîmul criticii şi istoriei literare. O analiză profundă, străbătută de căldură faţă de om şi operă, a întreprins Al. Philippide, care a tre­cut în revistă întreaga creaţie călinesciană. El a schiţat profilul poetului, prozatorului, criticului şi publicistului — armonioasă personalitate creatoare, strălucit ilustrată în cîmpul literaturii române. Al. Philippide a făcut pătrunzătoare observaţii cu pri­vire la stilul şi limba operei lui G. Călinescu. M. Novicov, director adjunct al Institutului de isto­rie literară şi folclor, a scos în evidenţă o altă latură, deosebit de importantă : cunoaşterea activi­tăţii multilaterale desfăşurate de G. Călinescu. Vor­bitorul a schiţat pasionata activitate a sărbătoritulu Pe tărîm pedagogic Cu acest prilej, a ieşit încă o dată în evidenţă rolul său în dezvoltarea tinerei şcoli de istorici şi critici literari. Cu deosebit interes au fost ascultate amintirile evocate de acad. M. Ralea, prin care au fost schiţate principalele direcţii de dezvoltare ale personalităţii lui G. Călinescu — intelectual de înaltă valoare, le­gat de popor, democrat consecvent de la începuturile activităţii sale. Răspunzînd, acad. G. Călinescu a mulţumit Parti­dului şi Guvernului pentru preţuirea activităţii sale ştiinţifice, literare şi obşteşti, pentru condiţiile create în vederea promovării culturii in ţara noastră. (Cuvîntarea în pag. I■—III). A FI­T (Urmare din pag. I) foarte tirziu. Existenţa noastră tre­buie computată de la acest moment de iluminaţie, care poate face tînăr chiar pe un om copleşit de ani. A vedea mereu clar, a merge în linie dreaptă, tot înainte, contemporan cu tinerii, aceasta înseamnă a fi tânăr. Cel mai bun­ tratament geriatrie este acela care păstrează şi chiar ascute vederea salturilor dialectice pe care le descrie istoria. Oamenii mai mult sau mai puţin remarcabili trebuiesc sărbătoriţi pentru perseverenţa lor în tinereţe iar nu pentru depozitul de ani. Şi de altfel toţi cei care tră­iesc în înţelesul înalt al cuvîntului şi nu dorm, sînt tineri. Totdeauna am stat printre aceştia, numai pe ei ÎL înţeleg şi mi se pare că în primul rînd ei mă înţeleg. Ceea ce pare dezordine in mine este zburdălnicie, ceea ce pare scandal este avînt, ceea ce pare agitaţie este de fapt viaţă. Multe planuri nu le-am săvîrşit încă, fiindcă mă sim­ţeam puternic şi juvenil, am crezut că niciodată pulsaţia spiritului nu va slăbi. Sunt unii care cred că sunt solitar. Dar şi mai mulţi ştiu că a­­cest lucru nu e adevărat. Mai ales în lumea noastră socialistă, frater­nă, constructivă, solitarul e un bol­nav pe care îl detest. Totdeauna am stat printre sufletele entuziaste, merg în mijlocul lor pe străzile o­­raşelor şi pe drumurile patriei, ad­mir cu ele monumentele trecutului şi mă înflăcărez la construcţiile vre­mii noastre, mlaştinile nu-mi plac, lacurile, rîurile şi marea da, nu con­templu luna căci am şi scris: Tu nu eşti astrul meu, o,o lună. Ce numai noaptea te deschizi, regimul meu este soarele. El Întă­reşte spiritele şi trupurile, el coace griul şi roadele, el îmboldeşte pe om la fapta nobilă şi paşnică. Un talentat critic tînăr nu mă poate închipui abătut şi melancolic. Abătut nu sînt niciodată, trist uneori­ Su­fletele într-o continuă excitaţie ju­bilară nu-mi inspiră încredere. Omul socialist trebuie să fie opti­mist şi robust, nu fără a gusta o pi­cătură de melancolie. Cînd văd că puterile mele sînt mai prejos de as­piraţii, că ceea ce făptuim e încă departe de ceea ce visăm, că munca noastră e neînţeleasă sau imperfectă şi trebuie să mai stea încă într-un