Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)
1963-01-04 / nr. 1
*11111 MW IMIIM lllllllllll) 111111111111 llllllllllll lllllllli ! Literatura ^ ■■ HORTICOLA — se intitulează 1 rECUNOSCINDU-SE succesele de pînă acum ale istoriei noastre literare, se face, în presa de specialitate, observația că a sosit momentul — pregătit, vom adăuga, chiar de aceste succese — să se păşească la o dezbatere mai adîncită şi mai nuanţată a curentelor şi şcolilor literare, ca şi a operei scriitorilor înşişi. In articolele recente la care ne referim, s-a vorbit, între altele, şi despre studii introductive şi prefeţe, a căror „etapă”, spunea cineva, gîndindu-se la cărţile scriitorilor foarte cunoscuţi, ar fi depăşită. Intr-adevăr, de multe ori aceste prefeţe repetă ceea ce cititorii ştiu din şcoală sau din alte prefeţe anterioare. Admiţînd că a încărca un volum, fie chiar într-o colecţie de popularizare, cu date biografice şi o descriere superficială a operei este inutil, fiindcă lectura paginilor respective ori nu se mai face, ori, dacă se face, nu aduce nici un folos, am spune că nu prefaţa în sine trebuie pusă în discuţie, ci tipul şi calitatea ei. Desigur, la un volum Eminescu, I. L. Caragiale, Creangă şi destui alţi scriitori, prefaţa poate să şi lipsească. Dacă însă prefaţatorul, evitînd să repete banalităţi, va şti să folosească cele cîteva pagini ce i se pun la dispoziţie pentru a duce mai departe analiza operei, luminînd aspecte neglijate, descifrînd nuanţe peste care s-a trecut cu vederea, într-un cuvînt, dacă lucrarea sa va fi o contribuţie personală şi creatoare, cititorii vor avea numai de profitat, iar prefaţa va fi pe deplin justificată. Cum stau lucrurile de fapt în domeniul acesta, al prefeţelor ? Departe de noi gîndul de a încerca să dăm un răspuns privind ansamblul lucrărilor de acest gen. Ni s-a părut totuşi util să cercetăm un număr de volume apărute recent, într-o colecţie de popularizare şi cu un prestigiu asigurat: „Biblioteca pentru toţi”. Parcurgând cele o duzină de cărţi tipărite în ultima vreme, ai impresia că însăşi redacţia respectivă a Editurii pentru literatură pare a se afla în căutarea unei formule de prezentare a scriitorilor şi operelor, propunînd diverse soluţii, a căror apreciere critică ar putea fi utilă, în orice caz, lipsa de unitate — şi nu întotdeauna justificată — este aşa de izbitoare, incit sugestia de a se ajunge la un punct de vedere ferm trebuie formulată de la bun început. Cititorii unei colecţii care a depăşit o sută cincizeci de numere au dreptul să ştie că în volumele respective găsesc o prefaţă, sau un tabel cronologic, sau nici un fel de aparatură auxiliară, fiindcă, în definitiv, o colecţie îşi precizează profilul şi prin această aparatură. Desigur, despre un mod absolut uniform de prezentare nu poate fi vorba, dar cîteva linii directoare trebuie totuşi să existe. Au apărut, astfel, volume fără prefaţă, dar cu un tabel cronologic, altele, numai cu prefaţă, altele, cu amîndouă şi chiar cu cite încă o prefaţă la fiecare din lucrările cuprinse în volum. La rîndul lor, prefeţele sunt diferite, ca tip, aproape de la un volum la altul, de asemenea nu în toate cazurile motivat. Prefeţele-eseu, ca acelea semnate de Radu Popescu şi Ov. S. Crohmălniceanu, la Dialectica poeziei şi Nişte fabule de Marcel Breslaşu, şi, respectiv, Vioara cosmică de Radu Boureanu, ni se par indicate, şi nu numai pentru scriitorii