Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)

1960-01-01 / nr. 1

u­tă S­ EMNIFICAŢIA adîncă a prozei din acest an con­stă în aceea că scriito­rii noştri se apropie de obiectivele principale, de temele esenţiale şi de formele cele mai adec­vate ale unei adevărate literaturi a epocii de construire a socialismului, care pune in centrul ei pe înnoito­rul societăţii, al vieţii, pe comunist. O apreciere a succeselor şi lipsuri­lor literaturii create în anul care se încheie trebuie, de aceea, în mod fi­resc, să aibă drept principal criteriu modul în care prozatorii noştri au reuşit să oglindească universul su­fletesc al comunistului. Să începem cu romanele Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu şi Pe muche de cuţit de Mihai Beniuc, fiindcă ambele opere. Chiar în sta­diul lor actual, ne oferă posibilita­tea să apreciem destul de exact in­tenţia autorilor, care este, cu arii di­ferite, aceeaşi : povestirea luptei ile­gale a comuniştilor. Luind în consi­deraţie valoare tematică a celor două cărţi şi năzuinţa lor finală, critica noastră literară (şi în primul rînd criticul ce semnează aceste rînduri) a prezentat cititorului operele lui Stancu şi Ben­ioc într-un ton apologe­­tic, care a favorizat numeroase afir­­mații eronate. în așteptarea unor noi cercetări critice, care desigur nu vor întîrzia să se producă, nu se poa­te ca la formularea acest­or aprecieri generale de bilanț să nu stabilim categoric măcar următoarele : un en­tuziasm sociologistic necontrolat a făcut critica (mă refer în primul rînd la cronica noastră) să insiste numai asupra calităţilor cărţii lui Stancu, care uneori au fost totuşi estompate, şi să nu observe că figura comunişti­lor ilegalişti din Rădăcinile sînt a­­m­are şi, în primul rînd, figura lui Licu Oros, pierde din autenticitatea şi complexitatea ei istorică şi omeneas­că prin poziţia permanentă, pînă la actualul stadiu al romanului, de mar­­tirul în care ne este prezentat eroul. Izolarea de viaţă şi izolarea totală chiar de tovarăşii din temniţă, îi face pe comuniştii lui Stancu să se ab­soarbă într-o viaţă interioară cu car­­acter de visare, care umbreşte ca­pacitatea lor de obiectivare în acţiu­ne şi în problemele concrete ale mo­mentului istoric. Acelaşi entuziasm sociologistic al criticii a dmi­s însă şi la ignorarea u­­nor deosebite calităţi ale marel­­ui roman, cum ar fi, de pil­dă , viziunea cu totul originală *— a unei vaste teme a lumii şi is­toriei moderne tratată în spiritul şi după tehnica, şi chiar după procedee­le cele mai caracteristice ale basmu­lui popular: valoarea excepţională a chipului lui Darie; latura, nu mai puţin originală, de roman picaresc, tou ascuţită şi permanentă observare a caracteristicii sociale cuprinsă în succesiunea peregrinărilor; neuitata evocare a vieţii provinciale de după primul război mondial, care domină volumul II; contribuţia lirismului la­­ zugrăvirea vieţii psihologice, şi, în general, la deschiderea orizonturilor epice; apoi, alternarea lirismului cu pamfletul, şi valoarea rezultatului într-o vastă expunere de frescă ; în sfârşit, caracterul nou al acest­ui ro­man inegal şi ciudat, care este însă o operă prodigioasă. Trebuie să spunem că tot un entuziasm cu pecete sociologistă a condus critica în primele a­­precieri ale cărţii lui Mihai Beniuc. Aceasta ne-a făcut ca vorbind des­pre calităţile reale ale cărţii, să tre­cem cu o condamnabilă uşurinţă peste faptul că în romanul lui Be­niuc oamenii au, cu excepţia eroului principal şi a încă unui protagonist cu figură destul de echivocă, biogra­fii şi trăsături sumare şi nedistinctive, că intelectualii vorbesc la fel cu mun­citorii etc. şi că o consecinţă mai importantă a acestei nivelări este a­­ceea că portretul intelectualului co­munist Mustea se dezvoltă şi ia pro­porţii nemăsurate. Mi se pare incon­testabil că tocmai pentru a cîştiga în autenticitate, în adîncime şi în precizie, chipul lui Mustea trebuia să fie însoţit, pentru contrapondere şi control, de un alt chip foarte marcat de muncitor comunist. Lipsa