Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)

1964-01-10 / nr. 2

I­S Teatru H ,N DECEMBRIE a avut loc la 8 ®® Oradea o consfătuire a artişti­lor din teatrele de păpuşi şi o tre­­■­ ţa­cere în revistă a cîtorva spectacole,­­ tema întâlnirii constituind-o stadiul actual al scenografiei pe scena pă-­­ puşilor. în cele trei zile ale consfătuirii au fost vizionate treisprezece repre­zentaţii, a fost deschisă o expoziţie, s-a desfăşurat o dezbatere. Gazdele, 55 autorităţile culturale orădene, au­­ depus un efort lăudabil de a crea o bune condiţii organizatorice acestei­­ .g reuniuni şi au prilejuit într-adevăr­­ oaspeţilor veniţi din toate oraşele H tinde sunt teatre de păpuşi, un schimb de experienţă util. Din pă­li­cate, programul stabilit de către 1e resortul respectiv din Consiliul tea­­­trelor a fost extrem de încărcat şi 2* de aceea ansamblul lucrărilor al a­cestei consfătuiri a purtat o anume H pecete de superficialitate, în vizionarea grăbită a cite şase- 3­ şapte spectacole zilnic s-a putut­­ totuşi constata că în mişcarea pă-­ puşărească sunt unele rezultate re­ss marcabile. Tragedia regelui Otakar­­ de G. Călinescu (Teatrul din Iaşi), Alfabet împărat, piesă cehă pusă în­­ scenă la Oradea de regizorul şi ş­ scenograful Paul Fux, Rochiţa cu figuri de Viorica Filipoiu (Cluj). ' 35 Opera generalului (Tg. Mureş) au­­ arătat valori regizorale şi plastice “ reale. Au fost vizionate şi unele experimente interesante, deşi neela­­sg borate pînă la capăt, vizînd îmbi- == narea jocului actorului (la vedere) jjj. cu cel al păpuşii (Teatrul din Cluj), H sau confecţionarea spirituală a pă-S puşilor sub ochii spectatorului (Bra­şov). Un număr prea mare de specta- I cole evident nerealizate, de o fac- =* tură demodată şi primitivism plas-I tic, prezente în această împrejurare, vor îndemna probabil forul organi­zator ca în viitor să opereze o pre­­selecţie cînd e vorba de întrunit­e mai multe reprezentaţii într-o ase-­­ menea trecere în revistă.­­* Discuţiile cu care s-a încheiat consfătuirea, nu îndeajuns de con­cludente în raport cu tema aborda­tă, au atras atenţia însă în chip eficient asupra altor probleme ac- 31 tuale ale teatrului romînesc de pă­li puşi, cum ar fi nevoia de extindere ** a repertoriului original şi necesita­se tea unui curs temeinic de perfecţio­nare a artiştilor-mînuitori. (alternînd cu AI. Giugaru) şi Draga Olteanu — doamna Quickly (alter­nînd cu Cristina Bugeanu). ■ INTRE 18 şi 30 aprilie 1984 va avea loc la Nancy primul Festi­val mondial al teatrului universitar. Festivalul, organizat de către Fe­deraţia franceză de teatru universi­tar şi Uniunea naţională a studen­ţilor francezi, va reuni cele mai bune echipe de teatru ale studen­ţilor din întreaga lume. In afara concursului, festivalul va prilejui deschiderea unor expoziţii despre teatrul contemporan, unde vor avea loc discuţii ale autorilor dramatici, regizorilor, actorilor. ■ IN DISTRIBUȚIA a doua a comediei Nevestele vesele din Windsor (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“): Ion Henter-Falstaff LA TEATRUL DIN REŞIŢA : Tintrele, pasiune 1 pntime I­NTILNIREA cu Teatrul din Reşiţa oferă spectatorului din­­tr-o altă regiune a ţării prilejul de a cunoaşte uri colectiv harnic şi de a face unele constatări pozitive pe marginea ultimelor realizări ale acestui teatru. La Reşiţa tempera­turile înalte ale oţelurilor încep să se transmită tot mai mult celor care, de pe scenă, cântă noul din viaţă, munca, dragostea, demnita­tea umană. Intr-unul