noştri contemporani, fiindcă, în numai cîteva pagini, trasează liniile esenţiale ale unei creaţii, dimensiunile restrînse (însoţite de adîncime) ispitind şi pe cititorii mai grăbiţi. Dar chiar cititorii mai puţin grăbiţi vor avea ezitări în faţa celor aproape treizeci de pagini, cîte are prefaţa lui Mircea Zaciu la Arhanghelii lui Ion Agîrbiceanu. Cei care o vor parcurge, vor avea încă un motiv de insatisfacţie, cînd îşi vor aminti că au mai citit-o odată. Hotărît, pentru prezentarea Arhanghelilor nu era necesar să se reia un studiu monografic, cu calităţi indiscutabile, dar nejustificat aici. Reproşul, de altfel, se adresează nu autorului prefeţei, ci redacţiei. Te întrebi ce foloase vor avea cititorii, aflînd că părinţii scriitorului au avut şase copii, că, în liceu, viitorului scriitor îi plăceau fizica şi astronomia, şi aşa mai departe. O prefaţă cu caracter monografic, însă fără asemeneadetalii, îşi află locul în cărţile unor scriitori mai puţin cunoscuţi pînă nu de mult. Alberto Moravia, de pildă. Nu o vom anatemiza nici cînd o aflăm în fruntea volumului Manon Lescaut, dar încercarea lui P. Miclău ne va face să medităm asupra răspunderii ce revine unui critic atunci cînd își asumă sarcina de a fi ghidul cititorilor unei opere celebre. încîlcită, pătată de formulări stîngace, neizbutind pînă la urmă să spună măcar cîteva lucruri într-adevăr lămuritoare, o asemenea introducere poate tăia apetitul, şi aşa destul de scăzut, al cititorilor pentru prefeţe. Că istoria literară nu a putut „stabili exact” dacă abatele Pro-Colecţia »Biblioteca pentru toţin vost a săvîrşit sau nu escrocheria, căreia autorul prefeţei îi dedică aproape o pagină, va lăsa desigur rece pe oricine. Paul Miclău a apucat de undeva un capăt de fir, dar îi scapă printre degete şi i se înnoadă în caracterizări ca aceea a lui Manon — „sincer nevinovat demiurg al tragediei“ (!) sau în constatări ca : „Deşi nu avem descrieri ca la Balzac, totuşi în roman sunt pomenite diferite feluri de distracţii de la începutul secolului al XVIII-lea.“ Selectarea datelor biografice, realmente semnificative, claritatea şi precizia sunt condiţii esenţiale într-o prefaţă. Nu lipsesc din introducerea lui George Lăzărescu la povestirile lui Moravia, totuşi te întrebi ce poate să însemneze un „realism regional, poetic, aproape idilic”, cită vreme epitetul regional e impropriu, iar idilic de-a dreptul contradictoriu. Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski. Povestirile din Petersburg de Gogol sunt cărţi şi scriitori despre care cititorii sunt de mult perfect informaţi. Şi totuşi, prefaţa lui Dumitru Solomon la romanul lui Ostrovski şi a Tatianei Nicolescu la povestirile lui Gogol se citesc cu interes şi plăcere, cea dinţii pentru căldura stilului, cealaltă pentru analiza la obiect. In plus, comentatoarea lui Gogol adaugă cîteva date asupra pătrunderii şi răspîndirii operei acestuia în Romînia, ceea ce arată că o contribuţie personală poate fi întotdeauna adusă. In general, prefeţele sînt, desigur, utile, cu deosebire la scriitorii străini, cum o dovedesc şi celelalte semnate de Aurelian Tănase la Doamna Bovary de Flaubert, sau de N. N. Condeescu la Naivul de Voltaire. Studiul profesorului N. N. Condeescu e mai mult decit o prefaţă, întrucît îmbrăţişează, succint, biografia şi întreaga operă a scriitorului. Pentru fiecare lucrare inclusă în antologie, comentatorul revine în note