Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)

1963-01-04 / nr. 1

*11111 MW IMIIM lllllllllll) 111111111111 llllllllllll lllllllli ! Literatura ^ ■■ HORTICOLA — se intitulează 1 r­­ECUNOSCINDU-SE succe­sele de pînă acum ale isto­riei noastre literare, se face, în presa de specialitate, observația că a sosit momentul — pre­gătit, vom adăuga, chiar de aceste succese — să se păşească la o dezbatere mai adîncită şi mai nuanţată a curentelor şi şcolilor literare, ca şi a operei scriitorilor înşişi. In articolele recente la care ne referim, s-a vorbit, între altele, şi despre studii introductive şi pre­feţe, a căror „etapă”, spunea cine­va, gîndindu-se la cărţile scriito­rilor foarte cunoscuţi, ar fi depă­şită. Intr-adevăr, de multe ori a­­ceste prefeţe repetă ceea ce citito­rii ştiu din şcoală sau din alte prefeţe anterioare. Admiţînd că a încărca un volum, fie chiar într-o colecţie de popularizare, cu date biografice şi o descriere superfi­cială a operei este inutil, fiindcă lectura paginilor respective ori nu se mai face, ori, dacă se face, nu aduce nici un folos, am spune că nu prefaţa în sine trebuie pusă în discuţie, ci tipul şi calitatea ei. Desigur­, la un volum Emin­escu, I. L. Caragiale, Creangă şi destui alţi scriitori, prefaţa poate să şi lipsească. Dacă însă prefaţatorul, evitînd să repete banalităţi, va şti să folosească cele cîteva pagini ce i se pun la dispoziţie pentru a duce mai departe analiza operei, luminînd aspecte neglijate, desci­­frînd nuanţe peste care s-a trecut cu vederea, într-un cuvînt, dacă lucrarea sa va fi o contribuţie personală şi creatoare, cititorii vor avea numai de profitat, iar prefaţa va fi pe deplin justificată. Cum stau lucrurile de fapt în domeniul acesta, al prefeţelor ? Departe de noi gîndul de a încerca să dăm un răspuns privind ansam­blul lucrărilor de acest gen. Ni s-a părut totuşi util să cercetăm un număr de volume apărute recent, într-o colecţie de popularizare şi cu un prestigiu asigurat: „Biblio­teca pentru toţi”. Parcurgând cele o duzină de cărţi tipărite în ultima vreme, ai impresia că însăşi redac­ţia respectivă a Editurii pentru li­teratură pare a se afla în căutarea unei formule de prezentare a scriitorilor şi operelor, propunînd diverse soluţii, a căror apreciere critică ar putea fi utilă, în orice caz, lipsa de unitate — şi nu în­­totdeauna justificată — este aşa de izbitoare, incit sugestia de a se ajunge la un punct de vedere ferm trebuie formulată de la bun în­ceput. Cititorii unei colecţii care a depăşit o sută cincizeci de nu­mere au dreptul să ştie că în vo­lumele respective găsesc o prefaţă, sau un tabel cronologic, sau nici un fel de aparatură auxiliară, fiindcă, în definitiv, o colecţie îşi precizează profilul şi prin această aparatură. Desigur, despre un mod absolut uniform de prezentare nu poate fi vorba, dar cîteva linii directoare trebuie totuşi să existe. Au apărut, astfel, volume fără prefaţă, dar cu un tabel cronolo­gic, altele, numai cu prefaţă, alte­­le, cu amîndouă şi chiar cu cite încă o prefaţă la fiecare din lu­crările cuprinse în volum. La r­în­­dul lor, prefeţele sunt diferite, ca tip, aproape de la un volum la altul, de asemenea nu în toate cazurile motivat. Prefeţele-eseu, ca acelea semnate de Radu Popescu şi Ov. S. Croh­­mălniceanu, la Dialectica poeziei şi Nişte fabule de Marcel Bresla­­şu, şi, respectiv, Vioara cosmică de Radu Boureanu, ni se par indi­cate, şi nu numai pentru