Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)

1965-10-15 / nr. 42

4 TEATRU DE TUR DE ORIZONT In presa regiona­­nală , în ziarul Drum nou (Braşov), regizorul Mihai Raicu publică un „punct de vedere“ şi de apărare al spectacolu­lui Vlaicu Vodă semnat de el pe scena braşoveană. Autorul argumentează ne­cesitatea esenţializării şi stilizării unui spectacol — stilizarea implicînd selec­ţionarea imaginilor prin prisma vederilor personale. Un spectacol istoric reconsti­tuit muzeal şi documentar neavînd in­teres, regizorul e dator deci să prelun­gească semnificaţia piesei în prezent. Aşadar dezbaterea de idei — socotită ca esenţială dramei Vlaicu Vodă — se poate transmite prin mijloace de expresie mo­derne plastice şi auditive ; palatul voie­vodal din secolul al XIV-lea poate apă­rea ca o platformă cu fundalul unor pro­iecţii cinematografice, iar versul, dez­brăcat de incantaţia sa de sărbătoare. Nediscutând aici decit argumentaţia te­oretică a regizorului , se pot semnala unele premise greşite prin generalizare. Versul este echivalat cu metafora, iar aceasta Înţeleasă fiind exclusiv ca esen­­ţializare, operaţie filozofică, concluzia este că textul, calitativ, cere o viziune plastică corespunzătoare. Putem spune totuşi că metafora nu e numai operaţia fi­lozofică de selectare, ci în funcţia sa estetică ea sensibilizează şi potenţează imaginea, iar concluzia unui silogism atît de organizat nu poate fi unilateral Înţeleasă. Fiecare piesă, fie şi in versuri, are universul său propriu (după cum ob­servă şi autorul articolului), a-l reduce prin numitorul comun al metaforei în­seamnă a ne limita la o unică platfor­mă „stilizată". Pe de altă parte, esen­­ţializind şi stilizind personal piesa, regi­zorul o recreează modern după concep­ţiile sale, dar el trebuie să fie atent la riscul de a o face să nu mai fie recunos­cută. O anchetă publicată de ziarul Drape­lul roşu (Timişoara) are ca interlocutori directori ai teatrelor din regiune, repor­terul subliniind „învăţămintele unei sta­giuni bogate în evenimente" (adică 1964/1965). Gheorghe Leahu evidenţiază criteriul calităţii atit la nivelul ideologic artistic al repertoriului, cit şi al în­zestrării tehnice. Este anunţat noul re­pertoriu şi sunt consemnate noi angaja­mente faţă de public. Cornelia Revent, directorul Teatrului din Botoșani, semnează un articol în Zori noi (Suceava) . Sub semnul noului. Este promis un repertoriu modern și, pentru o nouă altitudine a nivelului artistic, colaboratori externi. Turneul Teatrului de Comedie în regi­unea Bacău este consemnat intr-o serie de interviuri in ziarul local Steagul roşu. Cronici (mai mult recenzii literare to­tuşi) şi reverenţioase aprecieri la adresa interpreţilor (cronicarii sunt puţin inti­­midaţi) alternează cu juvenile Şi mult prea relaxate discuţii (Cu tineri actori bucureşteni despre teatru si alte pasi­uni de M. Mardare şi V. Pruteanu). In alte ziare regionale, prea puţin sau nimic despre noul an teatral. UN CORESPONDENT ne sesizează că acţiunea de renovare a teatrelor german şi maghiar de stat din Timişoa­ra, începută în decembrie 1964, riscă să se prelungească pe durata Întregii sta­giuni curente. Această situaţie stinghe­reşte nu numai activitatea teatrală lo­cală, ci şi turneele colectivelor din ale