Contemporanul, iulie-decembrie 1961 (Anul 15, nr. 27-52)

1961-07-07 / nr. 27

Nr. 27 (769) proletari din toate ţările, uni­ţi-văl SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 7 iulie 1961 • 8 pagini 50 bani DEZVOLTAREA AGRICULTURII I­­­­NTREGUL popor a luat cunoştinţă de noul document-program Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu- Dej asupra mersului în­deplinirii Directivelor Congresului al III-lea al partidului privind con­struirea socialismului la sate şi dezvoltarea agriculturii. Cooperativizarea agriculturii, în­făptuită în linii generale în 1960, înaintează cu succes. La începutul lunii iunie a acestui an — se arată in Raport — agricultura socialistă cuprindea 83,1 la sută din suprafaţa agricolă şi 85,3 la sută din supra­faţa arabilă a ţării. După Dobrogea complet colectivizată din 1957 — precizează Raportul — a doua re­giune complet colectivizată este regiunea Bucureşti, regiunea cea mai mare din ţară, cuprinzînd cca. 12 la sută din numărul total al fa­­miliilor ţărăneşti şi peste 16 la sută din suprafaţa arabilă a ţării. Plenara prezintă noi date cu pri­vire la producţiile superioare în gospodăriile socialiste, datorită ridi­cării neîncetate a nivelului lor agro­tehnic, înzestrării cu utilaje şi maşini, datorită aplicării cuceririlor ştiinţei şi tehnicii înaintate, dato­rită ajutorului multilateral, hotărî­­tor, al statului socialist. Deşi anul trecut au fost condiţii climatice nu tocmai favorabile, unităţile socia­liste au obţinut recolte medii supe­rioare gospodăriilor individuale. In anii 1959—1960, producţia totală a­­gricolă, comparativ cu anii 1957— 1958, a crescut, în procente, cu 13 la grîu, cu 12 la porumb, cu 94 la floarea-soarelui, cu 19 la lapte, cu 13 la carne, cu 11 la lînă. Ca ur­mare, oamenii muncii de la oraşe şi sate se hrănesc şi se îmbracă tot mai bine, îşi construiesc locuinţe, îşi cumpără mobilă, aparate de ra­dio şi televiziune, îşi ridică necon­tenit nivelul de trai material şi cul­tural. Izvoarele bogăţiei colective, după expresia lui V. I. Lenin, ţîş­­nesc tot mai puternic şi din ele se revarsă o viaţă civilizată, demnă de epoca socialismului. Bilanţul succeselor demonstrează elocvent superioritatea marii agri­culturi socialiste, justeţea politicii partidului. Raportul arată că există condiţii favorabile pentru a înde­plini înainte de termen sarcina tra­sată de Congresul al III-lea , faţă de 1959, producţia agricolă să crească cu 70—80 la sută în 1965 şi de a­­proximativ trei ori pînă în 1975. Prin aplicarea şirului de măsuri, preconizate în Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, trăsăturile civilizaţiei socialiste vor deveni ca­racteristice, predominante şi în viaţa satelor. Profund întemeiat din punct de vedere ştiinţific şi economic, chibzuit gospodăreşte, documentul arată concret cum trebuie dezvol­tată producţia agricolă. Printre sar­cinile principale : — Sporirea considerabilă a pro­ducţiei de cereale, mai ales de grîu şi porumb, astfel ca pînă în 1965 să producem, anual, în condiţii clima­tice normale, 14—16 milioane tone . — Creşterea efectivelor de ani­male pînă în 1965 la 5,8 milioane bovine şi 13 milioane ovine. — Extinderea viţei de vie şi a po­milor la cîte 300.000 ha. fiecare, pe terenuri improprii culturii cereale­lor. — Fertilizarea solului şi sporirea suprafeţei arabile. — Irigarea, într-o primă etapă, a 1.000.000 ha. teren în Cîmpia Du­nării, pe care se va cultiva mai ales porumbul. — Dotarea în continuare a agri­culturii cu tractoare şi maşini agri­cole, ajungîndu-se în 1965 la 100.000 tractoare, peste 70.000 semănători, 43.000 