scriitorii noştri contemporani, fiindcă, în numai cîteva pagini, trasează linii­le esenţiale ale unei creaţii, dimen­­siunile restrînse (însoţite de adînci­­me) ispitind şi pe cititorii mai gră­biţi. Dar chiar cititorii mai puţin grăbiţi vor avea ezitări în faţa ce­­lor aproape treizeci de pagini, cîte are prefaţa lui Mircea Zaciu la Arhanghelii lui Ion Agîrbiceanu. Cei care o vor parcurge, vor avea încă un motiv de insatisfacţie, cînd îşi vor aminti că au mai citit-o odată. Hotărît, pentru prezentarea Arhanghelilor nu era necesar să se reia un studiu monografic, cu ca­lităţi indiscutabile, dar nejustificat aici. Reproşul, de altfel, se adresea­ză nu autorului prefeţei, ci redac­­ţiei. Te întrebi ce foloase vor avea cititorii, aflînd că părinţii scriito­­rului au avut şase copii, că, în li­ceu, viitorului scriitor îi plăceau fizica şi astronomia, şi aşa mai de­parte. O prefaţă cu caracter mo­nografic, însă fără asemenea­­de­talii, îşi află locul în cărţile unor scriitori mai puţin cunoscuţi pînă nu de mult. Alberto Moravia, de pildă. Nu o vom anatemiza nici cînd o aflăm în fruntea volumu­lui Manon Lescaut, dar încercarea lui P. Miclău ne va face să medi­tăm asupra răspunderii ce revine unui critic atunci cînd își asumă sarcina de a fi ghidul cititorilor unei opere celebre. încîlcită, pă­tată de formulări stîngace, neizbu­­tind pînă la urmă să spună mă­car cîteva lucruri într-adevăr lămu­ritoare, o asemenea introducere poate tăia apetitul, şi aşa destul de scăzut, al cititorilor pentru pre­feţe. Că istoria literară nu a putut „stabili exact” dacă abatele Pro-Colecţia »Biblioteca pentru toţin vost a săvîrşit sau nu escrocheria, căreia autorul prefeţei îi dedică aproape o pagină, va lăsa desigur rece pe oricine. Paul Miclău a a­­pucat de undeva un capăt de fir, dar îi scapă printre degete şi i se înnoadă în caracterizări ca aceea a lui Manon — „sincer nevinovat demiurg al tragediei“ (!) sau în constatări ca : „Deşi nu avem de­scrieri ca la Balzac, totuşi în ro­man sunt pomenite diferite feluri de distracţii de la începutul seco­lului al XVIII-lea.“ Selectarea datelor biografice, realmente semnificative, claritatea şi precizia sunt condiţii esenţiale într-o prefaţă. Nu lipsesc din in­troducerea lui George Lăzărescu la povestirile lui Moravia, totuşi te întrebi ce poate să însemneze un „realism regional, poetic, a­­proape idilic”, cită vreme epitetul regional e impropriu, iar idilic de-a dreptul contradictoriu. Aşa s-a călit oţelul de N. Os­trovski. Povestirile din Petersburg de Gogol sunt cărţi şi scriitori des­pre care cititorii sunt de mult per­fect informaţi. Şi totuşi, prefaţa lui Dumitru Solomon la romanul lui Ostrovski şi a Tatianei Nicolescu la povestirile lui Gogol se citesc cu interes şi plăcere, cea dinţii pentru căldura stilului, cealaltă pentru analiza la obiect. In plus, comentatoarea lui Gogol adaugă cîteva date asupra pătrunderii şi răspîndirii operei acestuia în Ro­­mînia, ceea ce arată că o contribu­ţie personală poate fi întotdeauna adusă. In general, prefeţele sînt, desi­gur, utile, cu deosebire la scriitorii străini, cum o dovedesc şi celelalte semnate de Aurelian Tănase la Doamna Bovary de Flaubert, sau de N. N. Condeescu la Naivul de Voltaire. Studiul profesorului N. N. Condeescu e mai mult decit o pre­faţă, întrucît îmbrăţişează, succint, biografia şi întreaga operă a scrii­torului. Pentru fiecare lucrare in­clusă în antologie, comentatorul revine în note