Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)

1963-07-12 / nr. 28

Nr 28 (874) SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 12 iulie 1963 • 8 pagini, 50 bani Proletari din toate ţările, uniți-val OPERE DE ARTA PE LITORAL■ Frumosul a fost creat pe litoral în spiritul şi în sensul naturii. Linia simplă a clădirilor este solidară cu cea a peisajului, culorile pastelate — în armonie cu cerul irizat şi tonalitatea potolită a nisipului. Sculpturi, mozaicuri, fresce create de artişti de prestigiu, completează fericit frumuseţea falezei romîneşti. Ilustraţia acestui număr al „Contemporanului“ încearcă să dea o imagine a operelor de artă de pe litoral. Fotografiile publicate sunt realizate de FLORIN DRAGU. Mozaicul din această pagină (montat pe frontonul Casei de cultură din Mangalia) este creația artiştilor JULES PERAHIM şi ȘTEFAN CONSTANTI­­NESCU (dimensiune: 360 m.p.). StitiU Cisiosul si priginil­ e d E MAI multă vreme, un număr tot mai mare de con­ducători ai statelor imperialiste, so­ciologi şi economişti burghezi au ajuns să admită că, din punct de ve­dere al dezvoltării economice, ritmu­rile socialiste sunt superioare celor capitaliste. In schimb, în ceea ce pri­veşte dezvoltarea ştiinţei mai dăinuie şi astăzi părerea unor ideologi bur­ghezi că, în acest domeniu, capitalis­mul s-ar mişca înainte cu o viteză mai mare decit socialismul Deşi anumite aparenţe permit încă menţinerea unor asemenea teze, faptele dovedesc con­­trariu. Lumea socialistă nu numai că are ritmuri mai înalte ale dezvoltării ştiinţei, dar se situează pe primul loc în numeroase domenii, dintre care multe hotărîtoare pentru progresul so­cial în general. Argumentul conform căruia nivelul mai ridicat al productivităţii muncii în principalele ţări capitaliste deter­mină, ipso facto, şi poziţia de avan­gardă a lumii capitaliste în domeniul ştiinţei nu rezistă unei critici cît de cit obiective. Dar, în afara oricăror argumentări cu caracter teoretic, rea­litatea obiectivă însăşi dovedeşte eloc­vent că, deşi între nivelul dezvoltării economice şi al celei ştiinţifice există, fireşte, o anumită corelaţie obiectivă precisă, totuşi ea nu se manifestă în mod mecanic şi este determinată, în ultimă instanţă, de relaţiile de produc­ţie existente. In socialism, unde re­laţia dintre ştiinţă şi orînduirea eco­nomică nu mai are un caracter anta­gonist, ca în capitalism, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii au condiţii obiec­tive de dezvoltare impetuoasă. Ne vom opri în cadrul acestui ar­ticol asupra domeniului cercetărilor cosmice — domeniu tot mai impor­tant în ansamblul dezvoltării ştiinţei, expresia concentrată a realizărilor din toate domeniile ştiinţei şi tehnicii. Analiza datelor şi cifrelor cu privi­re la realizările în domeniul cosmic ale U.R.S.S. şi S.U.A. arată o rămî­­nere în urmă tot mai evidentă a S.U.A. Această realitate este de altfel recu­noscută şi de un număr tot mai mare de personalităţi politice şi ştiinţifice chiar din S.U.A. Americanii sunt ne­voiţi să constate nu numai că au ră­mas în urmă, dar şi că prognozele lor s-au dovedit a fi eronate. Este arhicu­noscut faptul că încă prin 1950 Oc­cidentul considera că atît primul sa­telit artificial al Pămîntului cît și pri­mul cosmonaut vor fi americani. Lan­sarea primei rachete spre Lună a fost „prevăzută“ de către americani pentru anul 1967, iar primul zbor orbital pen­tru 1970. Toate aceste aprecieri sunt greșite cu un număr mai mare sau mai mic de ani. Fireşte, greşeala aceasta s-ar părea că n-ar fi chiar atât de mare, în comparaţie cu altele. Este cunoscut că Jules Verne a prezis realizarea tele­viziunii şi aeroplanelor cu o viteză de 600 r­m pe oră pentru secolul al douăzecişinoulea, iar H. G. Wells a considerat că zborul primului cos­monaut va avea loc în anul 2055. In primul caz avem de-a face cu o gre­șeală de aproape un mileniu, iar în Prof. ing. Walter Roman (Continuat* In pag. 7-a] ARGHEZI: „Scrieri", 3 şi 4 V, C . Inscripţia inscripţiilor în­cepe volumul 3 al „Scrierilor“ lui Tudor