Contemporanul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 15, nr. 1-26)

1961-01-06 / nr. 1

Cititorii au cuvîntul Tot despre Sibiu / N LEGĂTURĂ cu reportajul Sibiul îşi ascunde identitatea? apărut in nr. 49/1960 din Contemporanul, extragem din scrisoarea de răs­puns a Comitetului Executiv al Sfa­­tului Popular al oraşului Sibiu: „Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Sibiu a avut şi are in vedere, in dezvoltarea oraşului, caracterul său de veche cetate şi este preocupat de păstrarea specificului său istoric şi artistic. In acest sens au şi fost executate unele lucrări de reparaţii capitale la construcţiile de­clarate monumente istorice, cu apro­barea prealabilă a Direcţiei monu­mentelor istorice din Bucureşti, cum a fost cazul reparării parterului Mu­zeului Brukenthal, repararea casei albastre din Piaţa Republicii, a trei clădiri din Piaţa 6 Martie şi a altor edificii asemănătoare. În ceea ce priveşte disonanta ce există intre faţadele magazinelor re­­amenajate şi faţadele clădirilor de la etaj, aceasta a fost impusă de dez­voltarea comerţului nostru socialist şi, pe ett a fost posibil, s-a căutat să se îmbine utilul cu esteticul, dar cu toate acestea nu am reuşit să obţi­nem o armonie mulţumitoare. Este o lipsă a noastră că un oraş predomină culoarea galbenă, dindu-i astfel un aspect monoton. Într-un viitor apropiat, vom corecta acest ne­ajuns. În privinţa ghidului oraşului şi a plăcuţelor memoriale care lipsesc, Co­mitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Sibiu a ţinut o consfătuire cu factorii competenţi ai oraşului şi s-au stabilit măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. S-a mai stabilit, de asemenea, ca in luna mai 1961 să aibă loc la Si­biu o consfătuire pe tema Stilul de epocă cu participarea factorilor de răspundere din Sibiu şi specialişti din ramura arhitecturii şi ai Direcţiei mo­­numentelor istorice. Noi considerăm că articolul dv. a constituit un ajutor preţios in munca de înfrumuseţare şi păstrare a stilu­­lui oraşului nostru. Preşedinte PETRU HURUBEANU Secretar IOAN GRECU Nota redacţiei : Nu putem fi însă de acord cu afirmaţia existentă în aceeaşi scrisoare precum că nu s-au găsit fonduri suficiente pentru ac­ţiunea de păstrare şi restaurare a monumentelor istorice. Socotim că aceleaşi investiţii făcute după un amănunţit studiu prealabil ar fi pu­tut da rezultatele aşteptate. Consi­derăm însă că măsurile anunţate de Sfatul Popular orăşenesc Sibiu pot contribui, în bună măsură, la rezol­varea deficienţelor semnalate. Un cod­ din Bucureşti... 11 N COLŢ din Bucureşti , bulevar­­­­­­dul Coşbuc nr. 64, raionul Lenin. „ Precizind tocul, spulberăm pre­­­­supunerea că am nutri intenţii poetice. Acest colţ din Bucureşti, din Bucureştiul tinăr şi optimist din anii noştri, conservă cu stoicism o relicvă istorică, — poate şi poetică — dar de o amară şi perimată poezie. E un panou de tablă de 2-3 metri lungime, odinioară galben, o fostă firmă co­mercială pe care rugina a însemnat in multe nuanţe de ruginiu, cenuşiu şi negru, trecerea anilor, a ploilor, a prafului, a vini­ului... Anii au trecut, dar... „scripta ma­­ne­ta". Se mai disting litere de-o şci­ioapă, roşii, am­intind că magazi­nul Antena încarcă acumulatori. Nu­mele proprietarului nu e consemnat — era, probabil, vreo notabilitate a cartierului. La această adresă acum nu se mai încarcă acumulatori, renumitul maga­zin a dispăr­ut, notabilul negustor s-a cufundat în anonimat. Dar, la 10 metri deasupra nivelului străzii, pe bulevar­dul Coşbuc colt cu II Iunie, firma gal­benă cu multe nuanţe de gri şi rugi­niu continuă să celebreze gloria de­functă a unei neilustre prăvălii. Ama­torii de