Contemporanul, ianuarie-iunie 1960 (Anul 14, nr. 1-26)
1960-01-01 / nr. 1
ută S EMNIFICAŢIA adîncă a prozei din acest an constă în aceea că scriitorii noştri se apropie de obiectivele principale, de temele esenţiale şi de formele cele mai adecvate ale unei adevărate literaturi a epocii de construire a socialismului, care pune in centrul ei pe înnoitorul societăţii, al vieţii, pe comunist. O apreciere a succeselor şi lipsurilor literaturii create în anul care se încheie trebuie, de aceea, în mod firesc, să aibă drept principal criteriu modul în care prozatorii noştri au reuşit să oglindească universul sufletesc al comunistului. Să începem cu romanele Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu şi Pe muche de cuţit de Mihai Beniuc, fiindcă ambele opere. Chiar în stadiul lor actual, ne oferă posibilitatea să apreciem destul de exact intenţia autorilor, care este, cu arii diferite, aceeaşi : povestirea luptei ilegale a comuniştilor. Luind în consideraţie valoare tematică a celor două cărţi şi năzuinţa lor finală, critica noastră literară (şi în primul rînd criticul ce semnează aceste rînduri) a prezentat cititorului operele lui Stancu şi Benioc într-un ton apologetic, care a favorizat numeroase afirmații eronate. în așteptarea unor noi cercetări critice, care desigur nu vor întîrzia să se producă, nu se poate ca la formularea acestor aprecieri generale de bilanț să nu stabilim categoric măcar următoarele : un entuziasm sociologistic necontrolat a făcut critica (mă refer în primul rînd la cronica noastră) să insiste numai asupra calităţilor cărţii lui Stancu, care uneori au fost totuşi estompate, şi să nu observe că figura comuniştilor ilegalişti din Rădăcinile sînt amare şi, în primul rînd, figura lui Licu Oros, pierde din autenticitatea şi complexitatea ei istorică şi omenească prin poziţia permanentă, pînă la actualul stadiu al romanului, de martirul în care ne este prezentat eroul. Izolarea de viaţă şi izolarea totală chiar de tovarăşii din temniţă, îi face pe comuniştii lui Stancu să se absoarbă într-o viaţă interioară cu caracter de visare, care umbreşte capacitatea lor de obiectivare în acţiune şi în problemele concrete ale momentului istoric. Acelaşi entuziasm sociologistic al criticii a dmis însă şi la ignorarea unor deosebite calităţi ale marelui roman, cum ar fi, de pildă , viziunea cu totul originală *— a unei vaste teme a lumii şi istoriei moderne tratată în spiritul şi după tehnica, şi chiar după procedeele cele mai caracteristice ale basmului popular: valoarea excepţională a chipului lui Darie; latura, nu mai puţin originală, de roman picaresc, tou ascuţită şi permanentă observare a caracteristicii sociale cuprinsă în succesiunea peregrinărilor; neuitata evocare a vieţii provinciale de după primul război mondial, care domină volumul II; contribuţia lirismului la zugrăvirea vieţii psihologice, şi, în general, la deschiderea orizonturilor epice; apoi, alternarea lirismului cu pamfletul, şi valoarea rezultatului într-o vastă expunere de frescă ; în sfârşit, caracterul nou al acestui roman inegal şi ciudat, care este însă o operă prodigioasă. Trebuie să spunem că tot un entuziasm cu pecete sociologistă a condus critica în primele aprecieri ale cărţii lui Mihai Beniuc. Aceasta ne-a făcut ca vorbind despre calităţile reale ale cărţii, să trecem cu o condamnabilă uşurinţă peste faptul că în romanul lui Beniuc oamenii au, cu excepţia eroului principal şi a încă unui protagonist cu figură destul de echivocă, biografii şi trăsături sumare şi nedistinctive, că intelectualii vorbesc la fel cu muncitorii etc. şi că o consecinţă mai importantă a acestei nivelări este aceea că portretul intelectualului comunist Mustea se dezvoltă şi ia proporţii nemăsurate. Mi se pare incontestabil că tocmai pentru a cîştiga în autenticitate, în adîncime şi în precizie, chipul lui Mustea trebuia să fie însoţit, pentru contrapondere şi control, de un alt chip foarte marcat de muncitor comunist. Lipsa unor