unor muncitori comunişti cu rol important, cu figură închegată, lasă în afară raporturile exacte dintre muncitori şi Intelectuali şi dă o imagine ciuntită şi inexactă a acelei mişcări revolu­ţionare care este în primul rînd de clasă. Cartea lui Beniuc este de sor­ginte materială şi morală foarte per­sonală, foarte subiectivă, ceea ce nu e rău de loc, dar acest punct de ve­dere autobiografic şi autoanalitic ne ţine încă departe de tipul reprezen­tativ (deşi multe din momentele sale sunt reprezentative). Trebuie subliniată însă capacitatea poetică a autorului de a exprima stări sufleteşti foarte subtile şi adinei (pa­ginile de sfîşiere sau melancolie li­­ric-erotică, punctate cu elemente sim­bolice ale naturii, sînt memorabile); de asemenea nu pot fi uitate paginile în care, prea pe scurt , cu caracter de instantanee din punctul de ve­dere al semnificaţiei sociale şi al în­tinderii epice. — scriitorul ne des­crie ţărani şi momente de viaţă ţă­rănească în timpul războiului : arta viguroasă cu care Beniuc mînuieşte limba ţărănească a regiunii sale transilvane este excepţională (ceea ce, de altfel, pune într-o lumină nu toc­mai plăcută limbajul intelectualilor). Un scriitor care a adus o însemna­tă contribuţie în acest an literar este Eugen Barbu, care a publicat cartea de fişe a mahalalei muncitoreşti Oaie şi al săi, şi marele roman Şo­seaua Nordului. Barbu este un scrii­tor dotat cu cele mai bune calităţi, care l-au ajutat să înalţe talentul său deasupra orizontului îngust al unei mahalale pestriţe şi minore, pentru a-l atinge pe acela al umani­­tăţii adinei a clasei muncitoare şi al unei juste viziuni istorice. Şoseaua Nordului, carte de proporţii mari şi cu direcţii îndrăzneţe, a adus literaturii noastre cîteva tipuri de co­munişti ilegalişti a căror valoare por­tretistică este durabilă. Mareş, Du­­mitrana, Niculescu şi Tomulete, eroii acţiunii ilegale din Şoseaua Nordu­lui, sunt oameni cu autenticitate psi­hologică. Dar în cartea lui Eugen Barbu nu se vede orizontul ideolo­gic al comuniştilor, ţinuta lor etică. In zugrăvirea acţiunii lor, scriitorul neglijează un factor esenţial : legă­tura comuniştilor cu masele, viziunea generală a lui Barbu asupra acţiunii de ansamblu a partidului şi a clasei muncitoare fiind astfel sărăcită. De­sigur, în această direcţie el trebuie să se străduiască încă mult, şi nu se ştie dacă o etapă a drumului pe care îl mai are de parcurs nu va fi însem­nată tocmai de renunţarea la un anu­mit exces al introspecţiei psihologi­ce, precum şi la luxul de atmosferă asupra căruia abundă marile sale ca­lităţi scriitoriceşti. Orientarea scriitorilor spre tema arzătoare a zugrăvirii luptei comuniş­tilor deschide scriitorilor noştri persi­pectiva de fecunditate şi progres, a­­proape surprinzătoare, aşa cum do­vedeşte romanul lui Teodor Mazilu, Bariera.­­­Portretistul satiric, moralis­tul umorist pe care Îl dezvăluia Ga­leria Palavragiilor, a trecut, printr-un salt aproape extraordinar, la roman, chiar dacă termenul nu e tocmai cel mai potrivit.­In speţă, el ne-a dat un fel de roman al mahalalei bucureş­­tene, zugrăvită în timpul războiului. Lăsînd de o parte celelalte calităţi pe care le dovedeşte Bariera, să re­ţinem crearea unui muncitor comu­nist în a cărui atrăgătoare fiziono­mie morală scriitorul a obiectivat ca­litatea sa de Ironist, de batjocoritor ascuţit al moralei vechi, al omului vechi, reprezentat î­n roman pe o sca­ră foarte gradată, prin numeroase personaje. Figura lui Vitu din Barie­ra, muncitor ilegalist care răspîndeşte în jurul lui, în sfera vieţii private, morala sănătoasă, nouă, a partidu­lui, în timp ce participă eroic la lup­ta ilegală şi îşi dă viaţa pentru cau­­za revoluţiei, e un cîştig cert al pro­zei noastre. Scriitorul ar fi trebuit însă să insiste mai mult asupra ac­tivităţii de partid a eroului său. Marin Preda ne-a dat îndrăzneala, operă care oglindeşte modul cum să­răcimea noastră a reacţionat în mo­mentul „întoarcerii armelor“ şi cum s-au format, în focul luptelor de cla­să şi pe frontul antihitlerist, noi