antichităţi pot să nu se gră­bească cu achiziţionarea ei, deoarece edilii acestui colţ de Bucureşti nu dau, nici ei, nici un semn de grabă. DIANA MARTIN Studentă Observaţii critice privind cercetarea în construcţii chiar din Occident, prin trimiterea unor tehnicieni care să poată re­produce în cele mai bune condiţii cele învăţate, reprezintă — atunci cînd este posibil, — cea mai eco­nomică cale de rezolvare a proble­melor constructive. Cercetarea în domeniul construc­ţiilor capătă un sens mult mai ge­neral dacă ne gîndim la scopul pe c­are-l au construcţiile, dacă facem abstracţie de materiale, de metode, de execuţie. Construim oraşe în care oamenii muncii trebuie să tră­iască şi să creeze în cele mai bune condiţiuni; construim uzine în care oamenii muncii să poată lucra cu cel mai mare randament şi în cele mai bune condiţii de igienă. Apare deci necesitatea de a studia tocmai aceste condiţii funcţionale comple­xe pe care trebuie să le îndepli­nească construcţiile în prezent şi viitor, ţinînd mereu seama de pro­cesul de dezvoltare socială şi eco­nomică a ţării noastre. A studia noul în construcţii nu înseamnă numai a elabora noi ma­teriale, noi elemente, noi finisaje sau noi metode de lucru. Acestea reprezintă doar o parte a domeniu­lui de cercetare. Fără a minimaliza cîtuşi de puţin aspectul extrem de important al procesului de realizare propriu-zis, — proces deosebit de important atunci cînd volumele de construit ating cifrele indicate în Directivele celui de-al III-lea Con­gres al Partidului, — trebuie să re­cunoaştem că pe cel care locuieşte intr-un apartament îl interesează, înainte de toate, modul în care-i sunt satisfăcute necesităţile de trai şi abia apoi tehnica şi materialele din care este realizată construcţia. Intr-o hală de fabrică vor fi impor­tante, în cele din urmă, condiţiile pe care hala le creează procesului de muncă, adaptabilitatea ei la o nouă tehnologie etc. Introducerea noului trebuie privită şi sub acest aspect al finalităţii, al construcţiei terminate, în corelaţie cu desfăşu­rarea vieţii, a odihnei şi a muncii. In acest domeniu mai sunt multe de făcut şi e necesar să lucrăm re­pede, deoarece, cu cît construim mai mult, cu atît trebuie să con­struim şi mai bine. Cu toate că nu avem o tradiţie în construcţia de oraşe şi uzine, în ultimii zece ani s-au obţinut realizări deosebit de importante. Din studierea cu atenţie a concluziilor ce rezultă din aceste realizări, din analiza felului în care construcţiile au corespuns scopului, pot rezulta învăţăminte extrem de folositoare. In loc ca proiectarea unui dispozitiv să fie bazată numai pe literatura de specialitate, ar trebui permanentizată şi generaliza­tă examinarea comportării unor dis­pozitive asemănătoare, realizate an­terior. Dacă s-ar fi procedat astfel, am fi putut constata că luminatoa­rele din halele cu utilaje ce dega­jă fum, după un scurt timp devin opace. Din acel moment, iluminarea interioară se bazează exclusiv pe procedee artificiale. Aşa stînd lu­crurile, ce ne împiedică oare să prevedem de la început iluminarea fluorescentă, procedeu modern, eli­­minînd astfel construcţia costisitoa­re a luminatorului şi cheltuiala ce rezultă din pierderile de căldură, inerente la o construcţie cu gea­muri. I.S.C.A.S. intenţionează să or­ganizeze studii de teren pentru a evita pe viitor aceste neconcordan­ţe între realitatea de pe şantiere şi cercetările teoretice. Nu trebuie neglijat nici rolul ho­­tărîtor al sarcinii organizatorice, care revine forurilor de coordona­re. Astăzi, munca de studii şi cer­cetare în construcţii se desfăşoară pe mai multe planuri. Precizarea mai hotărîtă a domeniilor de acti­vitate, delimitarea mai