Contemporanul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 18, nr. 2-26)
1964-01-10 / nr. 2
IS Teatru H ,N DECEMBRIE a avut loc la 8 ®® Oradea o consfătuire a artiştilor din teatrele de păpuşi şi o tre■ ţacere în revistă a cîtorva spectacole, tema întâlnirii constituind-o stadiul actual al scenografiei pe scena pă- puşilor. în cele trei zile ale consfătuirii au fost vizionate treisprezece reprezentaţii, a fost deschisă o expoziţie, s-a desfăşurat o dezbatere. Gazdele, 55 autorităţile culturale orădene, au depus un efort lăudabil de a crea o bune condiţii organizatorice acestei .g reuniuni şi au prilejuit într-adevăr oaspeţilor veniţi din toate oraşele H tinde sunt teatre de păpuşi, un schimb de experienţă util. Din pălicate, programul stabilit de către 1e resortul respectiv din Consiliul teatrelor a fost extrem de încărcat şi 2* de aceea ansamblul lucrărilor al acestei consfătuiri a purtat o anume H pecete de superficialitate, în vizionarea grăbită a cite şase- 3 şapte spectacole zilnic s-a putut totuşi constata că în mişcarea pă- puşărească sunt unele rezultate ress marcabile. Tragedia regelui Otakar de G. Călinescu (Teatrul din Iaşi), Alfabet împărat, piesă cehă pusă în scenă la Oradea de regizorul şi ş scenograful Paul Fux, Rochiţa cu figuri de Viorica Filipoiu (Cluj). ' 35 Opera generalului (Tg. Mureş) au arătat valori regizorale şi plastice “ reale. Au fost vizionate şi unele experimente interesante, deşi neelasg borate pînă la capăt, vizînd îmbi- == narea jocului actorului (la vedere) jjj. cu cel al păpuşii (Teatrul din Cluj), H sau confecţionarea spirituală a pă-S puşilor sub ochii spectatorului (Braşov). Un număr prea mare de specta- I cole evident nerealizate, de o fac- =* tură demodată şi primitivism plas-I tic, prezente în această împrejurare, vor îndemna probabil forul organizator ca în viitor să opereze o preselecţie cînd e vorba de întrunite mai multe reprezentaţii într-o ase- menea trecere în revistă.* Discuţiile cu care s-a încheiat consfătuirea, nu îndeajuns de concludente în raport cu tema abordată, au atras atenţia însă în chip eficient asupra altor probleme ac- 31 tuale ale teatrului romînesc de păli puşi, cum ar fi nevoia de extindere ** a repertoriului original şi necesitase tea unui curs temeinic de perfecţionare a artiştilor-mînuitori. (alternînd cu AI. Giugaru) şi Draga Olteanu — doamna Quickly (alternînd cu Cristina Bugeanu). ■ INTRE 18 şi 30 aprilie 1984 va avea loc la Nancy primul Festival mondial al teatrului universitar. Festivalul, organizat de către Federaţia franceză de teatru universitar şi Uniunea naţională a studenţilor francezi, va reuni cele mai bune echipe de teatru ale studenţilor din întreaga lume. In afara concursului, festivalul va prilejui deschiderea unor expoziţii despre teatrul contemporan, unde vor avea loc discuţii ale autorilor dramatici, regizorilor, actorilor. ■ IN DISTRIBUȚIA a doua a comediei Nevestele vesele din Windsor (Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“): Ion Henter-Falstaff LA TEATRUL DIN REŞIŢA : Tintrele, pasiune 1 pntime INTILNIREA cu Teatrul din Reşiţa oferă spectatorului dintr-o altă regiune a ţării prilejul de a cunoaşte uri colectiv harnic şi de a face unele constatări pozitive pe marginea ultimelor realizări ale acestui teatru. La Reşiţa temperaturile înalte ale oţelurilor încep să se transmită tot mai mult celor care, de pe scenă, cântă noul din viaţă, munca, dragostea, demnitatea umană. Intr-unul