muncitori comunişti cu rol important, cu figură închegată, lasă în afară raporturile exacte dintre muncitori şi Intelectuali şi dă o imagine ciuntită şi inexactă a acelei mişcări revoluţionare care este în primul rînd de clasă. Cartea lui Beniuc este de sorginte materială şi morală foarte personală, foarte subiectivă, ceea ce nu e rău de loc, dar acest punct de vedere autobiografic şi autoanalitic ne ţine încă departe de tipul reprezentativ (deşi multe din momentele sale sunt reprezentative). Trebuie subliniată însă capacitatea poetică a autorului de a exprima stări sufleteşti foarte subtile şi adinei (paginile de sfîşiere sau melancolie liric-erotică, punctate cu elemente simbolice ale naturii, sînt memorabile); de asemenea nu pot fi uitate paginile în care, prea pe scurt , cu caracter de instantanee din punctul de vedere al semnificaţiei sociale şi al întinderii epice. — scriitorul ne descrie ţărani şi momente de viaţă ţărănească în timpul războiului : arta viguroasă cu care Beniuc mînuieşte limba ţărănească a regiunii sale transilvane este excepţională (ceea ce, de altfel, pune într-o lumină nu tocmai plăcută limbajul intelectualilor). Un scriitor care a adus o însemnată contribuţie în acest an literar este Eugen Barbu, care a publicat cartea de fişe a mahalalei muncitoreşti Oaie şi al săi, şi marele roman Şoseaua Nordului. Barbu este un scriitor dotat cu cele mai bune calităţi, care l-au ajutat să înalţe talentul său deasupra orizontului îngust al unei mahalale pestriţe şi minore, pentru a-l atinge pe acela al umanităţii adinei a clasei muncitoare şi al unei juste viziuni istorice. Şoseaua Nordului, carte de proporţii mari şi cu direcţii îndrăzneţe, a adus literaturii noastre cîteva tipuri de comunişti ilegalişti a căror valoare portretistică este durabilă. Mareş, Dumitrana, Niculescu şi Tomulete, eroii acţiunii ilegale din Şoseaua Nordului, sunt oameni cu autenticitate psihologică. Dar în cartea lui Eugen Barbu nu se vede orizontul ideologic al comuniştilor, ţinuta lor etică. In zugrăvirea acţiunii lor, scriitorul neglijează un factor esenţial : legătura comuniştilor cu masele, viziunea generală a lui Barbu asupra acţiunii de ansamblu a partidului şi a clasei muncitoare fiind astfel sărăcită. Desigur, în această direcţie el trebuie să se străduiască încă mult, şi nu se ştie dacă o etapă a drumului pe care îl mai are de parcurs nu va fi însemnată tocmai de renunţarea la un anumit exces al introspecţiei psihologice, precum şi la luxul de atmosferă asupra căruia abundă marile sale calităţi scriitoriceşti. Orientarea scriitorilor spre tema arzătoare a zugrăvirii luptei comuniştilor deschide scriitorilor noştri persipectiva de fecunditate şi progres, aproape surprinzătoare, aşa cum dovedeşte romanul lui Teodor Mazilu, Bariera.Portretistul satiric, moralistul umorist pe care Îl dezvăluia Galeria Palavragiilor, a trecut, printr-un salt aproape extraordinar, la roman, chiar dacă termenul nu e tocmai cel mai potrivit.In speţă, el ne-a dat un fel de roman al mahalalei bucureştene, zugrăvită în timpul războiului. Lăsînd de o parte celelalte calităţi pe care le dovedeşte Bariera, să reţinem crearea unui muncitor comunist în a cărui atrăgătoare fizionomie morală scriitorul a obiectivat calitatea sa de Ironist, de batjocoritor ascuţit al moralei vechi, al omului vechi, reprezentat în roman pe o scară foarte gradată, prin numeroase personaje. Figura lui Vitu din Bariera, muncitor ilegalist care răspîndeşte în jurul lui, în sfera vieţii private, morala sănătoasă, nouă, a partidului, în timp ce participă eroic la lupta ilegală şi îşi dă viaţa pentru cauza revoluţiei, e un cîştig cert al prozei noastre. Scriitorul ar fi trebuit însă să insiste mai mult asupra activităţii de partid a eroului său. Marin Preda ne-a dat îndrăzneala, operă care oglindeşte modul cum sărăcimea noastră a reacţionat în momentul „întoarcerii armelor“ şi cum s-au format, în focul luptelor de clasă şi pe frontul antihitlerist, noi cadre de