Contemporanul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 15, nr. 1-26)
1961-01-06 / nr. 1
Cititorii au cuvîntul Tot despre Sibiu / N LEGĂTURĂ cu reportajul Sibiul îşi ascunde identitatea? apărut in nr. 49/1960 din Contemporanul, extragem din scrisoarea de răspuns a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Sibiu: „Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Sibiu a avut şi are in vedere, in dezvoltarea oraşului, caracterul său de veche cetate şi este preocupat de păstrarea specificului său istoric şi artistic. In acest sens au şi fost executate unele lucrări de reparaţii capitale la construcţiile declarate monumente istorice, cu aprobarea prealabilă a Direcţiei monumentelor istorice din Bucureşti, cum a fost cazul reparării parterului Muzeului Brukenthal, repararea casei albastre din Piaţa Republicii, a trei clădiri din Piaţa 6 Martie şi a altor edificii asemănătoare. În ceea ce priveşte disonanta ce există intre faţadele magazinelor reamenajate şi faţadele clădirilor de la etaj, aceasta a fost impusă de dezvoltarea comerţului nostru socialist şi, pe ett a fost posibil, s-a căutat să se îmbine utilul cu esteticul, dar cu toate acestea nu am reuşit să obţinem o armonie mulţumitoare. Este o lipsă a noastră că un oraş predomină culoarea galbenă, dindu-i astfel un aspect monoton. Într-un viitor apropiat, vom corecta acest neajuns. În privinţa ghidului oraşului şi a plăcuţelor memoriale care lipsesc, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Sibiu a ţinut o consfătuire cu factorii competenţi ai oraşului şi s-au stabilit măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. S-a mai stabilit, de asemenea, ca in luna mai 1961 să aibă loc la Sibiu o consfătuire pe tema Stilul de epocă cu participarea factorilor de răspundere din Sibiu şi specialişti din ramura arhitecturii şi ai Direcţiei monumentelor istorice. Noi considerăm că articolul dv. a constituit un ajutor preţios in munca de înfrumuseţare şi păstrare a stilului oraşului nostru. Preşedinte PETRU HURUBEANU Secretar IOAN GRECU Nota redacţiei : Nu putem fi însă de acord cu afirmaţia existentă în aceeaşi scrisoare precum că nu s-au găsit fonduri suficiente pentru acţiunea de păstrare şi restaurare a monumentelor istorice. Socotim că aceleaşi investiţii făcute după un amănunţit studiu prealabil ar fi putut da rezultatele aşteptate. Considerăm însă că măsurile anunţate de Sfatul Popular orăşenesc Sibiu pot contribui, în bună măsură, la rezolvarea deficienţelor semnalate. Un cod din Bucureşti... 11 N COLŢ din Bucureşti , bulevardul Coşbuc nr. 64, raionul Lenin. „ Precizind tocul, spulberăm presupunerea că am nutri intenţii poetice. Acest colţ din Bucureşti, din Bucureştiul tinăr şi optimist din anii noştri, conservă cu stoicism o relicvă istorică, — poate şi poetică — dar de o amară şi perimată poezie. E un panou de tablă de 2-3 metri lungime, odinioară galben, o fostă firmă comercială pe care rugina a însemnat in multe nuanţe de ruginiu, cenuşiu şi negru, trecerea anilor, a ploilor, a prafului, a viniului... Anii au trecut, dar... „scripta maneta". Se mai disting litere de-o şciioapă, roşii, amintind că magazinul Antena încarcă acumulatori. Numele proprietarului nu e consemnat — era, probabil, vreo notabilitate a cartierului. La această adresă acum nu se mai încarcă acumulatori, renumitul magazin a dispărut, notabilul negustor s-a cufundat în anonimat. Dar, la 10 metri deasupra nivelului străzii, pe bulevardul Coşbuc colt cu II Iunie, firma galbenă cu multe nuanţe de gri şi ruginiu continuă să celebreze gloria defunctă a unei neilustre prăvălii. Amatorii de antichităţi pot să