ca­dre de nădejde ale partidului. Opera confirmă încă o dată excepţionalele calităţi ale acestui scriitor, poate cel mai artist dintre scriitorii ţărănimii din generaţia sa. Dar ea nu repre­zintă un mare pas înainte decît prin ceea ce promite, şi anume, prin tre­cerea lui Marin Preda dincolo de marginea satului, spre lumi şi pro­bleme noi. Din nefericire. Tinereţe fără tinereţe de Ion Istrati e o reconstituire con­fuză, spartă şi topită în delicii ver­bale dialectale şi anecdotice, a luptei comuniştilor în momentul prăbuşirii frontului de lingă Iaşi. Nici o figură de comunist nu se conturează şi nu se reţine. Un scriitor care a năzuit să ne des­­tăinuie drama Intelectualului în con­diţiile regimului dictaturii antonescie­­ne şi orientarea lui spre concepţia şi apoi spre lupta partidului este Ben Corlaciu, în romanul Cazul doctor Udrea. Cartea este o primă încercare de roman, foarte onorabilă (de altfel şi ea neterm­inată) pentru exercitarea calităţilor unui viitor romancier, dar care suferă în demonstraţia sa de bază prin lipsa unui comunist viu, au­tentic şi reliefat, şi printr-o preţiozi­tate psihologizantă inutilă. Abordînd tematica Eliberării — p® care au considerat-o ca un prim mo­ment al actualităţii — scriitorii noş­tri n-au neglijat nici oglindirea pro­blemelor construcţiei socialiste, a formării conştiinţei socialiste a po­porului nostru. Un eveniment cu deosebire îmbucu­rător a fost apariţia volumului al doilea al romanului Bărăgan de V. Em. Galan, care ne-a mai dăruit a­­nul acesta şi volumul de nuvele De la potop încoace cuprinzînd unele bucăţi excelente. Bărăgan este cea mai vastă­ creaţie literară despre dezvoltarea agriculturii noastre so­cialiste şi, prin aceasta, chipul lui Anton Filip capătă o importanţă ex­cepţională. Progresul lui Galan în cu­prinderea subiectului este, de la pri­mul pînă la al doilea volum, incon­testabil. Şi ansamblul şi eroii s-au substanţializat mult, căpătînd o am­ploare pe care viziunea prea caligra­fică (atunci cînd nu e reportericeas­, că) nu a înfăptuit-o în volumul 1. Chiar dacă volumul se ocupă de Îm­potrivirea elementelor ostile, nu face decît să sublinieze mai pregnant înaintarea socialismului în toate sectoarele, fiindcă e clar că cei cîţi­­va duşmani chiar cînd atacă, de fapt se retrag. Scriitorul dă astfel re­­lief figurii lui Anton Filip şi celorlalţi comunişti care devin, pe zi ce trece, mai competenţi şi mai pregătiţi pen­tru marea bătălie ce-l aşteaptă. Este evident că pe acest drum, Bărăgan poate deveni una din cărţile de bază ale unei epoci. Minaţi de năzuinţa descrierii co­muniştilor, prozatorii Dragoş Vicol (In Munţii de Miazănoapte) şi D .R. Popescu (Zilele săptămînii) ne-au dat, primul un roman, al doilea o amplă povestire, cu acţiuni ulterioa­re Eliberării , unul­ din viaţa indus­trială , celălalt, din viaţa rurală. Cărţi, în ansamblu, onorabile, ele dovedesc un efort serios, care, conti­nuat, va aduce, desigur, în curînd, rezultate mult mai valoroase. Lui D. R. Popescu i-am reproşa o încli­naţie spre pitoresc în zugrăvirea lui Matei Călăraşu, protagonistul princi­pal al cărţii, şi schematizarea lui Bo­boc, secretarul organizaţiei săteşti de partid , lui Dragoş Vicol, tendinţa de a-l umaniza în mod artificial pe Pa­­vel Ursuţ, directorul comunist al în­treprinderii miniere, un personaj des­tul de uman de altfel, şi, în genere, reuşit. Lupta comuniştilor pentru progres tehnic, prin unirea eforturilor tuturor muncitorilor şi intelectualilor, aceas­ta constituie tema amplului roman al lui C. Chiriţă întrunirea­ nedreptăţit, oarecum, de critică. Chiriţă creează în figura lui Iulieş un tip de comu­nist de o înaltă ţinută etică. Slăbi­ciunile cărţii se datoresc lipsei unită­ţii de acţiune, prea stufoaselor încer­cări psihologice. Dar rolul comuniştilor nu e relie­fat numai în cărţile în care comuniş­tii deţin rolul principal, ci şi în «a­celea, cu caract­er liric, In care auto­rul vădeşte o conştiinţă comunistă. In acest sens, o carte deosebit de origi­nală, care are un loc al său