din programele de sală, actorul Cristian Pirvulescu, directorul teatrului, făcîndu-se e­­coul întregului colectiv, afirmă în­crederea în noua stagiune şi dorin­ţa creării unor spectacole valoroa­se. Unele premise ale acestui sen­timent de încredere pot fi găsite încă din stagiunea trecută, cînd teatrul a reprezentat, printre alte­le, comediile Doamna nevăzută, de Calderon de la Barca, şi O felie de lună, de Aurel Storin, într-o ţinută ce marca un evident pro­gres artistic. Alte premise, mai noi, sunt legate de venirea în tea­tru a unui grup de absolvenţi, unii de anul trecut, alţii de anul acesta, care au toate atributele tinereţei: sete de muncă, dorinţa de a se perfecţiona lingă colegii lor mai vîrstnici, cutezanţă, avînt. Distri­buiţi cu încredere în noua pre­mieră, Anchetă, de Al. Voitin, cu care s-a deschis stagiunea 1963— 1964, tinerii s-au ridicat la înălţi­mea speranţelor puse în ei. Vizionarea celor trei spectacole ne-a întărit părerea că ansamblul reşiţean cuprinde multe elemente talentate, a căror înzestrare artisti­că ar putea fi valorificată la un nivel de exigenţă mai elevat. A­­cest lucru s-a vădit în Ancheta, unde am asistat la o bună trans­punere scenică a ideilor piesei, sub forma unei dezbateri agitato­rice vii, intr-un limbaj pe cit de sobru, pe atît de adecvat textului. De aici puterea de comunicare a spectacolului şi aderenţa lui la public. Regia (Petre Sava Băleanu) nu a reuşit însă deplina armoni­zare a jocului actorilor pe linia unităţii de stil , ici şi colo s-au făcut simţite, în interpretare, dis­crepanţe. Unii actori, tributari în­tr-o oarecare măsură jocului exte­rior, melodramatic, contrastează cu alţii care şi-au gîndit rolurile în factura lor intimă şi le-au con­struit cu economie de mijloace, cu tonuri reţinute, evitînd îngroşările. Artistul emerit Gh. Damian a­­duce în rolul comunistului Axinte căldura, umanitatea personajului, înţelegerea şi dragostea lui faţă de oameni, dar reliefează mai puţin energia luptătorului, hotărîrea şi înţelepciunea conducătorului po­litic. Cristian Pirvulescu redă preg­nant filistinismul, ipocrizia lui Spiru ; actorul mai are însă de lu­crat pentru demascarea necruţă­toare a caracterului primejdios al acestui tip. Personajul Maria îşi găseşte, în interpretarea actriţei Maria Vodă, contururile de femini­tate şi duioşie. Interesante portrete scenice realizează cîţiva din actorii tineri. Preocupaţi de sublinierea autenticităţii personajelor, a esen­ţei lor sociale, actorii C. Popa (Ştefan), Leni Finţea (Wonne), C. Priscoveanu (Bîrsan) explorează substanţa dramatică a personajelor respective, luminîndu-Ie trăsăturile morale, sensurile şi mobilurile. Teatrul reşiţean se află acum în faţa unor dificultăţi. De pildă, o mare întîrziere în stabilirea reper­toriului stagiunii curente, lipsa u­­nei preocupări de perspectivă în legătură cu repertoriul, problema regiei, care aici este departe de a se prezenta satisfăcător (unicul re­gizor al teatrului, Eugen Vancea, neputînd răspunde tuturor exigen­ţelor, tuturor modalităţilor pe care le impune reprezentarea unui re­pertoriu variat), în fine unele greu­tăţi de ordin administrativ-organi­­zatoric, cu evidente consecinţe asupra muncii artistice. De re­zolvarea acestor probleme depinde ridicarea calităţii spectacolelor. Elanul şi dragostea actorilor pen­tru profesia aleasă sunt lucruri foarte importante "intr-un "teatru, dar ele nu pot suplini o seamă de deficienţe ca acelea arătate. Actorii de la Reşiţa studiază, or­ganizează