Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)
1963-07-12 / nr. 28
Nr 28 (874) SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 12 iulie 1963 • 8 pagini, 50 bani Proletari din toate ţările, uniți-val OPERE DE ARTA PE LITORAL■ Frumosul a fost creat pe litoral în spiritul şi în sensul naturii. Linia simplă a clădirilor este solidară cu cea a peisajului, culorile pastelate — în armonie cu cerul irizat şi tonalitatea potolită a nisipului. Sculpturi, mozaicuri, fresce create de artişti de prestigiu, completează fericit frumuseţea falezei romîneşti. Ilustraţia acestui număr al „Contemporanului“ încearcă să dea o imagine a operelor de artă de pe litoral. Fotografiile publicate sunt realizate de FLORIN DRAGU. Mozaicul din această pagină (montat pe frontonul Casei de cultură din Mangalia) este creația artiştilor JULES PERAHIM şi ȘTEFAN CONSTANTINESCU (dimensiune: 360 m.p.). StitiU Cisiosul si priginil e d E MAI multă vreme, un număr tot mai mare de conducători ai statelor imperialiste, sociologi şi economişti burghezi au ajuns să admită că, din punct de vedere al dezvoltării economice, ritmurile socialiste sunt superioare celor capitaliste. In schimb, în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţei mai dăinuie şi astăzi părerea unor ideologi burghezi că, în acest domeniu, capitalismul s-ar mişca înainte cu o viteză mai mare decit socialismul Deşi anumite aparenţe permit încă menţinerea unor asemenea teze, faptele dovedesc contrariu. Lumea socialistă nu numai că are ritmuri mai înalte ale dezvoltării ştiinţei, dar se situează pe primul loc în numeroase domenii, dintre care multe hotărîtoare pentru progresul social în general. Argumentul conform căruia nivelul mai ridicat al productivităţii muncii în principalele ţări capitaliste determină, ipso facto, şi poziţia de avangardă a lumii capitaliste în domeniul ştiinţei nu rezistă unei critici cît de cit obiective. Dar, în afara oricăror argumentări cu caracter teoretic, realitatea obiectivă însăşi dovedeşte elocvent că, deşi între nivelul dezvoltării economice şi al celei ştiinţifice există, fireşte, o anumită corelaţie obiectivă precisă, totuşi ea nu se manifestă în mod mecanic şi este determinată, în ultimă instanţă, de relaţiile de producţie existente. In socialism, unde relaţia dintre ştiinţă şi orînduirea economică nu mai are un caracter antagonist, ca în capitalism, toate ramurile ştiinţei şi tehnicii au condiţii obiective de dezvoltare impetuoasă. Ne vom opri în cadrul acestui articol asupra domeniului cercetărilor cosmice — domeniu tot mai important în ansamblul dezvoltării ştiinţei, expresia concentrată a realizărilor din toate domeniile ştiinţei şi tehnicii. Analiza datelor şi cifrelor cu privire la realizările în domeniul cosmic ale U.R.S.S. şi S.U.A. arată o rămînere în urmă tot mai evidentă a S.U.A. Această realitate este de altfel recunoscută şi de un număr tot mai mare de personalităţi politice şi ştiinţifice chiar din S.U.A. Americanii sunt nevoiţi să constate nu numai că au rămas în urmă, dar şi că prognozele lor s-au dovedit a fi eronate. Este arhicunoscut faptul că încă prin 1950 Occidentul considera că atît primul satelit artificial al Pămîntului cît și primul cosmonaut vor fi americani. Lansarea primei rachete spre Lună a fost „prevăzută“ de către americani pentru anul 1967, iar primul zbor orbital pentru 1970. Toate aceste aprecieri sunt greșite cu un număr mai mare sau mai mic de ani. Fireşte, greşeala aceasta s-ar părea că n-ar fi chiar atât de mare, în comparaţie cu altele. Este cunoscut că Jules Verne a prezis realizarea televiziunii şi aeroplanelor cu o viteză de 600 rm pe oră pentru secolul al douăzecişinoulea, iar H. G. Wells a considerat că zborul primului cosmonaut va avea loc în anul 2055. In primul caz avem de-a face cu o greșeală de aproape un mileniu, iar în Prof. ing. Walter Roman (Continuat* In pag. 7-a] ARGHEZI: „Scrieri", 3 şi 4 V, C . Inscripţia inscripţiilor începe volumul 3 al „Scrierilor“ lui Tudor Arghezi, aşa