combine de cereale păioase, peste 8.000 combine de porumb şi altele, pentru ridicarea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole, ex­tinderea mecanizării în legumicul­­tură, pomicultură, viticultură şi zootehnie. — îmbunătăţirea activităţii de cercetare ştiinţifică în vederea spo­ririi contribuţiei institutelor ştiinţi­fice la soluţionarea celor mai impor­tante probleme ale creşterii produc­ţiei agricole. — Pregătirea numărului de cadre de specialişti necesare agriculturii: 12.000—13.000 cadre cu studii supe­­rioare ; 35.000—40.000 cadre cu stu­dii medii, 60.000 mecanizatori. Toate acestea pe fundalul Înche­ierii procesului de colectivizare a agriculturii pînă în 1965. Un rol deosebit revine oamenilor de ştiinţă din agricultură. Plenara atrage atenţia institutelor de cerce­tare, staţiunilor experimentale, cer­cetătorilor că au datoria să-şi în­drepte eforturile spre soluţionarea problemelor puse de practica agri­colă , extinderea şi aprofundarea cercetărilor în domeniul ameliorării plantelor şi producerii de sămânţă de sol, elaborarea sistemelor de măsuri agrotehnice pentru principa­lele zone pedoclimatice, stabilirea agrotehnicii culturilor de cîmp iri­gate, îmbunătăţirea raselor de ani­male şi crearea de noi rase de înaltă productivitate. Tot pe acest plan, se subliniază că o sarcină de cea mai mare răspundere a cercetătorilor ştiinţifici, a proiectanţilor şi con­structorilor de maşini agricole este aceea de a perfecţiona continuu ti­purile actuale de maşini şi de a rea­liza altele noi, la nivelul tehnicii mondiale. De asemenea, necesitatea de a organiza, pe baza unui plan unic de cercetare ştiinţifică, o acti­vitate sistematică, înlăturîndu-se paralelismul şi dispersarea cadrelor. Toate datele Raportului conduc la concluzia că ofensiva socialismului continuă biruitor şi la sate, că ma­rea agricultură socialistă îşi demon­strează superioritatea şi se dezvoltă în ritm susţinut. Programul, elabo­rat de Plenară şi primit de oamenii muncii cu certitudinea că va fi în­deplinit şi depăşit, constituie un a­­devărat ghid spre belşug şi bună stare. c. Au început examenele de maturitate. Elevi ai şcolii medii nr. 22 „Gheorghe Intr-un „colocviu" după examen Lafăr" din Capitală. \\ UNIVERSUL POEZIEI MIŞTI C­RED că niciodată nu eşti în stare să vor­beşti despre sensul profund al poeziei, dacă nu cunoşti limba în care e scrisă. E ceea ce m-a tulburat mult când am plecat spre Romînia, pentru a par­ticipa la discuţia despre poezie. Cunoscînd poezia romînească nu­mai din traducerile în limba rusă, îmi puneam întrebarea dacă voi înţelege întrutotul pe tovarăşii mei romîni, gîndurile şi în­doielile lor, preocupările lor co­tidiene, succesele lor. Şi mă mai întrebam dacă pentru ei vor fi in­teresante modesta mea experienţă, neliniştile şi bucuriile mele, adică acel cerc de probleme în care exist ca poet. Căci şi ei mă cunosc parţial, indirect, din traduceri. Trei zile şi trei nopţi am trăit nu în Romînia, nu în oraşul Bucureşti, ci într-un fel de stat sui generis, plin de frumuseţe, care se numeşte poezia romî­nească. Am ascultat glasurile ce­lor mai buni poeţi ai ţării. Erau emoţionate, înflăcărate, pline de măiestrie. Oamenii care guver­nează acest univers al poeziei ro­mâne nu se gîndesc la ei, ci la po­porul lor şi la viitorul aces­tuia, la felul în care ar putea să înfăţişeze cît mai profund, cît mai veridic şi mai măiestru munca şi sufletul poporului. M-am con­vins repede de acest lucru şi, de aceea, pentru mine a fost deose­bit de interesant să-i ascult pe poeţii romîni şi deosebit de uşor să mă înţeleg cu ei. Cred