Arghezi, aşa cum cu Tes­tament începea, acum 36 de ani, prima culegere, Cuvinte potrivite. In­genuitatea care străbate, de altfel, a­­desea creaţia argheziană, este *— de data aceasta — forma sub care poetul îşi vesteşte mesajul: Om în vîrstă şi tîrziu, Tot am învăţat să scriu. Prins ca de-o copilărie, Mina se porni să scrie. Slovele cele mai bune Le-am scris negre, cu cărbune. Pe deasupra cu vopsele. Le-am pus ceară cu mărgele, Şi dintr’unele tipare Mi-a-ncolţit şi cîte-o floare. Nici acum nu ştiu s-aleg. Meşteşug a fost, ori zbeg ? întrebarea se vrea un răspuns de cochetărie artistică la o multitudine de alte inscripţii, dintre care unele mai vechi, ca Inscripţie pe o casă de ţară, ...pe un paligr, ...pe Biblie, ...pe un portret sau Inscripţie pe o uşe, pe care le memoram cu decenii în urmă, alături de Inscripţii mai noi, unele aforistice, ca Inscripţie pe tobă . Scula asta are mare căutare. Niciodată golul n-a sunat mai tare, sau ca aceea pe un flacon de cristal. E parcă un făcut ca, nimănui Să nu-i miroasă murdăria lui, Pe cînd, pe vrute pe nevrute, Parfumul altuia îi pute, pentru ca după un număr de Stihuri să ajungem la Cîntare Omului. Este imnul de supremă incantaţie argheziană care, ca „bătrînul dascăl“ din Scrisoarea I-a a lui Eminescu, ţine în degetul lui mic, într-o sinteză a sintezelor, toată istoria umanităţii în ce are ea central, subiect şi obiect în timp şi spaţiu : Omul. Iată-l la începutul începuturilor, în dialog mut cu propria-i umbră: Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită, Cu linia schiţată aceeaşi de contur, Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. E primul act de auto-cunoaştere a omului în raport cu realitatea înconju­rătoare şi, ca atare, primul act de viaţă interioară reflectată ca un eve­niment de veritabilă situare în uni­vers. S-a spus că acest Imn omului al lui Arghezi reaminteşte celebra „Legendă a­ secolelor“ a lui Victor Hugo, dar e deajuns acest fior de „Umbră" pentru a-ţi da seama că poezia n-are egal în întreaga poezie universală: într-atît de concentrată este, la poetul român, esenţa gîndirii peste milenii îndărăt şi într-atît de grandios este sensul pe care el îl dă acestei prime trepte a superiorităţii omeneşti, presimţită încă de pe atunci, asupra Naturii. Drumul ascensional va fi lung, peste Timpul infinit, dar iată că omul şi-a depărtat pămîntul de buze la picioare, slujit de-aci nainte de mîinile uşoare, prometeic a descoperit focul (a fost, biruitoare, întîia lui răscoală), a năs­cocit tăişul cuţitului şi securea, vi­cleanul ferăstrău, acul şi aţa, mătasea de păianjen şi îndrăzneaţă minte a năs­cocit şi roata; a început să numere, şi-a dăruit un limbaj de semne şi de pipăit; astîmpărată foamea şi ispăşită truda, un neastîmpăr altul îi înteţise truda ; răzbirea la lumină nu-i mai era deajuns. Dezvoltarea dialectică a Omului ajuns Omenire, făurindu-şi necontenit George Ivaşcu (Continuare in pag. 2­ a) tocită PREZENŢE ROMÎNEŞTI PESTE HOTARE ■ La Muzeul Ligii Naţiunilor, din­ Geneva a avut loc o ceremonie consacrată lui Nicolae Titulescu, la care a asistat George Macovescu, adjunct al ministrului afacerilor externe al R.P. Romine. In fotografie, directo­rul general al Oficiului european al Naţiunilor Unite, P. P­. Spinelli, ţinindu-şi alocuțiunea cu prilejul ce­remoniei*' ’ * c Arta e una AFLAT, nu fără părere de rău, că Secţia a IX-a a Academiei R. P. Române, ar urma să se despice în două Secţii separate, una cuprinzînd pe artişti (sculptori, pictori, arhitecţi, muzicieni, istorici de artă) şi alta pe bieţii scriitori, esteticieni lao­laltă cu lingviştii. Mă întreb de ce ? Dacă Secţia nu se specializează în pro­bleme mărunte de competenţa Institu­telor, tratînd de pildă exclusiv despre palatale şi labiale sau despre cofrajele glisante, atunci ideea umanistică ce stă la temelia culturii noastre socialiste cere ca toţi artiştii şi cei care se ocupă cu teoria şi istoria artelor să stea la aceeaşi masă. Anii cînd M. Sadoveanu conducea secţia, prezidând discuţii la care participau