fermă a preocupărilor, organizarea colabo­rării şi urmărirea introducerii în viaţă a rezultatelor, se cuvine să constituie preocuparea de căpetenie a forurilor coordonatoare. Aşa cum sîntem organizaţi, fiecare colectiv de muncă reprezintă roţile unui mare angrenaj. Nu vom putea rea­liza nimic de unul singur sau ac­­ţionînd în contratimp. Plăcile auto­­clavizate, de care amintea tovarăşul ing. Zoltán Gyali în articolul său, şi care reprezintă un succes al I.N.C.E.R.C. au fost definitivate ca prototip încă de acum patru ani. Dacă ele au fost introduse în pro­ducţie de abia în anul 1960, aceasta se datoreşte lipsei de orientare şi de perspectivă pe care a manifesta­t-o fostul Minister al Construcţiilor şi Materialelor de Construcţii. Este necesar ca rezultatele cerce­tărilor să fie analizate operativ de forul coordonator, C.S.C.A.S., cele valoroase să fie imediat introduse in practică, iar cele care nu-şi justi­fică utilitatea să fie la fel de ope­rativ respinse. Orice problemă ră­masă în suspensie un timp înde­lungat nu ajută nici producţiei, nici cercetării. Se înţelege, desigur, că este vorba aici de spirit de răspun­dere, de fermitate. In încheiere, aş dori să arăt că rezultatele obţinute în construcţii ne îndreptăţesc să atribuim studii­lor şi cercetărilor ştiinţifice un rol important. Acest rol trebuie conso­lidat şi aceasta nu depinde decât de felul în care colectivele de cerce­tători vor înţelege să abordeze stu­diile majore cu eficacitate economi­că maximă, de felul cum vor şti să se debaraseze de preocupările se­cundare, neesenţiale, mărunte, în sfîrşit, de felul în care vor şti să-şi sincronizeze activitatea. Lungimile de undă ale sufletului omenesc (Urmare din pag. 1-a) arătăm în lupta pe care ei o dau pentru a se realiza, în nişte con­diţii cu totul favorabile, de altfel. Noi nu mergem pe şosele asfal­tate. Noi nu mergem totdeauna pe şosele, cîteodată începem să facem şosele acolo unde niciodată nu a fost drum şi abia, după aceea, le asfaltăm. Dar tocmai acesta este specificul nostru, curajul de a în­frunta terenuri unde încă nu a e­­xistat drum Şi acest curaj îl au, in fiecare zi, şi pretutindeni, oa­menii muncii, şi trebuie să-l aibă şi scriitorii noştri atunci cînd se gă­sesc în faţa greutăţilor. Pot spune că este o mare bucu­rie pentru noi că pe acest drum al construcţiei unei vieţi­ noi în ţara noastră, umăr la umăr, pătrunşi de aceleaşi convingeri, de acelaşi en­tuziasm, în afară de români sînt şi minorităţile naţionale. Ceea ce trebuie să facem noi, ca scriitori, din acest punct de vedere, este să cimentăm cît mai mult le­gătura dintre toţi aceşti oameni deosebiţi prin limbă, dar uniţi prin idealuri şi prin ideile noi de care s-a pătruns conştiinţa lor. S-a ridi­cat la consfătuire problema tradu­cerilor reciproce. Cred că este un lucru foarte important şi că tre­buie să acordăm din ce în­ ce mai multă atenţie acestei cunoaşteri re­ciproce prin traduceri. Dar mai cu seamă, o lege a vieţii noastre este de a contribui prin creaţia literară ca să se desăvîrşească tot mai mult minunata politică pe care a reali­zat-o Partidul nostru în acest do­meniu. Nivelul artistic al operelor noas­tre trebuie să fie preocuparea de fiecare zi a fiecăruia dintre noi şi mai ales problema tinerilor scrii­tori. Limba, spre deosebire de alte mijloace de construcţie, are posibi­lităţi cu totul şi cu totul infinite. Cărămizile sunt paralelipipedice şi le poţi aranja numai intr-un anume fel. In privinţa cuvintelor, există, insă, posibilităţi nenumărate. Dar vorbele, aranjate între ele oricum, nu dau nici un rezultat. Secretul limbii nu constă în aceasta, să a­­mesteci cuvintele şi să le­ combini în fel şi