cercuri profesionale (scrimă, dicţiune, mişcare scenică), montează spectacole cu caracter experimental în studio, cum a fost cazul cu Doamna nevăzută care apoi, datorită calităţilor lui, a in­trat în repertoriu. Punerea în sce­nă a acestei piese e semnată de o actriţă, Neli Iuraşoc-Gheorghiu, care se află la prima ei încercare regizorală. Actriţa-regizoare a cău­tat să oglindească de pe o poziţie contemporană anumite trăsături şi obiceiuri ale micii nobilimi de la începutul secolului al XVII-lea. De aici atitudinea critică faţă de falsul eroism şi satirizarea pseudo­­virtuţilor acelei nobilimi, care populează multe din comediile „de capă şi spadă“ ale vremii. Neli Iuraşoc-Gheorghiu a optat pentru o formulă proprie, îndrăzneaţă, după părerea noastră pe deplin justificată şi acceptabilă. Ea a in­trodus unele elemente de parodie modernă în plastica mişcărilor, în muzica de scenă, în decor, ele­mente de genul celor pe care spectatorii bucureşteni le-au putut vedea în Cum vă place, Nevestele vesele din Windsor şi altele. Din motive care nu transpar în spec­tacol, regizoarea este inconsecven­tă cu sine însăși, fapt care face ca spectatorul să remarce unele con­traste : pe de o parte interpretări șarjate în redarea unor cavaleri ca Don Manuel (Gr. Alexandrescu), Don Luis (Camil Georgescu), cu zăngănit de spade pe fond de mu­zică uşoară, pe de alta, seriozitate şi gravitate, inutile, în înfăţişarea altui cavaler : Don Juan (V. Ras­­mir). Pe de o parte graţie, farmec şi grijă pentru gestul clasic, tra­diţional, la Maria Vodă (Dona An­gela) şi Aura Rîmniceanu (Dona Beatriz), pe de alta, unele striden­ţe în mişcare şi ţinută, care în­groaşă personajul Isabela (altmin­teri interpretat cu simţ comic de Tanţa Lake-Albuleanu). In legătură cu acest spectacol trebuie arătat că cronica teatrală locală (girată de cronicarul sportiv) a formulat unele sentinţe exagerate, de natură să deruteze colectivul artistic. Publi­cul a avut însă o atitudine caldă şi a privit spectacolul aşa cum trebuia, ca o transpunere a unei glume vechi intr-un limbaj comic nou, de bun gust. O scenografie interesantă reţine atenţia în cele două spectacole. Pentru piesa Ancheta, Ov. Moşin­­schi realizează un decor simplu, care-şi propune să sugereze aspec­tul de cuib de păianjen al casei în care au trăit Spiru, Yvonne şi ai lor. Mai banal şi mai puţin inspirat, sub raportul cromaticii, ni s-a pă­rut decorul la o felie de lună. In acest spectacol (regia Iosif Bîta) am apreciat însă buna asamblare a forţelor actoriceşti şi racordarea atentă a elementelor care compun farsa. Succesul spectacolului se explică prin faptul că regizorul şi interpreţii, intenţionînd o portre­tizare caracterologică şi psiholo­gică a personajelor, au urmărit şi au izbutit să transmită idei, nu pur şi simplu să producă veselie. La realizarea acestui spectacol ti­neresc, antrenant, amuzant, cu o certă eficienţă educativă, merite egale are întregul colectiv format din actorii Vasile Baiu (Ing. Du­mitru Popescu), Jeni Petrescu (Constanţa), Gr. Alexandrescu (Mai Popescu), Mariana Marinescu (Nu­ca), Iuliana Doru (Monica) şi Geor­ge Ulrică (Electricianul). La Teatrul de Stat din Reşiţa există posibilităţi pentru înfăptuiri superioare celor prezente. Dacă cele mai bune forţe regizorale ale celor­lalte teatre din regiune, precum şi din alte regiuni, vor veni mai des în mijlocul acestui colectiv, dacă sprijinul autorităţilor centrale şi locale va spori, dacă presa va dis­cuta mai des despre acest teatru, există