nu se grăbească cu achiziţionarea ei, deoarece edilii acestui colţ de Bucureşti nu dau, nici ei, nici un semn de grabă. DIANA MARTIN Studentă Observaţii critice privind cercetarea în construcţii chiar din Occident, prin trimiterea unor tehnicieni care să poată reproduce în cele mai bune condiţii cele învăţate, reprezintă — atunci cînd este posibil, — cea mai economică cale de rezolvare a problemelor constructive. Cercetarea în domeniul construcţiilor capătă un sens mult mai general dacă ne gîndim la scopul pe care-l au construcţiile, dacă facem abstracţie de materiale, de metode, de execuţie. Construim oraşe în care oamenii muncii trebuie să trăiască şi să creeze în cele mai bune condiţiuni; construim uzine în care oamenii muncii să poată lucra cu cel mai mare randament şi în cele mai bune condiţii de igienă. Apare deci necesitatea de a studia tocmai aceste condiţii funcţionale complexe pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile în prezent şi viitor, ţinînd mereu seama de procesul de dezvoltare socială şi economică a ţării noastre. A studia noul în construcţii nu înseamnă numai a elabora noi materiale, noi elemente, noi finisaje sau noi metode de lucru. Acestea reprezintă doar o parte a domeniului de cercetare. Fără a minimaliza cîtuşi de puţin aspectul extrem de important al procesului de realizare propriu-zis, — proces deosebit de important atunci cînd volumele de construit ating cifrele indicate în Directivele celui de-al III-lea Congres al Partidului, — trebuie să recunoaştem că pe cel care locuieşte intr-un apartament îl interesează, înainte de toate, modul în care-i sunt satisfăcute necesităţile de trai şi abia apoi tehnica şi materialele din care este realizată construcţia. Intr-o hală de fabrică vor fi importante, în cele din urmă, condiţiile pe care hala le creează procesului de muncă, adaptabilitatea ei la o nouă tehnologie etc. Introducerea noului trebuie privită şi sub acest aspect al finalităţii, al construcţiei terminate, în corelaţie cu desfăşurarea vieţii, a odihnei şi a muncii. In acest domeniu mai sunt multe de făcut şi e necesar să lucrăm repede, deoarece, cu cît construim mai mult, cu atît trebuie să construim şi mai bine. Cu toate că nu avem o tradiţie în construcţia de oraşe şi uzine, în ultimii zece ani s-au obţinut realizări deosebit de importante. Din studierea cu atenţie a concluziilor ce rezultă din aceste realizări, din analiza felului în care construcţiile au corespuns scopului, pot rezulta învăţăminte extrem de folositoare. In loc ca proiectarea unui dispozitiv să fie bazată numai pe literatura de specialitate, ar trebui permanentizată şi generalizată examinarea comportării unor dispozitive asemănătoare, realizate anterior. Dacă s-ar fi procedat astfel, am fi putut constata că luminatoarele din halele cu utilaje ce degajă fum, după un scurt timp devin opace. Din acel moment, iluminarea interioară se bazează exclusiv pe procedee artificiale. Aşa stînd lucrurile, ce ne împiedică oare să prevedem de la început iluminarea fluorescentă, procedeu modern, eliminînd astfel construcţia costisitoare a luminatorului şi cheltuiala ce rezultă din pierderile de căldură, inerente la o construcţie cu geamuri. I.S.C.A.S. intenţionează să organizeze studii de teren pentru a evita pe viitor aceste neconcordanţe între realitatea de pe şantiere şi cercetările teoretice. Nu trebuie neglijat nici rolul hotărîtor al sarcinii organizatorice, care revine forurilor de coordonare. Astăzi, munca de studii şi cercetare în construcţii se desfăşoară pe mai multe planuri. Precizarea mai hotărîtă a domeniilor de activitate, delimitarea mai fermă a