chip, ci să găseşti noi com­binaţii de cuvinte, noi legături pre­cise pentru lucrurile noi pe care le-ai observat în realitate. Numai în sensul acesta limba scriitorului poate să progreseze şi poate să a­­ducă un plus de cunoaştere , numai in măsura în care scriitorul a văzut ceva nou şi nu i-au ajuns expresiile curente şi a trebuit să facă un efort special pentru ca să spună ceea ce trebuie să înţeleagă un om care nu vede in mod obiş­nuit ceea ce stă în faţa lui. Trebuie să punem mare greutate pe simplitate. Unul din defectele e­­senţiale ale începătorilor în ale li­teraturii e tocmai faptul că ei cau­tă să devină complicaţi, să compli­ce lucrurile. Din acest punct de vedere, ar trebui, cred, urmărită e­­voluţia celui mai mare poet al nos­tru, Eminescu. In tinereţe, Emines­­cu avea expresii foarte complicate, imagini foarte complicate. Pe mă­sură ce a evoluat, poezia lui a ajuns la nişte formule din ce în ce mai simple, din ce in ce mai clare. Şi, poate, scrisului artistic îi mai este necesară — aşa cum arăta la con­sfătuire şi maestrul Arghezi — şi strălucirea care, adesea, în ultimă instanţă, rezultă din această sim­plitate. Consfătuirea tinerilor scriitori a adus, între altele, şi un vînt proas­păt care să risipească o anume at­mosferă de jenă şi timiditate ce se observă la unii critici tineri. Noi avem obligaţia de a spune cu curaj, pe faţă, ceea ce gîndim despre o operă literară. Un mare neajuns al criticii şi al Uniunii scriitorilor e că îi neglijează în general pe scrii­torii din provincie. Atenţia redusă s-a acordat, de asemenea, cercu­rilor şi cenaclurilor literare. Cred că a neglija cercurile şi cenaclu­rile literare înseamnă a neglija iz­vorul de unde porneşte literatura noastră, de unde pornesc viitoarele forţe ale scrisului nostru şi că, atît conducerea Uniunii, biroul ei, cît şi comisiile noastre, cea de tineri scriitori mai ales, ar trebui să se ocupe de cercurile şi cenaclurile literare. Trebuie dusă o muncă sus­ţinută de descoperire a tinerilor ta­lente şi toate revistele literare tre­buie să facă eforturi mult mai mari pentru a promova fenomenele noi care se ivesc în literatura noastră prin operele acestor scriitori încă­­neconsacraţi. Consfătuirea tinerilor scriitori s-a ţinut într-o perioadă în care noi ne apropiem de data cînd vom săr­bători a 40-a aniversare de la în­fiinţarea Partidului Comunist din Romînia. Cred că spiritul de partid, care arde în fiecare şi care ne luminea­ză tuturor drumul, ne face de fie acum să ne gîndim cum vom în­­timpina această mare sărbătoare, care nu este numai a comuniştilor­, ci a Întregului popor, şi, pentru ca toate lucrurile acestea să reuşeas­că, fiecare dintre noi trebuie să de­pună eforturi maxime şi în ceea ce priveşte creaţia şi în ceea ce pri­veşte munca sa obştească. MIHAI BÃDESCU Palatul luminii EREMIA ION (Concursul nostru de fotografii) Ce mai este nou ? OAMENI CARE SURID­E -* O COMUNA Golăneşti, • pe cîmpie, una dintre comunele raionului Roşi­­­­orii de Vede. Acum ■* scurtă vreme am fost pe această cîmpie, am cutreierat satele ei, i-am cunoscut oamenii. La Golăneşti m-au dus oa­menii să văd un lucru, care mie mi se părea de necrezut. O bucată mare de pămînt ars, împietrit şi negru, cum e cărbunele. Era chiar cărbune şi­­era de-o duritate nemaipomenită, scobeai în el şi nu-l găureai. Acolo, pe focul acela, pe care colectiviştii îl păstrează intact, ca să-l arate a­­celora ce nu-i cred, au fost cîndva uriaşele hambare ale unuia Dimapol, coşcogea moşierul, in 1907, răscoala le-a găsit doldora de grîu. Ţăranii le-au dat foc. Ţăranii flămînzi şi disperaţi le-au prefăcut în vîlvătăi... griul a ars, , s-a înnegrit in pămînt, apoi, l-a pietrificat