Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)
1966-04-22 / nr. 16
. De la manual la lecţie S -A DISCUTAT, se discută şi se va discuta mereu despre manuale. E şi firesc să se întîmple aşa. Un manual trebuie să fie un model şi modelul e întotdeauna greu de realizat. Chiar dacă, din punct de vedere metodic, un manual ar fi bine întocmit, în trei-cinci ani el va fi depăşit de cercetările ştiinţifice din domeniul specialităţii respective. Apar noi puncte de vedere — mai ales la specialităţile cu caracter umanist—, încît înlocuirea ori revizuirea lui se impune de la sine. Pe de altă parte, admiţînd că un manual ar corespunde întrutotul aşteptărilor, el nu va putea fi folosit niciodată de profesor fără uşoare adaptări. Este ştiut că, sub aspectul nivelului cunoştinţelor şi al gradului de percepere, elevii nu se prezintă mai niciodată omogen, ci diferenţiat, încît prin pregătirea atentă a lecţiilor, manualul poate şi trebuie să fie adaptat de profesor diverselor situaţii ce i se ivesc în predare. Există, aşadar, o întreagă muncă (am îndrăzni să spunem — cel puţin ca deziderat — o adevărată artă) de adaptare a manualului la lecţie. în organizarea pedagogică a acestui răstimp — de la manual la lecţie — stă chezăşia succesului însuşirii temeinice de către elevi a cunoştinţelor ce se predau. Intre metodica urmată de manual şi metodica lecţiei există, fireşte, asemănări, însă, din motive uşor de înţeles, în manual lecţiile nu pot fi tratate în întregime, după un plan unic. Din acest punct de vedere manualul este numai un generator de lecţii, a căror desăvîrşire, pe căi diferite, rămîne pe seama profesorului. Astfel, pentru a ne raporta la o anumită specialitate, manualele de literatura română — e vorba de cele folosite în liceu — cuprind date principale referitoare la viaţa şi epoca în care au trăit şi creat scriitorii, analize literare (ale operelor recomandate de programă), prezentări generale asupra altor opere sau consideraţii sintetice asupra întregii activităţi creatoare a cutărui ori cutărui scriitor. Cunoscînd nivelul de cunoştinţe ale elevilor, profesorul va proceda de la caz la caz. El va simplifica datele, analizele literare, prezentările ori consideraţiile sintetice dacă situaţia o cere. Simplificarea aceasta va fi însă numai de natură metodică, ţelul urmărit rămînînd şi în atari situaţii acelaşi : îndeplinirea cu succes a prevederilor programei. Aşadar, uneori profesorul de literatura română (ca şi, potrivit specificului, cel de alte discipline), trebuie să se străduiască să ridice puterea de înţelegere şi apreciere a elevilor la nivelul manualului şi, după aceea, dincolo de acesta. O atare problemă nu se poate rezolva metodic decit prin studierea amănunţită a cărnor ce duc de la manual la lecţie. Experienţa arată că, în astfel de situaţii, e nevoie de multă pricepere şi tact, precum şi de multă răbdare. Altfel procedează profesorul de literatura română cînd cunoştinţele şi puterea de înţelegere a elevilor nu mai reclamă o adaptare a manualului la ele, ci îi îngăduie dintru început o racordare a acestora cu manualul. Din punct de vedere metodic, accentul nu mai cade acum pe simplificarea, ci pe amplificarea — nu ca volum, ci ca adîncime — a principalelor probleme recomandate de programă. Evident, de data aceasta rezultatul scontat se obţine mai repede şi mai sigur. Studierea căilor de trecere de la manual la lecţie este necesară însă în ambele cazuri. Găsirea celor mai bune metode de urmat revine, se înţelege, profesorului respectiv. El poate cerceta diverse metodici, se poate consulta cu colegii de specialitate (grupaţi în comisia metodică din şcoală), poate apela chiar la concursul specialiştilor în pedagogie. Toţi îl pot ajuta, încît e