cum cu Testament începea, acum 36 de ani, prima culegere, Cuvinte potrivite. Ingenuitatea care străbate, de altfel, adesea creaţia argheziană, este *— de data aceasta — forma sub care poetul îşi vesteşte mesajul: Om în vîrstă şi tîrziu, Tot am învăţat să scriu. Prins ca de-o copilărie, Mina se porni să scrie. Slovele cele mai bune Le-am scris negre, cu cărbune. Pe deasupra cu vopsele. Le-am pus ceară cu mărgele, Şi dintr’unele tipare Mi-a-ncolţit şi cîte-o floare. Nici acum nu ştiu s-aleg. Meşteşug a fost, ori zbeg ? întrebarea se vrea un răspuns de cochetărie artistică la o multitudine de alte inscripţii, dintre care unele mai vechi, ca Inscripţie pe o casă de ţară, ...pe un paligr, ...pe Biblie, ...pe un portret sau Inscripţie pe o uşe, pe care le memoram cu decenii în urmă, alături de Inscripţii mai noi, unele aforistice, ca Inscripţie pe tobă . Scula asta are mare căutare. Niciodată golul n-a sunat mai tare, sau ca aceea pe un flacon de cristal. E parcă un făcut ca, nimănui Să nu-i miroasă murdăria lui, Pe cînd, pe vrute pe nevrute, Parfumul altuia îi pute, pentru ca după un număr de Stihuri să ajungem la Cîntare Omului. Este imnul de supremă incantaţie argheziană care, ca „bătrînul dascăl“ din Scrisoarea I-a a lui Eminescu, ţine în degetul lui mic, într-o sinteză a sintezelor, toată istoria umanităţii în ce are ea central, subiect şi obiect în timp şi spaţiu : Omul. Iată-l la începutul începuturilor, în dialog mut cu propria-i umbră: Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită, Cu linia schiţată aceeaşi de contur, Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. E primul act de auto-cunoaştere a omului în raport cu realitatea înconjurătoare şi, ca atare, primul act de viaţă interioară reflectată ca un eveniment de veritabilă situare în univers. S-a spus că acest Imn omului al lui Arghezi reaminteşte celebra „Legendă a secolelor“ a lui Victor Hugo, dar e deajuns acest fior de „Umbră" pentru a-ţi da seama că poezia n-are egal în întreaga poezie universală: într-atît de concentrată este, la poetul român, esenţa gîndirii peste milenii îndărăt şi într-atît de grandios este sensul pe care el îl dă acestei prime trepte a superiorităţii omeneşti, presimţită încă de pe atunci, asupra Naturii. Drumul ascensional va fi lung, peste Timpul infinit, dar iată că omul şi-a depărtat pămîntul de buze la picioare, slujit de-aci nainte de mîinile uşoare, prometeic a descoperit focul (a fost, biruitoare, întîia lui răscoală), a născocit tăişul cuţitului şi securea, vicleanul ferăstrău, acul şi aţa, mătasea de păianjen şi îndrăzneaţă minte a născocit şi roata; a început să numere, şi-a dăruit un limbaj de semne şi de pipăit; astîmpărată foamea şi ispăşită truda, un neastîmpăr altul îi înteţise truda ; răzbirea la lumină nu-i mai era deajuns. Dezvoltarea dialectică a Omului ajuns Omenire, făurindu-şi necontenit George Ivaşcu (Continuare in pag. 2 a) tocită PREZENŢE ROMÎNEŞTI PESTE HOTARE ■ La Muzeul Ligii Naţiunilor, din Geneva a avut loc o ceremonie consacrată lui Nicolae Titulescu, la care a asistat George Macovescu, adjunct al ministrului afacerilor externe al R.P. Romine. In fotografie, directorul general al Oficiului european al Naţiunilor Unite, P. P. Spinelli, ţinindu-şi alocuțiunea cu prilejul ceremoniei*' ’ * c Arta e una AFLAT, nu fără părere de rău, că Secţia a IX-a a Academiei R. P. Române, ar urma să se despice în două Secţii separate, una cuprinzînd pe artişti (sculptori, pictori, arhitecţi, muzicieni, istorici de artă) şi alta pe bieţii scriitori, esteticieni laolaltă cu lingviştii. Mă întreb de ce ? Dacă Secţia nu se specializează în probleme mărunte de competenţa Institutelor, tratînd de pildă exclusiv despre palatale şi labiale sau despre cofrajele glisante, atunci ideea umanistică ce stă la temelia culturii noastre socialiste cere ca toţi artiştii şi cei care se ocupă cu teoria şi istoria artelor să stea la aceeaşi masă. Anii cînd M. Sadoveanu conducea secţia, prezidând discuţii la care