aparte în producţia acestui an, a scris Traian Coşoveî, intitulînd-o Cîntec să creas­că băiatul. E o cronică lirică, drama, l­ică şi pedagogică a familiei în con­diţiile societăţii noastre actuale. Nu se poate încheia un bilanţ atît de fugar fără a aplauda afirmarea sau reafirmarea unor scriitori tineri şi foarte tineri. Nîcuţă Tănase ne-a dat Astăzi e ziua mea. N. Tic, nu mult depărtat de Nicuţă Tănase, prin oa­menii pe care şi-i alege, nu are însă gustul facturii derbedeieşti, ci, dim­potrivă, pe al comportării grave, a­­proape dureroase: în Profiluri asis­tăm de asemenea la salvarea unor tineri dezmoşteniţi pînă la ultima li­mită de către societatea burgheză, prin îmbrăţişarea caldă de către co­munişti. Cei mai noi autori de proză sînt Fănuş Neagu, autor al volumului de schiţe Ningea în Bărăgan, şi V. Re­­breanu — al volumului tot de schiţe şi nuvele In plină zi. Sínt amîndoi tineri, de real talent, dar şovăietoici încă în potrivirea mijloacelor literare cu temele ce îi preocupă. In rezumat, anul 1959 a vădit preo­cuparea scriitorilor noştri, aparţinînd tuturor generaţiilor şi facturilor ar­tistice, de a oglindi chipul comunis­tului, lupta partidului în ilegalitate şi în anii construcţiei socialiste. In acest sens, literatura noastră care s-a îmbogăţit cu numeroase opere noi şi valoroase a înregistrat serioase progrese. Pentru a cuprinde însă toată bogăţia morală a comuniştilor, prozatorii noştri trebuie să depună încă eforturi susţinute care reclamă o adînci­re ideologică şi o mai bună cunoaştere a vieţii. Radu Popescu STAPIN IN ŢARA LUI Desen de FLORICA CORDESCU literatura IN EDITURA de Stat pentru Literatură şi Artă vor apare în 1990 volume de versuri semnate de Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Mihu Dragomir, Demostene Botez, Cicerone Theodorescu, Dumitru Corbea, Violeta Zamfirescu, Ion Bănuţă, Toma George Maiorescu şi Valeriu Voronescu. Se pregăteşte editarea unui volum antologic al regreta­tului poet Nicolae Labiş; volumul va cuprinde şi o seamă de inedite. Se prevede alcătuirea unei antologii din poezia contem­porană, precum şi a unor culegeri din creaţia actuală a poeţilor noştri. • A FACE bilanţul anual al unei activităţi atît de prodigioase prezintă, fără îndoială, multe difi­cultăţi. O limitare la volumele apărute pe care să le prezinţi meto­dic — arătînd succesele şi erorile şi trăgînd concluzii pe baza lor — ar scăpa din vedere tocmai ceea ce este esenţial, adică frontul larg al criticii şi istoriei literare a cărei armă coti­diană rămîne tribuna gazetei. Ne vom referi, aşadar, pe cit este cu putinţă, şi la activitatea depusă de unii cri­tici şi istorici literari mai activi în coloanele revistelor noastre de spe­cialitate, nu numai la lucrările impor­tante apărute anul acesta, şi vom omite lucrările critice referitoare la fenomenul literar străin. Ce a adus nou, deci, anul 1959 în critica şi istoria literară romînească ? Mai întîi o fortificare a spiritului cri­tic, fenomenul esenţial fiind comba­terea spiritului apologetic manifestat în practica unor critici „generoşi“, lipsiţi de discernămint critic sau adepţi ai aşa zisei critici selective, „de capodopere“. Articolul , împo­triva tendinţelor apologetice in cri­tica Literară şi artistică, apărut în Scinteia nr. 4635 din 23 septembrie, a combătut spiritul anti-ştiinţific, apolo­getic, renunţarea la criteriile obiec­tive de apreciere a operei literare. Prima consecinţă a acestui spirit a fost nivelarea creaţiei literare, şter­gerea oricărui raport valoric între opere şi, implicit, renunţarea la exi­genţa artistică. Combaterea tendinţelor apologetice a constituit o preocupare permanentă a criticilor noştri în ultimele luni. Au fost revăzute unele aprecieri pripite asupra operelor şi se vădeşte o preo­cupare mai serioasă de a analiza în spirit critic creaţiile apărute în ulti­mul an. O discuţie organizată de sec­ţia de critică a Uniunii Scriitorilor, la care au participat numeroşi poeţi, a scos în evidenţă carenţele poeziei actuale şi tendinţele apologetice ale unor