din programele de sală, actorul Cristian Pirvulescu, directorul teatrului, făcîndu-se ecoul întregului colectiv, afirmă încrederea în noua stagiune şi dorinţa creării unor spectacole valoroase. Unele premise ale acestui sentiment de încredere pot fi găsite încă din stagiunea trecută, cînd teatrul a reprezentat, printre altele, comediile Doamna nevăzută, de Calderon de la Barca, şi O felie de lună, de Aurel Storin, într-o ţinută ce marca un evident progres artistic. Alte premise, mai noi, sunt legate de venirea în teatru a unui grup de absolvenţi, unii de anul trecut, alţii de anul acesta, care au toate atributele tinereţei: sete de muncă, dorinţa de a se perfecţiona lingă colegii lor mai vîrstnici, cutezanţă, avînt. Distribuiţi cu încredere în noua premieră, Anchetă, de Al. Voitin, cu care s-a deschis stagiunea 1963— 1964, tinerii s-au ridicat la înălţimea speranţelor puse în ei. Vizionarea celor trei spectacole ne-a întărit părerea că ansamblul reşiţean cuprinde multe elemente talentate, a căror înzestrare artistică ar putea fi valorificată la un nivel de exigenţă mai elevat. Acest lucru s-a vădit în Ancheta, unde am asistat la o bună transpunere scenică a ideilor piesei, sub forma unei dezbateri agitatorice vii, intr-un limbaj pe cit de sobru, pe atît de adecvat textului. De aici puterea de comunicare a spectacolului şi aderenţa lui la public. Regia (Petre Sava Băleanu) nu a reuşit însă deplina armonizare a jocului actorilor pe linia unităţii de stil , ici şi colo s-au făcut simţite, în interpretare, discrepanţe. Unii actori, tributari într-o oarecare măsură jocului exterior, melodramatic, contrastează cu alţii care şi-au gîndit rolurile în factura lor intimă şi le-au construit cu economie de mijloace, cu tonuri reţinute, evitînd îngroşările. Artistul emerit Gh. Damian aduce în rolul comunistului Axinte căldura, umanitatea personajului, înţelegerea şi dragostea lui faţă de oameni, dar reliefează mai puţin energia luptătorului, hotărîrea şi înţelepciunea conducătorului politic. Cristian Pirvulescu redă pregnant filistinismul, ipocrizia lui Spiru ; actorul mai are însă de lucrat pentru demascarea necruţătoare a caracterului primejdios al acestui tip. Personajul Maria îşi găseşte, în interpretarea actriţei Maria Vodă, contururile de feminitate şi duioşie. Interesante portrete scenice realizează cîţiva din actorii tineri. Preocupaţi de sublinierea autenticităţii personajelor, a esenţei lor sociale, actorii C. Popa (Ştefan), Leni Finţea (Wonne), C. Priscoveanu (Bîrsan) explorează substanţa dramatică a personajelor respective, luminîndu-Ie trăsăturile morale, sensurile şi mobilurile. Teatrul reşiţean se află acum în faţa unor dificultăţi. De pildă, o mare întîrziere în stabilirea repertoriului stagiunii curente, lipsa unei preocupări de perspectivă în legătură cu repertoriul, problema regiei, care aici este departe de a se prezenta satisfăcător (unicul regizor al teatrului, Eugen Vancea, neputînd răspunde tuturor exigenţelor, tuturor modalităţilor pe care le impune reprezentarea unui repertoriu variat), în fine unele greutăţi de ordin administrativ-organizatoric, cu evidente consecinţe asupra muncii artistice. De rezolvarea acestor probleme depinde ridicarea calităţii spectacolelor. Elanul şi dragostea actorilor pentru profesia aleasă sunt lucruri foarte importante "intr-un "teatru, dar ele nu pot suplini o seamă de deficienţe ca acelea arătate. Actorii de la Reşiţa studiază, organizează