scrin negru, atunci prin mine trece o uşoară emoţie vesperală. Ea e să­nătoasă ca o umbră ce linişteşte spi­ritul scutindu-l de insolaţia prezum­ţiei şi care apoi dă elanuri noi spre atingerea celor mai mari înălţimi. Numai astfel devii, cum zice M. Be­niuc, vrednic să te-nalţi „peşte". Dar, fiindcă a venit vorba de pre­zumţie ! Montaigne o consideră drept o specie de glorie, caracteri­zată prin două slăbiciuni: de a se iubi prea mult pe sine şi de a nu preţui îndeajuns pe alţii. A nu ne stima pe noi înşine e deseori foarte greu şi cred că nu trebuie să silim natura, mai cu seamă că simularea indiferenţei de sine e cea mai deza­greabilă dintre înfumurări şi dă fi­gurii o umilitate ipocrită. Dar a nu iubi pe alţii, a nu recunoaşte că nu eşti singurul pe lume, a nu te bucu­ra de izbînda semenilor tăi, înălţă­toare pentru noi toţi, este o mare infirmitate. însuşirea cea mai de căpetenie a constructorului socia­list este, după mine, bucuria faptei comune, abolirea crispaţiei, zimbetul social. Este regretabil, recunosc, că lim­bajul meu, afară de faptul de a fi excesiv apophtegmatic, m-a dus ast­fel incit să par că vorbesc despre mine, cînd intenţia mea, dimpotrivă, a fost să mă ocolesc. In fond, am voit să definesc omul nou, mereu tînăr, fără raportare la numărul a­nilor săi. S-a întimplat cîteodată, din pură expansiune, să profesez şi critica, această îndeletnicire dintre cele mai critice, şi să scriu despre tineri. Am făcut aceasta totdeauna cu nevinovăţie şi cu căldură, am luat lucrurile în serios, n-am per­siflat, am întors opera şi pe faţă şi pe dos, pipăindu-i ţesătura, lău­­dînd ceea ce mi se părea bun, sfă­tuind, fără a dispera, unde mi se părea că nu-i bine, aşa incit exame­nul să fie temeinic şi să inspire în­credere. Şi de altfel oamenii gre­şesc, cîntarele cele mai fine greşesc, n-am socotit a fi infailibil. Unii, a­­dumbrindu-se totuşi, lasă capul şi buza în jos sau mă privesc pieziş, mă socotesc, se vede, un om foarte rău, un suflet negru, născut din te­nebre. Şi cu toate acestea, deşi unii zic c-ar fi mai bine să-mi văd de propria mea literatură, curios de ceea ce este nou şi tineresc şi de orice înfrumuseţare culturală a pa­triei noastre, declar că oricite fă­clii s-ar strînge în turta mea, voi deschide braţele cu entuziasm către ceea ce este sănătos şi tineresc. Pot să spun tinerilor în stilul lui Al. Lăpuşneanu acest adevăr : Dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc. Cu tinerii am această trăsătură comună că-mi place să învăţ mereu şi părăsesc bucuros scaunul catedra­­tic spre a sta în bancă alături de ei şi a asculta lecţia unor profesori mai tineri. Constat adesea cu ruşine că multe lucruri nu le ştiu aşa cum trebuie şi chiar dacă nu mărturi­sesc ignoranţa dintr-o firească va­nitate, îndrept repede şi pe furiş ceea ce se mai poate îndrepta. Dar nu pentru a deveni perfect mă aşez în bancă ci fiindcă acest gest, tipic în toate ţările socialiste, ca toţi, de la cei mai bătrîni pînă la cei mai tineri să înveţe, cu un caiet înainte şi cu un condei în mină, este încîntător Ei sugerează infinitatea secretelor naturii şi deci şi a puterilor noas­tre, voinţa şi bucuria celor din re­publica muncitorilor de a ţine des­chise şcolile zi şi noapte, stînd în faţa universului pururi tineri. Am scris odată despre o babă, la care şedeam în gazdă, ca tînăr profesor Desigur, citeam şi încărcăm m­asa cu vrafuri de cărţi- Bătrâna mă con­templa, clătinind din cap, bănuia că nu-mi dădusem încă toate exa­menele, se mira că nu mai termin odată şi într-o zi mi-a pus o intre­bare memorabilă, de un obscuran­tism în felul lui măreţ: „Tot mai înveţi, ma­că?