preocupărilor, organizarea colaborării şi urmărirea introducerii în viaţă a rezultatelor, se cuvine să constituie preocuparea de căpetenie a forurilor coordonatoare. Aşa cum sîntem organizaţi, fiecare colectiv de muncă reprezintă roţile unui mare angrenaj. Nu vom putea realiza nimic de unul singur sau acţionînd în contratimp. Plăcile autoclavizate, de care amintea tovarăşul ing. Zoltán Gyali în articolul său, şi care reprezintă un succes al I.N.C.E.R.C. au fost definitivate ca prototip încă de acum patru ani. Dacă ele au fost introduse în producţie de abia în anul 1960, aceasta se datoreşte lipsei de orientare şi de perspectivă pe care a manifestat-o fostul Minister al Construcţiilor şi Materialelor de Construcţii. Este necesar ca rezultatele cercetărilor să fie analizate operativ de forul coordonator, C.S.C.A.S., cele valoroase să fie imediat introduse in practică, iar cele care nu-şi justifică utilitatea să fie la fel de operativ respinse. Orice problemă rămasă în suspensie un timp îndelungat nu ajută nici producţiei, nici cercetării. Se înţelege, desigur, că este vorba aici de spirit de răspundere, de fermitate. In încheiere, aş dori să arăt că rezultatele obţinute în construcţii ne îndreptăţesc să atribuim studiilor şi cercetărilor ştiinţifice un rol important. Acest rol trebuie consolidat şi aceasta nu depinde decât de felul în care colectivele de cercetători vor înţelege să abordeze studiile majore cu eficacitate economică maximă, de felul cum vor şti să se debaraseze de preocupările secundare, neesenţiale, mărunte, în sfîrşit, de felul în care vor şti să-şi sincronizeze activitatea. Lungimile de undă ale sufletului omenesc (Urmare din pag. 1-a) arătăm în lupta pe care ei o dau pentru a se realiza, în nişte condiţii cu totul favorabile, de altfel. Noi nu mergem pe şosele asfaltate. Noi nu mergem totdeauna pe şosele, cîteodată începem să facem şosele acolo unde niciodată nu a fost drum şi abia, după aceea, le asfaltăm. Dar tocmai acesta este specificul nostru, curajul de a înfrunta terenuri unde încă nu a existat drum Şi acest curaj îl au, in fiecare zi, şi pretutindeni, oamenii muncii, şi trebuie să-l aibă şi scriitorii noştri atunci cînd se găsesc în faţa greutăţilor. Pot spune că este o mare bucurie pentru noi că pe acest drum al construcţiei unei vieţi noi în ţara noastră, umăr la umăr, pătrunşi de aceleaşi convingeri, de acelaşi entuziasm, în afară de români sînt şi minorităţile naţionale. Ceea ce trebuie să facem noi, ca scriitori, din acest punct de vedere, este să cimentăm cît mai mult legătura dintre toţi aceşti oameni deosebiţi prin limbă, dar uniţi prin idealuri şi prin ideile noi de care s-a pătruns conştiinţa lor. S-a ridicat la consfătuire problema traducerilor reciproce. Cred că este un lucru foarte important şi că trebuie să acordăm din ce în ce mai multă atenţie acestei cunoaşteri reciproce prin traduceri. Dar mai cu seamă, o lege a vieţii noastre este de a contribui prin creaţia literară ca să se desăvîrşească tot mai mult minunata politică pe care a realizat-o Partidul nostru în acest domeniu. Nivelul artistic al operelor noastre trebuie să fie preocuparea de fiecare zi a fiecăruia dintre noi şi mai ales problema tinerilor scriitori. Limba, spre deosebire de alte mijloace de construcţie, are posibilităţi cu totul şi cu totul infinite. Cărămizile sunt paralelipipedice şi le poţi aranja numai intr-un anume fel. In privinţa cuvintelor, există, insă, posibilităţi nenumărate. Dar vorbele, aranjate între ele oricum, nu dau nici un rezultat. Secretul limbii nu constă în aceasta, să amesteci cuvintele şi să le combini în fel şi chip, ci să găseşti noi