cercuri profesionale (scrimă, dicţiune, mişcare scenică), montează spectacole cu caracter experimental în studio, cum a fost cazul cu Doamna nevăzută care apoi, datorită calităţilor lui, a intrat în repertoriu. Punerea în scenă a acestei piese e semnată de o actriţă, Neli Iuraşoc-Gheorghiu, care se află la prima ei încercare regizorală. Actriţa-regizoare a căutat să oglindească de pe o poziţie contemporană anumite trăsături şi obiceiuri ale micii nobilimi de la începutul secolului al XVII-lea. De aici atitudinea critică faţă de falsul eroism şi satirizarea pseudovirtuţilor acelei nobilimi, care populează multe din comediile „de capă şi spadă“ ale vremii. Neli Iuraşoc-Gheorghiu a optat pentru o formulă proprie, îndrăzneaţă, după părerea noastră pe deplin justificată şi acceptabilă. Ea a introdus unele elemente de parodie modernă în plastica mişcărilor, în muzica de scenă, în decor, elemente de genul celor pe care spectatorii bucureşteni le-au putut vedea în Cum vă place, Nevestele vesele din Windsor şi altele. Din motive care nu transpar în spectacol, regizoarea este inconsecventă cu sine însăși, fapt care face ca spectatorul să remarce unele contraste : pe de o parte interpretări șarjate în redarea unor cavaleri ca Don Manuel (Gr. Alexandrescu), Don Luis (Camil Georgescu), cu zăngănit de spade pe fond de muzică uşoară, pe de alta, seriozitate şi gravitate, inutile, în înfăţişarea altui cavaler : Don Juan (V. Rasmir). Pe de o parte graţie, farmec şi grijă pentru gestul clasic, tradiţional, la Maria Vodă (Dona Angela) şi Aura Rîmniceanu (Dona Beatriz), pe de alta, unele stridenţe în mişcare şi ţinută, care îngroaşă personajul Isabela (altminteri interpretat cu simţ comic de Tanţa Lake-Albuleanu). In legătură cu acest spectacol trebuie arătat că cronica teatrală locală (girată de cronicarul sportiv) a formulat unele sentinţe exagerate, de natură să deruteze colectivul artistic. Publicul a avut însă o atitudine caldă şi a privit spectacolul aşa cum trebuia, ca o transpunere a unei glume vechi intr-un limbaj comic nou, de bun gust. O scenografie interesantă reţine atenţia în cele două spectacole. Pentru piesa Ancheta, Ov. Moşinschi realizează un decor simplu, care-şi propune să sugereze aspectul de cuib de păianjen al casei în care au trăit Spiru, Yvonne şi ai lor. Mai banal şi mai puţin inspirat, sub raportul cromaticii, ni s-a părut decorul la o felie de lună. In acest spectacol (regia Iosif Bîta) am apreciat însă buna asamblare a forţelor actoriceşti şi racordarea atentă a elementelor care compun farsa. Succesul spectacolului se explică prin faptul că regizorul şi interpreţii, intenţionînd o portretizare caracterologică şi psihologică a personajelor, au urmărit şi au izbutit să transmită idei, nu pur şi simplu să producă veselie. La realizarea acestui spectacol tineresc, antrenant, amuzant, cu o certă eficienţă educativă, merite egale are întregul colectiv format din actorii Vasile Baiu (Ing. Dumitru Popescu), Jeni Petrescu (Constanţa), Gr. Alexandrescu (Mai Popescu), Mariana Marinescu (Nuca), Iuliana Doru (Monica) şi George Ulrică (Electricianul). La Teatrul de Stat din Reşiţa există posibilităţi pentru înfăptuiri superioare celor prezente. Dacă cele mai bune forţe regizorale ale celorlalte teatre din regiune, precum şi din alte regiuni, vor veni mai des în mijlocul acestui colectiv, dacă sprijinul autorităţilor centrale şi locale va spori, dacă presa va discuta mai des despre