introductive specia­le, acestea constituind completări la expunerea monografică iniţială. Se produc, astfel, unele suprapu­neri, dar acestea sunt izbitoare de la prefaţă la tabelul cronologic imediat următor. Tabelul repetă, în formulări similare, toate datele biografice, lista operelor şi chiar caracterizarea lor critică. Se mai face, în plus, menţiune şi de eve- * nimentele politice, sociale şi cul­turale din timpul vieţii lui Vol­taire. E ca şi cînd autorul excelen­tei prefeţe ar fi predat, odată cu textul acesteia, şi planul ei destul de dezvoltat (zece pagini faţă de treizeci), pe care editura l-a înglo­bat în volum. Un asemenea blin­daj, alcătuit din platoşe care se suprapun, constituie o exagerare şi n-am recomanda repetarea for­mulei. Ceea ce ne atrage în mod deosebit atenţia e aşa-numitul tabel cronologic, de fapt un tabel biobibliografic, jalonat, cum spu­neam, de date privind evenimente ale epocii. Asemenea tabele mai apar în volumele altor colecţii, de pildă în acelea din „Biblioteca şco­larului“. Ceea ce e remarcabil în lucrarea profesorului N. N. Con­deescu e faptul că titlul fiecărei opere este însoţit de o scurtă, dar edificatoare apreciere critică. Pa­ralel cu folosirea prefeţei care să se refere exclusiv la opera tipă­rită în volumul respectiv, sau în principal la ea, asemenea tabele cronologice ar fi foarte recoman­dabile. In numai cîteva pagini, fără lungimi de prisos şi fără repetări de locuri comune, se poate desfă­şura filmul vieţii şi creaţiei unui scriitor, pe care să-l cuprinzi din­­tr-o privire. Lucrarea nu e chiar aşa de uşor de realizat, cum s-ar părea, fiindcă, în formulări lapi­dare, autorul ei trebuie să comu­nice esenţialul. Dacă tabelul din Naivul de Voltaire are calităţile unui exemplu pozitiv, cel ce înso­ţeşte romanul Nicoară Potcoavă întruneşte defectele unuia negativ. Alcătuitorul lui urmează în linii mari acelaşi tipar ca primul, dar pierde din vedere obligaţia de a fi riguros în selectarea datelor şi amănuntelor, şi nu-şi dă osteneala de a găsi caracterizări juste pen­tru opere. Astfel, înşiră sîrguin­­cios încercările literare ale adoles­centului — elev de liceu, dar uită pe drum­ li­ri­ări ale scriitorului matur (prelucrarea Esopiei şi a Alixăndriei, traducerea Povestiri­lor vînătoreşti de Turgheniev etc.), deşi înscrierea operelor pare a fi fost, în intenţie, exhaustivă, de vreme ce nu e omisă, de pildă, Comoara dorobanţului. Sunt şi gre­şeli de datare a apariţiei unor cărţi. Pentru volumele apărute înainte de 23 August 1944, data­rea nu e întotdeauna lesnicioasă, dar că Nada florilor a apărut în 1950, şi nu în 1951, se putea uşor descoperi, deschizîndu-se cartea din raft. Autorul tabelului se îngri­jeşte să noteze adresele (cu strada şi numărul) la care a locuit scrii­torul, dar nu menţionează, pentru perioada de după 23 August, nici una din funcţiile publice atît de importante pe care le-a ocupat Mihail Sadoveanu ! De obicei, elu­dează sarcina ce-o avea de a ca­racteriza, cit de sumar, operele. Ici-colo o face, însă în termeni inadecvaţi sau naivi ca : „volum fără o valoare deosebită“ (Lacri­mile Ieromonahului Veniamin), „cea mai puternică povestire sado­­veniană“ (Baltagul), „roman de in­fluenţă sămănătoristă“ (Nopţile de Sînziene), „un fel de viaţă roman­ţată“ (Viaţa lui Ştefan cel Mare). Pentru autorul tabelului, puternic pare a fi epitetul superlativ, atît în recomandarea unei opere litera­re, cît şi în aprecierea unui