oraşe. E nevoie deci de o intervenţie hotărîtă a comitetului regional de cul­tură şi artă în sensul respectării unui termen ferm şi cit mai apropiat de că­tre întreprinderea locală de construcţii. LA 10 OCTOMBRIE, Naţionalu­l ie­an a dat întîia premieră a stagiunii : Anton Pann de Lucian Blaga. Naţionalul craiovean a prezentat Aurul frumoasei curtezane de clasicul iugoslav M. Drzici. ■ INVITAT! al Teatrului „Ion Creangă" pentru stagiunea în curs : regizorul N. Al. Toscani și scenograful Stefan Ha­­blinski (o piesă originală), regizorul San­du Eliad şi scenograful Vladimir Popov (piesa sovietică 104 pagini de dragoste), scenografa Elena Simirad-Munteanu (No­ta zero la purtare — regia Ion Lucian), regizorul George Teodorescu şi scenogra­ful Luca Andreescu (Romeo şi Jeanette de Anouilhl BRECHT pentru prima oară in Spania. Opera de trei parale la Barcelona. COLOCVIU internaţional sub auspi­ciile I.T.I. (Leipzig, 6-11 noiembrie a.c.) . Interpretarea contemporană în operă. Printre referenţi : Walter Felsen­stein (Berlin), Alain Seymour (Londra). Dintre titlurile referatelor : Opera şi tea­trul contemporan, Interpretarea de operă şi realismul, Opera în film şi la radio etc. GEORGES WILSON va pune in scenă la T.N.P. piesa lui Armand Gătii Un cîntec public in faţa a două scaune electrice. ■ URMlND parcă exemplul nu mai pu­ţin celebrei sale compatrioate Anna Magnani, Amedeo Nazzari, după o lun­gă carieră cinematografică (a turnat aproape o sută de filme), se reîntoarce la scenă. El va fi protagonistul unei co­medii italiene noi. PIERRE LACREUX, corespondentul ““ parizian al revistei Theater der Zeit, (R.D. Germană), făcind un bilanţ al ce­lei de-a 12-a stagiuni a Teatrului Naţi­unilor consideră spectacolele româneşti prezentate aici drept un eveniment re­marcabil. Revista publică şi o fotogra­­fie din Troilus şi Cresida (nr. 17/1965). ■ CELEBRA companie japoneză Takara­­zuka face o vizită exclusivă Franței, prezentind la Teatrul „Alhambra“ un spectacol special pregătit pentru scena pariziană. Spre deosebire de teatrul Ka­buki, cealaltă trupă japoneză celebră, compusă numai din bărbaţi, trupa Taka­­razuka e compusă din 400 de tinere. O parte a spectacolului e credincioasă celei mai pure tradiţii. Iar alta Însumează ex­perienţe muzicale şi coregrafice moderne. NOUA piesă a lui Hochhut Încă n-are titlu, deşi e scrisă. Ea va fi prezentată In februarie 1966 la Teatrul Freie-Volksböhne din Berlin, In regia Iul Erwin Piscator, care a pus In scenă şi mult controversata piesă Vicarul. CARII NOI G. CIPRIAN : Scrieri. 2 volume. A­mintiri. Măscărici şi Mîzgălici­­, Teatru (Omul cu mirţoaga, Capul de răţoi, Un lup mincat de oaie) şi Addenda , prefață de Petre Pintilie (Editura pentru litera­tură). ■ ■ ■ ■ ■ ■ f­ J­­AM să vă­­ spun că am al­cătuit repertoriul nostru pe stagiu­nea aceasta cu nu ştiu cite luni in urmă şi nici că a fost o operaţie lesnicioasă. Zile şi seri întregi am reflectat la ceea ce ar trebui să ju­căm. Am făcut liste lungi cu zeci de piese. Problema era a opţiunii între atîtea titluri atrăgătoare, care meritau toate să figureze pe afişul unui Teatru de Comedie. Problema era a conceperii unui plan de acţiune care să ducă mai departe acel mănunchi de idei, de aspiraţii şi de iluzii din care s-a născut echipa noastră