Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)
1964-01-10 / nr. 2
Nr. 2 (900) SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL $ vineri 10 ianuarie 1964 • 8 pagini, 50 bani ION VLAD : Luchian (Din Expoziţia de pictură şi sculptură a oraşului Bucureşti). pIRIN natura şi diversitatea lor, prin rosturile multiple pe care le pot îndeplini — mijloace de educaţie patriotică şi estetică, documente istorice, puncte de atracţie turistică —, monumentele circumscriu o zonă de interes netăgăduit. Antichitatea ne-a lăsat o moştenire bogată şi multilaterală, care cuprinde piese unice in lume ca factură şi concepţie. Să amintim numai, dintre acestea, cetăţile şi sanctuarele dacice din Munţii Orăştiei, monumeratul roman, care a suscitat atîtea controverse în rîndurile specialiştilor, de la Adamclissi, imensul covor de mozaic de la Constanţa, atîtea opere de sculptură aparţinînd culturilor greacă şi romană. Numeroase monumente arhitectonice şi de artă plastică au fost create în epoca feudală. Sînt cu totul originale în cultura mondială bisericile pictate din nordul Moldovei, cele din lemn (Maramureş), aşezămintele de la Trei Ierarhi sau ansamblurile de o sobră eleganţă din perioada brâncovenească. Tot în această ordine se înscriu multe din bisericile şi cetăţile săteşti din Transilvania. Apoi unele construcţii civile : cetatea ţărănească din Prejmer, casele fortificate (cule) din Oltenia. Numărul valorilor intrind în categoria monumente a continuat să se îmbogăţească în perioadele mai apropiate. înainte şi după primul război mondial au fost construite multe edificii valoroase din punct de vedere arhitectonic. In pieţe publice şi parcuri s-au ridicat statui şi grupuri statuare care evocă momente din trecutul poporului sau figuri de seamă ale istoriei şi culturii noastre. Multitudinea aceasta de vestigii istorice, varietatea monumentelor — o statistică pe categorii indică existenţa a 115 monumente arheologice, 3.380 de arhitectură, 406 de artă plastică, 471 comemorativistorice — a ridicat numeroase probleme de păstrare şi valorificare a lor. Şi aici, ca în atîtea alte domenii, a revenit regimului socialist sarcina de a iniţia acţiuni de amploare. Fie numai statistica amintită, cu detaliile ei ce nu pot fi exprimate în termeni matematici (date privind starea fiecărui monument, determinarea intervenţiilor necesare şi a gradului lor de urgenţă etc.), a necesitat un volum mare de muncă şi conjugarea eforturilor a numeroşi specialişti de profiluri variate. Au fost efectuate, sau sunt în curs de execuţie, lucrări de restaurare la cetatea de scaun a Sucevei, la bisericile pictate din nordul Moldovei (Moldoviţa, Humor, Voroneţ), la mănăstirea Neamţ (s-a revenit la forma iniţială a bisericii), la aşezămintele brâncoveneşti de la Horezu, la bisericile din Gurasada şi Densuş (Hunedoara), la edificiul roman cu mozaic de la Constanţa, la ansamblul rupestru de la Basarabi, la cetatea ţărănească din Prejmer, la casa breslelor din Braşov şi în alte locuri. Simpla constatare că în perioada de patru ani 1960-1963, în acţiunile de întreţinere şi restaurare a monumentelor istorice a fost investită, numai prin Direcţia monumentelor istorice din C. S. C. A. S., suma de aproape 50 000 000 lei, subliniază efortul făcut de stat pentru conservarea acestei categorii de valori culturale. Şi înainte vreme au existat unele iniţiative în direcţia îngrijirii şi conservării monumentelor. Parte din lucrări, efectuate cu grijă şi respect faţă de creaţia poporului şi de trecutul nostru istoric, au păstrat specificul edificiilor. Chiar atunci cînd s-au adăugat elemente de construcţie noi, acestea au fost subordonate concepţiei iniţiale, de ansamblu, a monumentului. Dar sînt numeroase împrejurările în care s-a recurs la improvizaţii, sau cînd in probleme de mare rafinament artistic a operat nepriceperea. Către sfirşitul secolului anterior, multe din monumentele de arhitectură bisericească medievală căzuseră in paragină , în loc însă ca refacerea lor să fie încredinţată arhitecţilor din ţară, formaţi în spiritul tradiţiei naţionale, cunoscători ai creaţiei noastre populare şi ai specificităţii ei, acestea au fost date pe mina unor specialişti străini, care, fiind animaţi de intenţii bune (cazul austriaci lui Schlater şi francezului Lecot du Nouy), dar avînd o viziun supra construcţiilor şi artei de pe alte meleaguri, au făcut de nerecunoscut multe din operele remar-N. Popescu-Bogdanești (Continuare în pag. 7-a) MONUMENTELE p |\ A SUNA in mintea mea un glas limpede de fată : Colinde, colinde ! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Răsuna, cu ecoul unei păduri peste al cărei frunziş veşted se aşternuse un subţire strat de zăpadă. In moliciunea ei, soarele de decembrie, lepădîndu-şi violenţele cosmice, săruta sfios urmele unei căprioare. Colinde, colinde ! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Şi tremură brazii Mişcind rămurelele, Căci noaptea de azi-i Cînd scînteie stelele. Răsuna în mintea mea această tulburătoare colindă şi recunoscînd in alcătuirea ei geniul lui Eminescu, mă gindeam încă o dată cîte frumuseţi de valoare universală poate extrage un artist din comoara simţirii şiexpresiei populare. Se bucur copiii. Copiii şi fetele. De dragul Măriei îşi piaptănă pletele. Răsuna în mintea mea acest vers simplu şi pur, şi descopeream in naivitatea lui savantă naivitatea şi meşteşugul celor care, cu sute de ani în urmă, au zidit şi pictat Voroneţul, naivitatea şi meşteşugul celor pe care, cu sute de ani în urmă, i-a transcris Dosoftei. Se bucur copiii, Copiii şi fetele. De dragul Măriei îşi piaptănă pletele. De dragul Măriei Şi-a Mîntuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului. Răsuna în mintea mea această fermecătoare colindă şi încă o dată mă gindeam cit de fericit e artistul — fie el de geniu şi mai ales atunci cînd e de geniu — care ştie să descopere uriaşele bogăţii din inima poporului, cînd mi-a fost dat să aud vechiul motiv al doinei transfigurat şi dus pe treapta valorilor universale de un compozitor al cărui nume tocmai era prezent, in mod dureros, în conştiinţa mea şi, fără îndoială, a altor mii de oameni. Era în ultima duminică a anului trecut. Mai răsunau în mintea mea cristalinele versuri rezultate din întîlnirea dintre geniul lui Eminescu şi geniul popular, mă mai gindeam cit de gingaşă e simţirea bărbaţilor şi femeilor din Carpaţi, şi a copiilor lor, băieţi şi fete, şi cit de luminos şi-o exprimă în vorbe, în melodii, în linii şi culori, cînd mi-a fost dat să aud, in împrejurări deosebite, cu o deosebită vibraţie a inimii şi conştiinţei, „Triplul-concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră" de Paul Constantinescu. Era in ultima duminică a anului trecut, cunoscuţii şi începuseră să-şi ureze ani mulţi, iar cu o săptăminâ în urmă Paul Constantinescu fusese dus de prietenii săi acolo unde nu se mai numără anii. Eram cuprins de mîhnire şi de revoltă, pentru că moartea lui fusese nedreaptă prin ceasul prematur în care a venit să-l ia şi prin marile suferinţe pe care i le-a impus ca să-l poată smulge din viaţă. Iar prima audiţie a Triplului concert, la atit de puţine zile după moarte, trezea în mintea mea amara tălăzuire de cuvinte : deşertăciune a deşertăciunilor... Cu sufletul în doliu, am deschis aparatul de radio. O oră mai tîrziu, eram cuprins de un tumult de gînduri şi sentimente, dar în ele precumpănea bucuria. Triplul concert de Paul Constantinescu reprezintă o clipă de triumf a geniului creator al poporului nostru, un mare şi definitiv triumf — cum au fost atitea in viaţa lui Eminescu, Enescu, Brîncuşi — a unui artist inspirat din comoara simţirii şi expresiei populare. Colinde, colinde ! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglindelor. Motivul simplu şi ştiut al doinei l-am recunoscut pe cea mai înaltă treaptă a artei, sunetul fluierului de şoc l-am recunoscut, transfigurat savant, slujit în forme moderne de vioară, de violoncel, de pian şi de întreaga orchestră, acoperind nevoia de meditaţie sonoră a celor mai evoluate spirite. Triplul concert al lui Paul Constantinescu este menit să emoţioneze multe generaţii de romîni şi multe neamuri ale pămîntului. Era pe vremuri o tradiţie, şi nu ştiu de ce a fost întreruptă, ca în ultima duminică a anului să răsune sub bolta Ateneului viorile şi vocile omeneşti ale Simfoniei