acest teatru, există temeiuri să credem că activitatea lui va cunoaşte noi succese, că teatrul va ajunge să se bucure de prestigiul oraşului care-l găzduieşte. Mihai Florea Micul ecran. Din carnetul unui telecronicar PENTRU ce niu pomenirii niciodată despre „gust" ? Ieri a fost program de Varietăți. După ultimul unificăr, a sunat telefonul. — Recunoaște că e un reviriment ! Recunoaște că bancul cu violoncelul a fost genial. Recunoaște că a cîntat Vieni-vieni la nivel mondial. Parcă nu era cîntăreață, parcă era termocentrală. Celelalte habar n-au să se miște. Cînd îndoaie inimile uită să mute picioarele și cînd băt tactul cu talpa, uită să dea din cap. Pe cînd a fi... Recunoaște că s-a făcut o cotitură. După jumătate de oră telefonul a sunat din nou. Prezentarea a fost nesărată. Iarăși solo de trompetă. Iarăși povestea cu atrale sparte în joben, cu batistele de voal ascunse în fundul cutiei. Ai ascultat Vieni-vieni ? Parcă nu era cîntăreață, parcă era bombardament. Tot timpul cît a stat pe ecran au zăngănit geamurile ca la 4 aprilie. La redacţie m-a întîmpinat : ^ Secretarul 1 : Sper că ai tras tare. Varietăţile astea au devenit un fel de calamităţi duminicale. Scrie, domnule, să se ia măsuri ca împotriva secetei şi inundaţiilor. în toiul discuţiilor a intrat Secretarul 1 : Recunoaşte că a fost un reviriment ! Eu am scris Un articol cu părţi pozitive pentru secretarul 2 şi cu părţi negative pentru secretarul 1. O frază am început-o cu ,,din punct de vedere al conţinutului“. A doua frază cu „din punct de vedere al expresiei artistice“. A treia cu „din punct de vedere al tehnicii . Din punct de vedere al gustului, al gustului nostru atît de personal, atît de variat, uneori atît de greu explicabil —* n-am suflat o vorbă. Dar iată aici, cel puţin, un domeniu în care gustul funcţionează ca unul din cele mai active motoare ale judecăţilor noastre de valoare, de fiecare zi. De ce are priză la public cutare actor ? De ce-a căzut cutare bucată ? Cum se explică yoga subită a unui cîntăreţ ? Pentru ce acest gen de emisie place ? Sunt zeci, sute de întrebări la care nu se poate răspunde complet fără să pomenim de „gust“ : gustul generaţiilor mai vechi care iubesc romanţa ; gustul generaţiilor mai noi care detestă romanţa ; gustul profesional, gustul diferitelor categorii sociale, gustul „personal“, bunul gust, prostul gust... Dar despre „gust“ nimeni nu suflă un cuvînt... LA TOATE spectacolele care încep cu „dragi spectatori şi telespectatori“, adică la toate spectacolele cu transmisii din sală, dar mai ales la aceste faimoase Varietăţi, am observat o puternică diferenţă dintre reacţiile publicului „din oraş“ şi ale publicului „de acasă“. Spectatoriicare şi-au cumpărat biletele, s-au îmbrăcat ca să vină la reprezentaţie, au făcut drumul pînă la Sala Radioteleviziunii, pe scurt care au pus un anumit fast în participarea lor) sunt mai nesăţioşi. Ei vor parcă o recompensă pentru eforturile făcute şi aproape la fiecare număr cer „bis“!. In Sală pluteşte mai multă voioşie şi parcă mai multă generozitate, fireşte şi pentru că oamenii cînd sînt mai mulţi rîd mai bine şi în grup buna dispoziţie este molipsitoare. Telespectatorii care au spectacolul la domiciliu sînt mai blazaţi şi devin cu atît mai proşti conducători de veselie, cu cît sîut mai singuri în faţa aparatului. La mulţi telespectatori am regăsit chiar o pornire revendicativă. Pentru că îi pot ierta televizorului că în fiecare duminică şi-au propus