artistică. ACUM TREI ani de zile ne-am propus să jucăm Capul de răţoi de G. Ciprian. Cum se întîmplă în viaţa unei scene, proiectul a fost amînat şi reluat de citeva ori pînă să devină astăzi o realitate. Ce ne-a îndemnat să ne oprim asupra acestei piese ? Convingerea că ea reprezintă una din cele mai originale pagini ale comediei ro­mâneşti, o operă de critică şi de li­bertate prin care se exprimă pro­testul împotriva vechii alcătuiri sociale, a automatismului şi iner­ţiei unor sufocante forme de viaţă. Sperăm că spectacolul va arăta în ce măsură G. Ciprian este — în această piesă — un premergător pe linia acelui teatru care denunţă vi­dul moral al societăţii burgheze şi caracterul iluzoriu al unor opoziţii poate nobile, dar in orice caz inefi­ciente şi amăgitoare. SE ÎMPLINESC mai bine de pa­tru ani de cînd dorim să punem în scenă o piesă de Mihail Se­bastian. De ce ? Pentru că acest scriitor reprezintă un moment în comedia noastră, un moment făcut din multă poezie, din puritate şi din nostalgia frumosului, pentru că în aceeaşi sală, cu douăzeci de ani în urmă, l-am jucat pe „Victor Mincu“. Am ezitat mult timp între Steaua fără nume şi Ultima oră. Mai apoi am înţeles că aceste co­medii sunt prea proaspete în amin­tirea spectatorilor pentru a fi re­luate şi ne-am decis pentru o ac­ţiune temerară. Ne-am oprit asu­pra celor două acte din Insula, solicitind scrierea ultimului act unui alt scriitor. Mircea Ştefă­­nescu a acceptat propunerea noas­tră şi, cu o modestie şi o devo­ţiune pe care numai amintirea unei prietenii literare o poate ex­plica, a acceptat. Procedeul nu e fără precedent. N-a scris Leon Kruczkowski ultimul act al unei piese de Jeromski ? Nădăjduim că spectacolul nos­tru va dovedi că arta e o alianţă a ideilor şi a pasiunilor, care se con­tinuă peste ani. AL. MIRODAN ne-a făgăduit, mai de mult, o piesă nouă. L-am aşteptat. Titlul noii lucrări este iremediabilul pierdut. Nădăjduiesc să nu fie o aluzie la directorul care o montează... Suntem­ bucuroşi să spunem că e o comedie, în care hazul nu atenuează nimic din gra­vitatea problemelor discutate : demnitatea omului, forţa ideilor sale, puterea de a face dintr-o în­­frîngere o victorie. E o piesă vie, plină de umor, şi în care regăsim cîteva din întrebările unei conştiin­ţe de astăzi. Nutrim credinţa că spectacolul va prezenta opera ma­tură a unui dramaturg tînăr, pe care-l pasionează­­destinul acelor oameni ce trăiesc pentru un ideal şi nu într-o coerenţă maşinală. INCA DIN stagiunea trecută ne-am propus să reprezentăm pe unul din cei mai expresivi drama­turgi polonezi, pe Slawomir Mro­­zek. Sîntem încredinţaţi că Mro­­zek e un nume de care vom vorbi din ce în ce mai mult. Scriitorul acesta, care în parabolele sale dra­matice descrie, cu un laconism exemplar şi cu o terifiantă forţă de sugestie, procesul alienării omului într-o orinduire nedreaptă, se si­tuează printre cei mai interesanţi dramaturgi ai prezentului. Am dori ca spectacolul nostru să scoată la iveală întreaga, cruda lum­ină a acestei opere adine înrădăcinată în contemporaneitate, care nu pri­veşte lumea de la nivelul trans­­social al umanităţii absolute, ci din perspectiva unor generaţii care au cunoscut teroarea nazis­mului şi forţa distrugătoare a răz­boiului. IN FINE, în această