eve­niment social-politic. Pe alocuri, înclini să crezi că nu cu­noaşte decît din titlu, cartea respectivă, fiindcă altminteri nu poţi înţelege de ce Soarele în baltă sau Aventurile şahului e de­finită ca „povestire de atmosferă orientală“. Cu asemenea lipsuri, tabelul cronologic nu poate suplini nici măcar o prefaţă slabă. Aşadar, indiferent de aspectul pe care l-ar lua aparatura însoţitoare a volumelor, calitatea, presupunînd seriozitate şi competenţă, rămîne dezideratul principal. Ion Roman a­re nuvela la care lucrează Marin Preda şi care va apare în acest an în Editura tineretului. Autorul a­bordează problematica umană lega-­­­tă de unirea a două gospodării =3 agricole colective mici într-una mare. 1 55 TOT la Editura tineretului vor­­ mai apărea în acest an : vo­§­­lumul de versuri Povestea Ioanei de Cicerone Theodorescu, roma- tic­­ele încotro ? de N. Trestieni, , £= Moştenirea de Ştefan Luca şi Mi- j gu­siunea lui John O’Lea de N. Minei.­­ ■ IN acest an E.P.L. va publica în tălmăcire maghiară : Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, un volum antologic din proza lui Tu­dor Arghezi, Enigma Otiliei de George Călinescu, o culegere de comedii romîneşti scrise între cele două războaie mondiale, Nuvele de Gala Galaction, Răscoala de Liviu Rebreanu, Venea o moară pe Şiret de Mihail Sadoveanu şi Risipitorii de Marin Preda. E.P.L. va publica în tălmăcire germană un volum de versuri de Nicolae Labiş, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu şi o culegere de schiţe şi povestiri de N. Velea. ■ PROFESORUL universitar Do­­mokos Samuel din Budapesta a întocmit o foarte preţioasă lucrare referitoare la relaţiile dintre litera­tura romînă şi maghiară, intitula­tă : Bibliografia literaturii române în limba maghiară între anii 1858- 1962. Lucrarea va fi editată şi de secţia maghiară a Editurii pentru literatură. III EDITURA „Random House** = ■“ din New York a publicat re- ^ cent o traducere în limba engleză fl a Vițelului de aur de Ilf și Pe- V trov. ;■ INTR-UN interviu acordat =s săptămînalului L’Express, ro- H mancierul Alejo Carpentier, direc- = j|= torul Editurii de stat din Havana, ~ H dă cîteva cifre concludente refe- == ritoare la tipărirea cărţii beletris- ==­­= tice în Cuba. Dacă înainte de Re- = iff voluţie era greu, imposibil chiar = ^ ca tirajul unei cărţi să depăşească §1 2000 de exemplare, astăzi tirajul f| == mediu al unei cărţi e de 20.000, w iar uneori tirajul unei cărţi atinge = g chiar 90.000 de exemplare. Pentru §|| = 1963, numai Editura de stat pre- — = vede tipărirea de cărţi într-un ti- || s rat total de 10.500.000 exemplare. = s WM SUB patronajul U.N.E.S.C.O. H a apărut la Bruxelles cel de _ == al cincilea volum din antologia == poeţilor lumii „Un demi-siécle de s H poésie“ (O jumătate de secol de = ~ poezie), întocmită de Bienala de s» = Poezie de la Knocke-le-Zoute şi jp S îngrijită de Pierre Louis Flouquet. H Pînă în prezent, cele cinci volume §§ numără 333 poeţi din 30 de ţări, printre care şi ţara noastră. ^ §= e I ■ PROF. Ernest J. Simons de la s= universitatea Columbia a pu-­­ blicat recent o monografie­, Cehov.