temeiuri să credem că acti­vitatea lui va cunoaşte noi succese, că teatrul va ajunge să se bucure de prestigiul oraşului care-l găz­duieşte. Mihai Florea Micul ecran. Din carnetul unui telecronicar P­­­ENTRU ce niu pomenirii nicio­­dată despre „gust" ? Ieri a fost program de Varietăți. După ultimul unificăr, a sunat telefonul. — Recunoaște că e un reviriment ! Recunoaște că bancul cu violoncelul a fost genial. Recunoaște că a cîntat Vie­­ni-vieni la nivel mondial. Parcă nu era cîntăreață, parcă era termocentrală. Ce­lelalte habar n-au să se miște. Cînd în­doaie inimile uită să mute picioarele și cînd băt tactul cu­ talpa, uită să dea din cap. Pe cînd a fi... Recunoaște că s-a făcut o cotitură. După jumătate de oră telefonul a su­nat din nou. Prezentarea a fost nesărată. Iarăși solo de trompetă. Iarăși povestea cu atrale sparte în joben, cu batistele de voal ascunse în fundul cu­tiei. Ai ascul­tat Vieni-vieni ? Parcă nu era cîntăreață, parcă era bombardament. Tot timpul cît a stat pe ecran au zăngănit geamurile ca la 4 aprilie. La redacţie m-a întîmpinat : ^ Secretarul 1 : Sper că ai tras tare. Va­rietăţile astea au devenit un fel de cala­mităţi duminicale. Scrie, domnule, să se ia măsuri ca împotriva secetei şi inun­daţiilor. în toiul discuţiilor a intrat Secretarul 1 : Recunoaşte că a fost un reviriment ! Eu am scris Un articol cu părţi poziti­ve pentru secretarul 2 şi cu­ părţi nega­tive pentru secretarul 1. O frază am în­cep­ut-o cu ,,din punct de vedere al con­ţinutului“. A doua frază cu „din punct de vedere al expresiei artistice“. A treia cu „din punct de vedere al tehnicii . Din punct de vedere al gustului, al gus­tului nostru atît de personal, atît de variat, uneori atît de greu explicabil —* n-am suflat o vorbă. Dar iată aici, cel puţin, un domeniu în care gustul func­ţionează ca unul din cele mai active motoare ale judecăţilor noastre de valoa­re, de fiecare zi. De ce are priză la pu­blic cutare actor ? De ce-a căzut cutare bucată ? Cum se explică yoga subită a unui cîntăreţ ? Pentru ce acest gen de emisie place ? Sunt zeci, sute de între­bări la care nu se poate răspunde com­plet fără să pomenim de „gust“ : gustul generaţiilor mai vechi care iubesc ro­manţa ; gustul generaţiilor mai noi care detestă romanţa ; gustul profesional, gu­stul diferitelor categorii sociale, gustul „personal“, bunul gust, prostul gust... Dar despre „gust“ nimeni nu suflă un cuvînt... LA TOATE spectacolele care încep cu „dragi spectatori şi telespectatori“, adică la toate spectacolele cu trans­misii din sală, dar mai ales la aceste faimoase Varietăţi, am observat o puternică diferenţă dintre reacţiile publi­cului „din oraş“ şi ale publicului „de a­­casă“. Spectatorii­­care şi-au cumpărat biletele, s-au îmbrăcat ca să vină la re­prezentaţie, au făcut drumul pînă la Sala Radioteleviziunii, pe scurt care au pus un anumit fast în participarea lor) sunt mai nesăţioşi. Ei vor parcă o re­compensă pentru eforturile făcute şi a­­­proape la fiecare număr cer „bis“!. In Sală pluteşte mai multă voioşie şi parcă mai multă generozitate, fireşte şi pentru că oamenii cînd sînt mai mulţi rîd mai bine şi în grup buna dispoziţie este mo­lipsitoare. Telespectatorii care au spec­tacolul la domiciliu sînt mai blazaţi şi devin cu atît mai proşti conducători de veselie, cu cît sîu­t mai singuri în faţa aparatului. La mulţi telespectatori am regăsit chiar o pornire revendicativă. Pentru că îi pot ierta televizorului că în fiecare duminică şi-au propus să facă „altceva“, să meargă la cinema, să iasă la plimbare. Dar o forţă mai puternică decît ei i-a ţintuit pe loc, i-a împins să întoarcă butonul şi să rămînă în faţa dreptunghiului de sticlă, hipnotizaţi ca un şarpe boa în faţa unui îmb­lînzitor cu fluier. Fără îndoială, cîndva ar fi intere­sant să se facă o analiză serioasă a psi­hologiei acestui nou gen de public pe care specialiştii îl numesc în mod curent „dragi telespectatori". CEA MAI necruţătoare oglindă din lume este oglinda televizorului. Ea ara­ta ridul de pe gît, coşul de pe frunte, cre­ţul de la ochi, porii de pe nas. Era ampli­fică micile cusururi fizice, dă proporţii li­nei cicatrice minuscule. Pentru obrazul o­­menesc este nu o lupă, ci un fel de lune­tă astronomică. Aseară, prin luneta astro­nomică am văzut un bărbat nergus răspun­­zînd la întrebările unui reporter, o actriţă care avea ochii machiaţi ca nişte uriaşi fluturi de noapte şi o cîntăreaţă filmată în prim plan. Era o arie de coloratură, dar eu, fascinată de imagine, n-am auzit ni­mic. Buzele se contractau sub formă de cerculeţe din ce în ce mai mici şi se dilatau sub formă de elipsă din ce în ce mai lunguieţe. Limba se vedea vibrînd şi măselele se desenau ca într-o planşă de cabinet stomatologic. Nu, hotărît lucru, micul ecran nu seamănă deloc cu foto­grafii mondeni şi linguşitori care retu­şează ridurile şi-ţi desenează, din oficiu, gener­ileana Costin Vă recomandăm i­nline : ■ cîteva minute de gingăşie (ora 19-10, portrete de animale fotografiate de Ion Miclea şi comentate în versuri de Ion Brad). ■ un intermezzo spiritual şi muzical : opera bufă Pimpinone de Philipp Te­­leman (în interpretarea cîntăreţilor clujeni). ■ din nou Comici vestiţi ai ecranului, duminică . ■ în sfîrşit, o nouă emisie a unui ci­clu prea interesant ca să nu-i re­proşăm lungile întîrzieri : în lumea personajelor lui Ibsen, fragmente co­mentate din „Stîlpii societăţii“, „Con­structorul Selness“, „Hedda Gabler" (cu Olga Tudorache), luni I ■ în cadrul Revistei spectacolelor, ana­­lize ilustrate ale spectacolelor : „Noaptea e un sfetnic bun", „Act Venetian", „Revista de altădată“, marti­e ■ Teatru ! Mi se pare romantic de Radu Cosășu, spectacolul Teatrulu­i de Comedie, transmis nu din sală, ci din stulp. Per scenele­­ din­ ţară! REŞIŢA ■ NU PUNEŢI DR­A­ g GOSTEA LA IN- g­CERCARE de Basilio g Locatelli, spectacol reşi- 0 tean regizat de Dan­a Alecsandrescu. Printre gi interpreţi, Tanţa Lake- A Albul cano (Rosetta) şi Constantin Popa (Arte- il chino). GALAŢI ■ A TREIA PATE­­TICÂ de N. Pogodin la Teatrul din Galați, în regia lui Ovidiu Geor­gescu, Diatlov e interpre­tat d­e Ion Ni­cuu­, iar Kumakin de Eugen Tă­­nase (pe bancă). SIBIU CH O FELIE DE LUNA de Aurel Storin, (Teatrul din Sibiu, secţia germană) pusă în scenă de C. Maurer, cu Horst Strasser în rolul tînaru­­lui necunoscut, Kurt Con­­radt şi Carmen Marschall în rolurile soţilor Po­pescu. Doi actori despre acelaşi rol: Ştefan din „Ancheta“ de Al. Voitin J­­UDECÂND după titlul lu­crării ce încheie cunoscuta trilogie a lui Al. Voitin dedicată luptei comuniştilor (Oameni care tac, Oamenii înving, Ancheta) s-ar părea că e vorba de o piesă in care predomină elementul senzaţional, scenele făcute special ca să impre­sioneze. Fac această remarcă, deoa­rece am convingerea că subtitlul piesei — Oameni şi neoameni — redă mult mai fidel bogăţia idei­lor şi faptelor ce însufleţesc textul dramatic. Abordînd noi procedee dramati­ce, diferite de cele folosite în pri­mele două lucrări, Al. Voitin con­tinuă cu Ancheta drumul exploră­rii psihologiei personajelor, căutind soluţionarea cît mai completă a structurii spirituale a „oamenilor“ şi „neoamenilor", întreprindere de mare profunzime etică şi ideologi­că. Printre „oamenii" din această piesă se numără şi eroul pe care îl interpretez — Ştefan Ştefan,, un tînăr­ comunist, trecut prin încer­cările grele ale pregătirii şi a victo­riei lui August ’44. 