stagiune vom juca o piesă de o factură cu totul neobişnuită, izbitoare prin violenţa faptelor relatate, seducă­toare prin forma ei scenică şi pa­sionantă prin adevărurile pe care le exprimă. E vorba de piesa dra­maturgului vest-german Peter Weiss Urmărirea şi asasinarea lui Jean Paul Marat prezentată de grupul teatral al ospiciului din Charenton sub conducerea domnu­lui de Sade. Sub mulţimea şi di­versitatea formelor de expresie scenică (pantomime, alternarea cu­­vîntului cu muzica, simultaneita­tea acţiunilor) se exprimă o gîn­­dire radicală care recunoaşte în revoluţia socială una din temele centrale ale umanităţii de azi. Care sunt raporturile între indi­vidualitate şi acţiunea istorică, care sunt relaţiile între violenţă şi fiinţa umană, în ce chip progresul se poate manifesta nu numai în­ planul condiţiei sociale a omului, dar şi în structura lui intimă, iată trei din liniile principale ale aces­tei piese de o fulgurantă noutate artistică şi al cărei epilog este scris în spiritul ideilor marxiste. AŞADAR, în stagiunea aceasta vom juca cinci piese noi, unele în care umorul are o tentă de poe­zie, altele în care grotescul este o altă faţă a tragicului, toate însă călăuzite de dorinţa de a îndemna spectatorul să surîdă şi să se bu­cure de ceea ce un scriitor numea „miracolul vieţii“. Radu Seligan LA TEATRUL DE COMEDIE, in această STAGIUNE... LA PLOIEŞTI: CUVÎNT ÎNAINTE I­N PRIMUL­­ rînd, cîteva cuvinte despre modificarea rapor­turilor cu publicul căruia i se adresează activitatea teatrului nos­tru. Dorim o reaşezare a relaţiilor cu spectatorii în sensul afluenţei şi interesului lor progresiv faţă de ceea ce va fi producţia noastră ar­tistică în noua stagiune. Cînd vom reuşi să jucăm cu sălile pline, fără a miza pe zelul colectivului de or­ganizatori ai spectacolelor, ci pe un prestigiu artistic în creştere, ne vom declara într-o măsură impor­tantă satisfăcuţi. In al doilea rînd, sper cu sinceră ambiţie că vom susţine în aşa fel repertoriul noii stagiuni, incit Tea­trul din Ploieşti să nu mai fie taxat drept periferie a teatrelor din capitală, ci să dea primele semne după care să fie socotit un avan­post al teatrelor din regiuni. In acest scop am tins către un re­pertoriu care să îmbrace expresiv, pregnant, posibilităţile noastre cre­atoare. Astfel, vom juca, din drama­turgia originală, o foarte intere­santă piesă rămasă de la Victor Ion Popa, Răspîntia cea mare, pre­cum şi ultima lucrare a lui Aurel Baranga, valoroasa comedie Sfîntul Mitică Blajinul, din dramaturgia shakespeareeană — Romeo şi Juli­­eta, iar din opera unui clasic mai „tînăr“, Karel Capek, vom repre­zenta Afacerea Macropoulos. O se­rie de piese din literatura drama­tică universală va deschide feres­tre vii spre un teatru inteligent şi sensibil în tratarea contemporană a unor mari teme. Este vorba de drama 104 pagini despre dragoste­a sovieticului Edward Radzinski, de Priveşte spre casă, îngeraş, a scrii­toarei americane Katty Frings, de Euridice, o prelucrare foarte per­sonală dată mitului de cunoscutul autor francez Jean Anouilh. Am ales piese cu un conţinut de idei care să „agite“ publicul, nu să-l ţină într-o stare comodă, piese caracterizate printr-o varietate te­matică şi de gen, iar întărirea se­cretariatului literar va fructifica şi