­­ BIBLIOGRAFIE 1­ S = 1 NICOLAE MILESCU-SPĂTARU­. Jur. |j nai de călătorie în China. (Prefaţă == 5= de Corneliu Bărbulescu). Buc., Edi- = tura pentru literatură, 1962, XXXVI + 452 p. (Biblioteca pentru toţi, = 156). Lei 5. = §§ GALA GALACTION, La Vulturi. | Prefaţă de Teodor Virgolici. Buc.,­­=ş * Editura tineretului, 1962, 176 pag., == (Biblioteca şcolarului 48). Lei 4,25. V TUDOR VIANU. Goethe. Buc., Edi­­ta­tura pentru literatură, 1962, 108 = 551 pag. Lei 2,30. = S. AL. PIRU. Literatura romînă veche. || 55 Ediția a doua, Buc., Editura pentru = 5= literatură, 1962, 568 p. -| 16 pi. Lei =5 _ 18,10. _ =5 XXX Tezaur, 30 Decembrie 1947­ = 55 1962 (Din poezia noastră contem- Em­porană închinată partidului și pa­triei socialiste). Buc., Editura pen- == tru literatură, 1962, 486 pag. Lei 30. ^ ** TEODOR MAZILU, Aceste zile şi aceste nopţi. Roman, Buc., Editura­­ tineretului, 1962, 372 pag. Lei 10. se ^ AL. SIMION, La marginea drumului. = I Roman, Buc., Editura pentru lite- «=­­ratură, 1962, 416 pag. Lei 9,15. I HONORÉ DE BALZAC, Opere, voi 9 1= (Ţăranii, — Muza departamentului). _ In romîneşte de Gellu Naum şi ||| Theodosia Ioachimescu. Note de || 3 Theodosia Ioachimescu. Buc., Edi- ^ 3 tura pentru literatură universală, 1962, 544 p. (Clasicii literaturii uni- g versale). Lei 12,30. HENRYK SIENKIEWICZ. Cavalerii ^ teutoni. Voi 1-2. Ediţia a doua. In romîneşte de Telemac Dan şi Pe- 5= —­tru Vintila. Buc., Editura pentru =* == literatură universală, 1962, voi. 1,­­-391 p., voi. II, 456 p. Lei 40. S­EVGHENI SIMONOV, Oameni si = mm, munţi. Buc., Editura Uniunii de cui. ___ tură fizică şi sport, 1962, 307 pag. = Lei 7,50. = ^ TAMAS GASPAR. Din zori pînă în amurg. Nuvele. In romînește de­­ Aurel Buleanu, Buc., Editura pentru = =5 literatură, 1962, 156 p. Lei 3. == mntmm msimii? PREFETELE D SUTO ANDRÁS: «Karikas risipitorul» IN Karikás risipito­rul, povestirea care dă titlul ultimului volum al lui Sütő András bătrînul Ka­rikás Ferenc înca­sează primii bani pentru zilele de muncă prestate în gospodăria colectivă. E toamnă rodnică şi ardeii graşi, verzele cu foi liliachii, păt­lăgelele roşii şi sfe­cla de zahăr au luat drumul pieţei. Pre­şedintele gospodăriei a adus de la bancă banii pentru colecti­vişti. Şi iată-l pe Karikás şezînd „în­fipt şi grav în fa­ţa mesei contabilului care numără cu o iu­ţeală nemaipomenită banii. Omul e ameţit de surpriză — sînt doar primii bani cîştigaţi în gospodărie ! —, dar nu vrea să-şi recunoască emoţia şi se uită grav la contabil căruia prea-i fug ochii după nevasta cea nur­lie a preşedintelui şi prea numără repede. Karikas ia cu mîini nesigure suma uriaşă şi se trage mai în lături ca să mai numere şi el o dată. După o jumătate de oră însă, în care dege­­tele lui butucănoase, necioplite, care ţinuseră o via­ţă întreagă doar hîrleţul sau sapa, se încurcă în hîrtiile foşnitoare, lui Karikas îi ies două sute de lei mai mult la socoteală. Dar contabilul, impasibil, îl invită să se ducă liniştit acasă, Karikas însă, nici gînd. Numără încă o dată : acum sînt cu trei sute mai puţin. Speriat, ruşinat, bătrînul se mută sub şopronul maşinilor şi-i numără a treia oară. De data asta socoteala iese bine. Aşa că omul pleacă mîn­­dru spre casă, cu buzunarele pline de atîţia bani cîţi nu mai avusese neam de neamul lui şi cu capul roind de idei. In faţa porţii însă, nu ştiu cum îşi duce mina la buzunar şi constată că banii nu mai sunt. Nu sunt nici în celelalte buzunare, pe care Ka­rikás le întoarce cu înfrigurare pe dos. îngrozit, bătrînul o ia înapoi spre locul unde numărase ul­tima oară banii; sub şopronul maşinilor şade liniş­tit paznicul de zi al colectivei. Cum să facă însă ca să nu prindă omul de veste ce urmăreşte el ? Ka­rikás îl ia pe departe, cu binişorul, cu toată candoa­rea