timpul. Am vorbit acolo, copleşit de prezenţa peremp­torie a acelui negru monument al răs­coalei, cu doi copii. Copiii au astăzi cam la şaizeci de ani. Erau, în 1907, copiii lui Nete Sima. Pe Nete Sima, la o săptămină după sugrumarea răscoalei, l-au scos jandarmii din casă şi l-au dus să-l împuşte. El şi-a luat şi copiii : Marin de-a stingă, Constantina de-a dreapta. Jandarrrfii l-au somat să trimită copiii acasă. Nete n-a vrut : de ce să rămină or­fani ? Aşa că jandarmii au tras în el, l-au rănit, iar Nete a strigat : — Mai trageţi unul, fraţilor, nu mă chinuiţi ! Omorîţi-mă de tot... Jandarmii l-au omorît de tot. Copiii trăiesc şi astăzi. Sînt colectivişti. Pe­tecul acela de grîu carbonizat se află chiar pe pămîntul uneia din cele trei gospodării agricole colective ale comunei Podul şi hambarele de a­­casă ale lui Marin şi ale Constantinei sînt astăzi pline de bucate. Marin şi Constantina plingeau cind vorbeau despre moartea lui Nete. Manu şi Constantina n-au uitat nimic. Nu uită nici cui îi datoresc ei realizarea a­­celui vis copleşitor, care aproape o jumătate de secol p mocnit în taina tragică a griului ars şi pietrificat în pămînt. Aşa-mi spuneau ei mie, că nu uită cui se cuvine să-i mulţu­mească. — Cui ? — Comuniştilor. Acestui răspuns i se asociază şi Radu Gheorghe. Imi amintesc de el. Radu Gheorghe ridea de el însuşi. Acum petru ani, cind s-a născut la Golăneşti prima gospodărie, nici n-a vrut să audă de una ca asta. Era negru la faţă, umbla încruntat tot­deauna, tăcut şi ursuz. Zicea doar atîta : — Păi de ce ? Copiii sînt mărunţi, ei nu pot munci. Ce-o să le dau de mîncare, dacă muncesc numai eu şi nevastă-mea ? Acasă mă mai ajută şi ei... — Păi și dacă nu te-nscrii... V-ajung vouă trei pogoane? La gospodărie o să ai o mie. Copiii o să-i dăm la şcoală, o să-i facem socotitori sau mecanici... (Nu uitaţi să vă gindiţi cum au trăit ceilalţi copii, copiii lui Nete, o jumătate de secol...). Acuma Radu Gheorghe r­îde. Zice că pe atunci nu se gîndise bine. Pe urmă şi-a dat seamă de asta, cînd a intrat totuşi in gospodărie. Cit despre copii... Unul dintre ei, Marin, e aproape să se însoare. Eu întreb : — Şi unde va locui Marin, cînd se va căsători ? — Păi nu-i fac eu casă şi lui ? (Căci şi-a făcut şi pentru el una, anul trecut). Ţigla chiar i-am şi luat-o. Locul i-l dă gospodăria. Muncesc eu, mai munceşte şi el, şi pînă se însoară, gata casa ! Aşadar, pînă să intre în gospodă­­rie, Radu Gheorghe umbla incruntat totdeauna, tăcut şi ursuz. Işi repezea prietenii, se ascundea de ei, la „bună-ziua" abia răspundea. Dum­neavoastră veţi spune : ,,Dar te re­peţi !'' Poate, lată însă de ce. Am umblat multe zile prin satele acelei cîmpii, multe zile şi nopţi am privit în sufletul acelor oameni. Unii erau veseli, optimişti, ochii lor ri­­deau aproape întotdeauna, glasul lor răsuna reconfortant, pe ogoare sau pe uliţi, în văzduhul, pulverizat cu aur şi plin de mirosul gutuilor, al toamnei nemaipomenit de tîrzii. Erau însă şi alţii, al căror chip, al căror umblet şi ale căror priviri semănau foarte mult cu acelea ale lui Radu Gheorghe, de acum 4 ani. Era un contrast izbitor de la prima vedere, acest contrast alcătuia dominanta vieţii efervescente pe care o cerce­tam. Cei veseli, cei optimişti, erau colectiviştii, ca şi Radu Gheorghe de astăzi. Ceilalţi ? Dar e limpede ! Un anume răspuns m-a făcut să văd asta. Răspunsul pe care Anghel Stanca din Dobroteşti i l-a dat odată, prin surprindere, lui Frăţilă Ion, co­lectivist vechi dintr-o comună înveci­nată, Belitori : „ Uite ce e ! Ca s-o scurtăm ! Ce vreţi voi, mă, de la mine ? Vreţi să mă lămuriţi voi, mă ? Pe mine ? ! Crezi că eu nu văd, mă ? Eu nu ştiu ? Mă