participau toţi, şi artiştii plastici, şi muzicienii, şi poeţii, şi esteticienii, şi lingviştii în măsura în care aceştia se ocupă de cuvînt ca instrument — sunt de neuitat. Arta este una iar ideologia noastră e valabilă pentru toate ramurile ei. Vorbim de „conţinutul bogat în idei" al unei piese orchestrale şi de gramatica muzicii. Poezia la rîndul ei îşi are muzica ei proprie, acel Je ne sais quoi de care vorbea nu un purist ci un realist critic ca Boileau în „Discours sur la Jeconde“. Folclorul e adesea un fenomen sincretic, muzicienii compun pe texte de poeţi, sculptorul nu se poate dezinteresa de arhitectură, statua implicînd o proiecţie edilitară, arhitectul nu poate rămîne indiferent la concepţia despre peisaj în societatea noastră. Dar „peisajul“, ca şi sentimentul naturii la romantici, e un unghi de vedere literar. Muzica în limitele ei şi cu cît mai puţină onomatopee „descrie“ şi „face analiză“ ca şi romancierul. Şi sculptorul, şi pictorul, şi prozatorul fac „portretul moral“ şi măcar problema respectivă îi poate interesa teoretic, dacă nu găsesc că e folositor a şti cum gîndeşte pictorul sau care e fizionomia interioară a omului de litere. In epocile de înflorire maximă a culturii dialogul între toţi cei care profesează artele de orice fel este tipic. Nota distinctivă a Renaşterii a fost concepţia totală despre univers, sinteza artelor. Leon Battista Alberti, important ca arhitect, a lăsat un remarcabil tratat della pittura şi între altele o scriere della famiglia care e un ecou al teoriei platoniciene a amorului ca lege cosmică. Este de altfel inutil s-o luăm aşa de departe. „Vioara lui Ingres", pictorul, nu era chiar numai un exerciţiu de destindere : se zice că Ingres era un violonist de mîna întîi. A cînta înainte de a lua pensula în mînă e un lucru admirabil şi e de văzut sub ce aspect şi în ce stil cîntă tablourile lui Ingres. Delacroix era prietenul lui Chopin, îl punea să cînte la pian, îi făcea portretul. Victor Hugo desena fantastice arhitecturi medievale, Balzac era un cunoscător şi colecţionar de artă remarcabil şi temele luate din lumea plasticei sînt numeroase. Stendhal era meloman și a înjghebat o carte despre Rossini. Prosper Merimée a fost inspector al artelor. Baudelaire frecventa pe Courbet în atelierul căruia e reprezentat discret într-un tablou al pictorului. Poetul parfumurilor și duhorilor făcea și cronica plastică a saloanelor oficiale (cum o făcuse în secolul precedent Diderot). Fromentin, pictorul, a scris un roman remarcabil Dominique, Rainer Maria Rilke a fost secretarul lui Rodin. Şi aşa mai departe. Cum s-ar putea admite ca fiece grup (arhitecţi, sculptori, muzicieni, scriitori) să se închidă într-o ladă de fildeş ? Enescu a cîntat lui Luchian bolnav, Arghezi a scris eminent despre artiştii noştri, Steriade, Iser, Baba, Ciucurencu au făcut portrete de scriitori. Cum ? Stăm de vorbă cu ei acasă, ne ducem la expoziţiile şi concertele lor dar ne ascundem fiecare într-o odaie, cînd sîntem la Academie ? Noi scriitorii vrem să ştim ce probleme artistice preocupă pe arhitecţi, sînt încredinţat că artiştii vor să afle ce gîndeşte scriitorul, poetul, estetul despre punctele comune tuturor artelor (perspectiva, culoarea, omul etc., muzicalitatea), ce accepţie la noţiunea de „realism" în fiecare din ele. E de la sine înţeles că membrii secţiei, oameni emeriţi, nu-şi vor ţine reciproc prefecţii. Trebuie păstrată totuşi acea unitate între oamenii de creaţie. A fost comemorat Hasdeu. Acesta era un îndemînatec desenator și chiar imitator de picturi ca și cutare erou al lui Balzac sau al lui Tieck. A fost arhitectul propriului „castel“ de la Cîmpina. El pretindea că a ridicat planul pe cale spiritistă, însă lăsînd la o parte cîteva ornamente puerile, clădirea intră într-un stil precis anglo-saxon, necorespunzînd luminozităţii locului, ca atelierul, tot de acolo, al lui N. Grigorescu. Hasdeu complică spaţiul cu ceaţă shakespeariană ca şi în lucrările lui filologice. Pe pictor nu-l cred