combinaţii de cuvinte, noi legături precise pentru lucrurile noi pe care le-ai observat în realitate. Numai în sensul acesta limba scriitorului poate să progreseze şi poate să aducă un plus de cunoaştere , numai in măsura în care scriitorul a văzut ceva nou şi nu i-au ajuns expresiile curente şi a trebuit să facă un efort special pentru ca să spună ceea ce trebuie să înţeleagă un om care nu vede in mod obişnuit ceea ce stă în faţa lui. Trebuie să punem mare greutate pe simplitate. Unul din defectele esenţiale ale începătorilor în ale literaturii e tocmai faptul că ei caută să devină complicaţi, să complice lucrurile. Din acest punct de vedere, ar trebui, cred, urmărită evoluţia celui mai mare poet al nostru, Eminescu. In tinereţe, Eminescu avea expresii foarte complicate, imagini foarte complicate. Pe măsură ce a evoluat, poezia lui a ajuns la nişte formule din ce în ce mai simple, din ce in ce mai clare. Şi, poate, scrisului artistic îi mai este necesară — aşa cum arăta la consfătuire şi maestrul Arghezi — şi strălucirea care, adesea, în ultimă instanţă, rezultă din această simplitate. Consfătuirea tinerilor scriitori a adus, între altele, şi un vînt proaspăt care să risipească o anume atmosferă de jenă şi timiditate ce se observă la unii critici tineri. Noi avem obligaţia de a spune cu curaj, pe faţă, ceea ce gîndim despre o operă literară. Un mare neajuns al criticii şi al Uniunii scriitorilor e că îi neglijează în general pe scriitorii din provincie. Atenţia redusă s-a acordat, de asemenea, cercurilor şi cenaclurilor literare. Cred că a neglija cercurile şi cenaclurile literare înseamnă a neglija izvorul de unde porneşte literatura noastră, de unde pornesc viitoarele forţe ale scrisului nostru şi că, atît conducerea Uniunii, biroul ei, cît şi comisiile noastre, cea de tineri scriitori mai ales, ar trebui să se ocupe de cercurile şi cenaclurile literare. Trebuie dusă o muncă susţinută de descoperire a tinerilor talente şi toate revistele literare trebuie să facă eforturi mult mai mari pentru a promova fenomenele noi care se ivesc în literatura noastră prin operele acestor scriitori încăneconsacraţi. Consfătuirea tinerilor scriitori s-a ţinut într-o perioadă în care noi ne apropiem de data cînd vom sărbători a 40-a aniversare de la înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia. Cred că spiritul de partid, care arde în fiecare şi care ne luminează tuturor drumul, ne face de fie acum să ne gîndim cum vom întimpina această mare sărbătoare, care nu este numai a comuniştilor, ci a Întregului popor, şi, pentru ca toate lucrurile acestea să reuşească, fiecare dintre noi trebuie să depună eforturi maxime şi în ceea ce priveşte creaţia şi în ceea ce priveşte munca sa obştească. MIHAI BÃDESCU Palatul luminii EREMIA ION (Concursul nostru de fotografii) Ce mai este nou ? OAMENI CARE SURIDE -* O COMUNA Golăneşti, • pe cîmpie, una dintre comunele raionului Roşiorii de Vede. Acum ■* scurtă vreme am fost pe această cîmpie, am cutreierat satele ei, i-am cunoscut oamenii. La Golăneşti m-au dus oamenii să văd un lucru, care mie mi se părea de necrezut. O bucată mare de pămînt ars, împietrit şi negru, cum e cărbunele. Era chiar cărbune şiera de-o duritate nemaipomenită, scobeai în el şi nu-l găureai. Acolo, pe focul acela, pe care colectiviştii îl păstrează intact, ca să-l arate acelora ce nu-i cred, au fost cîndva uriaşele hambare ale unuia Dimapol, coşcogea moşierul, in 1907, răscoala le-a găsit doldora de grîu. Ţăranii le-au dat foc. Ţăranii flămînzi şi disperaţi le-au prefăcut în vîlvătăi... griul a ars, , s-a înnegrit in pămînt, apoi, l-a pietrificat timpul. Am