Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-10-15 / nr. 42
4 TEATRU DE TUR DE ORIZONT In presa regionanală , în ziarul Drum nou (Braşov), regizorul Mihai Raicu publică un „punct de vedere“ şi de apărare al spectacolului Vlaicu Vodă semnat de el pe scena braşoveană. Autorul argumentează necesitatea esenţializării şi stilizării unui spectacol — stilizarea implicînd selecţionarea imaginilor prin prisma vederilor personale. Un spectacol istoric reconstituit muzeal şi documentar neavînd interes, regizorul e dator deci să prelungească semnificaţia piesei în prezent. Aşadar dezbaterea de idei — socotită ca esenţială dramei Vlaicu Vodă — se poate transmite prin mijloace de expresie moderne plastice şi auditive ; palatul voievodal din secolul al XIV-lea poate apărea ca o platformă cu fundalul unor proiecţii cinematografice, iar versul, dezbrăcat de incantaţia sa de sărbătoare. Nediscutând aici decit argumentaţia teoretică a regizorului , se pot semnala unele premise greşite prin generalizare. Versul este echivalat cu metafora, iar aceasta Înţeleasă fiind exclusiv ca esenţializare, operaţie filozofică, concluzia este că textul, calitativ, cere o viziune plastică corespunzătoare. Putem spune totuşi că metafora nu e numai operaţia filozofică de selectare, ci în funcţia sa estetică ea sensibilizează şi potenţează imaginea, iar concluzia unui silogism atît de organizat nu poate fi unilateral Înţeleasă. Fiecare piesă, fie şi in versuri, are universul său propriu (după cum observă şi autorul articolului), a-l reduce prin numitorul comun al metaforei înseamnă a ne limita la o unică platformă „stilizată". Pe de altă parte, esenţializind şi stilizind personal piesa, regizorul o recreează modern după concepţiile sale, dar el trebuie să fie atent la riscul de a o face să nu mai fie recunoscută. O anchetă publicată de ziarul Drapelul roşu (Timişoara) are ca interlocutori directori ai teatrelor din regiune, reporterul subliniind „învăţămintele unei stagiuni bogate în evenimente" (adică 1964/1965). Gheorghe Leahu evidenţiază criteriul calităţii atit la nivelul ideologic artistic al repertoriului, cit şi al înzestrării tehnice. Este anunţat noul repertoriu şi sunt consemnate noi angajamente faţă de public. Cornelia Revent, directorul Teatrului din Botoșani, semnează un articol în Zori noi (Suceava) . Sub semnul noului. Este promis un repertoriu modern și, pentru o nouă altitudine a nivelului artistic, colaboratori externi. Turneul Teatrului de Comedie în regiunea Bacău este consemnat intr-o serie de interviuri in ziarul local Steagul roşu. Cronici (mai mult recenzii literare totuşi) şi reverenţioase aprecieri la adresa interpreţilor (cronicarii sunt puţin intimidaţi) alternează cu juvenile Şi mult prea relaxate discuţii (Cu tineri actori bucureşteni despre teatru si alte pasiuni de M. Mardare şi V. Pruteanu). In alte ziare regionale, prea puţin sau nimic despre noul an teatral. UN CORESPONDENT ne sesizează că acţiunea de renovare a teatrelor german şi maghiar de stat din Timişoara, începută în decembrie 1964, riscă să se prelungească pe durata Întregii stagiuni curente. Această situaţie stinghereşte nu numai activitatea teatrală locală, ci şi turneele colectivelor din ale oraşe. E nevoie deci de o intervenţie hotărîtă a comitetului regional de cultură şi artă în sensul respectării unui termen ferm şi cit mai apropiat de către întreprinderea locală de construcţii. LA 10 OCTOMBRIE, Naţionalul iean a dat întîia premieră a stagiunii : Anton Pann de Lucian Blaga. Naţionalul craiovean a prezentat Aurul frumoasei curtezane de clasicul iugoslav M. Drzici. ■ INVITAT! al Teatrului „Ion Creangă" pentru stagiunea în curs : regizorul N. Al. Toscani