11. Voitin sur­prinde cîteva momente decisive ale vieţii comunistului Ştefan, momen­te ce marchează trecerea de la lup­ta cu arma în mină, la munca pen­tru edificarea noii societăţi. In a­­cest eveniment se conturează dru­murile diferite pe care Ie aleg „oa­menii“ şi „neoamenii“. Din analiza profundă şi amănunţită a conştiin­ţei personajelor presei, a integrită­ţii lor morale şi politice, Ştefan Ştefan nu se desprinde ca un erou ideal, ci ca un „om“, pentru care ideile comunismului au devenit o necesitate interioară, un om ce nu e scutit de ezitări şi greşeli. Mij­loacele actoriceşti cele mai adecva­te interpretării eroului sunt cele ce au liniştea aparentă a sobrietăţii, sobrietate izvorîtă din însăşi mă­reţia faptelor în care eroul e an­trenat. Pentru o bună desprindere a acestor mijloace am căutat să pătrund complexitatea sufletească a eroului, să-i descifrez gîndurile, atitudinile sale faţă de acţiunile pe care desfăşurarea evenimentelor impunea. Am rezervat o bună perioada de timp studiului amă­nunţit al epocii în care evoluează eroul. încercînd să-l feresc de tot ceea ce­ se cheamă falsă inspiraţie, am trăit faţă de tî­­nărul comunist Ştefan satisfacţii­le unei înţelegeri binare , am pri­mit entuziasmul lui, m-am pătruns de el şi la rîndul meu m-am stră­duit să-i răspund cu un entuziasm creator, cu o dăruire totală. Acest schimb viu, continuu între mine şi el, a făcut să ne apropiem tot mai mult, să-l cunosc, să-l iu­besc şi să încerc să redau cu pro­priile mele gînduri şi sentimente, sentimentele şi gîndurile lui. Ac­ţiunea piesei Ancheta este plasată într-o perioadă istorică­­ plină de frămintări sociale, perioadă în care lupta de clasă capătă forme din cele mai acute. Uneori însă îmi place să-l aduc pe erou de acolo de unde acţiunea piesei se termi­nă, pînă în ziua de azi, să mă gîn­­desc ce-ar fi putut el să devină între timp, ce preocupări ar avea astăzi, cum ar răspunde el acţiu­nilor şi năzuinţelor noastre co­tidiene — şi după această recon­stituire a eroului încerc să-l re­cunosc într-un simplu călător de pe stradă, în figura unui comunist cunoscut, a unui prieten. Astfel de oameni ca Ştefan Şte­fan sunt eroi ai zilelor noastre, iar faptele lor sunt adevărate puncte de reper, după care recunoaştem măreţia timpului. GH. COZORICI: ION TIFOR: (Petroşeni) s V*_/ TEFAN este un rol extrem­­ de dificil din multe puncte de vedere, în primul rind, pentru că, aparent, el se prezintă ca un personaj simplu, cu biografie obiş­nuită, cu un aspect fizic foarte co­mun. El nu are nimic deosebit în grimă, în costum sau în mişcare. Este un erou al zilelor noastre. Viaţa lui familială se împleteşte cu întîmplările din jurul crimei, şi to­tuşi Ştefan dovedeşte înţelegere şi caracter, convins de dreptatea cau­zei sale şi avînd deplină încredere în cei ce luptă alături de el. Iată motivul pentru care atenţia mea s-a îndreptat, în mod cu totul deosebit, asupra cunoaşterii temei­nice a ideilor, a problematicii lui Ştefan. Ideile regiei (regizorul spectaco­lului la teatrul nostru din Petro­şeni a fost Marcel Soma) au coincis cu ale mele şi