vorbit acolo, copleşit de prezenţa peremptorie a acelui negru monument al răscoalei, cu doi copii. Copiii au astăzi cam la şaizeci de ani. Erau, în 1907, copiii lui Nete Sima. Pe Nete Sima, la o săptămină după sugrumarea răscoalei, l-au scos jandarmii din casă şi l-au dus să-l împuşte. El şi-a luat şi copiii : Marin de-a stingă, Constantina de-a dreapta. Jandarrrfii l-au somat să trimită copiii acasă. Nete n-a vrut : de ce să rămină orfani ? Aşa că jandarmii au tras în el, l-au rănit, iar Nete a strigat : — Mai trageţi unul, fraţilor, nu mă chinuiţi ! Omorîţi-mă de tot... Jandarmii l-au omorît de tot. Copiii trăiesc şi astăzi. Sînt colectivişti. Petecul acela de grîu carbonizat se află chiar pe pămîntul uneia din cele trei gospodării agricole colective ale comunei Podul şi hambarele de acasă ale lui Marin şi ale Constantinei sînt astăzi pline de bucate. Marin şi Constantina plingeau cind vorbeau despre moartea lui Nete. Manu şi Constantina n-au uitat nimic. Nu uită nici cui îi datoresc ei realizarea acelui vis copleşitor, care aproape o jumătate de secol p mocnit în taina tragică a griului ars şi pietrificat în pămînt. Aşa-mi spuneau ei mie, că nu uită cui se cuvine să-i mulţumească. — Cui ? — Comuniştilor. Acestui răspuns i se asociază şi Radu Gheorghe. Imi amintesc de el. Radu Gheorghe ridea de el însuşi. Acum petru ani, cind s-a născut la Golăneşti prima gospodărie, nici n-a vrut să audă de una ca asta. Era negru la faţă, umbla încruntat totdeauna, tăcut şi ursuz. Zicea doar atîta : — Păi de ce ? Copiii sînt mărunţi, ei nu pot munci. Ce-o să le dau de mîncare, dacă muncesc numai eu şi nevastă-mea ? Acasă mă mai ajută şi ei... — Păi și dacă nu te-nscrii... V-ajung vouă trei pogoane? La gospodărie o să ai o mie. Copiii o să-i dăm la şcoală, o să-i facem socotitori sau mecanici... (Nu uitaţi să vă gindiţi cum au trăit ceilalţi copii, copiii lui Nete, o jumătate de secol...). Acuma Radu Gheorghe rîde. Zice că pe atunci nu se gîndise bine. Pe urmă şi-a dat seamă de asta, cînd a intrat totuşi in gospodărie. Cit despre copii... Unul dintre ei, Marin, e aproape să se însoare. Eu întreb : — Şi unde va locui Marin, cînd se va căsători ? — Păi nu-i fac eu casă şi lui ? (Căci şi-a făcut şi pentru el una, anul trecut). Ţigla chiar i-am şi luat-o. Locul i-l dă gospodăria. Muncesc eu, mai munceşte şi el, şi pînă se însoară, gata casa ! Aşadar, pînă să intre în gospodărie, Radu Gheorghe umbla incruntat totdeauna, tăcut şi ursuz. Işi repezea prietenii, se ascundea de ei, la „bună-ziua" abia răspundea. Dumneavoastră veţi spune : ,,Dar te repeţi !'' Poate, lată însă de ce. Am umblat multe zile prin satele acelei cîmpii, multe zile şi nopţi am privit în sufletul acelor oameni. Unii erau veseli, optimişti, ochii lor rideau aproape întotdeauna, glasul lor răsuna reconfortant, pe ogoare sau pe uliţi, în văzduhul, pulverizat cu aur şi plin de mirosul gutuilor, al toamnei nemaipomenit de tîrzii. Erau însă şi alţii, al căror chip, al căror umblet şi ale căror priviri semănau foarte mult cu acelea ale lui Radu Gheorghe, de acum 4 ani. Era un contrast izbitor de la prima vedere, acest contrast alcătuia dominanta vieţii efervescente pe care o cercetam. Cei veseli, cei optimişti, erau colectiviştii, ca şi Radu Gheorghe de astăzi. Ceilalţi ? Dar e limpede ! Un anume răspuns m-a făcut să văd asta. Răspunsul pe care Anghel Stanca din Dobroteşti i l-a dat odată, prin surprindere, lui Frăţilă Ion, colectivist vechi dintr-o comună învecinată, Belitori : „ Uite ce e ! Ca s-o scurtăm ! Ce vreţi voi, mă, de la mine ? Vreţi să mă lămuriţi voi, mă ? Pe mine ? ! Crezi că eu nu văd, mă ? Eu nu ştiu ? Mă