recomandabilă consultarea tuturora. In ultimă instanţă, însă, ajutorul cel mai mare numai el şi-l poate da. Cunoscîndu-şi cel mai bine elevii, singur el poate decide punerea in aplicare a unei metode sau a alteia. Pentru aceasta, e nevoie însă ca profesorul să-şi cunoască într-adevăr elevii, pe fiecare în parte şi reacţia lor împreună. De aici adoptarea unui anumit fel de exprimare, de îndemn la gîndire, de sesizare a frumosului... Tot atît de bine trebuie să cunoască profesorul şi manualul: lecţie cu lecţie, capitol cu capitol. Dacă un manual e bun, profesorul trebuie să ştie precis prin ce e bun, pentru a porni de aci. Pe baza aspectelor pozitive ale manualului, el va putea trece la lărgirea şi mai ales la adîncirea cunoştinţelor ce se cer predate, recomandînd lectura în plus a unor articole şi studii despre anumiţi scriitori, referitoare în primul rînd la operele lor reprezentative. Dacă manualul e slab, evident, parţial slab, profesorul trebuie să ştie tot atît de precis prin ce este slab : prin lipsă de informare ştiinţifică, tratare nemetodică a problemelor, superficialitate în interpretare literară ş.a. In pregătirea şi predarea lecţiilor, el va căuta, de data aceasta, să înlăture lipsurile manualului, completîndu-1, tinzind în acelaşi timp la lărgirea şi adîncirea cunoştinţelor ce se cer predate. Acum profesorul va întrebuinţa aşadar o metodă deosebită de cea urmată în cazul manualelor considerate bune. Şi într-un caz şi într-altul, el trebuie să fie neapărat seama de studiile mai importante de specialitate care au apărut după tipărirea manualului. Folosirea lor trebuie făcută însă cu multă îndemînare, în aşa fel încît să nu ducă nici la supraîncărcarea studiului individual al elevilor, nici la o încadrare nearmonioasă In ansamblul principalelor probleme recomandate de programă. Din cele spuse pînă aici reiese clar că în activitatea fiecărui profesor — specialitatea în care predau m-a obligat să mă refer exclusiv la cel de literatura română — există în permanenţă un răstimp de pregătire sistematică a fiecărei lecţii. Din punct de vedere pedagogic, acest răstimp s-ar putea numi de la manual la lecţie. Prof. Vladimir Dogaru IVITMUL rapid A al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii contemporane pun din faţa şcolii noi sarcini, izvorîte din necesitatea de a asigura tinerei generaţii uri volum sporit de cunoştinţe. Situaţia impune cercetări pedagogice din ce în ce mai ample menite a găsi căile cele mai bune de sporire a eficienţei învăţămîntului. Aceasta e — în rezumat — şi premisa de la care a pornit Institutul de ştiinţe pedagogice în cercetările sale privitoare la optimizarea învăţămîntului care, în treacăt fie spus, au devenit o preocupare constantă a sa. Faptul e concretizat şi în ultima culegere de Studii de didactică experimentală apărută de curînd la Editura didactică şi pedagogică, sub redacţia lui V. Bunescu şi P. Popescu-Neveanu. Culegerea reprezintă rodul studiilor efectuate de un grup de cercetători ai institutului, orientate spre surprinderea şi experimentarea unor modalităţi funcţionale de optimizare a învăţămîntului nostru. Sunt, în lucrare, o seamă de studii care cuprind concluzii privitoare la încercările de modernizare a predării unor obiecte de învăţămînt ca matematica, fizica, chimia, biologia ş.a. Pornind de la premisa că „cunoaşterea spontană a lumii de către copil oferă posibilităţi care pot fi puse în slujba instrucţiei şcolare“, autorii studiului Cercetări asupra formelor elementare de cunoaştere geometrică, fizică şi biologică şi-au propus să studieze geneza cunoaşterii la copil, surprinderea traseelor ei, care vor putea fi folosite maximal în şcoală, pentru însuşirea în mai bune condiţii a obiectelor de