nădejde ale partidului. Opera confirmă încă o dată excepţionalele calităţi ale acestui scriitor, poate cel mai artist dintre scriitorii ţărănimii din generaţia sa. Dar ea nu reprezintă un mare pas înainte decît prin ceea ce promite, şi anume, prin trecerea lui Marin Preda dincolo de marginea satului, spre lumi şi probleme noi. Din nefericire. Tinereţe fără tinereţe de Ion Istrati e o reconstituire confuză, spartă şi topită în delicii verbale dialectale şi anecdotice, a luptei comuniştilor în momentul prăbuşirii frontului de lingă Iaşi. Nici o figură de comunist nu se conturează şi nu se reţine. Un scriitor care a năzuit să ne destăinuie drama Intelectualului în condiţiile regimului dictaturii antonesciene şi orientarea lui spre concepţia şi apoi spre lupta partidului este Ben Corlaciu, în romanul Cazul doctor Udrea. Cartea este o primă încercare de roman, foarte onorabilă (de altfel şi ea neterminată) pentru exercitarea calităţilor unui viitor romancier, dar care suferă în demonstraţia sa de bază prin lipsa unui comunist viu, autentic şi reliefat, şi printr-o preţiozitate psihologizantă inutilă. Abordînd tematica Eliberării — p® care au considerat-o ca un prim moment al actualităţii — scriitorii noştri n-au neglijat nici oglindirea problemelor construcţiei socialiste, a formării conştiinţei socialiste a poporului nostru. Un eveniment cu deosebire îmbucurător a fost apariţia volumului al doilea al romanului Bărăgan de V. Em. Galan, care ne-a mai dăruit anul acesta şi volumul de nuvele De la potop încoace cuprinzînd unele bucăţi excelente. Bărăgan este cea mai vastă creaţie literară despre dezvoltarea agriculturii noastre socialiste şi, prin aceasta, chipul lui Anton Filip capătă o importanţă excepţională. Progresul lui Galan în cuprinderea subiectului este, de la primul pînă la al doilea volum, incontestabil. Şi ansamblul şi eroii s-au substanţializat mult, căpătînd o amploare pe care viziunea prea caligrafică (atunci cînd nu e reportericeas, că) nu a înfăptuit-o în volumul 1. Chiar dacă volumul se ocupă de Împotrivirea elementelor ostile, nu face decît să sublinieze mai pregnant înaintarea socialismului în toate sectoarele, fiindcă e clar că cei cîţiva duşmani chiar cînd atacă, de fapt se retrag. Scriitorul dă astfel relief figurii lui Anton Filip şi celorlalţi comunişti care devin, pe zi ce trece, mai competenţi şi mai pregătiţi pentru marea bătălie ce-l aşteaptă. Este evident că pe acest drum, Bărăgan poate deveni una din cărţile de bază ale unei epoci. Minaţi de năzuinţa descrierii comuniştilor, prozatorii Dragoş Vicol (In Munţii de Miazănoapte) şi D .R. Popescu (Zilele săptămînii) ne-au dat, primul un roman, al doilea o amplă povestire, cu acţiuni ulterioare Eliberării , unul din viaţa industrială , celălalt, din viaţa rurală. Cărţi, în ansamblu, onorabile, ele dovedesc un efort serios, care, continuat, va aduce, desigur, în curînd, rezultate mult mai valoroase. Lui D. R. Popescu i-am reproşa o înclinaţie spre pitoresc în zugrăvirea lui Matei Călăraşu, protagonistul principal al cărţii, şi schematizarea lui Boboc, secretarul organizaţiei săteşti de partid , lui Dragoş Vicol, tendinţa de a-l umaniza în mod artificial pe Pavel Ursuţ, directorul comunist al întreprinderii miniere, un personaj destul de uman de altfel, şi, în genere, reuşit. Lupta comuniştilor pentru progres tehnic, prin unirea eforturilor tuturor muncitorilor şi intelectualilor, aceasta constituie tema amplului roman al lui C. Chiriţă întrunirea nedreptăţit, oarecum, de critică. Chiriţă creează în figura lui Iulieş un tip de comunist de o înaltă ţinută etică. Slăbiciunile cărţii se datoresc lipsei unităţii de acţiune, prea stufoaselor încercări psihologice. Dar rolul comuniştilor nu e reliefat numai în cărţile în care comuniştii deţin rolul principal, ci şi în «acelea, cu caracter liric, In care autorul vădeşte o conştiinţă comunistă. In acest sens, o carte deosebit de originală, care are un loc al său aparte în producţia acestui