astfel s-a creat o unitate de vederi asupra evoluţiei scenice a personajului. La ridicarea cortinei eroul nostru apare în pu­blic. La începutul şi sfîrşitul fie­cărui act el îşi face intrarea şi ie­şirea prin sala de spectacol, ur­mărit de razele unui reflector. Po­vestirile, dar mai ales demascarea criminalilor, Ştefan le face aşezat într-un fotoliu din stat, în mijlocul publicului, luîndu-l astfel martor şi părtaş pe fiecare spectator. Ştefan este şi povestitor şi erou. El evocă amintiri dar, trecînd în scenă, retrăieşte momentele evoca­te. De aceea am încercat să dau pregnanţă amintirilor eroului, să cuprind dragostea, lupta, îndoielile, frămîntările, mîndria, dîrzenia, gravitatea răspunderii în vorbe simple, în gesturi şi mişcări mă­surate. (Aici nu sînt de acord cu cronicarul Steagului roşu — ziarul local — care îmi reproşează tocmai această grijă). Nu aveam dreptul, deci, să mă rezum la simple gene­ralităţi şi să mă restrîng doar la autenticul exterior. Pe de altă parte, Ştefan nu poate vorbi şi nu se poate mişca pe scenă „ca pe stradă“. Am încercat să-l apropii de adevărul vieţii şi să fac din el un tip — un erou — din realita­tea cotidiană. Lupta pentru viaţa scenică a lui Ştefan a fost grea tocmai pentru că eu trebuia să-l fac să acţioneze. Izbînda lui scenică — ca şi în viaţă — depindea de mai mulţi factori, dar hotărîtor trebuia să fie sensul existenţei sale, mai exact, modul în care îşi înscrie această existenţă în universul spiritual al contempora­nilor. El face parte, după părerea mea, din acei eroi care sunt con­ştienţi că trebuie să contribuie e­­fectiv la rezolvarea unora din pro­blemele timpului. Eram convins că personajul meu este obligat să se definească in decursul acţiunii printr-o mişcare spirituală semni­ficativă spre înţelegerea adevăratei meniri pe care trebuie s-o aibă în viaţă. Nu am uitat nici o clipă că sarcina mea ca personaj era aceea de a realiza concluzia finală cea mai firească acestei piese, în care omului contemporan i se aduce un cald şi devotat omagiu. Am încercat să-l interpretez în aşa fel incit să-i conving pe cei din sală că tot ce povesteşte Ştefan şi tot ce se petrece în scenă, se referă la una din problemele fundamen­tale ale epocii noastre : apărarea demnităţii omeneşti, grija perma­nentă, trează, ca nu cumva fascis­mul să renască. Speciaeeiere sa p tăm m­ii Descoperi­ţi-l pe „N“ (Teatrul pentru tineret şi copii) P­REZENTĂND în sala deschisă de curînd noua piesă Descope­riţi-l pe „N“, teatrul a obţinut o dublă performanţă : să-şi îm­bogăţească repertoriul original pentru copii — prea redus după trei ani de activitate — şi să promoveze încă un tînăr autor. Numele lui Alexandru Adrian nu este cu totul necunoscut, chiar dacă pînă azi nu a figurat pe afi­şe , îl găsim printre premianţii Con­cursului „V. Alecsandri“ 1961, a semnat cîteva scenarii radiofonice la emisiunile de duminică dimineaţa, a publicat un volum cu lucrări într-un act (Lumina dragostei, Şi cerul senin are cîteodată nori) apărut cam odată cu premiera sa de debut. Descoperiţi-l pe „N“ este o piesă des­pre viaţa cu preocupări multilaterale şi cu realizări deloc neglijabile a şcolari­lor de azi, ce se vestesc, de la o vîrstă fragedă, cetăţenii de mîine. O piesă ne­cesară. Eroii săi sînt copiii frumoaselor cartiere cu blocuri moderne, cu parcuri pentru odihnă şi joacă, pe care Ie aflăm în Capitală şi în alte oraşe ale ţării. Aceşti copii care ştiu şi vor multe, pe măsura epocii lor, care participă cu în­sufleţire şi voioşie