toţi, şi artiştii plastici, şi muzicienii, şi poeţii, şi esteticienii, şi lingviştii în măsura în care aceştia se ocupă de cuvînt ca instrument — sunt de neuitat. Arta este una iar ideologia noastră e valabilă pentru toate ramurile ei. Vorbim de „conţinutul bogat în idei" al unei piese orchestrale şi de grama­tica muzicii. Poezia la rîndul ei îşi are muzica ei proprie, acel Je ne sais quoi de care vorbea nu un purist ci un rea­list critic ca Boileau în „Discours sur la Jeconde“. Folclorul e adesea un fe­nomen sincretic, muzicienii compun pe texte de poeţi, sculptorul nu se poate dezinteresa de arhitectură, statua implicînd o proiecţie edilitară, arhi­tectul nu poate rămîne indiferent la concepţia despre peisaj în societatea noastră. Dar „peisajul“, ca şi senti­mentul naturii la romantici, e un unghi de vedere literar. Muzica în limitele ei şi cu cît mai puţină onomatopee „des­crie“ şi „face analiză“ ca şi romancie­rul. Şi sculptorul, şi pictorul, şi proza­torul fac „portretul moral“ şi măcar problema respectivă îi poate interesa teoretic, dacă nu găsesc că e folositor a şti cum gîndeşte pictorul sau care e fizionomia interioară a omului de litere. In epocile de înflorire maxi­mă a culturii dialogul între toţi cei care profesează artele de orice fel este tipic. Nota distinctivă a Renaşterii a fost concepţia totală despre univers, sinteza artelor. Leon Battista Alberti, important ca ar­hitect, a lăsat un remarcabil tratat della pittura şi între altele o scriere della famiglia care e un ecou al teoriei platoniciene a amorului ca lege cos­mică. Este de altfel inutil s-o luăm aşa de departe. „Vioara lui Ingres", pic­torul, nu era chiar numai un exerciţiu de destindere : se zice că Ingres era un violonist de mîna întîi. A cînta înainte de a lua pensula în mînă e un lucru admirabil şi e de văzut sub ce aspect şi în ce stil cîntă tablourile lui Ingres. Delacroix era prietenul lui Chopin, îl punea să cînte la pian, îi făcea por­tretul. Victor Hugo desena fantastice arhitecturi medievale, Balzac era un cunoscător şi colecţionar de artă re­marcabil şi temele luate din lumea plasticei sînt numeroase. Stendhal era meloman și a înjghebat o carte despre Rossini. Prosper Merimée a fost ins­pector al artelor. Baudelaire frecventa pe Courbet în atelierul căruia e re­prezentat discret într-un tablou al pic­torului. Poetul parfumurilor și duhori­lor făcea și cronica plastică a saloane­lor oficiale (cum o făcuse în secolul precedent Diderot). Fromentin, pic­torul, a scris un roman remarcabil Dominique, Rainer Maria Rilke a fost secretarul lui Rodin. Şi aşa mai de­parte. Cum s-ar putea admite ca fiece grup (arhitecţi, sculptori, muzicieni, scriitori) să se închidă într-o ladă de fildeş ? Enescu a cîntat lui Luchian bolnav, Arghezi a scris eminent des­pre artiştii noştri, Steriade, Iser, Baba, Ciucurencu au făcut portrete de scrii­tori. Cum ? Stăm de vorbă cu ei acasă, ne ducem la expoziţiile şi concertele lor dar ne ascundem fiecare într-o odaie, cînd sîntem la Academie ? Noi scriitorii vrem să ştim ce pro­bleme artistice preocupă pe arhitecţi, sînt încredinţat că artiştii vor să afle ce gîndeşte scriitorul, poetul, estetul despre punctele comune tuturor artelor (perspectiva, culoarea, omul etc., mu­zicalitatea), ce accepţie la noţiunea de „realism" în fiecare din ele. E de la sine înţeles că membrii secţiei, oameni emeriţi, nu-şi vor ţine reciproc pre­­fecţii. Trebuie păstrată totuşi acea uni­tate între oamenii de creaţie. A fost comemorat Hasdeu. Acesta era un în­­demînatec desenator și chiar imitator de picturi ca și cutare erou al lui Balzac sau al lui Tieck. A fost arhi­tectul propriului „castel“ de la Cîm­­pina. El pretindea că a ridicat planul pe cale spiritistă, însă lăsînd la o parte cîteva ornamente puerile, clădirea intră într-un stil precis anglo-saxon, necores­­punzînd luminozităţii locului, ca ate­lierul, tot de acolo, al lui N. Grigo­­rescu. Hasdeu complică spaţiul cu ceaţă shakespeariană ca şi în lucrările lui filologice. Pe pictor nu-l cred indi­ferent la