critici faţă de creaţiile lirice deficitare sub aspect artistic. In acelaşi spirit, Gazeta literară şi Contemporanul au iniţiat discuţii In jurul poeziei, şi dacă multe articole s-au mulţumit să rezolve necunoscu­tele ecuaţiei, introducînd alte necu­noscute (ca, de exemplu , esenţa poeziei este lirismul sau caracterul distinct al poeziei constă In specifi­cul ei), dezbaterea, în ansamblu, a lămurit unele probleme ale liricii noastre. Merită relevate aici şi unele arti­cole şi studii despre poezie apărute în Viaţa Romînească, Tribuna — în­deosebi suita de articole semnate de Ion Oarcăsu, referitoare la poezia politică, la nou şi tipic în poezia con­temporană, la pătrunderea tehnicii în sfera de inspiraţie a poeziei etc. Dintr-o sferă teoretică mai largă face parte şi volumul lui Andrei Băleanu : Conţinut şi formă in artă, asupra căruia critica şi a spus cuvîn­­tul, remarcînd contribuţia adusă de autor în elucidarea unor probleme estetice esenţiale, ca raportul dintre artă şi realitate, raportul dintre con­ţinut şi for­mă în cadrul operei con­crete şi multe alte aspecte de interes general pe care le dezbate în „fişe ilustrative“. Am remarcat în altă parte caracterul actual, publicistic al lucrării lui Andrei Băleanu, precum şi poziţia lui combativă faţă de diverse denaturări „clasice“ sau mai recente, aduse de revizioniştii contem­porani , în explicarea raportului fundamental dintre conţinut şi formă. Chiar dacă unele probleme sunt de abia enunţate sau trasate sumar, volumul Conţinut şi formă in artă constituie, aşa după cum s-a remar­cat, o veritabilă introducere în este­tica marxistă, întrucît analizează spe­cificul şi raportul dintre două noţiuni de bază ale esteticii. Alte studii şi articole, apărute în reviste, chiar dacă n-au avut o preo­cupare exclusiv teoretică, au atins în analizele concrete şi probleme este­tice legate de un aspect sau altul, şi în acest­­sens vreau să citez cele două articole­­ de bilanţ ale lui Ov. S. Crohmălniceanu (Viaţa Romînească nr. 7 şi 8), altele semnate de Paul Georges­cu, (care şi-a strîns, într-un al doile­a volum, intitulat modest, ca şi primiul, încercări critice, substan­ţialele c­ronici şi eseuri publicate în presă în anii precedenţi), Ion Vitner, M. Petroveanu, N. Tertulian, D. Micu etc. Merită remarcat efortul acad. Perpessicius care, în menţiunile sale critice, se preocupă de litera­tura noastră nouă. O vie activitate nu lipsită uneori de erori, de care, de altfel n-au fost scutiţi nici criticii amintiţi mai sus, au depus şi critici ca Radu Popescu, S. Damian, Ion Lungu, Horia Bratu, Al. Oprea, Geor­­ge Munteanu, Radu Enescu, B. El­­vin, I. D. Bălan, Lucian Raicu. A apărut o nouă serie de critici şi isto­rici literari care s-au impus în anul acesta prin articole, recenzii şi cronici. Dintre aceştia aş vrea să semnalez pe Matei Călinescu, N. Ciobanu, D. Cezereanu, G. Dimi­­sianu. Dar ceea ce constituie, indiscutabil, succese ale disciplinei critice este numărul mare de volume apărute anul acesta, prezentate, în general, la un nivel critic superior. G. Călinescu a publicat monografia Nicolae Fili­­mon, completînd și ordonind după alte criterii metodice, vechiul capitol din Istoria literaturii romåne. Sil­­vian losifescu a dat un volum despre unele probleme ale ro­manului . In jurul romanului, Dumitru Micu un valoros studiu des­pre Romanul rominesc contemporan — prima sinteză de proporţii despre literatura contemporană. In dome­niul istoriei literare contribuţii impor­tante au adus : D. Păcuraru, care a scos un volum de documente lite­rare inedite ale lui Ion Ghica, iar Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, o monografie despre revista socialistă Contemporanul. Eugen Luca scoate o mică monografie despre Poezia lui Marcel Breslaşu, continuînd astfel o bună iniţiativă a editurilor noastre şi anume aceea de a pune la dispoziţia cititorilor lucrări sintetice despre scriitorii contemporani. Prezintă inte­res şi studiul lui N. Tertulian despre Eugen Lovinescu — sau contradic­­ţiile estetismului. S-a