“ Aseară, pe cînd ci­team o carte în liniştea odăii, mi s-a părut că pe perete tremură o i­­mensă umbră senilă în vreme ce un glas mieuna : „Tot mai înveţi, mai­că ?" Atunci am strigat: Larvă a unei lumi apuse, vetustă ca şi ea, s-a ivit de mult o ştiinţă înaltă a vieţii despre care nimeni nu-mi vor­bise înainte şi care ne învaţă cum să luptăm împotriva înrobirii mun­cii şi cum slobozi, în fine, să ne sădim o grădină suavă, o ştiinţă ce ne arată de asemenea come l’nom s’eterna, cum omul se înveşniceşte prin operele sale. Tot mai învăţ, mereu voi învăţa. Cită vreme ţinem cartea deschisă pe pupitru, nu vom imbătrîni. Concepţia socialistă are această superioritate asupra oricărei alteia că, fiind materialistă şi determinis­tă, conferă omului un loc capital în isterie, intrucît descoperă va­rarea ideii în nexul cauzal. Natura şi con­diţii­e economice explică pe om, dar omul cunoscind legile ordinei na­­turale şi sociale creează un alt pei­saj. Poate dobori pădurile şi sec, mlaştinile, semănind şesurile rămas cu grîu , sau poate, dimpotrivă, im păduri munţii şi crea lacuri. Iar ir peisajul nou se naşte ..un om­ mereu nou. De cind a născocit unealta de silex şi pînă la colosalul strung cir­cular, omul se preface el însuşi pe­ sine. A învăţat să lupte împotriva celor care-l exploatează, iar acolo unde, ca la noi, a biruit, a început o operă de construcţie, care, jude­cind numai după ceea ce vedem a­cum, nu poate să nu umple de entu­ziasm un suflet fără crustă. Un om adevărat, un patriot, nu se mulţu­meşte să aplaude mai tare sau mai discret, el se alătură marii armate a muncii, preocupat numai de strălu­cirea viitorului patriei sale. Ar pre­­fera să fie agricultor sau metalur­gist, ori un fine om de ştiinţă, inginer sau chimist, dar dacă e om de litere­­ şi mai ales de talent, a zugrăvi lup­ta pentru ridicarea unei lumi din ce în ce mai bune şi pe eroii acestui sublim război e o faptă vrednică de lauri. Fost-am, fi-voi eu capabil de asemenea ispravă care e in conso­nanţă cu cea mai înaltă şi mai purin estetică ? Iată o întrebare drama­tică. Nici un elogiu de circumstanţă şi nici un jubileu n-o va rezolva afară de fapta însăşi, văzută in vii­tor. Cu fiece articol, fiecare îmi lua ceva şi-mi dădea altceva, incit toţi laolaltă, lucru paradoxal, îmi dă­deau totul şi-mi tăgăduiau totul. O singură dată. In şcoala primară, am luat premiul al treilea... fără muzi­că. Ciudat, absenţa acelei muzici mi-a rănit inima infantilă şi-mi a­duc aminte şi acum de acea puerilă supărare. Mulţi dintre noi, conside­­rindu ne pe deasupra susceptibili­tăţilor, ne lăsăm invadaţi de ele dar e mai bine să nu fii prea bun, ci să faci sforţări, ruşinindu-te, să fii şi mai bun. Deci un drept vorbind, ce sînt eu azi, aci, decit un simbol ? Viitorul singur va decide dacă am fost şi o ca­itate Gestul Partiduui şi al Gu­­vernului, al Prezidiului Marii Adu­nări Naţionale, care mi-au acordat o înaltă distincţie, il interpretez ca definiţia unei datorii: aceea a unui scriitor faţă de timpul şi de patria lui şi faţă de clasa muncitoare din are face parte. Ca de şi indatori­­i care au fost, de asemenea, mes­'e'e şi cuvin­ele colegilor şi prieteni or,­recum învăţatul Iorgu Iordan, cel de care mă leagă atit de frumoase a­­mintiri de la descinderea mea in Iaşi, mereu cordialul M. Ralea, es­­seist strălucit, psiholog emerit dar mai ales suflet frumos, Tudor Via­nu, Al. Rosetti, prietenul neobosit, Al. Philippide, cel ocrotit de Polym­­nia, finul