va duce mai departe acest dezi­derat permanent al nostru. Pentru tineret (dar de ce doar pentru el ?) vom juca, într-un stil analitic con­temporan şi cu toată seriozitatea ce li se cuvin, piese despre dra­goste şi puritate. Din dramaturgia apuseană vom promova — subli­niez — texte care nu se opresc la prezentarea degradării condiţiei umane şi a unor eroi vlăguiţi, ci care afirmă necesitatea eliberării prin acţiune a personalităţii omului (ca, în special, Priveşte spre casă, îngeraş). Pornim în noua stagiune pe acest drum, căruia îi corespund, credem, nu numai năzuinţele, dar şi potenţele colectivului nostru ; el a cîştigat de curînd un regizor de prestigiu ca Harag György şi s-a consolidat şi în alte comparti­mente (cum este de pildă cel sce­nografic). Şi să nu uit: vîrsta medie a co­lectivului nostru este de 30 de ani, deci e foarte firesc să ne îngrijim de aspectul pedagogic al spectaco­lelor noastre, este normal ca tea­trul nostru să devină, cu exigenţă, un teatru-şcoală. Ceea ce ne vom strădui să fie nu doar într-o stagi­une sau pentru o stagiune, ci, pe cit ne stă în puteri, mereu. Emil Mândrie­ n Premieră Ca­­mil Petrescu la Teatrul Mic : Jocul ielelor cu G. Io­­nescu Gion în Ge­­lu Ruscanu şi Geor­g­e Constantin în Oneşti (regia: Crin Teodorescu). Fotografia Ion Miclea ­­U PRIVIRE la ' ' Antigona şi Medeea, piese ale lui Anouilh a căror regie o semnez, (la Teatrul „Nottara“) , în Antigona Anouilh a creat o lume complet spirituali­zată, iar în Medeea o lume a ele­­mentarităţii afective. Conflictul Antigona—Creon e o dezbatere de idei : Antigona exprimă sentimen­tele absolute, fanatismul tradiţiei ce refuză orice compromis, Creon este tipul tiranului luminat. Anou­ilh nu dă o finalitate tragediei, dar înclinaţia lui spre Creon este evi­dentă. De altfel, cei care umplu scena în Antigona nu sunt eroii, ci cuvintele lor. Montarea scenică merge tocmai pe această linie a reliefării valorii cuvîntului. Lumi­na, folosită de obicei ca decor sau ca element funcţional, va avea la mine un alt rol, acela de suport fizic al cuvîntului. Voi instala re­flectorul chiar în scenă, iar actorii de multe ori nu vor apărea, ceea ce va permite luminii să joace rolul de purtător, de intermediar comunicativ între actori şi specta­tori. De asemenea, muzica nu mă interesează ca „muzică“, ci doar în măsura în care creează un cadru prielnic evidenţierii şi receptării cuvîntului. Sunt abstractizări ne­cesare şi în sensul teatrului lui Anouilh. La fel ca şi Antigona, şi în general ca eroii de tragedie, Medeea nu cunoaşte disimularea. Medeea e o fanatică a patimii, a fiziologicului, aşa cum Antigona e o fanatică a absolutului care se mişcă într-o lume ideală şi abs­tractă şi moare pentru că refuză în ea raţiunea individului social. In Medeea eroii există ca indivi­dualităţi puternice, dezlănţuite. Ceea ce se înfruntă este lumea telurică, lava primară a instinc­telor, cu zona de echilibru şi de armonie a spiritului, uman. Ne a­­flăm în faţa unei cumplite cioc­niri între forţele iraţionale şi ra­ţionale ale visului, ciocniri ţinînd de permanenţele tragice ale omu­lui. Altă piesă pe care o voi lucra în această stagiune va fi Jurnalul unui nebun (la Teatrul „Bu­­landra“). Piesa va fi concentrată în jurul unei replici a eroului: „vreau un