și scenograful Stefan Hablinski (o piesă originală), regizorul Sandu Eliad şi scenograful Vladimir Popov (piesa sovietică 104 pagini de dragoste), scenografa Elena Simirad-Munteanu (Nota zero la purtare — regia Ion Lucian), regizorul George Teodorescu şi scenograful Luca Andreescu (Romeo şi Jeanette de Anouilhl BRECHT pentru prima oară in Spania. Opera de trei parale la Barcelona. COLOCVIU internaţional sub auspiciile I.T.I. (Leipzig, 6-11 noiembrie a.c.) . Interpretarea contemporană în operă. Printre referenţi : Walter Felsenstein (Berlin), Alain Seymour (Londra). Dintre titlurile referatelor : Opera şi teatrul contemporan, Interpretarea de operă şi realismul, Opera în film şi la radio etc. GEORGES WILSON va pune in scenă la T.N.P. piesa lui Armand Gătii Un cîntec public in faţa a două scaune electrice. ■ URMlND parcă exemplul nu mai puţin celebrei sale compatrioate Anna Magnani, Amedeo Nazzari, după o lungă carieră cinematografică (a turnat aproape o sută de filme), se reîntoarce la scenă. El va fi protagonistul unei comedii italiene noi. PIERRE LACREUX, corespondentul ““ parizian al revistei Theater der Zeit, (R.D. Germană), făcind un bilanţ al celei de-a 12-a stagiuni a Teatrului Naţiunilor consideră spectacolele româneşti prezentate aici drept un eveniment remarcabil. Revista publică şi o fotografie din Troilus şi Cresida (nr. 17/1965). ■ CELEBRA companie japoneză Takarazuka face o vizită exclusivă Franței, prezentind la Teatrul „Alhambra“ un spectacol special pregătit pentru scena pariziană. Spre deosebire de teatrul Kabuki, cealaltă trupă japoneză celebră, compusă numai din bărbaţi, trupa Takarazuka e compusă din 400 de tinere. O parte a spectacolului e credincioasă celei mai pure tradiţii. Iar alta Însumează experienţe muzicale şi coregrafice moderne. NOUA piesă a lui Hochhut Încă n-are titlu, deşi e scrisă. Ea va fi prezentată In februarie 1966 la Teatrul Freie-Volksböhne din Berlin, In regia Iul Erwin Piscator, care a pus In scenă şi mult controversata piesă Vicarul. CARII NOI G. CIPRIAN : Scrieri. 2 volume. Amintiri. Măscărici şi Mîzgălici, Teatru (Omul cu mirţoaga, Capul de răţoi, Un lup mincat de oaie) şi Addenda , prefață de Petre Pintilie (Editura pentru literatură). ■ ■ ■ ■ ■ ■ f JAM să vă spun că am alcătuit repertoriul nostru pe stagiunea aceasta cu nu ştiu cite luni in urmă şi nici că a fost o operaţie lesnicioasă. Zile şi seri întregi am reflectat la ceea ce ar trebui să jucăm. Am făcut liste lungi cu zeci de piese. Problema era a opţiunii între atîtea titluri atrăgătoare, care meritau toate să figureze pe afişul unui Teatru de Comedie. Problema era a conceperii unui plan de acţiune care să ducă mai departe acel mănunchi de idei, de aspiraţii şi de iluzii din care s-a născut echipa noastră artistică. ACUM TREI ani de zile ne-am propus să jucăm Capul de răţoi de G. Ciprian. Cum se întîmplă în viaţa unei scene, proiectul a fost amînat şi reluat de citeva ori pînă să devină astăzi o realitate. Ce ne-a îndemnat să ne oprim asupra acestei piese ? Convingerea că ea reprezintă una din cele mai originale pagini ale comediei româneşti, o operă de critică şi de libertate prin care se exprimă protestul împotriva vechii alcătuiri sociale, a automatismului şi inerţiei unor sufocante forme de viaţă. Sperăm că spectacolul va arăta în ce măsură G. Ciprian este — în această piesă — un premergător pe linia acelui teatru care denunţă vidul moral al societăţii burgheze şi caracterul iluzoriu al unor opoziţii poate nobile, dar in orice caz ineficiente şi amăgitoare. SE ÎMPLINESC mai bine de patru ani de cînd dorim să punem în scenă o piesă de Mihail Sebastian. De ce ? Pentru că acest scriitor reprezintă un moment în