mai luară iezi şi nişte tovarăşi , că gospădăria şi-a cumpărat un Zis, că alde Cutare şi-a luat motocicletă, că s-a înscris şi Dobre, că s-a înscris şi Cioban... Da’ ce, mă, eu sînt chior ? In atîţia ani n-am văzut eu că e mai bine în gospodărie ? Da’ dacă nu-s gata ? ! Nu sint eu gata ! Aşa cum nu fusese „gata" nici Radu Gheorghe acum patru ani. E un răspuns pe care activiştii de partid, agitatorii voluntari şi colectiviştii il auzeau deseori, ca şi mine, în zilele cit am cutreierat cîmpia. Şi desigur îl mai aud şi astăzi uneori. Am înţeles în clipa aceea un lucru care mi-a răsturnat multe din experimentele mele de „romancier", implicit psiholog. Ce motive avusese cîndva Radu Gheorghe ca să considere pe atunci că „încă nu e gata" ? Nici unul temeinic, după cum mi-a mărturisit el însuşi, de astă dată rîzînd, nici un motiv care să vină în conflict cu esenţa lucrurilor. După ce decenii de-a rîndul răbdase de foame, îşi dorea desigur şi el o viaţă mai bună, aşa că'n începuse să o vadă la ceilalţi pomei... din alte comune. ii oprise numai o teamă nelămurită, teama aceea de „necunoscut", infuzată secole de-a rindul, cu o criminală subtilitate demagogică, in sufletul ţăranilor noştri. II opriseră zvonurile tendenţioase, îl opriseră intrigile unora. Aceleaşi „motive", după cum aveam să aflu mai tîrziu, îl rodeau (căci acesta este cuvîntul) şi pe Anghel Stanca. Nevasta lui se certase cu nevasta lui Gheorghe Pisică, vecin şi colectivist — şi de aici, această luptă surdă in sufletul oscilant al lui Stanca. Rîdeţi — nu-i aşa ? Dar el însuşi, Anghel Stanca, după numai cîteva zile, cind a venit singur cu cererea de inseriere, avea să ruda. Era acum schimbat, era alt om. Ochii lui căprui aveau cîteodată scînteieri de aur, ca ale toamnei, obrajii îi erau netezi, ca ai lui Radu Gheorghe din Golăneşti, nu mai avea nimic forţat în gesturi, nimic ascuns în priviri. Omul acesta, imbrăţişind în sfîrşit modul de viaţă al colectiviştilor, care altminteri il atrăgea mai demult, se eliberase dintr-un coşmar. Şi încă ceva care, după părerea mea, merită a fi analizat. Toţi oameni aceştia, in momentul in care, „gata“ fiind, vin cu cererea de inscriere, devin ei înşişi, fără să-i oblige nimeni, nişte înflăcăraţi agitatori pentru cauza transformării socialiste a agriculturii. Căci iată ce l-am auzit pe Anghel Stanca, spunindu-i preşedintelui, îndată după înscriere : — Am eu pe unul, vreau să-l aduc la noi, în gospodărie. Nu-ți spun cine e, că vreau să-l aduc eu. Pînă diseară-i aici, vine cu cererea, am eu grijă de el... Procesul acesta, în ansamblul său, durează de ani de zile. El deci și-a atins în mod natural apogeul, alimentat fiind de către rezultatele categoric şi evident superioare ale muncii colective a pămîntului şi de către transformările din conştiinţa oamenilor de la sate, ca o consecinţă tocmai a acestor superioare rezultate obţinute zilnic prin intervenţia raţiunii, a mecanizării muncii, a electrificării şi amobilelor de furnir, a podurilor pline de griu, a motocicletelor şi a cărţilor de la căminul cultural, ca şi a altor factori înrudiţi. Aşa s-a ajuns ca, numai la cîteva luni de la căderea toamnei, majoritatea raioanelor din regiunea Bucureşti să fie colectivizate pe întregul lor cuprins. Aşa am ajuns să aflu că în regiunea Bucureşti n-au mai rămas necolectivizate în întregime decit cîteva raioane, insumînd însă numai patru la sută din suprafaţa totală a cimpiei pe care am străbătut-o. Dar chiar şi înlăuntrul acestor raioane, unde procesul e în plină desfăşurare, raportul dintre elementele cele noi ale vieţii şi cele vechi e in mod covîrşitor în favoarea celor