indiferent la imaginea acestui geniu cu ochi arzători şi sarcastici, om de Renaştere, sub raport literar. Am reascultat Oedip al lui Enescu. E muzică sau o formă specială de a declama ? Ceva între ele. Cîntăreţii, deveniţi actori, îşi strigă speranţele şi disperările, cu inflexiunile inerente oricărui limbaj, mergînd pînă la limita unde sugerează organizarea într-un sistem melodic şi orchestral. Compozitorul se fereşte însă de muzica paralelă cuvîntului şi se întoarce repede la gestul vocal expresiv, la tragedia spusă. Totul e de domeniul unei lingvistici superioare. Astea şi multe alte motive m-ar face să regret înmulţirea Secţiilor prin sciziparitate. G. Calinescu în drept, la art. preced. : tragicul tardiv, convenţional, preocupat de CARTEA LA SATE SINT în ţară raioane şi regiuni în care numărul cărţilor răspîndite în mediul rural s-a înzecit de cind difuzarea lor a trecut în sarcina cooperaţiei de consum. Există, şi faptul se cuvine subliniat, toate premisele ca satul să devină foarte curind unul din principalii consumatori de carte din ţara noastră, în sensul că difuzarea acesteia prin Centrocoop o va depăşi cu mult pe aceea din reţeaua C.L.D.C. In aceste împrejurări contează foarte mult supleţea funcţională a sistemului de difuzare a cărţii. Există în Centrocoop un Oficiu de difuzare a cărţii. Fiecare uniune regională a cooperativelor de consum are un serviciu (birou) de carte. Pe plan raional sunt constituite colective de difuzare şi popularizare a ei. In sate şi în oraşele ce intră în raza de activitate a cooperaţiei funcţionează librării, chioşcuri sau raioane de librărie în cadrul magazinelor universale. In fiecare regiune circulă una sau mai multe autolibrării. Unităţile săteşti de desfacere (funcţionează în ţară peste 50 de librării săteşti cu autoservire) şi-au format o amplă reţea de difuzori voluntari ai cărţii. Profesori şi învăţători, bibliotecari, colectivişti, muncitori din G.A.S. şi S.M.T., funcţionari, elevi, unii medici etc. asigură o răspândire tot mai largă a acesteia în localităţile respective. In cîteva locuri din ţară au apărut librării obşteşti (salariaţii acestora fiind înlocuiţi de gestionari voluntari recrutaţi dintre colectivişti). Cu toate aceste realizări, actualul mod de organizare a difuzării şi popularizării cărţii din Centrocoop poate fi încă îmbunătăţit. MATERIALE de popularizare tipăresc editurile (mai ales cu prilejuri festive), Centrala editurilor şi difuzării cărţii, Oficiul dizurării cărţii din Centrocoop şi (deocamdată mult prea sporadic), unele uniuni regionale şi raionale ale cooperativelor de consum. Pe plan local, o seamă de unităţi alcătuiesc, cu mijloace proprii, vitrine, colţuri de popularizare a cărţilor, liste cu ultimele apariţii, lozinci, panouri etc. Apare, de asemenea, foarte utilul buletin lunar Cărţi noi. Şi totuşi, materialul de popularizare, difuzat în întregime gratuit, se dovedeşte a fi încă insuficient şi nu totdeauna bine conceput. Spre exemplu, cel tipărit de edituri se referă în marea lui majoritate la lucrări apărute cu 3—4 luni în urmă sau chiar epuizate. Or, asemenea materiale ar trebui să premeargă apariţiilor sau măcar să fie concomitente cu ele. Apoi, ni se pare că nu e tocmai justă proporţia între materialul de popularizare cu caracter general (afişe, placate etc.) şi cel dedicat unor ramuri de activitate sau chiar cîte unei lucrări. Şi tocmai acesta din urmă înlesneşte o popularizare concretă, vie, la obiect. Acum cîţiva ani, editurile tipăreau pentru aproape fiecare lucrare cîte un număr de coperte false. In loc să fia îmbunătăţite funcţional, imprimîndu-se pe ele cîteva fraze despre autor, lucrare etc., aceste coperte au dispărut cu totul. De asemenea, mijloacele locale de informare şi popularizare a cărţii (staţiile de radioficare, listele bibliografice etc.) ar putea fi mai bine folosite. Aspectul grafic al pliantelor, semnelor de carte, afişelor, prezentărilor de cărţi, calendarelor (încă insufi- George Muntean (Continuare în pag. 7 a)