comedia noastră, un moment făcut din multă poezie, din puritate şi din nostalgia frumosului, pentru că în aceeaşi sală, cu douăzeci de ani în urmă, l-am jucat pe „Victor Mincu“. Am ezitat mult timp între Steaua fără nume şi Ultima oră. Mai apoi am înţeles că aceste comedii sunt prea proaspete în amintirea spectatorilor pentru a fi reluate şi ne-am decis pentru o acţiune temerară. Ne-am oprit asupra celor două acte din Insula, solicitind scrierea ultimului act unui alt scriitor. Mircea Ştefănescu a acceptat propunerea noastră şi, cu o modestie şi o devoţiune pe care numai amintirea unei prietenii literare o poate explica, a acceptat. Procedeul nu e fără precedent. N-a scris Leon Kruczkowski ultimul act al unei piese de Jeromski ? Nădăjduim că spectacolul nostru va dovedi că arta e o alianţă a ideilor şi a pasiunilor, care se continuă peste ani. AL. MIRODAN ne-a făgăduit, mai de mult, o piesă nouă. L-am aşteptat. Titlul noii lucrări este iremediabilul pierdut. Nădăjduiesc să nu fie o aluzie la directorul care o montează... Suntem bucuroşi să spunem că e o comedie, în care hazul nu atenuează nimic din gravitatea problemelor discutate : demnitatea omului, forţa ideilor sale, puterea de a face dintr-o înfrîngere o victorie. E o piesă vie, plină de umor, şi în care regăsim cîteva din întrebările unei conştiinţe de astăzi. Nutrim credinţa că spectacolul va prezenta opera matură a unui dramaturg tînăr, pe care-l pasioneazădestinul acelor oameni ce trăiesc pentru un ideal şi nu într-o coerenţă maşinală. INCA DIN stagiunea trecută ne-am propus să reprezentăm pe unul din cei mai expresivi dramaturgi polonezi, pe Slawomir Mrozek. Sîntem încredinţaţi că Mrozek e un nume de care vom vorbi din ce în ce mai mult. Scriitorul acesta, care în parabolele sale dramatice descrie, cu un laconism exemplar şi cu o terifiantă forţă de sugestie, procesul alienării omului într-o orinduire nedreaptă, se situează printre cei mai interesanţi dramaturgi ai prezentului. Am dori ca spectacolul nostru să scoată la iveală întreaga, cruda lumină a acestei opere adine înrădăcinată în contemporaneitate, care nu priveşte lumea de la nivelul transsocial al umanităţii absolute, ci din perspectiva unor generaţii care au cunoscut teroarea nazismului şi forţa distrugătoare a războiului. IN FINE, în această stagiune vom juca o piesă de o factură cu totul neobişnuită, izbitoare prin violenţa faptelor relatate, seducătoare prin forma ei scenică şi pasionantă prin adevărurile pe care le exprimă. E vorba de piesa dramaturgului vest-german Peter Weiss Urmărirea şi asasinarea lui Jean Paul Marat prezentată de grupul teatral al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade. Sub mulţimea şi diversitatea formelor de expresie scenică (pantomime, alternarea cuvîntului cu muzica, simultaneitatea acţiunilor) se exprimă o gîndire radicală care recunoaşte în revoluţia socială una din temele centrale ale umanităţii de azi. Care sunt raporturile între individualitate şi acţiunea istorică, care sunt relaţiile între violenţă şi fiinţa umană, în ce chip progresul se poate manifesta nu numai în planul condiţiei sociale a omului, dar şi în structura lui intimă, iată trei din liniile principale ale acestei piese de o fulgurantă noutate artistică şi al cărei epilog este scris în spiritul ideilor marxiste. AŞADAR, în stagiunea aceasta vom juca cinci piese noi, unele în care umorul are o tentă de poezie, altele în care grotescul este o altă faţă a tragicului, toate însă călăuzite de dorinţa de a îndemna spectatorul să surîdă şi să se bucure de ceea ce un scriitor numea „miracolul vieţii“. Radu Seligan LA TEATRUL DE COMEDIE, in această STAGIUNE... LA PLOIEŞTI: CUVÎNT ÎNAINTE IN