a IX-a. Ea va putea fi reluată sau nu, dar in amintirea lui Paul Constantinescu. In amintirea morţii lui tragice şi a triumfului pe care l-a constituit prima audiţie a Triplului său concert, eu îmi îngădui să propun ca de acum înainte acest concert să fie executat în ultima duminică a fiecărui an, an de an, cit timp va mai fi Ateneul şi muzica romînească. Plecat dintre noi, muritor, într-o duminică, Paul Constantinescu s-a întors iarăşi între noi, nemuritor, in duminica următoare. Şi tremură brazii Mişcind rămurelele, Căci noaptea de azi-i Cînd scînteie stelele. Geo Bogza TRIPLUL CONCERT Proletari din toate tarile, miti vát Prezente romîneşti ♦ peste notare Succesul Nico la e Herlea la Scala din M ilano I V J Î N UNELE din cele mai importante teatre italiene — şi mai ales la Scala — s-a încetăţenit obiceiul de a prezenta aceeaşi operă în interpretări diferite, — cu schimbarea, totală sau parţială, a distribuţiei de premieră. Bineînţeles, premiera prilejuieşte cele mai multe osteneli. Seara de gală a primei reprezentaţii reuneşte pe cei mai prestigioşi artişti lirici. Este de la sine înţeles că cu ci' jitm*. i' t. jîruitiidi* italieni şi »ti tini de luare faimă, cu atît mai viu este interesul publicului. Chiar şi teatrele care urmăresc în primul rînd succesele de casă, se străduiesc să obţină concursul cîntăreţilor care asigură o mai amplă şi imppresionantă prezentare vocală şi scenică a personajului. în primul rînd atenţia se îndreaptă spre artiştii consacraţi printr-o îndelungată experienţă, obişnuiţi să înfrunte emoţiile rampei şi prezentînd garanţia unei interpretări perfect naturale şi spontane. In teatrele lirice italiene se observă un obicei nou : integrarea în distribuţie, în roluri principale, a unor nume noi care înlocuiesc nume obişnuite ale scenei. De multe ori am avut prilejul să asistăm la asemenea spectacole şi mărturisim că rareori am avut surpriza plăcută de a întîlni reale calităţi. Lucru explicabil, căci cei chemaţi astfel să înfrunte publicul erau mai ales preocupaţi să-şi înfrîngă tracul. Evident, au existat şi surprize plăcute, prilejuite de artişti care dădeau dovada unei perfecte stăpiniri a mijloacelor artistice. Cea mai recentă dintre acestea ne-a oferit-o cîntăreţul român Nicolae Herlea, care duminică 5 ianuarie şi miercuri, 8 ianuarie, a întruchipat cuceritoarea şi nobila femilă •r. Pos. ■ Î-opera Don Carlos de Verdi. Tinarul bariton român a fost chemat să facă faţă unei sarcini dintre cele mai dificile deoarece în precedentele reprezentaţii ale teatrului Scala, acest personaj fusese susţinut de Ettore Bastianini, unul din cei mai faimoşi baritoni ai lumii, pentru care criticii muzicali italieni au avut numai cuvinte de elogiu. Nicolae Herlea a făcut faţă acestui examen, ştiind să aducă cea mai deplină satisfacţie numerosului public, trecînd cu deosebit succes această probă pe care nu ezităm să o considerăm dintre cele mai dificile. El a redat cu o magistrală stăpînire, precizie de accente şi liber de orice tentaţie spre retorism şi emfaza, emoţionanta figură a personajului verdian, cîştigîndu-şi astfel un cald şi deplin succes personal. Nu numai publicul l-a primit cu căldură, ci şi criticii şi specialiştii. Corriere della Sera scria în cronica de luni: „Nicolae Herlea în debutul său la Scala s-a prezentat la un nivel superior, cu o voce bine cultivată“. Maestrul Siciliani, director artistic al Operei Scala, declară printre altele : „îl consider un artist minunat, cu o foarte bună pregătire tehnică, vocala şi muzicală. Herlea a dat un exemplu minunat al calităţilor sale deosebite“. Iar colega sa, mezzosoprana Florenza Cossotto, care a interpretat rolul prinţesei de Eboli, spunea : „Are toate calitățile unui mare artist; cu vocea sa splendidă va avea un mare succes în Italia. Debutul său la Scala a confirmat acest lucru“. Roberto Zanetti , Critic muzical la Avanti Milano,1 9 ianuarie 1964 lui A U FOST unii care au negat existenţa unui romantism italian. Să nu existe însă romantismul italian e o imposibilitate istorică. Ascuns şi în gaură de şarpe un italian nu putea să nu audă şuierele vremii lui. In gaură de şarpe, în Recanati, „centru de incivilitate şi