introductive speciale, acestea constituind completări la expunerea monografică iniţială. Se produc, astfel, unele suprapuneri, dar acestea sunt izbitoare de la prefaţă la tabelul cronologic imediat următor. Tabelul repetă, în formulări similare, toate datele biografice, lista operelor şi chiar caracterizarea lor critică. Se mai face, în plus, menţiune şi de eve- * nimentele politice, sociale şi culturale din timpul vieţii lui Voltaire. E ca şi cînd autorul excelentei prefeţe ar fi predat, odată cu textul acesteia, şi planul ei destul de dezvoltat (zece pagini faţă de treizeci), pe care editura l-a înglobat în volum. Un asemenea blindaj, alcătuit din platoşe care se suprapun, constituie o exagerare şi n-am recomanda repetarea formulei. Ceea ce ne atrage în mod deosebit atenţia e aşa-numitul tabel cronologic, de fapt un tabel biobibliografic, jalonat, cum spuneam, de date privind evenimente ale epocii. Asemenea tabele mai apar în volumele altor colecţii, de pildă în acelea din „Biblioteca şcolarului“. Ceea ce e remarcabil în lucrarea profesorului N. N. Condeescu e faptul că titlul fiecărei opere este însoţit de o scurtă, dar edificatoare apreciere critică. Paralel cu folosirea prefeţei care să se refere exclusiv la opera tipărită în volumul respectiv, sau în principal la ea, asemenea tabele cronologice ar fi foarte recomandabile. In numai cîteva pagini, fără lungimi de prisos şi fără repetări de locuri comune, se poate desfăşura filmul vieţii şi creaţiei unui scriitor, pe care să-l cuprinzi dintr-o privire. Lucrarea nu e chiar aşa de uşor de realizat, cum s-ar părea, fiindcă, în formulări lapidare, autorul ei trebuie să comunice esenţialul. Dacă tabelul din Naivul de Voltaire are calităţile unui exemplu pozitiv, cel ce însoţeşte romanul Nicoară Potcoavă întruneşte defectele unuia negativ. Alcătuitorul lui urmează în linii mari acelaşi tipar ca primul, dar pierde din vedere obligaţia de a fi riguros în selectarea datelor şi amănuntelor, şi nu-şi dă osteneala de a găsi caracterizări juste pentru opere. Astfel, înşiră sîrguincios încercările literare ale adolescentului — elev de liceu, dar uită pe drum liriări ale scriitorului matur (prelucrarea Esopiei şi a Alixăndriei, traducerea Povestirilor vînătoreşti de Turgheniev etc.), deşi înscrierea operelor pare a fi fost, în intenţie, exhaustivă, de vreme ce nu e omisă, de pildă, Comoara dorobanţului. Sunt şi greşeli de datare a apariţiei unor cărţi. Pentru volumele apărute înainte de 23 August 1944, datarea nu e întotdeauna lesnicioasă, dar că Nada florilor a apărut în 1950, şi nu în 1951, se putea uşor descoperi, deschizîndu-se cartea din raft. Autorul tabelului se îngrijeşte să noteze adresele (cu strada şi numărul) la care a locuit scriitorul, dar nu menţionează, pentru perioada de după 23 August, nici una din funcţiile publice atît de importante pe care le-a ocupat Mihail Sadoveanu ! De obicei, eludează sarcina ce-o avea de a caracteriza, cit de sumar, operele. Ici-colo o face, însă în termeni inadecvaţi sau naivi ca : „volum fără o valoare deosebită“ (Lacrimile Ieromonahului Veniamin), „cea mai puternică povestire sadoveniană“ (Baltagul), „roman de influenţă sămănătoristă“ (Nopţile de Sînziene), „un fel de viaţă romanţată“ (Viaţa lui Ştefan cel Mare). Pentru autorul tabelului, puternic pare a fi epitetul superlativ, atît în recomandarea unei opere literare, cît şi în aprecierea unui eveniment