PRIMUL rînd, cîteva cuvinte despre modificarea raporturilor cu publicul căruia i se adresează activitatea teatrului nostru. Dorim o reaşezare a relaţiilor cu spectatorii în sensul afluenţei şi interesului lor progresiv faţă de ceea ce va fi producţia noastră artistică în noua stagiune. Cînd vom reuşi să jucăm cu sălile pline, fără a miza pe zelul colectivului de organizatori ai spectacolelor, ci pe un prestigiu artistic în creştere, ne vom declara într-o măsură importantă satisfăcuţi. In al doilea rînd, sper cu sinceră ambiţie că vom susţine în aşa fel repertoriul noii stagiuni, incit Teatrul din Ploieşti să nu mai fie taxat drept periferie a teatrelor din capitală, ci să dea primele semne după care să fie socotit un avanpost al teatrelor din regiuni. In acest scop am tins către un repertoriu care să îmbrace expresiv, pregnant, posibilităţile noastre creatoare. Astfel, vom juca, din dramaturgia originală, o foarte interesantă piesă rămasă de la Victor Ion Popa, Răspîntia cea mare, precum şi ultima lucrare a lui Aurel Baranga, valoroasa comedie Sfîntul Mitică Blajinul, din dramaturgia shakespeareeană — Romeo şi Julieta, iar din opera unui clasic mai „tînăr“, Karel Capek, vom reprezenta Afacerea Macropoulos. O serie de piese din literatura dramatică universală va deschide ferestre vii spre un teatru inteligent şi sensibil în tratarea contemporană a unor mari teme. Este vorba de drama 104 pagini despre dragostea sovieticului Edward Radzinski, de Priveşte spre casă, îngeraş, a scriitoarei americane Katty Frings, de Euridice, o prelucrare foarte personală dată mitului de cunoscutul autor francez Jean Anouilh. Am ales piese cu un conţinut de idei care să „agite“ publicul, nu să-l ţină într-o stare comodă, piese caracterizate printr-o varietate tematică şi de gen, iar întărirea secretariatului literar va fructifica şi va duce mai departe acest deziderat permanent al nostru. Pentru tineret (dar de ce doar pentru el ?) vom juca, într-un stil analitic contemporan şi cu toată seriozitatea ce li se cuvin, piese despre dragoste şi puritate. Din dramaturgia apuseană vom promova — subliniez — texte care nu se opresc la prezentarea degradării condiţiei umane şi a unor eroi vlăguiţi, ci care afirmă necesitatea eliberării prin acţiune a personalităţii omului (ca, în special, Priveşte spre casă, îngeraş). Pornim în noua stagiune pe acest drum, căruia îi corespund, credem, nu numai năzuinţele, dar şi potenţele colectivului nostru ; el a cîştigat de curînd un regizor de prestigiu ca Harag György şi s-a consolidat şi în alte compartimente (cum este de pildă cel scenografic). Şi să nu uit: vîrsta medie a colectivului nostru este de 30 de ani, deci e foarte firesc să ne îngrijim de aspectul pedagogic al spectacolelor noastre, este normal ca teatrul nostru să devină, cu exigenţă, un teatru-şcoală. Ceea ce ne vom strădui să fie nu doar într-o stagiune sau pentru o stagiune, ci, pe cit ne stă în puteri, mereu. Emil Mândrie n Premieră Camil Petrescu la Teatrul Mic : Jocul ielelor cu G. Ionescu Gion în Gelu Ruscanu şi George Constantin în Oneşti (regia: Crin Teodorescu). Fotografia Ion Miclea U PRIVIRE la ' ' Antigona şi Medeea, piese ale lui Anouilh a căror regie o semnez, (la Teatrul „Nottara“) , în Antigona Anouilh a creat o lume complet spiritualizată, iar în Medeea o lume a elementarităţii afective. Conflictul Antigona—Creon e o dezbatere de idei : Antigona exprimă sentimentele absolute, fanatismul tradiţiei ce refuză orice compromis, Creon este tipul tiranului luminat. Anouilh nu dă o finalitate tragediei, dar înclinaţia lui spre Creon este evidentă. De altfel, cei care umplu scena în Antigona nu sunt eroii, ci cuvintele lor. Montarea scenică