format, în ultimii ani, o echipă de critici şi istorici literari care, alăturîndu-se specialiştii g­un­ vechi, cercetează cunarară şi ze valoroase. Iată bunăoară, lucrarea vastă a lui D. Micu . Romanul românesc con­temporan care urmăreşte pe timp de aproape un deceniu şi jumătate dez­voltarea literaturii noastre după Eli­berare, într-unul din sectoarele în care contribuţia sa rămîne substan­­ţială : romanul. Oricîte alte ipoteze de clasificare s-ar ridica, oricite corective s-ar cere formulărilor, volu­mul reprezintă un real succes al cri­ticii şi istoriei literare marxiste — şi a reduce importanţa lui numai la utilitate (aşa cum au sugerat unii comentatori) înseamnă a face abstrac­ţie de analizele concrete, a te măr­gini la chestiuni adiacente, lăsînd să-ţi scape substanţa intimă a cărţii. Am amintit mai sus încă două volume asupra cărora am vrea să revenim : este vorba de cartea lui Sil­­vian losifescu în jurul romanului şi de cea a lui N. Tertulian Eugen Lovi­nescu — sau contradicţiile estetismu­lui, a căror importanţă trebuie subli­niată într-un astfel de bilanţ anual. Silvian Iosifescu urmăreşte dezvol­tarea romanului în mai multe litera­turi. Cercetarea istorică nu devine scop în sine. Combaterea teoriilor re­lativiste occidentale este partea cea mai temeinică a cărţii şi argumentele aduse în sprijinul artei realiste se bizuie pe cunoaşterea profundă a ca­­podoperelor genului şi pe utilizarea cu eficacitate a conceptelor estetice marxiste. Intr-un domeniu mai restrîns, N. Tertulian analizează riguros con­tradicţiile estetismului în cadrul gîn­­dirii lui Eugen Lovinescu, continuato­rul maiorescianismului in critica romînească. Punind în corelaţie gin­­direa sociologică cu cea estetică, urmărind evoluţia concepţiei ideolo­gice, auutorul studiului reuşeşte să dezvălui­"unitatea contradicţiilor lovi­­nesciene, rezultînd din poziţia de clasă a criticului. Reliefarea con­tradicţiilor dintre metodă şi gîndire, dintre analiza concretă şi principiile impresioniste — se împleteşte in stu­diul amintit cu o critică severă adusă teoriei „autonomiei esteticului“ şi a „mutaţiei valorilor“. Studiul lui N. Tertulian se alătură străduinţei comune de a valorifica în luminirea văţăturii marxist-leninisJtista are o noastră cultural­â„iîâ în momentul semnificalu­i efortul principal al cri­­dfţ.Âf'şi istoricilor literari este acela de­­ a alcătui, în următorii ani, tra­tatul de istorie a lite­aturii române. Deşi multe din articolele de critică literară şi cronicile apărute în cursul acestui an au fosit mai mult sau mai puţin tributare spiritului apologetic, frontul critic a adus totuşi o contri­buţie la dezvoltarea literaturii noas­tre, o contribuţie ce nu poate îi subapreciată. Eugen Simion U­n eveniment de seamă în lirica anului l-a con­stituit apariţia — în preajma luminoasei ani­versări a celui de-al cincisprezecelea 23 Au­gust — a volumului Versuri de Tudor Arghezi. Toate cărţile de versuri publicate de Arghezi, de la Cuvinte potrivite pînă la Stihuri pestriţe, sînt încorporate în noul volum, adăugindu-se pe deasupra, pe lingă cîteva Inedite, mai multe bucăţi uitate prin revistele de acum patru şi cinci decenii, ca şi prin cele de mai încoace, unde erau frecventate din cînd în cînd, doar şi numai de pasionaţii istoriei literare. Regăsim în Versuri şi acele dense poeme cu conţinut etico-filozofic ce dau expresie dramaticelor căutări ale perfecţiunii, ale sensului superior al existenţei, şi acele gingaşe, infinit suave „creioane“ în care poetul se exersează în desenarea unor chipuri de o frăgezime florală şi de o can­doare de „fulg limpede şi pur“, şi teribilele „blesteme“, şi „stihurile de groapă“ inspirate de lumea bolnavă a „florilor de mucigai“, şi potolitele, înţeleptele „versuri de sea­ră“, pen­tru ca ultimele aproape patru sute de pagini, din cele vreo 750 fite to­talizează volumul, să conţină roa­dele — deosebit de bogate — ale muncii poetului in anii de după Elibe­rare : numeroase poezii apărute în periodicele din 1944—1955, măreaţa Cintare a omului, altă