studiu cercetate, întrebarea care se pune în legătură cu învăţămîntul matematic în zilele noastre : învăţarea matematicii moderne sau învăţarea modernă a matematicii este soluţionată de autorii studiului despre modernizarea învăţămîntului matematic în sensul că ambele direcţii sînt de luat în seamă, insistînd mai ales asupra concluziilor lor pe linia învăţării matematicii moderne şi prezentînd şi un foarte interesant proiect de programă experimentală. Idei şi concluzii interesante aduc şi studiile consacrate predării matematicii şi chimiei. O mare parte (cele mai multe de altfel) dintre studiile cuprinse în culegere sunt consacrate problemelor instruirii programate şi experienţelor proprii ale cercetătorilor respectivi. Reţine atenţia studiul lui V. Bunescu despre Pedagogia cibernetică şi instruirea programată, care constituie o încercare de abordare teoretică a problemei, reliefând contribuţia pe care o aduce instruirea programată la sporirea eficienţei învăţării (diferenţiată pe obiecte şi vîrste), prezentîndu-ni-se, alături de diferite tipuri de programare, cu avantajele şi limitele lor, şi obiectivele cercetărilor întreprinse de Institutul de ştiinţe pedagogice în această direcţie. O altă serie de studii însumează unele dintre concluziile cercetătorilor în legătură cu aplicarea experimentală a instruirii programate la diferite obiecte de învăţământ (1. română, 1. rusă, 1. engleză, botanică), toate relevînd eficienţa sporită a modalităţilor folosite. Se încearcă astfel depăşirea discuţiilor abstracte despre acest mod de instruire, prin experimentarea ei în şcoala noastră. Merită relevată atenţia pe care autorii o acordă programării unor obiecte de învăţământ in clasele şcolii generale (pentru că este îndeobşte ştiut că realizări mai substanţiale s-au realizat pînă acum în învăţământul superior), ai cărei elevi relevă aptitudini şi capacităţi mai mari decît am crede şi care ar trebui serios reconsiderate. Un studiu substanţial al lui P. Popescu-Neveanu reprezintă o încercare de reconsiderare a principiilor didactice — în spiritul schimbărilor ce se impun în genere în didactică şi în învăţământ. Deşi nu sîntem de acord cu toate părerile autorului, unele dintre ele sunt interesante, novatoare şi deschizătoare de drumuri, coresponsabilul volumului vădind o intensă preocupare în direcţia dinamizării şi modernizării învăţămîntului. In ansamblu, culegerea merită a fi studiată de toţi cei care se preocupă de îmbunătăţirea învăţămîntului nostru, însumînd rezultate ale unor cercetări meritorii, ce se cuvin continuate. Emil Păun STUDII DE DIDACTICĂ EXPERIMENTALA ■ Probe practi- Tice : studenţii anului IV Facultatea de fizică a Universităţii din Timişoara în laboratorul de izotopi radioactivi. GRIGORE CIMPEANU (Tulgheş) : Nu vă putem da un răspuns la propunerea pe care o faceţi. Ar fi bine să urmaţi sfatul primit la Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale şi să vă adresaţi Ministerului Învăţămîntului. Cit priveşte sugestia ca presa să republice mai multe documente de valoare din trecutul nostru, ea merită atenţie. Prof. ALEX. PALAGHIŢĂ (Cimpina) : Am trimis cele Cîteva observaţii asupra manualelor şcolare de istorie Editurii didactice şi pedagogice, pentru a le lua în seamă în cazul unor ediţii noi ale acestora. O discuţie mai amplă asupra manualelor de istorie în general ar fi, evident, binevenită şi forurile un drept ar putea-o organiza. Prof. TH. BORDEIANU (Bucureşti) : Nu vedem nici un impediment ca, în şcolile în care există posibilităţi, să se înfiinţeze formaţii instrumentale şi fanfare ale elevilor. Instrumentele necesare ar putea fi achiziţionate,, fie direct de către şcoli, fie prin intermediul secţiilor de învăţămînt. închegarea acestor