merge tocmai pe această linie a reliefării valorii cuvîntului. Lumina, folosită de obicei ca decor sau ca element funcţional, va avea la mine un alt rol, acela de suport fizic al cuvîntului. Voi instala reflectorul chiar în scenă, iar actorii de multe ori nu vor apărea, ceea ce va permite luminii să joace rolul de purtător, de intermediar comunicativ între actori şi spectatori. De asemenea, muzica nu mă interesează ca „muzică“, ci doar în măsura în care creează un cadru prielnic evidenţierii şi receptării cuvîntului. Sunt abstractizări necesare şi în sensul teatrului lui Anouilh. La fel ca şi Antigona, şi în general ca eroii de tragedie, Medeea nu cunoaşte disimularea. Medeea e o fanatică a patimii, a fiziologicului, aşa cum Antigona e o fanatică a absolutului care se mişcă într-o lume ideală şi abstractă şi moare pentru că refuză în ea raţiunea individului social. In Medeea eroii există ca individualităţi puternice, dezlănţuite. Ceea ce se înfruntă este lumea telurică, lava primară a instinctelor, cu zona de echilibru şi de armonie a spiritului, uman. Ne aflăm în faţa unei cumplite ciocniri între forţele iraţionale şi raţionale ale visului, ciocniri ţinînd de permanenţele tragice ale omului. Altă piesă pe care o voi lucra în această stagiune va fi Jurnalul unui nebun (la Teatrul „Bulandra“). Piesa va fi concentrată în jurul unei replici a eroului: „vreau un om“. Jurnalul unui nebun avertizează, cred, în primul rînd, asupra unei situaţii: ruperea de viaţa reală, concretă duce la o enormă dar deformată dezvoltare a vieţii interioare, care la un nou contact cu realitatea se sparge şi, în lipsa „unui om“, împinge spre acte de disperare. In cadrul spectacolului, aceeaşi piesă se va juca de două ori, în două viziuni. în prima voi privi piesa din punctul de vedere al conflictului interior „invizibil“ (eroul se singularizează, îşi adună mobila în jurul patului formîndu-şi o cochilie de singurătate). In cel de al doilea spectacol voi privi aceeaşi piesă din perspectiva exteriorizării stărilor de spirit ale eroului în elemente materiale cu calităţi corespunzătoare acestor stări de spirit, elemente materiale cu care eroul intră în relaţii directe. în primul spectacol urmăresc mai mult fundamentarea anecdotică a lui — pentru ca să-mi pot permite în cel de-al doilea să invit spectatorul într-o zonă speculativă, comentată cu mijloace inedite de expresie teatrală. Aceste mijloace ţin de universul sonorului. Ca scenograf m-am concentrat deocamdată asupra spectacolului Omul care și-a pierdut omenia de Horia Lovinescu. în viziunea mea decorul merge paralel cu ideile piesei. Am pornit de la linia dreaptă ca dimensiune a caracterului riguros cerebral al personajului, uscat și rece, pentru a o urmări în dezagregarea ei pînă la pata informă, reprezentînd astfel evoluţia destrămării universului eclectic al eroului. Prin albul folosit în final am sugerat reintegrarea lui Manole, eroul principal, în pasta umanităţii privită ca o realitate pură şi generală. Deci nu pot acorda un rol culorii: culoarea merge în special la simţuri, pe cînd linia la idee. Mircea Marosin LA „NOTTARA“. DATE DINTR-UN PROGRAM Bienala „I. L. Caragiale“ SE DESFĂŞOARĂ in fard, de mai multă vreme, faza regională a bienalei de teatru amator „I. L CaragialeÎn această săptămină se intîlnesc şi-şi confruntă realizările formaţii din regiunile Timişoara, Braşov (la Tg. Secuiesc), Bacău (la Adjudj, Suceava, Oltenia (la Strehaia), Mureş-Autonomă Maghiară (la Odorhei), Maramureş (la Satu Mare) Crişana (la Marghita), Iaşi. Faza regională continuă în tot cursul lunilor octombrie şi noiembrie. Finala va avea loc în decembrie la Bucureşti. In juriile concursului se află ca membri şi personalităţi ale vieții teatrale din Capitală şi din alte oraşe. w t v SK „ . ........,M ■ ’ ■ " 1 1 1 1 . i: , j s p ectacolele , s a p t a m i n i i :-.A ‘ ‘ *'< " • _ . J* „Vreţi să veniţi puţin?