an, a scris Traian Coşoveî, intitulînd-o Cîntec să crească băiatul. E o cronică lirică, drama, lică şi pedagogică a familiei în condiţiile societăţii noastre actuale. Nu se poate încheia un bilanţ atît de fugar fără a aplauda afirmarea sau reafirmarea unor scriitori tineri şi foarte tineri. Nîcuţă Tănase ne-a dat Astăzi e ziua mea. N. Tic, nu mult depărtat de Nicuţă Tănase, prin oamenii pe care şi-i alege, nu are însă gustul facturii derbedeieşti, ci, dimpotrivă, pe al comportării grave, aproape dureroase: în Profiluri asistăm de asemenea la salvarea unor tineri dezmoşteniţi pînă la ultima limită de către societatea burgheză, prin îmbrăţişarea caldă de către comunişti. Cei mai noi autori de proză sînt Fănuş Neagu, autor al volumului de schiţe Ningea în Bărăgan, şi V. Rebreanu — al volumului tot de schiţe şi nuvele In plină zi. Sínt amîndoi tineri, de real talent, dar şovăietoici încă în potrivirea mijloacelor literare cu temele ce îi preocupă. In rezumat, anul 1959 a vădit preocuparea scriitorilor noştri, aparţinînd tuturor generaţiilor şi facturilor artistice, de a oglindi chipul comunistului, lupta partidului în ilegalitate şi în anii construcţiei socialiste. In acest sens, literatura noastră care s-a îmbogăţit cu numeroase opere noi şi valoroase a înregistrat serioase progrese. Pentru a cuprinde însă toată bogăţia morală a comuniştilor, prozatorii noştri trebuie să depună încă eforturi susţinute care reclamă o adîncire ideologică şi o mai bună cunoaştere a vieţii. Radu Popescu STAPIN IN ŢARA LUI Desen de FLORICA CORDESCU literatura IN EDITURA de Stat pentru Literatură şi Artă vor apare în 1990 volume de versuri semnate de Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Mihu Dragomir, Demostene Botez, Cicerone Theodorescu, Dumitru Corbea, Violeta Zamfirescu, Ion Bănuţă, Toma George Maiorescu şi Valeriu Voronescu. Se pregăteşte editarea unui volum antologic al regretatului poet Nicolae Labiş; volumul va cuprinde şi o seamă de inedite. Se prevede alcătuirea unei antologii din poezia contemporană, precum şi a unor culegeri din creaţia actuală a poeţilor noştri. • A FACE bilanţul anual al unei activităţi atît de prodigioase prezintă, fără îndoială, multe dificultăţi. O limitare la volumele apărute pe care să le prezinţi metodic — arătînd succesele şi erorile şi trăgînd concluzii pe baza lor — ar scăpa din vedere tocmai ceea ce este esenţial, adică frontul larg al criticii şi istoriei literare a cărei armă cotidiană rămîne tribuna gazetei. Ne vom referi, aşadar, pe cit este cu putinţă, şi la activitatea depusă de unii critici şi istorici literari mai activi în coloanele revistelor noastre de specialitate, nu numai la lucrările importante apărute anul acesta, şi vom omite lucrările critice referitoare la fenomenul literar străin. Ce a adus nou, deci, anul 1959 în critica şi istoria literară romînească ? Mai întîi o fortificare a spiritului critic, fenomenul esenţial fiind combaterea spiritului apologetic manifestat în practica unor critici „generoşi“, lipsiţi de discernămint critic sau adepţi ai aşa zisei critici selective, „de capodopere“. Articolul , împotriva tendinţelor apologetice in critica Literară şi artistică, apărut în Scinteia nr. 4635 din 23 septembrie, a combătut spiritul anti-ştiinţific, apologetic, renunţarea la criteriile obiective de apreciere a operei literare. Prima consecinţă a acestui spirit a fost nivelarea creaţiei literare, ştergerea oricărui raport valoric între opere şi, implicit, renunţarea la exigenţa artistică. Combaterea tendinţelor apologetice a constituit o preocupare permanentă a criticilor noştri în ultimele luni. Au fost revăzute unele aprecieri pripite asupra operelor şi se vădeşte o preocupare mai serioasă de a analiza în spirit critic creaţiile apărute în ultimul an. O discuţie organizată de secţia de critică a Uniunii Scriitorilor, la care au participat numeroşi poeţi, a scos în evidenţă carenţele poeziei actuale şi tendinţele apologetice ale unor critici faţă