unui bun detectiv, pipăindu-i cu privirile bu­zunarele, cămaşa, pălăria care nu-i stă bine pe cap. Aici sînt, gîndeşte Karikás tot mai speriat, şi se re­pede la paznic răsturnîndu-i pălăria de sub care începu să curgă hîrtii de o sută, de douăzeci și cinci, ca frunzele bătute de vînt. Dar lucrurile se lămuresc numaidecît : sînt banii celuilalt, iar banii lui, ai lui Karikas, stau ascunşi în căptuşeala zeghei unde i-a pus probabil dintr-o veche obişnuinţă. Karikas pleacă spre casă cu inima grea de ruşine. Dar bucuria aceea mare de a se şti, întîia oară în viaţa lui, bogat, care-i luase minţile şi-l făcuse să-l bănuiască pe paznic, se statorniceşte iarăşi în el în­cetul cu încetul. Şi mîndru, cu capul sus, omul care acum a pierdut „6.000 de lei, preţul a trei vaci* (cum răspunde el cu mare nepăsare la întrebarea cuiva), intră în cooperativa din sat cerând cinciiNa­­ţionale, dar nu din alea cu cotoare prin ele, că, vezi doamne, el plăteşte cu bani noi... Povestirea surprinde cu fineţe o formă de men­talitate în care noul, încrederea în oameni, n-a eli­minat încă de tot vechile precauţii şi suspiciuni­ de­terminate de societatea capitalistă în relaţiile dintre oameni. Karikas e fostul rob pe care socialismul l-a eliberat, deocamdată materialiceşte, căci conştiinţa lui se dovedeşte încă dependentă de o anumită ten­siune, de o anumită crispare în raporturile sociale. Viaţa grea l-a învăţat pe Karikas să se teamă, şi bucuria intensă pe care o trăieşte în clipa primi­rii banilor îi e adine tulburată de gîndu­l că a fost jefuit. Nu e însă reacţia zgîrcitului care a pierdut ceva ; pe Karikas de fapt nu atît pierderea banilor îl afectează, cît zdruncinarea unui anumit sentiment de încredere în sine, de demnitate, deşteptat în el de bogăţia neînchipuită. „Cînd se văzu în picioare — spune autorul — despre proaspătul „îmbogăţit" — lumea din jurul lui păru, oarecum, închircită". Bătrînul devine astfel uriaş, şi semeţia lui e a cerui care se simte, după lungi umilinţe, om. Eliberarea lui Karikas e, pe altă treaptă, fericirea dătătoare de forţe sufleteşti care-l învăluie într-o dimineaţă pe Hie Barbu, eroul lui Marin Preda. Dar Sütő An­drás nu e un analist ca Marin Preda. El istoriseşte ca un autentic povestitor ţăran, cu sfătoşenie, cu un umor anume. Formula poate întîmpina rezistenţa cititorului cu prejudecăţi, pentru că Sütő András nu scrie „proză modernă", nu face nici psihologie, re­latând pur şi simplu întîmplări ştiute poate de toată lumea, dar mereu cu un tîlc moral evident. In acest fel de literatură totul e dicţiunea. Schiţele sunt une­ori „snoave“, pe motive cunoscute din folclor, dar adaptate la împrejurările contemporane ale satului nostru. Din acest punct de vedere, modalitatea lui Sütő András e un clasicism de sursă folclorică. In Cireșe tomnatice (cu un subiect dintr-o perioa­dă mai depărtată) descoperim motivul din Dănilă Prepeleac. Bătrînul Kalapos Károly ( care are șase copii dintre care cel mai mic se ocupă „la raion" tocmai de treburile comerţului sătesc) primeşte ves­tea că unul din băieţi­i se însoară. Ca să se ducă la nuntă, Kalapos are nevoie neapărat de o pereche de pantofi noi, dar cooperativa din sat vinde mărfurile numai pe cereale. Acum cînd abia s-au copt cireşele, Kalapos nu mai are grîu în ladă şi se ho­tărăşte să schimbe cireşele din grădină pe grîu. Insă la înapoiere se află că planul la cereale a fost în­deplinit între timp şi că acum mărfurile se