să facă „altceva“, să meargă la cinema, să iasă la plimbare. Dar o forţă mai puternică decît ei i-a ţintuit pe loc, i-a împins să întoarcă butonul şi să rămînă în faţa dreptunghiului de sticlă, hipnotizaţi ca un şarpe boa în faţa unui îmblînzitor cu fluier. Fără îndoială, cîndva ar fi interesant să se facă o analiză serioasă a psihologiei acestui nou gen de public pe care specialiştii îl numesc în mod curent „dragi telespectatori". CEA MAI necruţătoare oglindă din lume este oglinda televizorului. Ea arata ridul de pe gît, coşul de pe frunte, creţul de la ochi, porii de pe nas. Era amplifică micile cusururi fizice, dă proporţii linei cicatrice minuscule. Pentru obrazul omenesc este nu o lupă, ci un fel de lunetă astronomică. Aseară, prin luneta astronomică am văzut un bărbat nergus răspunzînd la întrebările unui reporter, o actriţă care avea ochii machiaţi ca nişte uriaşi fluturi de noapte şi o cîntăreaţă filmată în prim plan. Era o arie de coloratură, dar eu, fascinată de imagine, n-am auzit nimic. Buzele se contractau sub formă de cerculeţe din ce în ce mai mici şi se dilatau sub formă de elipsă din ce în ce mai lunguieţe. Limba se vedea vibrînd şi măselele se desenau ca într-o planşă de cabinet stomatologic. Nu, hotărît lucru, micul ecran nu seamănă deloc cu fotografii mondeni şi linguşitori care retuşează ridurile şi-ţi desenează, din oficiu, generileana Costin Vă recomandăm inline : ■ cîteva minute de gingăşie (ora 19-10, portrete de animale fotografiate de Ion Miclea şi comentate în versuri de Ion Brad). ■ un intermezzo spiritual şi muzical : opera bufă Pimpinone de Philipp Teleman (în interpretarea cîntăreţilor clujeni). ■ din nou Comici vestiţi ai ecranului, duminică . ■ în sfîrşit, o nouă emisie a unui ciclu prea interesant ca să nu-i reproşăm lungile întîrzieri : în lumea personajelor lui Ibsen, fragmente comentate din „Stîlpii societăţii“, „Constructorul Selness“, „Hedda Gabler" (cu Olga Tudorache), luni I ■ în cadrul Revistei spectacolelor, analize ilustrate ale spectacolelor : „Noaptea e un sfetnic bun", „Act Venetian", „Revista de altădată“, martie ■ Teatru ! Mi se pare romantic de Radu Cosășu, spectacolul Teatrului de Comedie, transmis nu din sală, ci din stulp. Per scenele din ţară! REŞIŢA ■ NU PUNEŢI DRA g GOSTEA LA IN- gCERCARE de Basilio g Locatelli, spectacol reşi- 0 tean regizat de Dana Alecsandrescu. Printre gi interpreţi, Tanţa Lake- A Albul cano (Rosetta) şi Constantin Popa (Arte- il chino). GALAŢI ■ A TREIA PATETICÂ de N. Pogodin la Teatrul din Galați, în regia lui Ovidiu Georgescu, Diatlov e interpretat de Ion Nicuu, iar Kumakin de Eugen Tănase (pe bancă). SIBIU CH O FELIE DE LUNA de Aurel Storin, (Teatrul din Sibiu, secţia germană) pusă în scenă de C. Maurer, cu Horst Strasser în rolul tînarului necunoscut, Kurt Conradt şi Carmen Marschall în rolurile soţilor Popescu. Doi actori despre acelaşi rol: Ştefan din „Ancheta“ de Al. Voitin JUDECÂND după titlul lucrării ce încheie cunoscuta trilogie a lui Al. Voitin dedicată luptei comuniştilor (Oameni care tac, Oamenii înving, Ancheta) s-ar părea că e vorba de o piesă in care predomină elementul senzaţional, scenele făcute special ca să impresioneze. Fac această remarcă, deoarece am convingerea că subtitlul piesei — Oameni şi neoameni — redă mult mai fidel bogăţia ideilor şi faptelor ce însufleţesc textul dramatic. Abordînd noi procedee dramatice, diferite de cele folosite în primele două lucrări, Al. Voitin continuă cu Ancheta drumul explorării psihologiei personajelor, căutind soluţionarea cît mai completă a structurii spirituale a „oamenilor“ şi „neoamenilor", întreprindere de mare profunzime etică şi ideologică. Printre „oamenii" din această piesă se numără şi eroul pe care îl interpretez — Ştefan Ştefan,, un tînăr comunist, trecut prin încercările grele ale pregătirii şi a victoriei lui August ’44. 