Legendă a se­colelor, operă ce marchează încheie­rea dramei căutărilor contradictorii prin descoperirea raţiunii vieţii în activitatea de continuă înnoire a lu­mii, vigurosul ciclu 1907, ce fixează „peisaje“ de o forţă satirică şi lirică în acelaşi timp, neegalată, ale anului marilor răscoale, şi­chiuitoarele şi rafinatele Stihuri pestriţe, în sfîrşit savantele. In simplitatea lor cuceri­toare, versuri pentru copii. Volumul Versuri oferă cititorilor posibilitatea cunoaşterii depline, sub toate înfăţi­şările sale, a lui Tudor Arghezi ca poet. Dintre poeţii care s-au impus între între 1930—1940 ne-au dat in acest an volume noi Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu şi Maria Banuş. Necon­tenita prezenţă a lui Beniuc pe barica­dele liricii militante e un fapt cu­noscut, intrat în firea lucrurilor. Nu e an în care poetul să absenteze din vitrine, dar anul acesta prezenţa o­­bişnuitului nou volum a trezit, pe bună dreptate, un interes special. Cu un ceas mai devreme e o carte ce cintăreşte mai greu în balanţa ju­decăţilor de valoare decît oricare din volumele venite pe lume după Mărul de lingă drum. Spre a tălmăci senti­mente generate de timpul nostru, idei ale luptei pentru înfăptuirea „cu un ceas mai devreme" a Comunei, spre a comunica emoţii intime încercate de un participant la gigantica operă constructivă ce antrenează întregul popor, poetul găseşte accente de o noutate, de o putere expresivă adesea surprinzătoare. Trecerea anilor, pri­lej de stări depresive, chiar de meditaţii pesimiste pentru cîntă­­reţii din alte vremi, prilejuieşte, în Cu un ceas mai devreme, exclamaţii de entuziasm pentru mersul tot mai impetuos spre adevărata vîrstă de aur a umanităţii. In poeziile lui Mi­hai Beniuc, cuvintele „bătrîn“ şi „bătrîneţe“, ce revin mereu, încetează de a mai desemna ceea ce înţelegem obişnuit prin ele. Desigur, nu toate piesele ce for­mează sumarul volumului sunt capa­bile să înfrunte timpul. Sunt în carte şi bucăţi caduce, şi dacă, spre exemplu, Nova, îndemn, Plaja, ar fi fost lăsate să doarmă în coloane de revistă sau intre file de manuscris, volumul Cu un ceas mai devreme n-ar fi avut nimic de pierdut, dimpotrivă. Reunind o seamă de poezii mai vechi, însoţite de noi creaţii, volumul Laude şi alte poeme al lui Miron Radu Paraschivescu ne prilejuieşte reintîlnirea cu un poet ce reuşeşte să dea, nu numai cîntecelor de dor şi avînt, ci şi unor idei filo­zofice, o formă artistică ridicată ade­sea pînă la perfecţiune. Dacă volumele lui Mihai Beniuc şi M. R. Paraschivescu înscriu incontes­tabile succese ale autorilor şi ale poe­ziei noastre, ar fi contrar adevărului să susţinem (cum s-a făcut, din pă­cate, într-o cronică din Contempora­nul) că Torentul, volum meritoriu, fără îndoială, ar marca un progres în evoluţia liricii Măriei Banuş. Me­rită, fireşte, a fi menţionate pozitiv încercările poetei de a se depăşi, de a-şi lărgi sfera preocupări­lor, dar deocamdată puterea creatoare a Măriei Banuş se manifestă cu deo­sebire tot în versurile în care vibrează sensibilitatea mamei, pentru care fap­tul de a produce o clipă măcar de fericire celor dragi e cea mai sacră mulţumire. Poezia Trecut, ce amin­teşte de ciclul inimi sub tancuri şi vie-ţi vorbesc, Americă I. îmi pare a fi una din cele mai frumoase din vo­lum. Anul ce se încheie ne-a adus sWe număr de volume semnate dîi' arme­­s-au afirmat după Jfl’jjrezintă, evi­­volumele acestjv--tietisebjt. Valorifi­­tor de l&sfe mai t­eţioase resurse, dlfAl 'evocă sugestiv momente critice din ultima faza a războiului dement pornit de sceleratul führer împotriva ţării socialismului şi, mai ales, dă glas în Cintec de descă bătrină şi alte cîntece, durerii şi mintei solda­tului sătul să mai rabde umilinţa şi ruşinea participării la o aventură si­nistră, hotărît să întoarcă arma îm­potriva adevăraţilor duşmani, tălmă­ceşte liric stările de elevaţie încer­cate de combatanţii ce, după ani de zbucium şi suferinţă, îşi revăd pă­­mîntul natal, renăscut, participă la eliberarea lui. Versuri relevabile gă­sim