social-politic. Pe alocuri, înclini să crezi că nu cunoaşte decît din titlu, cartea respectivă, fiindcă altminteri nu poţi înţelege de ce Soarele în baltă sau Aventurile şahului e definită ca „povestire de atmosferă orientală“. Cu asemenea lipsuri, tabelul cronologic nu poate suplini nici măcar o prefaţă slabă. Aşadar, indiferent de aspectul pe care l-ar lua aparatura însoţitoare a volumelor, calitatea, presupunînd seriozitate şi competenţă, rămîne dezideratul principal. Ion Roman are nuvela la care lucrează Marin Preda şi care va apare în acest an în Editura tineretului. Autorul abordează problematica umană lega-tă de unirea a două gospodării =3 agricole colective mici într-una mare. 1 55 TOT la Editura tineretului vor mai apărea în acest an : vo§lumul de versuri Povestea Ioanei de Cicerone Theodorescu, roma- ticele încotro ? de N. Trestieni, , £= Moştenirea de Ştefan Luca şi Mi- j gusiunea lui John O’Lea de N. Minei. ■ IN acest an E.P.L. va publica în tălmăcire maghiară : Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, un volum antologic din proza lui Tudor Arghezi, Enigma Otiliei de George Călinescu, o culegere de comedii romîneşti scrise între cele două războaie mondiale, Nuvele de Gala Galaction, Răscoala de Liviu Rebreanu, Venea o moară pe Şiret de Mihail Sadoveanu şi Risipitorii de Marin Preda. E.P.L. va publica în tălmăcire germană un volum de versuri de Nicolae Labiş, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu şi o culegere de schiţe şi povestiri de N. Velea. ■ PROFESORUL universitar Domokos Samuel din Budapesta a întocmit o foarte preţioasă lucrare referitoare la relaţiile dintre literatura romînă şi maghiară, intitulată : Bibliografia literaturii române în limba maghiară între anii 1858- 1962. Lucrarea va fi editată şi de secţia maghiară a Editurii pentru literatură. III EDITURA „Random House** = ■“ din New York a publicat re- ^ cent o traducere în limba engleză fl a Vițelului de aur de Ilf și Pe- V trov. ;■ INTR-UN interviu acordat =s săptămînalului L’Express, ro- H mancierul Alejo Carpentier, direc- = j|= torul Editurii de stat din Havana, ~ H dă cîteva cifre concludente refe- == ritoare la tipărirea cărţii beletris- === tice în Cuba. Dacă înainte de Re- = iff voluţie era greu, imposibil chiar = ^ ca tirajul unei cărţi să depăşească §1 2000 de exemplare, astăzi tirajul f| == mediu al unei cărţi e de 20.000, w iar uneori tirajul unei cărţi atinge = g chiar 90.000 de exemplare. Pentru §|| = 1963, numai Editura de stat pre- — = vede tipărirea de cărţi într-un ti- || s rat total de 10.500.000 exemplare. = s WM SUB patronajul U.N.E.S.C.O. H a apărut la Bruxelles cel de _ == al cincilea volum din antologia == poeţilor lumii „Un demi-siécle de s H poésie“ (O jumătate de secol de = ~ poezie), întocmită de Bienala de s» = Poezie de la Knocke-le-Zoute şi jp S îngrijită de Pierre Louis Flouquet. H Pînă în prezent, cele cinci volume §§ numără 333 poeţi din 30 de ţări, printre care şi ţara noastră. ^ §= e I ■ PROF. Ernest J. Simons de la s= universitatea Columbia a pu- blicat recent o monografie, Cehov. BIBLIOGRAFIE 1 S = 1 NICOLAE MILESCU-SPĂTARU. Jur. |j nai de călătorie în China. (Prefaţă == 5= de Corneliu Bărbulescu). Buc., Edi- = tura pentru literatură, 1962, XXXVI + 452 p. (Biblioteca pentru toţi, = 156). Lei 5. = §§ GALA GALACTION, La Vulturi. | Prefaţă de Teodor Virgolici. Buc.,=ş * Editura tineretului, 1962, 176 