11. Voitin surprinde cîteva momente decisive ale vieţii comunistului Ştefan, momente ce marchează trecerea de la lupta cu arma în mină, la munca pentru edificarea noii societăţi. In acest eveniment se conturează drumurile diferite pe care Ie aleg „oamenii“ şi „neoamenii“. Din analiza profundă şi amănunţită a conştiinţei personajelor presei, a integrităţii lor morale şi politice, Ştefan Ştefan nu se desprinde ca un erou ideal, ci ca un „om“, pentru care ideile comunismului au devenit o necesitate interioară, un om ce nu e scutit de ezitări şi greşeli. Mijloacele actoriceşti cele mai adecvate interpretării eroului sunt cele ce au liniştea aparentă a sobrietăţii, sobrietate izvorîtă din însăşi măreţia faptelor în care eroul e antrenat. Pentru o bună desprindere a acestor mijloace am căutat să pătrund complexitatea sufletească a eroului, să-i descifrez gîndurile, atitudinile sale faţă de acţiunile pe care desfăşurarea evenimentelor impunea. Am rezervat o bună perioada de timp studiului amănunţit al epocii în care evoluează eroul. încercînd să-l feresc de tot ceea ce se cheamă falsă inspiraţie, am trăit faţă de tînărul comunist Ştefan satisfacţiile unei înţelegeri binare , am primit entuziasmul lui, m-am pătruns de el şi la rîndul meu m-am străduit să-i răspund cu un entuziasm creator, cu o dăruire totală. Acest schimb viu, continuu între mine şi el, a făcut să ne apropiem tot mai mult, să-l cunosc, să-l iubesc şi să încerc să redau cu propriile mele gînduri şi sentimente, sentimentele şi gîndurile lui. Acţiunea piesei Ancheta este plasată într-o perioadă istorică plină de frămintări sociale, perioadă în care lupta de clasă capătă forme din cele mai acute. Uneori însă îmi place să-l aduc pe erou de acolo de unde acţiunea piesei se termină, pînă în ziua de azi, să mă gîndesc ce-ar fi putut el să devină între timp, ce preocupări ar avea astăzi, cum ar răspunde el acţiunilor şi năzuinţelor noastre cotidiene — şi după această reconstituire a eroului încerc să-l recunosc într-un simplu călător de pe stradă, în figura unui comunist cunoscut, a unui prieten. Astfel de oameni ca Ştefan Ştefan sunt eroi ai zilelor noastre, iar faptele lor sunt adevărate puncte de reper, după care recunoaştem măreţia timpului. GH. COZORICI: ION TIFOR: (Petroşeni) s V*_/ TEFAN este un rol extrem de dificil din multe puncte de vedere, în primul rind, pentru că, aparent, el se prezintă ca un personaj simplu, cu biografie obişnuită, cu un aspect fizic foarte comun. El nu are nimic deosebit în grimă, în costum sau în mişcare. Este un erou al zilelor noastre. Viaţa lui familială se împleteşte cu întîmplările din jurul crimei, şi totuşi Ştefan dovedeşte înţelegere şi caracter, convins de dreptatea cauzei sale şi avînd deplină încredere în cei ce luptă alături de el. Iată motivul pentru care atenţia mea s-a îndreptat, în mod cu totul deosebit, asupra cunoaşterii temeinice a ideilor, a problematicii lui Ştefan. Ideile regiei (regizorul spectacolului la teatrul nostru din Petroşeni a fost Marcel Soma) au coincis cu ale mele şi astfel s-a