şi în volumul Eu nu cint că ştiu să erit de Victor Tulbure­ţ aş men­ţiona îndeosebi poeziile Rugăciune pentru ca mai uşor să doarmă Băl­cescu un pămint străin­, în întreg şi parte de Veronica Porumbacu, ca şi în volumele lui Eugen Frunză Oameni şi căşti şi Cintece de veghe. De o apreciere pozitivă s-a bucurat volumul lui Ion Brad Cu timpul meu, ce însumează evocative peisaje ale satului ardelean in plină transfor­mare socialistă alături de mai puţin expresive peisaje industriale şi imagini nu îndeajuns de plas­tice ale unor oraşe din alte ţări, inegal, conţinînd numeroase pagini fade, volumul Cartea de lingă inimă al lui Al. Andriţoiu este cartea unui poet care operează cu imagini adeseori proaspete, pline de noutate, îndrăzneţe şi care, în piese ca „Munţii, Apa, Ofiţerul, cintă intr-un chip original viaţa, atît de puţin re­flectată în literatura noastră şi in special în poezie, a ostaşilor ce apără tot ce există în ţară. In ciuda imen­sului balast al prozei ritmate, şi in volumul lui Ştefan Iureş, Pe acest pămint, scapără din loc in loc, şi în special în poeziile dedicate copilului, lumini de lirism autentic. O certă reuşită a autorului şi una din cărţile de poezie cele mai origi­nale apărute in acest an este împă­răţia proletară de Dimos Rendis, amplu poem al luptelor revoluţionare, al patosului constructiv din cei cin­cisprezece ani de viaţă nouă a pa­triei noastre. Pentru completarea peisajului liric al anului 1959, trebuie amintită crea­ţia recentă aflată încă în reviste a unor poeţi ca Demostene Botez, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Radu Boureanu, A. E. Baconsky, Nicolae Tăutu, Aurel Rău, T. G. Maiorescu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Răhoveanu, Florin Mugur, precum şi activitatea, nu rareori încununată de izbînzi a unor poeţi dintre cei mai ti­neri, ca Nichita Stănescu, Leonida Neamţu, Iiie Constantin, Matei Căli­nescu, Cezar Baltag, Florenţa Albu, Miron Scorobete, Florin Radu Petrescu şi mulţi, mulţi alţii. Anul ce se duce n-a rodit pe tărî­­mul poeziei — am spus-o — numai flori. Odată cu creaţiile lirice valoroa­se, paginile revistelor au primit în cu­prinsul lor nu puţine compuneri me­diocre şi chiar fără atingere cie ade­vărata poezie. Spiritul apologetic, combătut în cunoscutul articol din Scinteia, s-a manifestat şi în scăde­rea exigenţei redacţiilor de reviste şi editurilor. Faţă de o asemenea si­tuaţie, critica literară nu a reacţio­nat cum s-ar fi cuvenit. La discuţia asupra criticii poeziei s-a relevat faptul, că, nu numai în re­­viste, dar şi in volume şi uneori chiar în cele semnate de poeţi de frunte, se pot intîlni versuri insufi­­cient elaborate, neglijenţe de ritm, de construcţie a frazei poetice, imagini confuze, lipsite de coerenţă logică in­terioară. La asemenea neajunsuri se adaugă prozaismul, carenţa emoţiei şi a imaginaţiei, mersul pedestru, u­rît, al gîndirii poetice, platitudine­­sub diverse înfăţişări. Abordin^^l'.T; noi, generate de realitatea,JT:? tată prefacere, poeţii •■0Ult£jtl j pr ‘ butit întotdeauna v \lc*or Tu­b • loacele poeti Imaginează Instau­­btematt-n’nnaţiei omului asupra ce­­sus.te corpuri cereşti Intr-un chip naiv idilic. În versurile unor poeţi se face simţită tendinţa spre preocupări minore, de un Interes cu totul limitat, rupte de frămîntările contemporane. E cazul anumitor poezii publicate în Steaua de A. E. Baconsky, Victor Felea şi alţii, ca şi al unor bucăţi din volu­mul întreg şi parte de Veronica Po­rumbacu. Probleme serioase ridică producţia unor tineri poeţi, care, in efortul de originalitate, se îndreaptă adesea nu spre realitatea zilalor noastre, ce poate sugera nu numai teme, ci chiar soluţii artistice ine­dite, ci spre experienţe livreşti ce se dovedesc, de obicei, a fi sterile. După cum se vede, în sectorul liric s-au obţinut, ca in toţi anii, biruinţe certe, înregistrîndu-se totodată, şi anumite insuccese. Noul an, în pra­gul căruia ne găsim, va fi, fără în­doială, în poezie, anul intensificării eforturilor pentru calitate. Dumitru Hicu

Next