de creaţiile lirice deficitare sub aspect artistic. In acelaşi spirit, Gazeta literară şi Contemporanul au iniţiat discuţii In jurul poeziei, şi dacă multe articole s-au mulţumit să rezolve necunoscutele ecuaţiei, introducînd alte necunoscute (ca, de exemplu , esenţa poeziei este lirismul sau caracterul distinct al poeziei constă In specificul ei), dezbaterea, în ansamblu, a lămurit unele probleme ale liricii noastre. Merită relevate aici şi unele articole şi studii despre poezie apărute în Viaţa Romînească, Tribuna — îndeosebi suita de articole semnate de Ion Oarcăsu, referitoare la poezia politică, la nou şi tipic în poezia contemporană, la pătrunderea tehnicii în sfera de inspiraţie a poeziei etc. Dintr-o sferă teoretică mai largă face parte şi volumul lui Andrei Băleanu : Conţinut şi formă in artă, asupra căruia critica şi a spus cuvîntul, remarcînd contribuţia adusă de autor în elucidarea unor probleme estetice esenţiale, ca raportul dintre artă şi realitate, raportul dintre conţinut şi formă în cadrul operei concrete şi multe alte aspecte de interes general pe care le dezbate în „fişe ilustrative“. Am remarcat în altă parte caracterul actual, publicistic al lucrării lui Andrei Băleanu, precum şi poziţia lui combativă faţă de diverse denaturări „clasice“ sau mai recente, aduse de revizioniştii contemporani , în explicarea raportului fundamental dintre conţinut şi formă. Chiar dacă unele probleme sunt de abia enunţate sau trasate sumar, volumul Conţinut şi formă in artă constituie, aşa după cum s-a remarcat, o veritabilă introducere în estetica marxistă, întrucît analizează specificul şi raportul dintre două noţiuni de bază ale esteticii. Alte studii şi articole, apărute în reviste, chiar dacă n-au avut o preocupare exclusiv teoretică, au atins în analizele concrete şi probleme estetice legate de un aspect sau altul, şi în acestsens vreau să citez cele două articole de bilanţ ale lui Ov. S. Crohmălniceanu (Viaţa Romînească nr. 7 şi 8), altele semnate de Paul Georgescu, (care şi-a strîns, într-un al doilea volum, intitulat modest, ca şi primiul, încercări critice, substanţialele cronici şi eseuri publicate în presă în anii precedenţi), Ion Vitner, M. Petroveanu, N. Tertulian, D. Micu etc. Merită remarcat efortul acad. Perpessicius care, în menţiunile sale critice, se preocupă de literatura noastră nouă. O vie activitate nu lipsită uneori de erori, de care, de altfel n-au fost scutiţi nici criticii amintiţi mai sus, au depus şi critici ca Radu Popescu, S. Damian, Ion Lungu, Horia Bratu, Al. Oprea, George Munteanu, Radu Enescu, B. Elvin, I. D. Bălan, Lucian Raicu. A apărut o nouă serie de critici şi istorici literari care s-au impus în anul acesta prin articole, recenzii şi cronici. Dintre aceştia aş vrea să semnalez pe Matei Călinescu, N. Ciobanu, D. Cezereanu, G. Dimisianu. Dar ceea ce constituie, indiscutabil, succese ale disciplinei critice este numărul mare de volume apărute anul acesta, prezentate, în general, la un nivel critic superior. G. Călinescu a publicat monografia Nicolae Filimon, completînd și ordonind după alte criterii metodice, vechiul capitol din Istoria literaturii romåne. Silvian losifescu a dat un volum despre unele probleme ale romanului . In jurul romanului, Dumitru Micu un valoros studiu despre Romanul rominesc contemporan — prima sinteză de proporţii despre literatura contemporană. In domeniul istoriei literare contribuţii importante au adus : D. Păcuraru, care a scos un volum de documente literare inedite ale lui Ion Ghica, iar Savin Bratu şi Zoe Dumitrescu, o monografie despre revista socialistă Contemporanul. Eugen Luca scoate o mică monografie despre Poezia lui Marcel Breslaşu, continuînd astfel o bună iniţiativă a editurilor noastre şi anume aceea de a pune la dispoziţia cititorilor lucrări sintetice despre scriitorii contemporani. Prezintă interes şi studiul lui N. Tertulian despre Eugen Lovinescu — sau contradicţiile estetismului. S-a format, în ultimii ani, o