mai luară iezi şi nişte tovarăşi , că gospădăria şi-a cumpărat un Zis, că al­de Cutare şi-a luat moto­cicletă, că s-a înscris şi Dobre, că s-a înscris şi Cioban... Da’ ce, mă, eu sînt chior ? In atîţia ani n-am vă­zut eu că e mai bine în gospodărie ? Da’ dacă nu-s gata ? ! Nu sint eu gata ! Aşa cum nu fusese „gata" nici Radu Gheorghe acum patru ani. E un răspuns pe care activiştii de par­tid, agitatorii voluntari şi colectiviştii il auzeau deseori, ca şi mine, în zi­lele cit am cutreierat cîmpia. Şi de­sigur îl mai aud şi astăzi uneori. Am înţeles în clipa aceea un lucru care mi-a răsturnat multe din experimen­tele mele de „romancier", implicit psiholog. Ce motive avusese cîndva Radu Gheorghe ca să considere pe atunci că „încă nu e gata" ? Nici unul temeinic, după cum mi-a măr­turisit el însuşi, de astă dată rîzînd, nici un motiv care să vină în con­flict cu esenţa lucrurilor. După ce decenii de-a rîndul răbdase de foa­me, îşi dorea desigur şi el o viaţă mai bună, aşa că'n începuse să­ o vadă la ceilalţi pomei... din alte comune. ii oprise numai o teamă nelămurită, teama aceea de „necunoscut", infu­zată secole de-a rindul, cu o crimi­nală subtilitate demagogică, in su­fletul ţăranilor noştri. II opriseră zvonu­rile tendenţioase, îl opriseră intrigile unora. Aceleaşi „motive", după cum aveam să aflu mai tîrziu, îl rodeau (căci acesta este cuvîntul) şi pe An­ghel Stanca. Nevasta lui se certase cu nevasta lui Gheorghe Pisică, ve­cin şi colectivist — şi de aici, această luptă surdă in sufletul oscilant al lui Stanca. Rîdeţi — nu-i aşa ? Dar el însuşi, Anghel Stanca, după nu­mai cîteva zile, cind a venit singur cu cererea de inseriere, avea să ruda. Era acum schimbat, era alt om. O­­chii lui căprui aveau cîte­odată scîn­­teieri de aur, ca ale toamnei, obra­jii îi erau netezi, ca ai lui Radu Gheorghe din Golăneşti, nu mai a­­vea nimic forţat în gesturi, nimic ascuns în priviri. Omul acesta, im­­brăţişind în sfîrşit modul de viaţă al colectiviştilor, care altminteri il atrăgea mai demult, se eliberase dintr-un coşmar. Şi încă ceva care, după părerea mea, merită a fi ana­lizat. Toţi oameni aceştia, in momen­tul in care, „gata“ fiind, vin cu cere­rea de inscriere, devin ei înşişi, fără să-i oblige nimeni, nişte înflăcăraţi agitatori pentru cauza transformării socialiste a agriculturii. Căci iată ce l-am auzit pe Anghel Stanca, spu­­nindu-i preşedintelui, îndată după înscriere : — Am eu pe unul, vreau să-l aduc la noi, în gospodărie. Nu-ți spun cine e, că vreau să-l aduc eu. Pînă diseară-i aici, vine cu cererea, am eu grijă de el... Procesul acesta, în ansamblul său, durează de ani de zile. El deci și-a atins în mod natural apogeul, ali­mentat fiind de către rezultatele ca­tegoric şi evident superioare ale mun­cii colective a pămîntului şi de către transformările din conştiinţa oameni­lor de la sate, ca o consecinţă toc­mai a acestor superioare rezultate obţinute zilnic prin intervenţia raţiu­nii, a mecanizării muncii, a electrifi­cării şi a­­mobilelor de furnir, a po­durilor pline de griu, a motociclete­lor şi a cărţilor de la căminul cultu­ral, ca şi a altor factori înrudiţi. Aşa s-a ajuns ca, numai la cîteva luni de la căderea toamnei, majoritatea raioanelor din regiunea Bucureşti să fie colectivizate pe întregul lor cu­prins. Aşa am ajuns să aflu că în re­giunea Bucureşti n-au mai rămas ne­colectivizate în întregime decit cîteva raioane, insumînd însă numai pa­tru la sută din suprafaţa totală a cim­piei pe care am străbătut-o. Dar chiar şi înlăuntrul acestor raioa­ne, unde procesul e în plină desfă­şurare, raportul dintre elementele cele noi ale vieţii şi cele vechi e in mod covîrşitor în favoarea celor