pag., == (Biblioteca şcolarului 48). Lei 4,25. V TUDOR VIANU. Goethe. Buc., Editatura pentru literatură, 1962, 108 = 551 pag. Lei 2,30. = S. AL. PIRU. Literatura romînă veche. || 55 Ediția a doua, Buc., Editura pentru = 5= literatură, 1962, 568 p. -| 16 pi. Lei =5 _ 18,10. _ =5 XXX Tezaur, 30 Decembrie 1947 = 55 1962 (Din poezia noastră contem- Emporană închinată partidului și patriei socialiste). Buc., Editura pen- == tru literatură, 1962, 486 pag. Lei 30. ^ ** TEODOR MAZILU, Aceste zile şi aceste nopţi. Roman, Buc., Editura tineretului, 1962, 372 pag. Lei 10. se ^ AL. SIMION, La marginea drumului. = I Roman, Buc., Editura pentru lite- «=ratură, 1962, 416 pag. Lei 9,15. I HONORÉ DE BALZAC, Opere, voi 9 1= (Ţăranii, — Muza departamentului). _ In romîneşte de Gellu Naum şi ||| Theodosia Ioachimescu. Note de || 3 Theodosia Ioachimescu. Buc., Edi- ^ 3 tura pentru literatură universală, 1962, 544 p. (Clasicii literaturii uni- g versale). Lei 12,30. HENRYK SIENKIEWICZ. Cavalerii ^ teutoni. Voi 1-2. Ediţia a doua. In romîneşte de Telemac Dan şi Pe- 5= —tru Vintila. Buc., Editura pentru =* == literatură universală, 1962, voi. 1,-391 p., voi. II, 456 p. Lei 40. SEVGHENI SIMONOV, Oameni si = mm, munţi. Buc., Editura Uniunii de cui. ___ tură fizică şi sport, 1962, 307 pag. = Lei 7,50. = ^ TAMAS GASPAR. Din zori pînă în amurg. Nuvele. In romînește de Aurel Buleanu, Buc., Editura pentru = =5 literatură, 1962, 156 p. Lei 3. == mntmm msimii? PREFETELE D SUTO ANDRÁS: «Karikas risipitorul» IN Karikás risipitorul, povestirea care dă titlul ultimului volum al lui Sütő András bătrînul Karikás Ferenc încasează primii bani pentru zilele de muncă prestate în gospodăria colectivă. E toamnă rodnică şi ardeii graşi, verzele cu foi liliachii, pătlăgelele roşii şi sfecla de zahăr au luat drumul pieţei. Preşedintele gospodăriei a adus de la bancă banii pentru colectivişti. Şi iată-l pe Karikás şezînd „înfipt şi grav în faţa mesei contabilului care numără cu o iuţeală nemaipomenită banii. Omul e ameţit de surpriză — sînt doar primii bani cîştigaţi în gospodărie ! —, dar nu vrea să-şi recunoască emoţia şi se uită grav la contabil căruia prea-i fug ochii după nevasta cea nurlie a preşedintelui şi prea numără repede. Karikas ia cu mîini nesigure suma uriaşă şi se trage mai în lături ca să mai numere şi el o dată. După o jumătate de oră însă, în care degetele lui butucănoase, necioplite, care ţinuseră o viaţă întreagă doar hîrleţul sau sapa, se încurcă în hîrtiile foşnitoare, lui Karikas îi ies două sute de lei mai mult la socoteală. Dar contabilul, impasibil, îl invită să se ducă liniştit acasă, Karikas însă, nici gînd. Numără încă o dată : acum sînt cu trei sute mai puţin. Speriat, ruşinat, bătrînul se mută sub şopronul maşinilor şi-i numără a treia oară. De data asta socoteala iese bine. Aşa că omul pleacă mîndru spre casă, cu buzunarele pline de atîţia bani cîţi nu mai avusese neam de neamul lui şi cu capul roind de idei. In faţa porţii însă, nu ştiu cum îşi duce mina la buzunar şi constată că banii nu mai sunt. Nu sunt nici în celelalte buzunare, pe care Karikás le întoarce cu înfrigurare pe dos. îngrozit, bătrînul o ia înapoi spre locul unde numărase ultima oară banii; sub şopronul maşinilor şade liniştit paznicul de zi al colectivei. Cum să facă însă ca să nu prindă omul de veste ce urmăreşte el ? Karikás îl ia pe departe, cu binişorul, cu toată candoarea unui bun