echipă de critici şi istorici literari care, alăturîndu-se specialiştii gun vechi, cercetează cunarară şi ze valoroase. Iată bunăoară, lucrarea vastă a lui D. Micu . Romanul românesc contemporan care urmăreşte pe timp de aproape un deceniu şi jumătate dezvoltarea literaturii noastre după Eliberare, într-unul din sectoarele în care contribuţia sa rămîne substanţială : romanul. Oricîte alte ipoteze de clasificare s-ar ridica, oricite corective s-ar cere formulărilor, volumul reprezintă un real succes al criticii şi istoriei literare marxiste — şi a reduce importanţa lui numai la utilitate (aşa cum au sugerat unii comentatori) înseamnă a face abstracţie de analizele concrete, a te mărgini la chestiuni adiacente, lăsînd să-ţi scape substanţa intimă a cărţii. Am amintit mai sus încă două volume asupra cărora am vrea să revenim : este vorba de cartea lui Silvian losifescu în jurul romanului şi de cea a lui N. Tertulian Eugen Lovinescu — sau contradicţiile estetismului, a căror importanţă trebuie subliniată într-un astfel de bilanţ anual. Silvian Iosifescu urmăreşte dezvoltarea romanului în mai multe literaturi. Cercetarea istorică nu devine scop în sine. Combaterea teoriilor relativiste occidentale este partea cea mai temeinică a cărţii şi argumentele aduse în sprijinul artei realiste se bizuie pe cunoaşterea profundă a capodoperelor genului şi pe utilizarea cu eficacitate a conceptelor estetice marxiste. Intr-un domeniu mai restrîns, N. Tertulian analizează riguros contradicţiile estetismului în cadrul gîndirii lui Eugen Lovinescu, continuatorul maiorescianismului in critica romînească. Punind în corelaţie gindirea sociologică cu cea estetică, urmărind evoluţia concepţiei ideologice, auutorul studiului reuşeşte să dezvălui"unitatea contradicţiilor lovinesciene, rezultînd din poziţia de clasă a criticului. Reliefarea contradicţiilor dintre metodă şi gîndire, dintre analiza concretă şi principiile impresioniste — se împleteşte in studiul amintit cu o critică severă adusă teoriei „autonomiei esteticului“ şi a „mutaţiei valorilor“. Studiul lui N. Tertulian se alătură străduinţei comune de a valorifica în luminirea văţăturii marxist-leninisJtista are o noastră culturalâ„iîâ în momentul semnificalui efortul principal al cridfţ.Âf'şi istoricilor literari este acela de a alcătui, în următorii ani, tratatul de istorie a liteaturii române. Deşi multe din articolele de critică literară şi cronicile apărute în cursul acestui an au fosit mai mult sau mai puţin tributare spiritului apologetic, frontul critic a adus totuşi o contribuţie la dezvoltarea literaturii noastre, o contribuţie ce nu poate îi subapreciată. Eugen Simion Un eveniment de seamă în lirica anului l-a constituit apariţia — în preajma luminoasei aniversări a celui de-al cincisprezecelea 23 August — a volumului Versuri de Tudor Arghezi. Toate cărţile de versuri publicate de Arghezi, de la Cuvinte potrivite pînă la Stihuri pestriţe, sînt încorporate în noul volum, adăugindu-se pe deasupra, pe lingă cîteva Inedite, mai multe bucăţi uitate prin revistele de acum patru şi cinci decenii, ca şi prin cele de mai încoace, unde erau frecventate din cînd în cînd, doar şi numai de pasionaţii istoriei literare. Regăsim în Versuri şi acele dense poeme cu conţinut etico-filozofic ce dau expresie dramaticelor căutări ale perfecţiunii, ale sensului superior al existenţei, şi acele gingaşe, infinit suave „creioane“ în care poetul se exersează în desenarea unor chipuri de o frăgezime florală şi de o candoare de „fulg limpede şi pur“, şi teribilele „blesteme“, şi „stihurile de groapă“ inspirate de lumea bolnavă a „florilor de mucigai“, şi potolitele, înţeleptele „versuri de seară“, pentru ca ultimele aproape patru sute de pagini, din cele vreo 750 fite totalizează volumul, să conţină roadele — deosebit de bogate — ale muncii poetului in anii de după Eliberare : numeroase poezii apărute în periodicele din 1944—1955, măreaţa Cintare a omului, altă Legendă a secolelor, operă