dinţii. Judecind, aşadar, după toate aces­te fenomene, cred că e foarte posi­bil ca, in curînd, cineva cu chipul radios şi cu privirile limpezi, cineva care astfel să reprezinte imaginea globală şi simbolică a tuturor ţăra­nilor muncitori din cîmpia aceasta, deveniţi colectivişti pînă la unul, să ne anunţe, surizind : întreaga regiune „e gata“ ! Şi cred că nimeni (în afară de duş­mani, zi de zi înfrînţi prin faptele noastre), n-ar avea nimic împotrivă dacă acel Cineva ar fi unul dintre zecile şi sutele de activişti anonimi, care au semănat în sufletele oameni­lor de pe cîmpie boabele de lumină ale partidului. Aşa cum s-a înti­m­plat intr-o zi şi in Regiunea Dobrogea, Ben Corlaciu sassssssa.■■■u,„ ——-^rrrr, a.". .. """" SPORT remnee. OPILUL nostru cel mai drag,fotbalul, aflat deo­camdată într-o convalescență pe care o dorim cît mai scurtă, nu ne lasă să dormim. Anotimpul păturilor pe genunchi și al zăpezii aruncate cu dărnicie din magaziile cerului întîrzie. Din cauza aceasta, federaţia respectivă, schimbîndu-şi me­dicii de minge şi căutînd soluţii cît mai bune, a invitat, şi bine a făcut, cîteva echipe străine pe stadioanele noastre. E drept că n-au fost aduse stele de mărimea întîia, dar şi ro­dajul automobilelor are regulile sale. S-a pornit cu viteza pri­mă, adică modest. In continuare, seniorii au plecat în Brazilia. Tot săptă­­mîna aceasta, Rapid trece Marea cea neagră şi se va opri în Turcia unde va susţine 6 partide. Lotul de tineret are şi el în perspectivă un turneu peste graniţă şi se antrenează în continuare. Nu putem decît să aplaudăm. O călătorie dincolo de hotarele ţării nu înseamnă numai o spirală turistică făcută de unsprezece inşi (plus rezervele şi antrenorii) cu avionul sau cu trenul în jurul globului sau numai pînă în vecini. Este niţel vorba şi de prestigiul fotba­lului din republica noastră, este vorba şi de a se încerca mai devreme garniturile de mîine, de a le pune în faţa unor adversari posibili. Personal, cred că sportul de performanţă trebuie făcut tot timpul anului, dacă se poate ziua şi noaptea, fără întrerupe­re. (Evident, exagerez puţin, dar cititorii mă vor înţelege). Un asalt permanent, cu toate mijloacele. Temperamentul ju­cătorilor noştri însă trădează cîte o dată intenţiile cele mai bune ale celor ce veghează ca destinele sportului cu balonul rotund din România să devină fericite. Este vorba de o oare­care lene, de o oarecare placiditate pe care nu ştiu cînd şi nu ştiu cum o vom scoate din muşchii fotbaliştilor. Plecarea reprezentativei Capitalei în patria driblingului şi a fentei nu trebuie însoţită, la data la care ne aflăm, de ambiţii nemăsurate. Să nu se ceară componenţilor reprezen­tativei Bucureştiului să se întoarcă în ţară cu rezultate ului­toare. Ar fi şi foarte greu şi dăunător. Călătoriile de studii au ca unic scop învăţarea mijloace­lor noi de a dirija balonul rotund către poarta adversarului. E timpul să ajungem din urmă pe unii poate mai talentaţi decît noi, dar nu superiori, pentru că aşa cum se ştie , nimeni nu s-a născut savant şi nu poate să rămînă savant dacă nu învaţă în permanenţă. Există primejdia unor meciuri epuizante (se ştie ce face ambiţia), a programării lor la distanţe prea mici. Evident că dacă am auzi că brazilienii au fost entuziasmaţi de Constan­tin (şi nu vedem de ce n-ar fi) sau că nu ştiu unde şutul lui Ene II a dat de lucru panterelor sudamericane în chiloţi care păzesc porţile de 7 metri, ne-am bucura foarte mult. Un singur lucru n-am voi să se întîmple : ca la întoarcere să vedem pe stadioane jucători extenuaţi sau blazaţi, acu­­zînd o oboseală ce trebuie pusă în socoteală încă de pe acum. Atenţia cea mai mare a antrenorilor