detectiv, pipăindu-i cu privirile buzunarele, cămaşa, pălăria care nu-i stă bine pe cap. Aici sînt, gîndeşte Karikás tot mai speriat, şi se repede la paznic răsturnîndu-i pălăria de sub care începu să curgă hîrtii de o sută, de douăzeci și cinci, ca frunzele bătute de vînt. Dar lucrurile se lămuresc numaidecît : sînt banii celuilalt, iar banii lui, ai lui Karikas, stau ascunşi în căptuşeala zeghei unde i-a pus probabil dintr-o veche obişnuinţă. Karikas pleacă spre casă cu inima grea de ruşine. Dar bucuria aceea mare de a se şti, întîia oară în viaţa lui, bogat, care-i luase minţile şi-l făcuse să-l bănuiască pe paznic, se statorniceşte iarăşi în el încetul cu încetul. Şi mîndru, cu capul sus, omul care acum a pierdut „6.000 de lei, preţul a trei vaci* (cum răspunde el cu mare nepăsare la întrebarea cuiva), intră în cooperativa din sat cerând cinciiNaţionale, dar nu din alea cu cotoare prin ele, că, vezi doamne, el plăteşte cu bani noi... Povestirea surprinde cu fineţe o formă de mentalitate în care noul, încrederea în oameni, n-a eliminat încă de tot vechile precauţii şi suspiciuni determinate de societatea capitalistă în relaţiile dintre oameni. Karikas e fostul rob pe care socialismul l-a eliberat, deocamdată materialiceşte, căci conştiinţa lui se dovedeşte încă dependentă de o anumită tensiune, de o anumită crispare în raporturile sociale. Viaţa grea l-a învăţat pe Karikas să se teamă, şi bucuria intensă pe care o trăieşte în clipa primirii banilor îi e adine tulburată de gîndul că a fost jefuit. Nu e însă reacţia zgîrcitului care a pierdut ceva ; pe Karikas de fapt nu atît pierderea banilor îl afectează, cît zdruncinarea unui anumit sentiment de încredere în sine, de demnitate, deşteptat în el de bogăţia neînchipuită. „Cînd se văzu în picioare — spune autorul — despre proaspătul „îmbogăţit" — lumea din jurul lui păru, oarecum, închircită". Bătrînul devine astfel uriaş, şi semeţia lui e a cerui care se simte, după lungi umilinţe, om. Eliberarea lui Karikas e, pe altă treaptă, fericirea dătătoare de forţe sufleteşti care-l învăluie într-o dimineaţă pe Hie Barbu, eroul lui Marin Preda. Dar Sütő András nu e un analist ca Marin Preda. El istoriseşte ca un autentic povestitor ţăran, cu sfătoşenie, cu un umor anume. Formula poate întîmpina rezistenţa cititorului cu prejudecăţi, pentru că Sütő András nu scrie „proză modernă", nu face nici psihologie, relatând pur şi simplu întîmplări ştiute poate de toată lumea, dar mereu cu un tîlc moral evident. In acest fel de literatură totul e dicţiunea. Schiţele sunt uneori „snoave“, pe motive cunoscute din folclor, dar adaptate la împrejurările contemporane ale satului nostru. Din acest punct de vedere, modalitatea lui Sütő András e un clasicism de sursă folclorică. In Cireșe tomnatice (cu un subiect dintr-o perioadă mai depărtată) descoperim motivul din Dănilă Prepeleac. Bătrînul Kalapos Károly ( care are șase copii dintre care cel mai mic se ocupă „la raion" tocmai de treburile comerţului sătesc) primeşte vestea că unul din băieţii se însoară. Ca să se ducă la nuntă, Kalapos are nevoie neapărat de o pereche de pantofi noi, dar cooperativa din sat vinde mărfurile numai pe cereale. Acum cînd abia s-au copt cireşele, Kalapos nu mai are grîu în ladă şi se hotărăşte să schimbe cireşele din grădină pe grîu. Insă la înapoiere se află că planul la cereale a fost îndeplinit între timp şi că acum mărfurile se