ignoranţă europeană", şedea Giacomo Leopardi, poet al disperării şi al durerii universale, la care aflăm toate notele tipice ale romantismului, deşi omul se nutrea cu lecturi de autori greci şi latini şi avea fizionomia intelectuală a unui umanist. Era de complexiune maladivă, desigur. Şi Voltaire şi J. J. Rousseau au fost victime ale suferinţelor fizice dar n-au devenit romantici pentru că nu sosise timpul. Fiu al contelui Monaldo Leopardi, om instruit, autor mediocru şi cu vederi înguste, indolent, scăpătat, pedagog tiran, suspectat a cenzura corespondenţa fiului, Giacomo se simte sufocat. Şi alţii au avut de suportat asemenea condiţii, şi totuşi opera lor sună alegra mozartia. Leopardi urăşte „il mezzano în letteratura“, mediocrul şi se simte geniu. Are o mare, „poate exagerată şi insolentă dorinţă de glorie“. A vizitat la Roma mormântul lui Torquato Tasso şi a plîns: „Questo e il primo e l’unico piacere che ho provato in Roma“. Distanţarea geniului de vulgul burghez şi incontentabilitatea lui congenitală sunt idei ale veacului. Leopardi urăşte pe filistin, mai reprezentativ în sferele înguste provinciale, pe cetăţeanul „rango“, conformist, doctoral în ignoranţă. Evident, îl găseşte la Recanati, pe care prinde ură, socotindu-se mai bucuros cetăţean al Italiei. In Recanati inteligenţa nu e prenumărată printre darurile naturii, nu ai cu cine sta de vorbă. Speranţa lui că Roma ar constitui o scenă pentru marile gesturi s-a spulberat. „Curţile, Roma, Vaticanul ? Cine nu cunoaşte acel bârlog al superstiţiei, ignoranţei şi viţiilor?“ Pierde orice nădejde in glorie „ultima iluzie a înţeliptului“. Ca orice om normal şi încă mai mult, ca poet, iubea viaţa şi dragostea : „Am nevoie de iubire, amore, amore, fuoco, entusiasmo, vita“. „A vorbi unei fete frumoase preţuieşte de zece ori mai mult decit a da tîrcoale lui Apollo din Belvedere sau Venerei Capitoline“. Era însă dizgraţiat fiziceşte şi sărac şi femeile nu-l semnalau, motiv pentru care Leopardi le numeşte scelerate. La Bologna găseşte una care plinge cînd el îi citeşte din compunerile sale. Trece prin febră şi delir şi se crede „dezamăgit de dezamăgire“. Dar e probabil că pînă la moarte a rămas, aşa cum scria în 1826, fără păcate remarcabile peste cel originar, spălat prin ceremonia baptismală. Suferinţele lui Leopardi sunt doar cauze accidentale ale teoriei durerii prin care unii l-au apropiat de Schopenhauer. Viaţa e plictiseală, spleen (nota), remediu contra urîtului sunt somnul, opiul şi durerea. Cea din urmă are avantajul de a fi un leac mai eficace. Pentru că atunci cînd suferi, nu te plictiseşti. „Moartea nu e un rău, fiindcă eliberează omul de toate relele şi odată cu binele îi ia şi dorinţele. Bătrîneţea e răul maxim , fiindcă privează pe om de toate plăcerile, lăsindu-i apetiturile, şi aduce cu sine toate durerile. Cu toate astea oamenii se tem de moarte şi doresc bătrîneţea“. Omul de geniu caută gloria, contemporanii îl ignorează. El speră atunci în posteritate. Dar ce siguranţă avem că posteritatea ne va preţui şi va păstra aceeaşi opinie pe care o dau acum citeva persoane ? O vijelie a risipit pe oameni care-ncotro. Vijelia a trecut şi toţi se întorc mulţumiţi la treburile obişnuite. „O, natură îndatoritoare, acestea sunt darurile tale, bucuriile pe care le oferi muritorilor. A scăpa de primejdie este pentru noi fericire !“ Natura este indiferentă, neavînd în vedere nici binele nici răul omului (ideologiceşte Leopardi nu-i providenţialist). Dar ca şi fragila şi parfumata floare numită ginestie care creşte pe povîrnişul arid al Vezuviului, civilizaţia umană poate oricînd fi distrusă de o revărsare de lavă sau de altă catastrofă. O concepţie grandioasă despre om, utopismul, intuiţia revoluţiei în univers, genialitatea luată ca valoare spirituală, idealizarea excesivă au produs sentimentul zădărniciei, oroarea de filistin, misoginismul, teoria durerii universale şi setea de moarte, aspecte patologice ale unei mari energii vitale şi ale unei voinţe de construcţie contrariate. G. Călînescu (Continuare în pag. 7-a) RÂUL VEACULUI Cronica optimistului M. H. MAXY : Flori (Din Expoziţia de picturi şi sculptură a oraşului Bucureşti)