trebuie îndreptată întîi spre şcolarizarea fotbaliştilor noştri şi apoi către o atentă planificare a curbei de efort. O folosire justă a tuturor jucă­torilor trimişi peste hotare se impune cu necesitate. Nu e re­comandabil ca în goană după rezultate să-l transformăm, de pildă, pe Bone sau pe Pîrcălab în voiajori sau în spectatori singulari ai unor meciuri de antrenament. Cu aceste observaţii scurte făcute, să ne bucurăm şi să fim recunoscători federaţiei de fotbal pentru măsurile luate, urînd tuturor celor ce ne reprezintă, mai departe sau mai a­­proape de graniţele ţării, voiaj plăcut, sănătate, succese cîte s-ar putea, îndemnîndu-i să stea pe-acolo, pe unde se duc, cu ochii mari, cum se spune, pentru ca la primăvară să-i aplaudăm şi să începem să credem că renaşterea fotbalului nostru a început chiar din anul 1961. Eugen Barbu : Microfo etoni Jt M treabă cu directorul Tea­im­erului de operă și balet. Aşa »» cum se cuvine, mă adresez portarului, ii arăt legitimația... — Maestre, zice, vă dau numaide­­cit pe cineva care să vă conducă. Un flăcău năltut dar vinos spală scările tn preajmă. — Maestre —­­ strigă portarul — fii bun şi-l condu pe maestrul pină la lift, să nu se rătăcească pe aici. Bâietanul lasă căldarea şi peria şi mă îndrumă cuviincios spre uşa as­censorului. — Ştiţi La direcţiune? — Parcă... — O să vă vină greu singur... Maestre — i se adresează unui cetă­ţean cu paltonul pe umeri care toc­mai băitea un tact cu luleaua într-o fereastră — mergeţi cumva la trei ? — O, desigur... — N-aţi vrea să-l conduceţi pe maestrul la direcţiune ? — Vai, dar de ce nu oare ? Poftiţi, vă rog ! La ieşirea din lift, maestrul cu lu­­leaua s-a intilnit insă pe neaşteptate cu un alt maestru, cu barbişon, şi s-au Îmbrăţişat, îndelung. Intr-un mnic strigăt fericit, rostit de amindoi odată — deşi pe note diferite. ..Maestre!“. Al meu mi-a făcut un semn priete­nos peste umărul prietenului, arătin­­du-mi cu pipa o femeie un halat al­bastru : — Luafi-va după maestra, că ajun­geţi unde trebuie. Maestra avea insă treabă cu clipa de praf la rama unei oglinzi şi mi-a indicat din deget încotro să mă în­drept singur. Directorul era reţinut puţin într-o şedinţă. —­­Maestrul e cu maeştrii, mi-a ex­plicat secretara, poftindu-mă politi­coasă să iau foc. — Cu care din ei ? am întrebat, uşor îngrijorat. — Regizorii și scenografii., — Atunci... pină se termină şedinţa m-aş duce pe la secretariatul literar­­muzical. — A, nu, maestrul e plecat pină la Filarmonică. — O fi in schimb maestrul referent — mi-am îngăduit sfios a-mi da o părere. — Nu, nu, maestrul referent e înăuntru, la şedinţă. — Mă rog, tot aveam treabă pe la bibliotecă, îl găsesc pe bibliotecar ? Ce ziceţi ? — Cred că da. Totuşi mai bine să-i dăm un telefon, ioane — îi spune unei persoane cu şapca in mină, care tocmai intrase — te las o clipă aici, mă duc la studiile muzicale, maşina ta tot nu pleacă pînă nu se termină ședința. Dă un telefon și întreabă de bibliotecar. — Alo­­ — zice provizoriul înlocui­tor de secretară — bibliotecarul e acolo ?. . Dumneavoastră sinteţi, ma­estre ?... Este aici un maestru de la un ziar care a venit la maestrul, la direcție, dar acesta e în şedinţa cu maeştrii şi de aceea maestrul ar vrea să vină la bibliotecă... Se poate?... Mersi !... — Poftiţi, maestre. Şi mă conduce îndatoritor pe culoar, îl zăresc pe un vechi activist sindi­cal. L-am cunoscut în urmă cu ani, la un congres. Ne salutăm cu voioşie. — Ce faci, maestre ? — il întreb. Omul meu mă privește lung. — Te-ai angajat la noi, tovarășe ? — Nu, frate — tresar eu — slnt In trecere... Și ne-am strlns mlinile cu o efu­ziune particulară, fără să ne dăm bine seama de ce... V. s.

Next