vând pe untură. Şi iată-l schimbînd, tot cu pierdere, griul pe untură. Numai că între timp se vîndiuseră şi pantofii şi omul nu se mai poate duce la nuntă. Trece şi vara şi fiul îl anunţă că va veni cu soţia acasă pentru cîteva zile. Aşa că bătrînul Kalapos Karoly se duce din nou să cumpere pantofi şi află cu uimire că acum, în plină toamnă, pantofii se dau pe cireşe, după cum prevedea planul întocmit chiar de fiul său mai mic, „de la raion“, care, se vede că uitase cînd se coc cireşele. Tot o ..snoavă“ e şi povestirea La taifas, cu o foarte subtilă observaţie a psihologilor. Ca şi Karikas, în demersurile sale pe lîngă paznicul gospodăriei, „individualul" Bodoki Janos face tot ce poate pentru a nu-i trăda lui Ágoston András scopul vizitei lui. In realitate, Bodoki vrea să afle ce motive are Ágoston să nu intre” în gospodărie. începe, între cei doi, un dialog foarte Ingenios condus de autor, cu tăceri semnificative și cu prelungiri nerostite. Neprevăzutul e că, auzind răspunsurile cam în doi peri ale lui Ágoston, argumentele lui neconvingătoare, Bodoki, venit să se convingă de avantajele condiţiei sale de „individual", se trezeşte făcîndu-i celuilalt o aprinsă pledoarie pentru gospodărie. Dar la urmă, după ce-i mai şi desfacă lui Ágoston nişte porumb şi-i ajută să-l urce în pod, Bodoki află cu uimire că Ágoston se înscrisese de fapt în gospodărie cu o seară înainte. Tema în sine nu e nouă (nicăieri, în povestirile lui Sütő András, nu se caută ineditul), dar efectul e neaşteptat. Scriitorul, excelent cunoscător al mediului despre care scrie, îţi dă în cîteva rânduri, fără a avea aerul că face vreun efort, sentimentul de viaţă autentică. Fără artificii, povestirile lui Sütő András cuceresc prin naturaleţe. Un oarecare didacticism,este inerent acestei proze, mai ales în bucăţile satirice, dar când observaţia realistă, creaţia de tipuri ,vii, sunt înlocuite cu ilustrarea unei teze morale, impresia e dezagreabilă. Sânt în volum câteva asemenea „istorioare moralizatoare“, didactice şi idilice. De pildă, un mecanic bătrîn, Molnár Sándor, se duce la un S.M.T. să vadă cum se descurcă tractoriştii. Tinerii, nemulţumiţi, nervoşi, nepoliticoşi se răzbună pe tractoare. Insă, cum e de aşteptat, nu sînt băieţi răi şi Molnár intervine aranjînd lucrurile (E mult pînă îţi cunoşti omul...). Alteori schiţele conţin întîmplări prea de tot nesemnificative (Pozna) sau se reduc la însemnări de reporter fără nici o culoare personală (In arena uriaşilor» 43omoara Mării Moarte) sau strident idilice (Copăcel care cîintă). Un lirism cam apos ne întîmpltă în Vine Marea ! care se vrea un poem în proză. Schiţe ca Pentru o căinţă de untură sau mai ales Căluţul din vis, sînt melodramatice şi nesubstanţiale. Dar cu Demeter Stegaru işi dăruieşte viaţa, scriitorul, încercînd o temă profund tragică, urcă deodată într-o literatură da cea mai bună calitate. Chiar şi modalitatea narativă se schimbă , parcurgem o nuvelă densă, cu ascuţită analiză psihologică, cu excelente pagini de atmosferă. In toamna anului 1944, într-un sat din Cîmpia Transilvaniei, un ţăran ungur, care era şi caraula satului, e condamnat la moarte de hortyşti pentru a fi arborat în turla bisericii, la ordinul unui plutonier romín, steagul regal. Dar Demeter mai are putinţa să se salveze, propunînd în locul lui unromín din sat. Pe o noapte răcoroasă cu lună, în bătaia căreia rouă de pe cîmpuri sclipeşte, Demeter, între