ce marchează încheierea dramei căutărilor contradictorii prin descoperirea raţiunii vieţii în activitatea de continuă înnoire a lumii, vigurosul ciclu 1907, ce fixează „peisaje“ de o forţă satirică şi lirică în acelaşi timp, neegalată, ale anului marilor răscoale, şichiuitoarele şi rafinatele Stihuri pestriţe, în sfîrşit savantele. In simplitatea lor cuceritoare, versuri pentru copii. Volumul Versuri oferă cititorilor posibilitatea cunoaşterii depline, sub toate înfăţişările sale, a lui Tudor Arghezi ca poet. Dintre poeţii care s-au impus între între 1930—1940 ne-au dat in acest an volume noi Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu şi Maria Banuş. Necontenita prezenţă a lui Beniuc pe baricadele liricii militante e un fapt cunoscut, intrat în firea lucrurilor. Nu e an în care poetul să absenteze din vitrine, dar anul acesta prezenţa obişnuitului nou volum a trezit, pe bună dreptate, un interes special. Cu un ceas mai devreme e o carte ce cintăreşte mai greu în balanţa judecăţilor de valoare decît oricare din volumele venite pe lume după Mărul de lingă drum. Spre a tălmăci sentimente generate de timpul nostru, idei ale luptei pentru înfăptuirea „cu un ceas mai devreme" a Comunei, spre a comunica emoţii intime încercate de un participant la gigantica operă constructivă ce antrenează întregul popor, poetul găseşte accente de o noutate, de o putere expresivă adesea surprinzătoare. Trecerea anilor, prilej de stări depresive, chiar de meditaţii pesimiste pentru cîntăreţii din alte vremi, prilejuieşte, în Cu un ceas mai devreme, exclamaţii de entuziasm pentru mersul tot mai impetuos spre adevărata vîrstă de aur a umanităţii. In poeziile lui Mihai Beniuc, cuvintele „bătrîn“ şi „bătrîneţe“, ce revin mereu, încetează de a mai desemna ceea ce înţelegem obişnuit prin ele. Desigur, nu toate piesele ce formează sumarul volumului sunt capabile să înfrunte timpul. Sunt în carte şi bucăţi caduce, şi dacă, spre exemplu, Nova, îndemn, Plaja, ar fi fost lăsate să doarmă în coloane de revistă sau intre file de manuscris, volumul Cu un ceas mai devreme n-ar fi avut nimic de pierdut, dimpotrivă. Reunind o seamă de poezii mai vechi, însoţite de noi creaţii, volumul Laude şi alte poeme al lui Miron Radu Paraschivescu ne prilejuieşte reintîlnirea cu un poet ce reuşeşte să dea, nu numai cîntecelor de dor şi avînt, ci şi unor idei filozofice, o formă artistică ridicată adesea pînă la perfecţiune. Dacă volumele lui Mihai Beniuc şi M. R. Paraschivescu înscriu incontestabile succese ale autorilor şi ale poeziei noastre, ar fi contrar adevărului să susţinem (cum s-a făcut, din păcate, într-o cronică din Contemporanul) că Torentul, volum meritoriu, fără îndoială, ar marca un progres în evoluţia liricii Măriei Banuş. Merită, fireşte, a fi menţionate pozitiv încercările poetei de a se depăşi, de a-şi lărgi sfera preocupărilor, dar deocamdată puterea creatoare a Măriei Banuş se manifestă cu deosebire tot în versurile în care vibrează sensibilitatea mamei, pentru care faptul de a produce o clipă măcar de fericire celor dragi e cea mai sacră mulţumire. Poezia Trecut, ce aminteşte de ciclul inimi sub tancuri şi vie-ţi vorbesc, Americă I. îmi pare a fi una din cele mai frumoase din volum. Anul ce se încheie ne-a adus sWe număr de volume semnate dîi' armes-au afirmat după Jfl’jjrezintă, evivolumele acestjv--tietisebjt. Valorifitor de l&sfe mai teţioase resurse, dlfAl 'evocă sugestiv momente critice din ultima faza a războiului dement pornit de sceleratul führer împotriva ţării socialismului şi, mai ales, dă glas în Cintec de descă bătrină şi alte cîntece, durerii şi mintei soldatului sătul să mai rabde umilinţa şi ruşinea participării la o aventură sinistră, hotărît să întoarcă arma împotriva adevăraţilor duşmani, tălmăceşte liric stările de elevaţie încercate de combatanţii ce, după ani de zbucium şi suferinţă, îşi revăd pămîntul natal, renăscut, participă la eliberarea lui. Versuri relevabile găsim şi în volumul Eu nu cint