creat o unitate de vederi asupra evoluţiei scenice a personajului. La ridicarea cortinei eroul nostru apare în public. La începutul şi sfîrşitul fiecărui act el îşi face intrarea şi ieşirea prin sala de spectacol, urmărit de razele unui reflector. Povestirile, dar mai ales demascarea criminalilor, Ştefan le face aşezat într-un fotoliu din stat, în mijlocul publicului, luîndu-l astfel martor şi părtaş pe fiecare spectator. Ştefan este şi povestitor şi erou. El evocă amintiri dar, trecînd în scenă, retrăieşte momentele evocate. De aceea am încercat să dau pregnanţă amintirilor eroului, să cuprind dragostea, lupta, îndoielile, frămîntările, mîndria, dîrzenia, gravitatea răspunderii în vorbe simple, în gesturi şi mişcări măsurate. (Aici nu sînt de acord cu cronicarul Steagului roşu — ziarul local — care îmi reproşează tocmai această grijă). Nu aveam dreptul, deci, să mă rezum la simple generalităţi şi să mă restrîng doar la autenticul exterior. Pe de altă parte, Ştefan nu poate vorbi şi nu se poate mişca pe scenă „ca pe stradă“. Am încercat să-l apropii de adevărul vieţii şi să fac din el un tip — un erou — din realitatea cotidiană. Lupta pentru viaţa scenică a lui Ştefan a fost grea tocmai pentru că eu trebuia să-l fac să acţioneze. Izbînda lui scenică — ca şi în viaţă — depindea de mai mulţi factori, dar hotărîtor trebuia să fie sensul existenţei sale, mai exact, modul în care îşi înscrie această existenţă în universul spiritual al contemporanilor. El face parte, după părerea mea, din acei eroi care sunt conştienţi că trebuie să contribuie efectiv la rezolvarea unora din problemele timpului. Eram convins că personajul meu este obligat să se definească in decursul acţiunii printr-o mişcare spirituală semnificativă spre înţelegerea adevăratei meniri pe care trebuie s-o aibă în viaţă. Nu am uitat nici o clipă că sarcina mea ca personaj era aceea de a realiza concluzia finală cea mai firească acestei piese, în care omului contemporan i se aduce un cald şi devotat omagiu. Am încercat să-l interpretez în aşa fel incit să-i conving pe cei din sală că tot ce povesteşte Ştefan şi tot ce se petrece în scenă, se referă la una din problemele fundamentale ale epocii noastre : apărarea demnităţii omeneşti, grija permanentă, trează, ca nu cumva fascismul să renască. Speciaeeiere sa p tăm mii Descoperiţi-l pe „N“ (Teatrul pentru tineret şi copii) PREZENTĂND în sala deschisă de curînd noua piesă Descoperiţi-l pe „N“, teatrul a obţinut o dublă performanţă : să-şi îmbogăţească repertoriul original pentru copii — prea redus după trei ani de activitate — şi să promoveze încă un tînăr autor. Numele lui Alexandru Adrian nu este cu totul necunoscut, chiar dacă pînă azi nu a figurat pe afişe , îl găsim printre premianţii Concursului „V. Alecsandri“ 1961, a semnat cîteva scenarii radiofonice la emisiunile de duminică dimineaţa, a publicat un volum cu lucrări într-un act (Lumina dragostei, Şi cerul senin are cîteodată nori) apărut cam odată cu premiera sa de debut. Descoperiţi-l pe „N“ este o piesă despre viaţa cu preocupări multilaterale şi cu realizări deloc neglijabile a şcolarilor de azi, ce se vestesc, de la o vîrstă fragedă, cetăţenii de mîine. O piesă necesară. Eroii săi sînt copiii frumoaselor cartiere cu blocuri moderne, cu parcuri pentru odihnă şi joacă, pe care Ie aflăm în Capitală şi în alte oraşe ale ţării. Aceşti copii care ştiu şi vor multe, pe măsura epocii lor, care participă cu însufleţire şi