că, din acest punct de vedere, înţelegerea a fost reciprocă. S-a petrecut şi un alt proces: versurile romîneşti, pe care le cunoaştem numai de pe hirtia ti­părită, au strălucit acum pentru mine cu flacăra vie a ochilor ome­neşti vii şi pătrunzători, au răsu­nat cu un glas viu şi emoţionat, s-au îmbogăţit cu o respiraţie fier­binte şi cu bătaia inimii. Aceasta, deoarece poezia romînească este profund umanistă, este poezia omului, a luptei lui pentru o viaţă mai bună, a sufletului său com­plex şi bogat, a credinţei lui în viitor. Cînd am văzut ţara şi poporul, după întâlnirea prietenească, înflă­cărată şi rodnică cu poeţii — tăl­măcitorii gândurilor poporului — orice urmă de încordare şi de ne­linişte dispăruse.­ Deveniserăm cu­noştinţe apropiate. Iar acum, cînd adaug impresiile despre această discuţie primelor impresii directe despre poporul român, pot spune cu convingere : cred în poezia ro­mînească, în viitorul ei, în direc­ţia şi unitatea ei. Ea reflectă esen­ţialul din viaţă, şi cu cît vor ră­suna mai multe glasuri în poezia romînească, cu cît aceste glasuri vor fi mai variate, cu cit naanţele lor vor fi mai diverse şi mai originale, cu atît mai bogată, mai profundă şi mai consistentă va fi istoria pe care ea o creează, — is­toria timpului și a poporului ei. Margarita Aligher Tradiţia „Contemporanului“ a CMU­ic, contem­poranul nostru de as­tăzi se apleacă asupra paginilor ilustrului său înaintaş, care apărea la Iaşi, în primele zile , ale lui Iulie 1881. Acum 80 de ani... Distanţa — în definitiv, o viaţă de om — nu pare prea mare. Şi totuşi, cînd din zilele noastre ne întoarcem spre acel trecut, depăr­tarea ni se pare infinit mai mare decît ne-o arată calendarul, retro­spectiv. Parcă au trecut mai multe secole, într-atît de profund schim­bată e ţara, rînduielile ei, viaţa poporului. Acum 80 de ani, Contemporanul apărea ca un fascicul de lumină vie, solară, sterilizînd—acolo unde şi cît putea pătrunde—mlaştina obscuran­tismului şi a misticismului, revelînd „monstruozităţi ştiinţifice şi lite­rare“ şi întorcînd pur şi simplu pe dos felurite somităţi şi protipen­­dade culturale ridicate pe picio­roange de plagiat şi găunoasă im­postură , împrăştiind întunericul de iatac oriental sau obedienţa de roabă a statutului femeii, sfrede­lind, mai apoi, înseşi craterele unei ideologii pe cît de reacţio­nare pe atît de salonard lustruite : cea a „Junimei“ de sub pontilatul lui Titu Maiorescu. Expresie a noilor forţe care apă­reau în arena istoriei — cele ale clasei muncitoare — Contempo­ranul răspundea, în acest ultim pătrar al veacului în care avusese loc şi 48-ul şi Comuna, unei ne­cesităţi dialectic determinate. Ma­terialismul — în speţă darwinismul — făcea parte, el cel dinţii, dintre „cunoştinţele cîştigate în privinţa lumii" a căror „împrăştiere cît mai mare“ era „folositoare patriei noa­stre“, după cum „pentru a mîntui cultura noastră ştiinţifică de o decădere şi mai mare", revista îşi făcea un imperativ din a lupta „fără milă în contra ignoranţei şi şarlatanismului“. „Producţiunile şti­inţifice greşite“ şi manualele de şcoală „rele“, rău întocmite, con­stituiau o altă ţintă a luptei ce se anunţa „înverşunată". Aşa a şi fost. In primii ani ai existenţei sale, — repede intrat nu numai în conştiinţa, dar şi în stima, crescîndă, a opiniei publice.