dinţii. Judecind, aşadar, după toate aceste fenomene, cred că e foarte posibil ca, in curînd, cineva cu chipul radios şi cu privirile limpezi, cineva care astfel să reprezinte imaginea globală şi simbolică a tuturor ţăranilor muncitori din cîmpia aceasta, deveniţi colectivişti pînă la unul, să ne anunţe, surizind : întreaga regiune „e gata“ ! Şi cred că nimeni (în afară de duşmani, zi de zi înfrînţi prin faptele noastre), n-ar avea nimic împotrivă dacă acel Cineva ar fi unul dintre zecile şi sutele de activişti anonimi, care au semănat în sufletele oamenilor de pe cîmpie boabele de lumină ale partidului. Aşa cum s-a întimplat intr-o zi şi in Regiunea Dobrogea, Ben Corlaciu sassssssa.■■■u,„ ——-^rrrr, a.". .. """" SPORT remnee. OPILUL nostru cel mai drag,fotbalul, aflat deocamdată într-o convalescență pe care o dorim cît mai scurtă, nu ne lasă să dormim. Anotimpul păturilor pe genunchi și al zăpezii aruncate cu dărnicie din magaziile cerului întîrzie. Din cauza aceasta, federaţia respectivă, schimbîndu-şi medicii de minge şi căutînd soluţii cît mai bune, a invitat, şi bine a făcut, cîteva echipe străine pe stadioanele noastre. E drept că n-au fost aduse stele de mărimea întîia, dar şi rodajul automobilelor are regulile sale. S-a pornit cu viteza primă, adică modest. In continuare, seniorii au plecat în Brazilia. Tot săptămîna aceasta, Rapid trece Marea cea neagră şi se va opri în Turcia unde va susţine 6 partide. Lotul de tineret are şi el în perspectivă un turneu peste graniţă şi se antrenează în continuare. Nu putem decît să aplaudăm. O călătorie dincolo de hotarele ţării nu înseamnă numai o spirală turistică făcută de unsprezece inşi (plus rezervele şi antrenorii) cu avionul sau cu trenul în jurul globului sau numai pînă în vecini. Este niţel vorba şi de prestigiul fotbalului din republica noastră, este vorba şi de a se încerca mai devreme garniturile de mîine, de a le pune în faţa unor adversari posibili. Personal, cred că sportul de performanţă trebuie făcut tot timpul anului, dacă se poate ziua şi noaptea, fără întrerupere. (Evident, exagerez puţin, dar cititorii mă vor înţelege). Un asalt permanent, cu toate mijloacele. Temperamentul jucătorilor noştri însă trădează cîte o dată intenţiile cele mai bune ale celor ce veghează ca destinele sportului cu balonul rotund din România să devină fericite. Este vorba de o oarecare lene, de o oarecare placiditate pe care nu ştiu cînd şi nu ştiu cum o vom scoate din muşchii fotbaliştilor. Plecarea reprezentativei Capitalei în patria driblingului şi a fentei nu trebuie însoţită, la data la care ne aflăm, de ambiţii nemăsurate. Să nu se ceară componenţilor reprezentativei Bucureştiului să se întoarcă în ţară cu rezultate uluitoare. Ar fi şi foarte greu şi dăunător. Călătoriile de studii au ca unic scop învăţarea mijloacelor noi de a dirija balonul rotund către poarta adversarului. E timpul să ajungem din urmă pe unii poate mai talentaţi decît noi, dar nu superiori, pentru că aşa cum se ştie , nimeni nu s-a născut savant şi nu poate să rămînă savant dacă nu învaţă în permanenţă. Există primejdia unor meciuri epuizante (se ştie ce face ambiţia), a programării lor la distanţe prea mici. Evident că dacă am auzi că brazilienii au fost entuziasmaţi de Constantin (şi nu vedem de ce n-ar fi) sau că nu ştiu unde şutul lui Ene II a dat de lucru panterelor sudamericane în chiloţi care păzesc porţile de 7 metri, ne-am bucura foarte mult. Un singur lucru n-am voi să se întîmple : ca la întoarcere să vedem pe stadioane jucători extenuaţi sau blazaţi, acuzînd o oboseală ce trebuie pusă în socoteală încă de pe acum. Atenţia cea mai mare a antrenorilor