poet şi erudit Perpessi­­cius, care mi-a trimis cea mai miş­cătoare dintre scrisori, M. Beniuc, poetul baricadelor şi schelelor noas­tre şi, deşi tînăr, profesor al nostru, M Novicov, care mă ajută în munca mea zilnică, înfruntind curajos tu­­nete­e şi fulgerele, G. Ivaşcu, care mi luminează adeseori drumul cu o ves­­peciuoasă lampă, — fără a uita atâ­tea cuvinte iubitoare şi atîtea mîini Tăţeşti Cit despre mine, mi voi sili, biruind orice deprimare în caz de neizbîndă, să stărui cu optimism pe drumul pe care soarta mi l-a arătat cu degetul, îmbărbătîndu-m­ă pe mine însumi şi pe oricine în con­diţia mea. Deşi de anii-n fugă în păr pe-a­­locuri nins De somn şi de tristeţe să nu te lasi învins. Irina Haralamb Zincă: „Jurnal de front" • INTERESANT in acest jurnal se arată a fi in primul rind faptul că omul care îşi consemnează viata şi impresiile de front este un­­român, ostaş in armata sovietică. Niculae Constan­­tinescu, oropsit copil de muncitori romini, cu o copi­lărie grea de exploatare şi mizerie, a trecut ca adoles­­cent in Uniunea Sovietică, prin anul 1940. In anul 1944, după ce a cunoscut căldura societăţii şi omului sovietic, care l-au îmbrăţişat, l-au a­­doptat şi i-au pus la dispozi­ţie toate aceste mijloace de viaţă şi educafie cunoscute pe atunci numai in singura ţară socialistă de pe glob, el se înrolează și participă cu ostaş de linia intii la ultima parte a campaniei victorioa­se a Armatei Roşii împotriva cotropitorului hilerist; in primăvara anului 1945, in momentele finale ale răz­­boiului, el cade pe pămintul Germaniei, fericit de a fi participat la istorica operă de zdrobire a fascismului şi de eliberare a popoarelor subjugate. Jurnalul de front al lui Niculae Constantines­­cu este deci un prilej de a observa pe viu, printr-o ex­perienţă directă şi prin ochii unui român, caracteristicile morale ale unei armate ani­mate de conştiinţa socialistă, ale unui popor angajat în­tr-un război drept, intr-o operă istorică de eliberare. Eroii cărţii sunt simpli sol­daţi, adică oameni ai popoa­relor sovietice, care şi-au părăsit munca in fabrici sau pe ogoare pentru a lupta împotriva cotropitorilor: Ab­­durasil uzbecul, Lipioskin- Ceapaev, tînărul violonist Petia, Semion Zaverniaev, flăcăul din Briansk, (memo­riei căruia li e închinată car­tea), Kolea Vorobiov şi Vik­tor Ceremuhin reprezintă in­­dividualităţi sovietice uşor creionate. Modestă In pretenţiuni dar frumoasă in năzuinţele sale de a ne dezvălui o faţetă a sufletului sovietic, şi odată cu ea, şi prin ea, de a de­masca infamia războiului hitlerist şi a dezumanizării fasciste, cartea lui Haralamb Zincă merită să figureze in bilanţul pozitiv al literaturii noastre de război, R­P. Vasile Nicorovici: „Meridianul de foc" • MERIDIANUL DE FOC — coordonată a revoluţiei socialiste cum il defineşte autorul — reuneşte trei lo­calităţi: Albac, Hunedoara, Lupeni. In cele trei capitole: Munţii Apuseni, Hunedoara, Valea Jiului, N­icorovici sur­prinde cu talent elementul nou din viaţa acestor re­giuni Noul este subliniat cu pregnanţă, fiindu-ne prezen­tat in antiteză cu trecutul - procedeu la care autorul recurge frecvent — păstrin­du se in acelaşi timp speci­ficul, culoarea locală, tra­diţia pe care s-a altoit şi creşte via­ta de azi. In capitolul O cetate a re­voluţiei, ne sunt prezentate cele mai importante centre miniere din Valea Jiului: Lu­peni, Aninoasa, Vulcani, Pe­troşani. Păcat că autorul abuzează in dauna zugrăvirii oameni­lor şi faptelor de adjective ca : grandios, sublim, co­n­sul, nemaipomenit etc. I. R.

Next