­­ Contemporanul a înregistrat ră­sunătoare succese în „smulgerea măştilor“ de pe multe chipuri hide de proşti solemni sau şarlatani, a zguduit nu puţine cariere universi­tare şi a făcut să fie aruncate la coş o sumedenie de manuale şco­lare. Invăţămîntul a constituit o preocupare consecventă a revistei în cei 10 ani cît a apărut. In mai multe numere din anul 1888, Contemporanul consacra un şir de articole Asupra învăţămîntului la noi, constatînd, între multe alte rele, nu numai că bugetul armatei era ,,de trei ori mai mare decît al instrucţiei“, dar şi că acel „oare­care lustru de învăţămînt" se făcea „numai nedreptăţind pe cea mai mare parte din naţie“. Căci, dacă erau universităţi, licee, gimnazii etc., acestea erau „mai ales pentru cei din tîrguri şi pentru cei cu mai multă dare de mină“. Şcoala se­cundară era „pentru bogaţi şi tîr­­goveţi". Copiii sătenilor nici unul la sută nu o foloseau. Era doar unul dintr-atîtea şi atîtea aspecte ale monstruoasei orînduiri. Intr-o asemenea retro­spectivă, numeroase sînt punctele de izbitor contrast Intre prezentul pe care-1 îmbrăţişează Contempo­ranul nostru şi prezentul — de acum opt decenii — cu care se lua, trebuia să se ia de piept Contem­poranul înaintaş. In aceeaşi măsură, numeroase sunt şi punctele de tradiţie mili­tantă progresistă, de conexiune ideologică şi politică, de finalitate publicistică. Din 1885, în anii următori Con­temporanul păşeşte la răspîndirea materialismului ştiinţific, a marxis­mului (publicînd, între altele, traducerea integrală a cărţii lui Engels, Originea familiei, a proprie­tăţii private şi a statului), bucurin­­du-se mai apoi (în 1888) chiar de atenţia deosebită a „capului teoretic al partidelor social-democratice din lumea întreagă“. Engels trimite Contemporanului celebra lui scri­soare în care, prevăzînd „căderea ţarismului — nemicirea acestui vis rău care apasă peste Europa în­treagă“, sublinia că atunci „aleasa naţie a ruşilor mari va putea să în­deplinească (...) adevărata misiune civilizatoare", o revoluţie în Rusia putînd însemna „începutul revolu­ţiei sociale în toată lumea“. Paginile acestea cu scrisoarea marelui Engels constituie unul din momentele glorioase ale Contem­poranului. Numai peste trei dece­nii, previziunea ştiinţifică a lui Engels avea să devină cel mai mare eveniment al Istoriei contem-George Ivașcu (Continuare in pag. 7-a) . Plini de măreţie sînt ţăranii cînd, însufleţiţi de clasa muncitoare, işi potrivesc pe umerii lor mari însemnate planuri de stat, planuri de producţie. Îndrăzneţe planuri de transformare a naturii şi acolo, între ei. In adunări furtunoase, sarcini mari îşi împart şi dezbat, descifrind cu agerimea lor viitorul. Plini de măreţie sínt ţăranii — In ei străbate suitul puterii proletare. Plini de măreţie sínt ţăranii, cînd, uniţi laolaltă, toate ale lor unelte vechi, necioplite, căruţe, pluguri vechi, hamuri putrede şi cai costelivi le îngrămădesc intr-un maidan — pe toate parcă le-ar scoate din Inima lor şi le aşează deoparte, cu hotărîre şi simbolic, iar alături sapă şi toarnă mari temelii de beton şi cu maşini moderne se Înconjoară. Plini de măreţie sunt ţăranii scăldaţi de strălucirea Înaltelor turnate. PLINI DE MĂREŢIE SUNT ŢĂRANII... Plini de măreţie sunt ţăranii, cind vechiul, oropsitul pămlnt pe care-au robit, intr-un uriaş, mindru combinat şi-l transformă şi cu livezi tinere, cu lanuri imense, cu splendide neamuri de vite 11 împodobesc­ cind satele şi le înconjoară cu adevărate cetăţi industriale — Traian Coşovei B­SHBSManBSMHMI pepiniere, crescătorii, silozuri şi cînd satele, ele visele, ies din făgaşul lor mărunt, ca dintr-o coajă veche palatele din basme. Plini de măreţie sînt ţăranii — însufleţiţi de clasa muncitoare. Plini de măreţie sint ţăranii, cînd, cu mîinile lor puternice, aşează în roiturile bibliotecilor, in casele lor noi, cărţile politice, volumele de poezie şi