voioşie la viaţa cartierului, care dau o mină de ajutor cînd e vorba de muncă obştească, nu-şi pierd nici o clipă trăsăturile fermecătoare ale unei copilării efervescente şi senine. Cînd pionierii trec la acţiune, pornind în căutarea misteriosului ,,“ care-şi lasă iniţiala scrijelată pe copacii proaspăt sădiţi, ei rămîn mai departe copii zburdalnici, bucuroşi de joacă ; dar, făcînd pe „detectivii“, urmărindu-l pe supranumitul Ghiară de Urs, cel ce dăunează copacilor, florilor şi nu respectă munca şi dorinţa de frumuseţe a oamenilor, jocul lor este stimulat de intenţii serioase, de impulsuri — de ce nu ? — majore, rod al educaţiei primite, al atmosferei colective. Autorul s-a ferit de didacticismul plicticos, de logoreea moralizatoare, şi după un prim act pregătitor, alcătuieşte cu fantezie şi umor — decurgînd din însăşi firea eroilor săi — un şir de situaţii amuzante care dau ideilor vigoare şi dinamism, în jocul înfiripat de micii „detectivi“ — cu parolă, acţiuni îndrăzneţe şi hazlii, bilete anonime, cu „mistere“ provocate şi trăite cu pasiune — ideile sînt mereu transparente şi active, completate şi cu săgeţi satirice ocazionale. Intre micii eroi şi mici spectatori se creează o comunicare firească, de la copil la copil, în limba imaginativă şi atractivă a jocurilor şi faptelor lor. Autorul a ştiut să observe şi să aducă în piesă caractere în formare, cu hazul contrastelor caracteristice vîrstei. Nu sînt nişte copii zugrăviţi în alb şi negru, delimitaţi didactic în cuminţi şi obraznici — şi acest lucru face piesa atrăgătoare şi credibilă. în jocul lor, animat de preocupări mature, copiii cunosc, se cunosc şi se schimbă unii pe alţii. Alexandru Adrian este la începutul drumului, pornit într-una din cele mai dificile direcţii dramatice : piesa despre şi pentru copii. Peniţa sa este uneori incertă, nu toate scenele au densitate, fantezie, unele personaje n-au o caracterizare suculentă, sunt ţinute prea îndelung pe tuşe (Marina, Omul, Dănuţ, mai ales acesta... dar orice explicaţie ar fi o divulgare nedorită de viitorul public), compoziţia dramatică putea fi mai strînsă, mai puţin fărîmiţată ; aşa, pare oarecum incomodă pentru receptivitatea micilor spectatori. Totuşi, debutul scenic al tînărului dramaturg poate fi reţinut ca promiţător. O distribuţie formată din cîteva specialiste ale genului şi travestiului, ca Luiza Derdeman-Marcoci (Fănel), Mariana Oprescu (Mişu), Tatiana Popa (Gigi), Luiuca Bălălău (Andrei), Elena Pop (Dănuţ), joacă cu suflet, convins şi convingător, cu înţelegerea unei lungi experienţe. Este o interpretare condusă pe muchea dintre seriozitate şi joacă, din care copiii apar sincer revoltaţi de apucăturile dăunătorului „N“, dar şi pasionaţi de întorsăturile jocului. Se remarcă mai ales verva interioară şi exterioară a Luizei Derdeman-Marcoci, intuiţia artistică şi firescul interpretării Marianei Oprescu, fineţea şi inteligenţa Tatianei Popa. Sunt roluri colorate comic : agitatul „detectiv“ Mişu nu se poate stăpini să nu scoată limba, seriosul Gigi, muşcat de o precoce gelozie, ia o faţă acră, de june dezamăgit, Andrei e gata de fapte, dar se cam teme de întuneric şi plînge după tartina pierdută... Şi cu toţii se joacă de-a motocicleta, ţinîndu-se unul de altul, o motocicletă mare, încăpătoare pentru toţi, ce devine expresia unităţii şi prieteniei lor. în rest, Tatiana Terebbcea îl arată pe timidul Nicolae prea moale, exagerat de prostuţ, iar Margareta Papazian (Marina)