imaginea acestui geniu cu ochi arzători şi sarcastici, om de Re­naştere, sub raport literar. Am reascul­­tat Oedip al lui Enescu. E muzică sau o formă specială de a declama ? Ceva între ele. Cîntăreţii, deveniţi actori, îşi strigă speranţele şi disperările, cu inflexiunile inerente oricărui limbaj, mergînd pînă la limita unde sugerează organizarea într-un sistem melodic şi orchestral. Compozitorul se fereşte însă de muzica paralelă cuvîntului şi se în­toarce repede la gestul vocal expresiv, la tragedia spusă. Totul e de domeniul unei lingvistici superioare. Astea şi multe alte motive m-ar face să regret înmulţirea Secţiilor prin sciziparitate. G. Calinescu în drept, la art. preced. : tragicul tar­div, convenţional, preocupat de CARTEA LA SATE S­­INT în ţară raioane şi re­giuni în care numărul cărţi­lor răspîndite în mediul rural s-a în­zecit de cind difuzarea lor a trecut în sarcina cooperaţiei de consum. Există, şi faptul se cuvine subliniat, toate premisele ca satul să devină foarte curind unul din principalii consumatori de carte din ţara noastră, în sensul că difuzarea acesteia prin Centrocoop o va depăşi cu mult pe aceea din reţeaua C.L.D.C. In aceste împrejurări contează foarte mult supleţea funcţională a sistemului de difuzare a cărţii. Există în Centro­coop un Oficiu de difuzare a cărţii. Fiecare uniune regională a cooperati­velor de consum are un serviciu (bi­rou) de carte. Pe plan raional sunt constituite colective de difuzare şi popularizare a ei. In sate şi în oraşele ce intră în raza de activitate a coope­­raţiei funcţionează librării, chioşcuri sau raioane de librărie în cadrul ma­gazinelor universale. In fiecare regiune circulă una sau mai multe autolibrării. Unităţile săteşti de desfacere (funcţio­nează în ţară peste 50 de librării să­teşti cu autoservire) şi-au format o am­­plă reţea de difuzori voluntari ai căr­ţii. Profesori şi învăţători, bibliotecari, colectivişti, muncitori din G.A.S. şi S.M.T., funcţionari, elevi, unii medici etc. asigură o răspândire tot mai largă a acesteia în localităţile respective. In cîteva locuri din ţară au apărut librării obşteşti (salariaţii acestora fiind înlo­cuiţi de gestionari voluntari recrutaţi dintre colectivişti). Cu toate aceste realizări, actualul mod de organizare a difuzării şi popularizării cărţii din Centrocoop poate fi încă îmbunătăţit. MATERIALE de popularizare tipă­resc editurile (mai ales cu prilejuri fes­tive), Centrala editurilor şi difuzării cărţii, Oficiul dizurării cărţii din Cen­trocoop şi (deocamdată mult prea spo­radic), unele uniuni regionale şi raio­nale ale cooperativelor de consum. Pe plan local, o seamă de uni­tăţi alcătuiesc, cu mijloace pro­prii, vitrine, colţuri de populariza­re a cărţilor, liste cu ultimele apariţii, lozinci, panouri etc. Apa­re, de asemenea, foarte utilul buletin lunar Cărţi noi. Şi totuşi, materialul de popularizare, difuzat în între­gime gratuit, se dovedeşte a fi încă insuficient şi nu totdeauna bine con­ceput. Spre exemplu, cel tipărit de edituri se referă în marea lui majori­tate la lucrări­ apărute cu 3—4 luni în urmă sau chiar epuizate. Or, asemenea materiale ar trebui să premeargă apa­riţiilor sau măcar să fie concomitente cu ele. Apoi, ni se pare că nu e toc­mai justă proporţia între materialul de popularizare cu caracter general (afişe, placate etc.) şi cel dedicat unor ramuri de activitate sau chiar cîte unei lucrări. Şi tocmai acesta din urmă înlesneşte o popularizare concretă, vie, la obiect. Acum cîţiva ani, editurile tipăreau pentru aproape fiecare lucrare cîte un număr de coperte false. In loc să fia îmbunătăţite funcţional, imprimîndu-se pe ele cîteva fraze despre autor, lu­crare etc., aceste coperte au dispărut cu totul. De asemenea, mijloacele lo­cale de informare şi popularizare a cărţii (staţiile de radioficare, listele bi­­bliografice etc.) ar putea fi mai bine folosite. Aspectul grafic al pliantelor, sem­nelor de carte, afişelor, prezentărilor de cărţi, calendarelor (încă insufi- George Muntean (Continuare în pag. 7­ a)

Next