“ (Premieră pe ţară — Teatrul din Brăila) CA POVESTITOR satiric, scriitorul turc Aziz Nesin a început să fie cunoscut de cîtva timp şi la noi (prin volumul Dacă aş fi fost femeie). Ca povestitor dramatic, ni-1 prezintă abia acum scena brăneană, prima care-i pune In circuitul nostru teatral piesa cu titlul interogativ, atît de obişnuit şl inofensiv In aparenţă. Vreţi să veniţi puţin ". Dar nici piesa nu-i una de factură comună (ambiţiile pozitive ale teatrului în privinţa repertoriului se arată din nou), este o poveste dramatică, cu accentuat filon filozofic ; nici titlul ei nu-i o întrebare inofensivă, ci chemarea imperioasă a Morţii, în „lumea de dincolo". Personajele lui Nest trăiesc în vecinătatea Morţii, îi aud chemarea, ştiu că vor fi chemate într-o zi — ceea ce le deosebeşte este viaţa lor de fiecare zi, sensul pe care-1 dau faptelor prin care vor să se perpetueze şi după dispariţie. Unele pleacă fără să lase urmă, după o existenţă tristă, cenuşie, sau mărginită la satisfacţii mărunte, trecătoare. Meşterul Mateh — eroul central — se opune Morţii prin munca sa, printr-o neîncetată căutare, instrumentele muzicale pe care le face — de care nu-i niciodată mulţumit, dorindu-le mereu altfel, perfecţionate — simbolizează un ideal de frumuseţe şi puritate dăruit tuturor oamenilor, dar nu Înţeles de toţi. Pentru Mateh, viaţa fără sfîrşit Înseamnă creaţia care duce mai departe tot ce s-a făurit mai bun inainte şi apoi este continuată de tinerii urmaşi... Dramaturgul sugerează cum, o dată cu abandonarea idealului, Moartea se apropie şi vocea ei cheamă... De o parte, sunetele curate, senine şi veşnice ale supturilor — ciudatele fluiere făcute de Mateh —, de cealaltă, vocea Morţii indiferente... Simbolizînd transparent, pendulînd între cotidian şi fantastic (nu insă cu destulă stringenţă expresivă), situaţiile piesei se îmbracă în candoarea proprie poveştilor, îşi împărtăşesc limpede filozofia, cu mişcări circulare şi reveniri orientale ce pot părea lungimi şi repetiţii, de n-ar funcţiona ca nişte refrene şi leit-motive. Deci, pentru cel care o montează, multe depind de găsirea dozajului stilistic, de aflarea modalităţii scenice adecvate şi precise, care să nu lase publicul nedumerit sau nepăsător. Tocmai aceasta este carenţa principală a spectacolului de la Brăila : regizorul D. Dinulescu a ţinut clară morala piesei, dar i-au scăpat parte din calităţile ei emoţionale. Actoriceşte, realizările sînt de asemenea parţiale . Marcel Htrjoghe urmăreşte înţelepciunea bătrînească şi voinţa creatoare a meşterului Mateh, dar fără spiritualitatea copleşitoare a eroului ureînd spre piscurile vieţii şi înfruntind Moartea, fără chinuitoarele lui dileme. Exactă, dar neacordată stilistic, bucuria şi grijile superficiale, obtuze ale muşchiulosului Sarey (N. Ciocoiu) rămân fără alte rezonanţe, decit comice. Apariţii impresionante în gravitatea lor stranie, Asi şi Pinay (Elena Aciu şi Mircea Cuberski) ne-au adus — ei singuri — ceva din ce trebuia să fie atmosfera umană a montării. I-a lipsit spectacolului aura şi fiorul poveştii in care amănuntele moderne, folosite de autor, sînt elemente de referinţă, necesare apropierii noastre, utile unui îndoit efect. A lipsit acel decor care sa nu fie doar o rezolvare a spaţiului, ci să înalţe permanent o boltă de poezie peste întregul spectacol. In locul unei lumini aplicate pictural, am fi dorit una dinamică, vibrantă. Păstrîndu-şi tîlcul, povestea pierde însă din elevaţie, din intensitate dramatică — se trece