ştiinţă, cu gingăşie şi atenţi, parcă ar aşeza puii de găină în lădiţele lor. Plini de poezie sunt ţăranii. Plini de măreţie sînt ţăranii, cind, laolaltă cu muncitorii, înalţă stilpi tainici, întind sîrme de aramă, cabluri de înalta tensiune, se conectează la marele sistem energetic republican , instalează pe casele lor antene de radio şi televiziune. Plini de măreţie sunt ţăranii insufleţiţi de clasa muncitoare — ei Intră-n Epopee, ca-ntr-un ocean de lanuri. Ca in podgorii vaste dogoritorul soare. In ei străbate suiiul puterii proletare. Cărnii d­e ripori*f Cultura de concediu OPOS1T în oricare B fl din zecile de staţiuni B~^ balneo-climaterice şi K locuri de odihnă de pe cuprinsul ţării noas­­tre, una din primele griji ale vilegiaturistului este, după primirea camerei şi a carte­lei de masă, vizitarea clubului sta­ţiunii. E un gest spontan, pe care îl repetă fiecare nou venit să-şi petreacă concediul de odihnă, şi privirea scrutătoare, avidă de a descoperi lucruri interesante, a­­runcată panoului cu programul­­ săptămînal al cluburilor, îndrep­­­­tăţeşte sau infirmă activitatea mai­­ bogată sau mai săracă a bazelor­­ cultural-sportive din staţiunile noastre. Există in fiecare din aceste ■ locuri de odihnă — fie Sovata sau­­ Eforie, Mamaia sau Lacul Roşu, , Sinaia sau Vasile Roaită, Borsec sau Herculane — cite un mănunchi de oameni, de cele mai multe ori tineri pînă în 30 de ani, activişti culturali şi instructori sportivi cărora le-a fost încredinţată ca­­litatea distracţiei celor veniţi în concediul de odihnă. Cei mai mulţi dintre ei, absolvenţi ai şcolii de activişti culturali, sunt oameni cu studii corespunzătoare, caracteri­zaţi în primul rînd de elan şi pa­siune pentru munca plină de ine­dit pe care o fac, gata oricînd a descoperi procedee noi de instrui­re şi destindere a celor veniţi la odihnă în staţiunile lor. Am cu­noscut, în verile ultimilor ani, zeci de astfel de pionieri ai culturii de două săptămîni, de 21 de zile sau de o lună, a căror imagine morală s-a contopit într-una singură: aceea a tînărului activist veşnic preocupat de grija pentru timpul vilegiaturiştilor, mereu gata, pen­tru ineditul programelor lor, să a­costeze personalităţile ştiinţifice sau culturale ale fiecărei serii de noi sosiţi la odihnă, senin şi în­datoritor faţă de pretenţiile oricui, prezent în orice ceas într-o activi­tate febrilă, puternic contrastantă cu recrearea „consumatorilor11 de cultură sezonală. Poştaşii care aduc în staţiunile de odihnă răspunsuri la ilustratele cu „Salutări din..." poartă deseori în genţile lor scrisorile pline de recunoştinţă adresate activiştilor culturali din staţiuni de către cei ce s-au putut bucura in timpul concediului de o odihnă activă, plăcută şi instructivă. Statul a pus la îndemîna vilegiaturiştilor po­posiţi în staţiunile noastre balneo­climaterice adevărate complexe cultural-sportive, cu biblioteci vast­­e, cu săli de spectacole şi cine­matografe, cu săli de lectură şi ex­poziţii volante, cu piste şi saloane de dans, cu săli pentru jocuri dis­tractive, cu terenuri de sport, ba­zine de înot etc., etc. Totul — pen­tru ca odihna oamenilor muncii să fie reconfortantă, în care cultura de concediu să opereze ca un sti­­mulent pentru restul anului. Intr-o staţiune de odihnă se întîlnesc oa­meni din toate colţurile ţării, de cele mai diferite vîrste şi profesii, se leagă prietenii trainice la masă, în vilele confortabile, pe pistele de dans sau în sălile de spectacole. Apetenţă nestăvilită de instruire, distracţie şi cultură face farmecul uman atît de necesar completării pitorescului în care sunt