că ştiu să erit de Victor Tulbureţ aş menţiona îndeosebi poeziile Rugăciune pentru ca mai uşor să doarmă Bălcescu un pămint străin, în întreg şi parte de Veronica Porumbacu, ca şi în volumele lui Eugen Frunză Oameni şi căşti şi Cintece de veghe. De o apreciere pozitivă s-a bucurat volumul lui Ion Brad Cu timpul meu, ce însumează evocative peisaje ale satului ardelean in plină transformare socialistă alături de mai puţin expresive peisaje industriale şi imagini nu îndeajuns de plastice ale unor oraşe din alte ţări, inegal, conţinînd numeroase pagini fade, volumul Cartea de lingă inimă al lui Al. Andriţoiu este cartea unui poet care operează cu imagini adeseori proaspete, pline de noutate, îndrăzneţe şi care, în piese ca „Munţii, Apa, Ofiţerul, cintă intr-un chip original viaţa, atît de puţin reflectată în literatura noastră şi in special în poezie, a ostaşilor ce apără tot ce există în ţară. In ciuda imensului balast al prozei ritmate, şi in volumul lui Ştefan Iureş, Pe acest pămint, scapără din loc in loc, şi în special în poeziile dedicate copilului, lumini de lirism autentic. O certă reuşită a autorului şi una din cărţile de poezie cele mai originale apărute in acest an este împărăţia proletară de Dimos Rendis, amplu poem al luptelor revoluţionare, al patosului constructiv din cei cincisprezece ani de viaţă nouă a patriei noastre. Pentru completarea peisajului liric al anului 1959, trebuie amintită creaţia recentă aflată încă în reviste a unor poeţi ca Demostene Botez, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Radu Boureanu, A. E. Baconsky, Nicolae Tăutu, Aurel Rău, T. G. Maiorescu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Răhoveanu, Florin Mugur, precum şi activitatea, nu rareori încununată de izbînzi a unor poeţi dintre cei mai tineri, ca Nichita Stănescu, Leonida Neamţu, Iiie Constantin, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Florenţa Albu, Miron Scorobete, Florin Radu Petrescu şi mulţi, mulţi alţii. Anul ce se duce n-a rodit pe tărîmul poeziei — am spus-o — numai flori. Odată cu creaţiile lirice valoroase, paginile revistelor au primit în cuprinsul lor nu puţine compuneri mediocre şi chiar fără atingere cie adevărata poezie. Spiritul apologetic, combătut în cunoscutul articol din Scinteia, s-a manifestat şi în scăderea exigenţei redacţiilor de reviste şi editurilor. Faţă de o asemenea situaţie, critica literară nu a reacţionat cum s-ar fi cuvenit. La discuţia asupra criticii poeziei s-a relevat faptul, că, nu numai în reviste, dar şi in volume şi uneori chiar în cele semnate de poeţi de frunte, se pot intîlni versuri insuficient elaborate, neglijenţe de ritm, de construcţie a frazei poetice, imagini confuze, lipsite de coerenţă logică interioară. La asemenea neajunsuri se adaugă prozaismul, carenţa emoţiei şi a imaginaţiei, mersul pedestru, urît, al gîndirii poetice, platitudinesub diverse înfăţişări. Abordin^^l'.T; noi, generate de realitatea,JT:? tată prefacere, poeţii •■0Ult£jtl j pr ‘ butit întotdeauna v \lc*or Tub • loacele poeti Imaginează Instaubtematt-n’nnaţiei omului asupra cesus.te corpuri cereşti Intr-un chip naiv idilic. În versurile unor poeţi se face simţită tendinţa spre preocupări minore, de un Interes cu totul limitat, rupte de frămîntările contemporane. E cazul anumitor poezii publicate în Steaua de A. E. Baconsky, Victor Felea şi alţii, ca şi al unor bucăţi din volumul întreg şi parte de Veronica Porumbacu. Probleme serioase ridică producţia unor tineri poeţi, care, in efortul de originalitate, se îndreaptă adesea nu spre realitatea zilalor noastre, ce poate sugera nu numai teme, ci chiar soluţii artistice inedite, ci spre experienţe livreşti ce se dovedesc, de obicei, a fi sterile. După cum se vede, în sectorul liric s-au obţinut, ca in toţi anii, biruinţe certe, înregistrîndu-se totodată, şi anumite insuccese. Noul an, în pragul căruia ne găsim, va fi, fără îndoială, în poezie, anul intensificării eforturilor pentru calitate. Dumitru Hicu