om“. Jurnalul unui nebun avertizează, cred, în primul rînd, asupra unei situaţii: rupe­rea de viaţa reală, concretă duce la o enormă dar deformată dez­voltare a vieţii interioare, care la un nou contact cu realitatea se sparge şi, în lipsa „unui om“, îm­pinge spre acte de disperare. In cadrul spectacolului, aceeaşi piesă se va juca de două ori, în două vi­ziuni. în prima voi privi piesa din punctul de vedere al conflictului interior „invizibil“ (eroul se sin­gularizează, îşi adună mobila în jurul patului formîndu-şi o cochi­lie de singurătate). In cel de al doilea spectacol voi privi aceeaşi piesă din perspectiva exteriorizării stărilor de spirit ale eroului în elemente materiale cu calităţi co­respunzătoare acestor stări de spi­rit, elemente materiale cu care eroul intră în relaţii directe. în primul spectacol urmăresc mai mult fundamentarea anecdotică a lui — pentru ca să-mi pot permite în cel de-al doilea să invit spec­tatorul într-o zonă speculativă, comentată cu mijloace inedite de expresie teatrală. Aceste mijloace ţin de universul sonorului. Ca scenograf m-am concentrat deocamdată asupra spectacolului Omul care și-a pierdut omenia de Horia Lovinescu. în viziunea mea decorul merge paralel cu ideile piesei. Am pornit de la linia dreaptă ca dimensiune a caracte­rului riguros cerebral al persona­jului, uscat și rece, pentru a o ur­mări în dezagregarea ei pînă la pata informă, reprezentînd astfel evoluţia destrămării universului eclectic al eroului. Prin albul fo­losit în final am sugerat reinte­grarea lui Manole, eroul princi­pal, în pasta umanităţii privită ca o realitate pură şi generală. Deci nu pot acorda un rol culorii: cu­loarea merge în special la sim­ţuri, pe cînd linia la idee. Mircea Marosin LA „NOTTARA“. DATE DINTR-UN PROGRAM Bienala „I. L. Caragiale“­ ­ SE DESFĂŞOARĂ in fard, de mai multă vreme, faza regională a bienalei de teatru amator „I. L CaragialeÎn a­­ceastă săptămină se intîlnesc şi-şi confruntă realizările for­maţii din regiunile Timişoara, Braşov (la Tg. Secuiesc), Bacău (la Adjudj, Suceava, Oltenia (la Strehaia), Mureş-Autonomă Ma­ghiară (la Odorhei), Maramureş (la Satu Mare) Crişana (la Mar­­ghita), Iaşi. Faza regională con­tinuă în tot cursul lunilor oc­tombrie şi noiembrie. Finala va avea loc în decembrie la Bucu­reşti. In juriile concursului se află ca membri şi personalităţi ale vieții teatrale din Capitală şi din alte oraşe. w t v SK „ . ........,M ■ ’ ■ " 1 1 1 1 . i: , j s p ectacolele , s a p t a m i n i i :-.A ‘ ‘ *'< " • _ . J* „Vreţi să veniţi puţin?“ (Premieră pe ţară — Teatrul din Brăila) C­A POVESTITOR satiric, scrii­torul turc Aziz Nesin a început să fie cunoscut de cîtva timp şi la noi (prin volumul Dacă aş fi fost femeie). Ca povestitor dramatic, ni-1 prezintă abia acum scena brăn­eană, prima care-i pune In circuitul nos­tru teatral piesa cu titlul intero­gativ, atît de obişnuit şl inofensiv In aparenţă. Vreţi să veniţi puţin ". Dar nici piesa nu-i una de factură comună (ambiţiile pozitive ale teatrului în pri­vinţa repertoriului se arată din nou), este o poveste dramatică, cu accentuat filon filozofic ; nici titlul ei nu-i o în­trebare inofensivă, ci chemarea impe­rioasă a Morţii, în „lumea de dincolo". Personajele lui Nest­ trăiesc în vecină­tatea Morţii, îi aud