uniform peste varietatea ei tonală, orizontala desfăşurării scenice nu-i prielnică textului alegoric. Ion Cazaban „Seară de toamnă“ (Televiziune) NICI sub un titlu atît de banal, atît de voit banal (Seară de toamnă), Dürrenmatt nu-şi trădează predilecţia pentru un teatru dur, violent, în care ideea — aparent absurdă — se demonstrează, prin bogatele subtexte pe care le poartă, periool logică şi justificată. Transpusă in planul ideilor, lovitura de teatru surprinde prin originalitatea, prin forţa cu care izbeşte receptivitatea altfel obişnuită a spectatorului. Acesta asistă la o succesiune de idei debordantă, captat de înlănţuirea lor neprevăzută. Dürrenmatt nu se refuză clasicelor legi ale dramaturgiei — le stăpîneşte. Lovitură de teatru In Seară de toamană este însăşi situaţia imaginată, in întregul ei : scriitorul Corbes, autorul a douăzeci şi două de romane de groază în care un bărbat comite douăzeci şi două de crime oribile, primeşte, într-o seară de toamnă, vizita unui fost contabil devenit criminalist amator. Pornind de la ipoteza (verificată) că romanele celebrului Corbes relatează întîmplări autentice, vizitatorul reconstituie, cu o logică implacabilă, crimele şi descoperă pe criminal: romancierul însuşi, încercarea de şantaj (o stipendie de cîteva sute de mărci) nu-i reuşeşte însă. Climatul moral al unei societăţi corupte lasă nepedepsit pe scriitorul asasin, pentru că, prin el, vrea să trăiască senzaţia crimei. Corbes comite al douăzeci şi treilea asasinat — temă pentru un nou roman de mare succes. Victima — vizitatorul însuşi. Studioul televiziunii a reuşit o excelentă transpunere a scenariului Seară de toamnă. Micul ecran s-a dovedit partener egal al marelui ecran şi am înţeles „pe viu“ cum ar putea deveni televiziunea un concurent redutabil al cinematografiei. Păstrind intacte sensurile acuzatoare, subliniindu-le, limpezindu-le, regizorul Cornel Todea nu a evitat (şi bine a făcut) caracterul insolit propriu şi acestui text al lui Dürrenmatt. Judicios dozate, creînd realmente atmosferă, scenografia, muzica (şi abilele unghiuri de filmare) au potenţat dezbaterea de idei într-o factură de veritabil roman poliţist. Complementari, nu opuşi, cei doi eroi ai Serii de toamnă au fost excelent interpretaţi de Mircea Albulescu (Scriitorul) şi Adrian Georgescu (Vizitatorul). R. Cîmpeanu „Aurul frumoasei curtezane“ (Premieră pe ţară — Teatrul Naţional din Craiova) CUNOŞTINŢELE noastre despre teatrul iugoslav sunt relativ restrinse. Considerăm de aceea îndreptăţită iniţiativa colectivului craiovean de a ne prezenta o filă necunoscută nouă din literatura dramatică sîrbă, fie chiar şi una peste care timpul şi-a pus pecetea indiscutabilă. Aurul frumoasei curtezane, sau cum se spune în original Dundo Maroje, este o comedie care ne reaminteşte, prin construcţie şi subiect, de unele dintre farsele populare reprezentate în perioada evului mediu, o comedie scrisă şi jucată pentru prima dată la Dubrovnik în anul 1551, aparţinând poetului şi dramaturgului Marin Drzici, „primul mare autor“ din istoria teatrului sârb, după cum ne informează comentatorii. Urzici, un plebeu îndârjit Împotriva oligarhiei aristocratice din vremea aceea, animat de ideea progresistă a libertăţii popoarelor balcanice, călătoreşte mult, cunoaşte Îndeaproape literatura timpului şi scrie cîteva pastorale şi comedii care i se reprezintă, se spune, cu mult succes. Dundo Maroje este rodul unei asemenea călătorii întreprinse la Roma. Aici se puteau Intilni oameni de diferite categorii şi naţionalităţi, veniţi de cine ştie unde în pelerinaj, In interes de afaceri sau pur şi simplu atraşi de mirajul aventurii. Cu un real simţ al observaţiei, Drzici scrie despre clopa