doi jandarmi cu pene de cocoş la pălărie, străbate uliţele satului în prada celei mai mari nehotărîri. In conştiinţa lui răscolită se confruntă spaima de moarte cu spiritul de dreptate. Amintiri de tinereţe îi roiesc prin cap în timp ce-i poartă pe jandarmi la nesfârşit printre casele scunde, cu garduri mari. E decis să rostească un nume : Pavel Costan. E bărbatul frumos, cu păr ca pana corbului, care i-a luat logodnica, pe Mariska, Ii conduce chiar, pa jandarmi în casa acestuia, dar omenia din el se dovedeşte pînă la urmă mai puternică şi iată-l pe Demeter îndreptîndu-se spre locul unde va fi împuşcat, între jandarmii furioşi că fuseseră duşi cu vorba. Nuvela are tensiune, iar autorul capacitatea de a ne face să simţim în fiecare detaliu drama care are loc în conştiinţa lui Demeter. La un moment dat ea este atît de intensă încît avem sentimentul curios al dedublării personajului. Demeter merge mai departe între jandarmi urmărit din porţile caselor de ochi scormonitori, în timp ce din amintirile lui dureroase creşte un alt timp al naraţiunii, care se desfăşoară pe un plan diferit. Intersecţia celor două timpuri este remarcabilă. Cînd însă hotărârea definitivă a fost luată, Demeter coboară din durerosul cutreier al amintirilor şi înalţă capul. Acolo, înainte, la capătul drumului sunt bălţile Bodokului, acolo e moartea, dar Demeter păşeşte liniştit, împăcat, cu sentimentul că totuşi a scăpat de ceva mai rău. Dincoace, în spate, privirile lui descoperă pentru ultima oară satul ce de-abia se mai năzăreşte sub linţoliul albăstrui de ceaţă. Nicolae Hanolescu ■ CLARETTE WACHTEL : ” „Belşug“ (Din Anuala de grafică). H. CATARGI: „Citind Scînteia în uzină“ (fragment). Din ciclul de lucrări de pictură propusă pentru Premiul de Stat pe 1962. ■ DIN Expoziţia republicană de artă plastică a artiştilor amatori de la oraşe şi sate: ELENA BRONIŢCHI — „Perspectivă nouă“. TINERI POEŢI LUMINA Intr-o zi a venit lumina... Mi-am ridicat braţele spre comorile lunii Adumbrind cerul. Şi am izbucnit In rîs. Doamne, ce rîs cald, şoptit, blind.M-am întors înspre oameni Şi i-am întîlnit buni, puternici, apropiaţi. Pe urmă, pe străzi scăpăram pietrele-n fugă... Intr-o zi a venit lumina... In fiecare colţ al luminii sclipeau ochii tăi Şi năvalnic inima a bătut pentru toată lumea... Oamenii m-au simţit bună, puternică, apropiată, înmugureau toate vîrstele duse, pe zîmbet.„ Nu, sînt taine care nu se spun. Aminteşte-ţi, eu nu ţi-am spus niciodată nimic... Intr-o zi ai rostit: te iubesc, te-am găsit / Au foşnit în mine toate pădurile lumii Şi s-au rotit cele mai albastre ceruri. Am tăcut. Aş fi vrut să-mi agăţ braţele de aer Ca să-ţi fie răcoare Şi-aş fi vrut Să-ţi împlinesc avîntul cu fiecare săgetare-a minţii, Amuţind de teama că nu-ţi trebuiesc. Nu, nu m-au ars comnorile lunii... Aş fi vrut să nu se frîngă rîsul cald Şi să scapăr mereu pietrele-n fugă, Fără să sfîşii gleznele... Dar lumina era doar în mine, Şi cerurile albastre s-au clătinat şi-au durut. M-am trezit ameţită-n rotire Iar vocea ta se despica unde de fapt nici nu-ncepuse. In jur, era o linişte urîtă, fără ecouri. Nu era nici marea să-mi scald ochii Albastru, albastru, albastru... Au scîncit toate vîrstele duse, cu lacrimile cele mai dinţii... Şi uite, Plec Încet, Cu umerii frînţi, din avlnt Şi-mi desprind din strînsoare, pe rînd. Una după alta, de pe trup. Fîșiile albastre ale luminii.Smaranda jelescu ■