chemarea, ştiu că vor fi chemate într-o zi — ceea ce le deosebeşte este viaţa lor de fiecare zi, sensul pe care-1 dau faptelor prin care vor să se perpetueze şi după dispariţie. Unele pleacă fără să lase urmă, după o existenţă tristă, cenuşie, sau mărginită la satisfacţii mărunte, trecătoare. Meşterul Mateh — eroul central — se opune Morţii prin munca sa, printr-o neîncetată căutare, instrumentele muzi­cale pe care le face — de care nu-i niciodată mulţumit, dorindu-le mereu altfel, perfecţionate — simbolizează un ideal de frumuseţe şi puritate dăruit tu­turor oamenilor, dar nu Înţeles de toţi. Pentru Mateh, viaţa fără sfîrşit Înseam­nă creaţia care duce mai departe tot ce s-a făurit mai bun inainte şi apoi este continuată de tinerii urmaşi... Dra­maturgul sugerează cum, o dată cu a­­bandonarea idealului, Moartea se apro­pie şi vocea ei cheamă... De o parte, sunetele curate, senine şi veşnice ale supturilor — ciudatele fluiere făcute de Mateh —, de cealaltă, vocea Morţii in­diferente... Simbolizînd transparent, pen­­dulînd între cotidian şi fantastic (nu insă cu destulă stringenţă expresivă), situa­ţiile piesei se îmbracă în candoarea proprie poveştilor, îşi împărtăşesc lim­pede filozofia, cu mişcări circulare şi reveniri orientale ce pot părea lungimi şi repetiţii, de n-ar funcţiona ca nişte refrene şi leit-motive. Deci, pentru cel care o montează, multe depind de găsi­rea dozajului stilistic, de aflarea moda­lităţii scenice adecvate şi precise, care să nu lase publicul nedumerit sau nepă­sător. Tocmai aceasta este carenţa principa­lă a spectacolului de la Brăila : regizo­rul D. Dinulescu a ţinut clară morala piesei, dar i-au scăpat parte din calită­ţile ei emoţionale. Actoriceşte, realiză­rile sînt de asemenea parţiale . Marcel Htrjoghe urmăreşte înţelepciunea bătrî­­n­ească şi voinţa creatoare a meşterului Mateh, dar fără spiritualitatea copleşi­toare a eroului ureînd spre piscurile vieţii şi înfruntind Moartea, fără chinui­toarele lui dileme. Exactă, dar neacorda­­tă stilistic, bucuria şi grijile superficiale, obtuze ale muşchiulosului Sarey (N. Ciocoiu) rămân fără alte rezonanţe, de­cit comice. Apariţii impresionante în gravitatea lor stranie, Asi şi Pinay (Ele­na Aciu şi Mircea Cuberski) ne-au adus — ei singuri — ceva din ce trebuia să fie atmosfera umană a montării. I-a lip­sit spectacolului aura şi fiorul poveştii in care amănuntele moderne, folosite de autor, sînt elemente de referinţă, nece­sare apropierii noastre, utile unui în­doit efect. A lipsit acel decor care sa nu fie doar o rezolvare a spaţiului, ci să înalţe permanent o boltă de poezie peste întregul spectacol. In locul unei lumini aplicate pictural, am fi dorit una dinamică, vibrantă. Păstrîndu-şi tîlcul, povestea pierde însă din elevaţie, din intensitate dramatică — se trece uni­form peste varietatea ei tonală, orizon­tala desfăşurării scenice nu-i prielnică textului alegoric. Ion Cazaban „Seară de toamnă“ (T­eleviziune) N­ICI sub un titlu atît de banal, atît de voit banal (Seară de toam­nă), Dürrenmatt nu-şi trădează predilecţia pentru un teatru dur, violent, în care ideea — aparent absurdă — se demonstrează, prin boga­tele subtexte pe care le poartă, periool lo­gică şi justificată. Transpusă in planul ideilor, lovitura de teatru surprinde