trebuie îndreptată întîi spre şcolarizarea fotbaliştilor noştri şi apoi către o atentă planificare a curbei de efort. O folosire justă a tuturor jucătorilor trimişi peste hotare se impune cu necesitate. Nu e recomandabil ca în goană după rezultate să-l transformăm, de pildă, pe Bone sau pe Pîrcălab în voiajori sau în spectatori singulari ai unor meciuri de antrenament. Cu aceste observaţii scurte făcute, să ne bucurăm şi să fim recunoscători federaţiei de fotbal pentru măsurile luate, urînd tuturor celor ce ne reprezintă, mai departe sau mai aproape de graniţele ţării, voiaj plăcut, sănătate, succese cîte s-ar putea, îndemnîndu-i să stea pe-acolo, pe unde se duc, cu ochii mari, cum se spune, pentru ca la primăvară să-i aplaudăm şi să începem să credem că renaşterea fotbalului nostru a început chiar din anul 1961. Eugen Barbu : Microfo etoni Jt M treabă cu directorul Teaimerului de operă și balet. Aşa »» cum se cuvine, mă adresez portarului, ii arăt legitimația... — Maestre, zice, vă dau numaidecit pe cineva care să vă conducă. Un flăcău năltut dar vinos spală scările tn preajmă. — Maestre — strigă portarul — fii bun şi-l condu pe maestrul pină la lift, să nu se rătăcească pe aici. Bâietanul lasă căldarea şi peria şi mă îndrumă cuviincios spre uşa ascensorului. — Ştiţi La direcţiune? — Parcă... — O să vă vină greu singur... Maestre — i se adresează unui cetăţean cu paltonul pe umeri care tocmai băitea un tact cu luleaua într-o fereastră — mergeţi cumva la trei ? — O, desigur... — N-aţi vrea să-l conduceţi pe maestrul la direcţiune ? — Vai, dar de ce nu oare ? Poftiţi, vă rog ! La ieşirea din lift, maestrul cu luleaua s-a intilnit insă pe neaşteptate cu un alt maestru, cu barbişon, şi s-au Îmbrăţişat, îndelung. Intr-un mnic strigăt fericit, rostit de amindoi odată — deşi pe note diferite. ..Maestre!“. Al meu mi-a făcut un semn prietenos peste umărul prietenului, arătindu-mi cu pipa o femeie un halat albastru : — Luafi-va după maestra, că ajungeţi unde trebuie. Maestra avea insă treabă cu clipa de praf la rama unei oglinzi şi mi-a indicat din deget încotro să mă îndrept singur. Directorul era reţinut puţin într-o şedinţă. —Maestrul e cu maeştrii, mi-a explicat secretara, poftindu-mă politicoasă să iau foc. — Cu care din ei ? am întrebat, uşor îngrijorat. — Regizorii și scenografii., — Atunci... pină se termină şedinţa m-aş duce pe la secretariatul literarmuzical. — A, nu, maestrul e plecat pină la Filarmonică. — O fi in schimb maestrul referent — mi-am îngăduit sfios a-mi da o părere. — Nu, nu, maestrul referent e înăuntru, la şedinţă. — Mă rog, tot aveam treabă pe la bibliotecă, îl găsesc pe bibliotecar ? Ce ziceţi ? — Cred că da. Totuşi mai bine să-i dăm un telefon, ioane — îi spune unei persoane cu şapca in mină, care tocmai intrase — te las o clipă aici, mă duc la studiile muzicale, maşina ta tot nu pleacă pînă nu se termină ședința. Dă un telefon și întreabă de bibliotecar. — Alo — zice provizoriul înlocuitor de secretară — bibliotecarul e acolo ?. . Dumneavoastră sinteţi, maestre ?... Este aici un maestru de la un ziar care a venit la maestrul, la direcție, dar acesta e în şedinţa cu maeştrii şi de aceea maestrul ar vrea să vină la bibliotecă... Se poate?... Mersi !... — Poftiţi, maestre. Şi mă conduce îndatoritor pe culoar, îl zăresc pe un vechi activist sindical. L-am cunoscut în urmă cu ani, la un congres. Ne salutăm cu voioşie. — Ce faci, maestre ? — il întreb. Omul meu mă privește lung. — Te-ai angajat la noi, tovarășe ? — Nu, frate — tresar eu — slnt In trecere... Și ne-am strlns mlinile cu o efuziune particulară, fără să ne dăm bine seama de ce... V. s.