vând pe untură. Şi iată-l schimbînd, tot cu pierdere, griul pe untură. Numai că între timp se vîndiuseră şi pan­tofii şi omul nu se mai poate duce la nuntă. Trece şi vara şi fiul îl anunţă că va veni cu soţia acasă pentru cîteva zile. Aşa că bătrînul Kalapos Karoly se duce din nou să cumpere pantofi şi află cu ui­mire că acum, în plină toamnă, pantofii se dau pe cireşe, după cum prevedea planul întocmit chiar de fiul său mai mic, „de la raion“, care, se vede că uitase cînd se coc cireşele. Tot o ..snoavă“ e şi povestirea La taifas, cu o­­ foarte subtilă observaţie a psihologilor. Ca şi Ka­rikas, în demersurile sale pe lîngă paznicul gospo­dăriei, „individualul" Bodoki Janos face tot ce poa­te pentru a nu-i trăda lui Ágoston András scopul vizitei lui. In realitate, Bodoki vrea să afle ce mo­tive are Ágoston să nu intre” în gospodărie. începe, între cei doi, un dialog foarte Ingenios condus de autor, cu tăceri semnificative și cu prelungiri ne­rostite. Neprevăzutul e că, auzind răspunsurile cam în doi peri ale lui Ágoston, argumentele lui necon­vingătoare, Bodoki, venit să se convingă de avan­tajele condiţiei sale de „individual", se trezeşte fă­­cîndu-i celuilalt o aprinsă pledoarie pentru gospo­dărie. Dar la urmă, după ce-i mai şi desfacă lui Ágoston nişte porumb şi-i ajută să-l urce în pod, Bodoki află cu uimire că Ágoston se înscrisese de fapt în gospodărie cu o seară înainte. Tema în sine nu e nouă (nicăieri, în povestirile lui Sütő András, nu se caută ineditul), dar efectul e neaşteptat. Scrii­­torul, excelent cunoscător al mediului despre care scrie, îţi dă în cîteva rânduri, fără a avea aerul că face vreun efort, sentimentul de viaţă autentică. Fără artificii, povestirile­ lui Sütő András cuceresc prin naturaleţe. Un oarecare didacticism,este inerent acestei proze, mai ales în bucăţile satirice, dar când observaţia realistă, creaţia de tipuri ,vii, sunt înlocuite cu ilus­trarea unei teze morale, impresia e dezagreabilă. Sânt în volum câteva asemenea „istorioare moraliza­toare“, didactice şi idilice. De pildă, un mecanic bă­­trîn, Molnár Sándor, se duce la un S.M.T. să vadă cum se descurcă tractoriştii. Tinerii, nemulţumiţi, nervoşi, nepoliticoşi se răzbună pe tractoare. Insă, cum e de aşteptat, nu sînt băieţi răi şi Molnár in­tervine aranjînd lucrurile (E mult pînă îţi cunoşti omul...). Alteori schiţele conţin întîmplări prea de tot nesemnificative (Pozna) s­au se reduc la în­semnări de reporter fără nici o culoare personală (In arena uriaşilor» 43omoara Mării Moarte) sau stri­dent idilice (Copăcel care cîintă). Un lirism cam apos ne întîmpltă în Vine Marea ! care se vrea un poem în proză. Schiţe ca Pentru o căinţă de untură sau mai ales Căluţul din vis, sînt melodramatice şi ne­substanţiale. Dar cu Demeter Stegaru işi dăruieşte viaţa, scrii­torul, încercînd o temă profund tragică, urcă deo­dată într-o literatură da cea mai bună calitate. Chiar şi modalitatea narativă se schimbă , par­curgem o nuvelă densă, cu ascuţită analiză psiholo­gică, cu excelente pagini de atmosferă. In toamna anului 1944, într-un sat din Cîmpia Transilvaniei, un ţăran ungur, care era şi caraula satului, e con­damnat la moarte de hortyşti pentru a fi arborat în turla bisericii, la ordinul unui plutonier romín, stea­gul regal. Dar Demeter mai are putinţa să se sal­veze, propunînd în locul lui un­­romín din sat. Pe o noapte răcoroasă cu lună, în bătaia căreia rouă de pe cîmpuri sclipeşte, Demeter, între