prin originalitatea, prin forţa cu care izbeşte receptivitatea altfel obişnuită a specta­torului. Acesta asistă la o succesiune de idei debordantă, captat de înlăn­ţuirea lor neprevăzută. Dürrenmatt nu se refuză clasicelor legi ale dramatur­giei — le stăpîneşte. Lovitură de teatru In Seară de toama­nă este însăşi situaţia imaginată, in în­tregul ei : scriitorul Corbes, autorul a douăzeci şi două de romane de groază în care un bărbat comite douăzeci şi două de crime oribile, primeşte, într-o seară de toamnă, vizita unui fost con­tabil devenit criminalist amator. Pornind de la ipoteza (verificată) că romanele celebrului Corbes relatează întîmplări autentice, vizitatorul reconstituie, cu o logică implacabilă, crimele şi descoperă pe criminal: romancierul însuşi, încer­carea de şantaj (o stipendie de cîteva sute de mărci) nu-i reuşeşte însă. Cli­matul moral al unei societăţi corupte lasă nepedepsit pe scriitorul asasin, pen­tru că, prin el, vrea să trăiască senza­ţia crimei. Corbes comite al douăzeci şi treilea asasinat — temă pentru un nou roman de mare succes. Victima — vi­zitatorul însuşi. Studioul televiziunii a reuşit o exce­lentă transpunere a scenariului Seară de toamnă. Micul ecran s-a dovedit partener egal al marelui ecran şi am înţeles „pe viu“ cum ar putea deveni televiziunea un concurent redutabil al cinematografiei. Păstrind intacte sensu­rile acuzatoare, subliniindu-le, limpezin­­du-le, regizorul Cornel Todea nu a evi­tat (şi bine a făcut) caracterul insolit propriu şi acestui text al lui Dürrenmatt. Judicios dozate, creînd realmente at­mosferă, scenografia, muzica (şi abilele unghiuri de filmare) au potenţat dezba­terea de idei într-o factură de veritabil roman poliţist. Complementari, nu opuşi, cei doi eroi ai Serii de toamnă au fost exce­lent interpretaţi de Mircea Albu­lescu (Scriitorul) şi Adrian Georgescu (Vizi­tatorul). R. Cîmpeanu „Aurul frumoasei curtezane“ (Premieră pe ţară — Teatrul Naţional din Craiova) C­UNOŞTINŢELE noastre des­­pre teatrul iugoslav sunt rela­tiv restrinse. Considerăm de aceea îndreptăţită iniţiativa colectivului craiovean de a ne prezenta o filă necunoscută nouă din literatura dramatică sîrbă, fie chiar şi una peste care timpul şi-a pus pecetea indiscuta­bilă. Aurul frumoasei curtezane, sau cum se spune în original Dundo Maroje, este o comedie care ne reaminteşte, prin construcţie şi subiect, de unele dintre farsele populare reprezentate în perioa­da evului mediu, o comedie scrisă şi jucată pentru prima dată la Dubrovnik în anul 1551, aparţinând poetului şi dra­maturgului Marin Drzici, „primul mare autor“ din istoria teatrului sârb, după cum ne informează comentatorii. Urzici, un plebeu îndârjit Împotriva oligarhiei aristocratice din vremea aceea, animat de ideea progresistă a libertăţii popoa­­relor balcanice, călătoreşte mult, cu­noaşte Îndeaproape literatura timpului şi scrie cîteva pastorale şi comedii care i se reprezintă, se spune, cu mult suc­ces. Dundo Maroje este rodul unei ase­menea călătorii întreprinse la Roma. Aici se puteau Intilni oameni de dife­rite categorii şi naţionalităţi, veniţi de cine ştie unde în pelerinaj, In interes de afaceri sau pur şi simplu atraşi de mirajul aventurii. Cu un real simţ al observaţiei, Drzici scrie despre cl­o­pa­

Next