la viaţa cartierului, care dau o mină de ajutor cînd e vorba de muncă obştească, nu-şi pierd nici o clipă trăsăturile fermecătoare ale unei copilării efervescente şi senine. Cînd pionierii trec la acţiune, pornind în cău­tarea misteriosului ,,­“ care-şi lasă ini­ţiala scrijelată pe copacii proaspăt să­diţi, ei rămîn mai departe copii zbur­dalnici, bucuroşi de joacă ; dar, făcînd pe „detectivii“, urmărindu-l pe supra­numitul Ghiară de Urs, cel ce dăunea­ză copacilor, florilor şi nu respectă mun­ca şi dorinţa de frumuseţe a oamenilor, jocul lor este stimulat de intenţii serioa­se, de impulsuri — de ce nu ? — ma­jore, rod al educaţiei primite, al atmos­ferei colective. Autorul s-a ferit de didacticismul plic­ticos, de logoreea moralizatoare, şi după un prim act pregătitor, alcătuieşte cu fantezie şi umor — decurgînd din însăşi firea eroilor săi — un şir de situaţii amuzante care dau ideilor vigoare şi di­namism, în jocul înfiripat de micii „de­tectivi“ — cu parolă, acţiuni îndrăzneţe şi hazlii, bilete anonime, cu „mistere“ pro­vocate şi trăite cu pasiune — ideile sînt mereu transparente şi active, completate şi cu săgeţi satirice ocazionale. Intre micii eroi şi mici spectatori se creează o comunicare firească, de la copil la copil, în­ limba imaginativă şi atractivă a jocurilor şi faptelor lor. Autorul a ştiut să observe şi să aducă în piesă caractere în formare, cu hazul contrastelor caracteristice vîrstei. Nu sînt nişte copii zugrăviţi în alb şi negru, de­limitaţi didactic în cuminţi şi obraznici — şi acest lucru face piesa atrăgătoare şi credibilă. în jocul lor, animat de preocupări mature, copiii cunosc, se cu­nosc şi se schimbă unii pe alţii. Alexandru Adrian este la începutul drumului, pornit într-una din cele mai dificile direcţii dramatice : piesa despre şi pentru copii. Peniţa sa este uneori in­certă, nu toate scenele au densitate, fan­tezie, unele personaje n-au o caracteri­zare suculentă, sunt ţinute prea îndelung pe tuşe (Marina, Omul, Dănuţ, mai ales acesta... dar orice explicaţie ar fi o divulgare nedorită de viitorul public), compoziţia dramatică putea fi mai strîn­­să, mai puţin fărîmiţată ; aşa, pare oare­cum incomodă pentru receptivitatea mi­cilor spectatori. Totuşi, debutul scenic al tînărului dramaturg poate fi reţinut ca promiţător. O distribuţie formată din cîteva spe­cialiste ale genului şi travestiului, ca Luiza Derdem­an-Marcoci (Fănel), Maria­na Oprescu (Mişu), Tatiana Popa (Gigi), Luiuca Bălălău (Andrei), Elena Pop (Dă­nuţ), joacă cu suflet, convins şi convin­gător, cu înţelegerea unei lungi expe­rienţe. Este o interpretare condusă pe muchea dintre seriozitate şi joacă, din care copiii apar sincer revoltaţi de apu­căturile dăunătorului „N“, dar şi pasio­naţi de întorsăturile jocului. Se remarcă mai ales verva interioară şi exterioară a Lu­izei Derdem­an-Marcoci, intuiţia artis­tică şi firescul interpretării Marianei Oprescu, fineţea şi inteligenţa Tatianei Popa. Sunt roluri colorate comic : agita­tul „detectiv“ Mişu nu se poate stăpini să nu scoată limba, seriosul Gigi, muş­cat de o precoce gelozie, ia o faţă acră, de june dezamăgit, Andrei e gata de fapte, dar se cam teme de întuneric şi plînge după tartina pierdută... Şi cu toţii se joacă de-a motocicleta, ţinîn­­du-se unul de altul, o motocicletă mare, încăpătoare pentru toţi, ce devine expre­sia unităţii şi prieteniei lor. în rest, Tatiana Terebb­cea îl arată pe timidul Nicolae prea moale, exagerat de prostuţ, iar Margareta Papazian (Marina)

Next