doi jandarmi cu pene de cocoş la pălărie, străbate uliţele satu­lui în prada celei mai mari nehotărîri. In con­ştiinţa lui răscolită se confruntă spaima de moarte cu spiritul de dreptate. Amintiri de tinereţe îi roiesc prin cap în timp ce-i poartă pe jandarmi la nesfârşit printre casele scunde, cu garduri mari. E decis să rostească un nume : Pavel Costan. E băr­batul frumos, cu păr ca pana corbului, care i-a luat logodnica, pe Mariska, Ii conduce chiar, pa jandarmi în casa acestuia, dar omenia din el se dovedeşte pînă la urmă mai puternică şi iată-l pe Demeter îndreptîndu-se spre locul unde va fi împuşcat, între jandarmii furioşi că fuseseră duşi cu vorba. Nuvela are tensiune, iar autorul capacitatea de a ne face să simţim în fiecare detaliu drama care are loc în conştiinţa lui Demeter. La un moment dat ea este atît de intensă încît avem sentimentul curios al dedublării personajului. Demeter merge mai de­parte între jandarmi urmărit din porţile caselor de ochi scormonitori, în timp ce din amintirile lui du­reroase creşte un alt timp al naraţiunii, care se des­făşoară pe un plan diferit. Intersecţia celor două timpuri este remarcabilă. Cînd însă hotărârea defini­tivă a fost luată, Demeter coboară din durerosul cutreier al amintirilor şi înalţă capul. Acolo, înainte, la capătul drumului sunt bălţile Bodokului, acolo e moartea, dar Demeter păşeşte liniştit, împăcat, cu sentimentul că totuşi a scăpat de ceva mai rău. Dincoace, în spate, privirile lui descoperă pentru ultima oară satul ce de-abia se mai năzăreşte sub linţoliul albăstrui de ceaţă. Nicolae Hanolescu ■ CLARETTE WACHTEL : ” „Belşug“ (Din Anuala de grafică).­­ H. CATARGI: „Ci­­tind Scînteia în uzi­nă“ (fragment). Din ci­clul de lucrări de pic­tură propusă pentru Pre­miul de Stat pe 1962. ■ DIN Expoziţia republicană de­­ artă plastică a artiştilor amatori de la oraşe şi sate: ELENA BRO­­NIŢCHI — „Perspectivă nouă“. TINERI POEŢI LUMINA Intr-o zi a venit lumina... Mi-am ridicat braţele spre comorile lunii Adumbrind cerul. Şi am izbucnit In rîs. Doamne, ce rîs cald, şoptit, blind.­M-am întors înspre oameni Şi i-am întîlnit buni, puternici, apropiaţi. Pe urmă, pe străzi scăpăram pietrele-n fugă... Intr-o zi a venit lumina... In fiecare colţ al luminii sclipeau ochii tăi Şi năvalnic inima a bătut pentru toată lumea... Oamenii m-au simţit bună, puternică, apropiată, înmugureau toate vîrstele duse, pe zîmbet.„ Nu, sînt taine care nu se spun. Aminteşte-ţi, eu nu ţi-am spus niciodată nimic... Intr-o zi ai rostit: te iubesc, te-am găsit / Au foşnit în mine toate pădurile lumii Şi s-au rotit cele mai albastre ceruri. Am tăcut. Aş fi vrut să-mi agăţ braţele de aer Ca să-ţi fie răcoare Şi-aş fi vrut Să-ţi împlinesc avîntul cu fiecare săgetare-a minţii, Amuţind de teama că nu-ţi trebuiesc. Nu, nu m-au ars comnorile lunii... Aş fi vrut să nu se frîngă rîsul cald Şi să scapăr mereu pietrele-n fugă, Fără să sfîşii gleznele... Dar lumina era doar în mine, Şi cerurile albastre s-au clătinat şi-au durut. M-am trezit ameţită-n rotire Iar vocea ta se despica unde de fapt nici nu-ncepuse. In jur, era o linişte urîtă, fără ecouri. Nu era nici marea să-mi scald ochii Albastru, albastru, albastru... Au scîncit toate vîrstele duse, cu lacrimile cele mai dinţii... Şi uite, Plec Încet, Cu umerii frînţi, din avlnt Şi-mi desprind din strînsoare, pe rînd. Una după alta, de pe trup. Fîșiile albastre­ ale luminii.­Smaranda jelescu ■

Next