aşezate staţiunile noastre. Sînt locuri însă, ui­­care acestei sete de cultură, care și-a pierdut loan Grigorescu (Continuare în pag. 7-a) Un mare umanist: Rabindranath Tagore C­ENTENARUL lui Ra­bindranath Tagore ne aduce în minte mo­mentul cînd renumele poetului devine uni­versal, prin premiul care, în 1913, venise să-l încorone­ze. Exista o ţară îndepărtată şi un popor dintre cele mai originale şi mai înzestrate ale lumii, care luptau pentru independenţa şi libertatea lor, pentru sfărâmarea cătuşelor colonialismului. Rabindranath Ta­gore era mesagerul lor. Premiul Nobel a provocat în toate ţările lumii o bogată­­recoltă de tradu­ceri din operele poetului, culegeri lirice, romane, drame, scrieri auto­biografice şi memorialistice, cuge­tări. O undă de farmec s-a revărsat atunci asupra lumii, făcut din re­velaţia unui geniu pur şi uman, admirabil prin simpatia lui cu tot ce este viu, prin putere morală şi prin optimism. Tagore a rămas de-atunci un prieten nedespărţit al orelor de reculegere şi cărţile lui, devenite mereu mai numeroase şi mereu deschise, nu ne-au mai pă­răsit niciodată. In 1926, bucureşte­­nii au jubilat de prezenţa lui, au admirat frumoasa lui înfăţişare de patriarh, i-au ascultat cuvîntul la Teatrul Naţional. Şi mai înainte, şi de-atunci înainte, s-a tradus destul de mult din operele lui Ta­godé, incit s-a putut publica de cu­rând, în colecţiile Comisiei naţio­nale române pentru U.N.E.S.C.O.­ o bibliografie care dă loc la re­flecţii interesante : incorporarea in limba noastră, prin, traduceri, a o­­perei poetului devine mai rară şi apoi se întrerupe îndată ce înain­tarea barbariei fasciste acoperă cu­vîntul său de pace şi de omenie. Astăzi însă renumele lui se reface printre noi şi urechea noastră de­vine din nou atentă pentru a prin­de ecoul unuia din glasurile cele mai pure ale lumii. ■ Sentimentul unităţii lumii şi sim­patia cu toate formele vieţii este temelia însăşi a operei lui Tagore. Poetul a trăit acest sentiment încă din copilăria lui şi l-a păstrat apoi în vârsta lui matură şi mai târziu, căci un poet rămîne totdeauna fi­del impresiilor hotărâtoare ale a­­nilor lui tineri. Ascultaţi aceste destăinuiri, culese din Reminis­cenţe . „Abia îmi mai aduc aminte de zilele copilăriei mele; îmi a­­mintesc totuşi că în unele dimineţi simţeam o bucurie fără motiv care îmi inunda inima toată. Întreaga lume îmi apărea plină de mistere şi, zilnic, răscoleam pământul cu o nuia de bambus, spunîndu-mi că aş putea găsi ceva in brazdele răs­turnate. Întreaga frumuseţe şi graţie a lumii, toate aromele ei, mişcarea oamenilor, larma străzi­lor, croncănitul corbilor mari, nu­cile de cocos din grădina părin­tească, smochinul aplecat deasu­pra lacului, parfumul matinal al florilor, totul mă făcea să simt prezenţa unei fiinţe care lua atâ­­tea forme deosebite, ca şi cum ar fi vrut să-mi ţină mereu tovă­răşie“. Iubirea naturii şi a vieţii, in­teresul pasionat pentru lumea din afară de noi, in care se sting e­­goismul şi obsesia eului tiranic, a fost pentru Tagore un izvor al fe­ricirii şi o metodă a sănătăţii mu­rale. Ne povesteşte poetul: „Intr-o zi mă plimbam în sus şi în jos pe terasa casei noastre din Janasan­­ko. Seara începuse să coboare şi jarul apusului se amesteca cu lu­mina în scădere, producînd un e­­fect minunat. Chiar şi zidurile ca­sei învecinate deveniră dintr-odată frumoase. Învelişul trivialităţii se ridică dintr-odată de pe chipul lu­mii obişnuite. Se datora oare mi­nunea aceasta magiei apusului ? Nu ! Am simţit că minunarea ve­nea de-acolo că seara cobori­se și Tudor Vianu (Continuare în pag. 7-a)

Next