formaţii depinde însă în mare măsură şi de tenacitatea profesorilor de muzică din aceste şcoli. C. GOŢA (Turnu Severin) : Intrucît scrisoarea dv. viza o Serie de articole apărute în Gazeta învăţămîntului, am trimis-o redacţiei respective, de unde veţi primi, probabil, un răspuns mai detaliat. ION DINCULESCU (Bucureşti) : Vă informăm că, pentru a veni în sprijinul muncii de cercetare ştiinţifică, Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti a iniţiat o serie de lucrări menite să asigure cercetătorilor — cadre didactice, studenţi etc. — materiale bibliografice şi documentare. Dintre acestea: Legile economice ale socialismului şi acţiunealor, Democraţia socialistă şi democraţia burgheză, Metodologia cercetărilor de sociologie concretă, Proprietatea de stat în ţările capitaliste, Problemele cercetării ştiinţifice, Teorii estetice actuale asupra romanului, Aspecte ale dramaturgiei occidentale contemporane, Simbolismul în literatura română, Ortografia limbii române, Grigore Antipa — biobibliografie, Promovarea în rîndurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi înţelegere între popoare etc. Lucrările vor fi efectuate in cursul anului 1966. In planul de perspectivă al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti (1966—1970) sunt înscrise o serie de lucrări importante, dintre care amintim : Publicaţii cu caracter periodic şi cercetări de documentare în serie : buletinul trimestrial de informare ştiinţifică Invăţămîntul superior (aflat în al treilea an), buletinul lunar Cărţi străine intrate în bibliotecile de învăţămînt superior din ţară (cu colaborarea tuturor bibliotecilor de Învăţămînt superior), Problemele cercetării ştiinţifice (buletin anual), Aspecte social-economice ale problemei naţionale (fascicole anuale, în serie, pe probleme). Biblioteca va facilita, în continuare, celor interesaţi, săptămînal, accesul la materiale de informare curentă pe temele: Problemele omului şi societatea contemporană ; Rolul progresului tehnic în dezvoltarea societăţii Teorii şi curente în literatura şi arta contemporană. La capitolul Cercetări bibliografice sunt înscrise, pentru această perioadă, temele : Bibliografia limbii române (se vor edita fascicole tematice privitoare la ortografia limbii române şi morfologia şi sintaxa limbii române, partea I) ; Literatura română peste hotare (va fi editată pe grupe de scriitori : Eminescu, Creangă, Caragiale), Bibliografia cadrelor didactice ale Universităţii din Bucureşti (pe discipline), din care în 1966 se vor edita Bio-bibliografia Traian Săvulescu şi Bio-bibliografia Tudor Vianu Cercetările bibliologice ale acestei instituţii vizează in perspectivă o Istorie a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, un Ghid al bibliotecilor de învăţămînt un Minimum de tehnică de bibliotecă pentru bibliotecile de învăţămînt superior, un Manual de biblioteconomie (în colaborare cu specialişti de la alte biblioteci, redactor responsabil fiind M. Tomescu), ca şi contribuţii la Clasificarea zecimală universală (colaborare la ediţia românească, redactată împreună cu C.D.S., B.C.S., I.C.T. etc.). scout ■ ŞCOALA sportivă Viitorul a organizat recent o consfătuire metodică, ştiinţifică. Au participat, în afara profa- sorilor de specialitate ai şcolii, şi o seismă de invitaţi din Bucureşti şi provincia, printre care acad. E. Macovski, Emil Ghi-freu, vicepreşedinte al U.C.F.S. profesorii universitari E. Bran şi I. Ulmeanu de I* IV Institutul de Cultură Fizică. Menţionăm că în această şcoală sportivă (ca şi în celelalte cu acest profil) elevii, recrutaţi din diferite alte şcoli de cultură generală din Bucureşti, fac un număr de antrena- mente în plus (pe discipline sportive) ci faţă de orele programului şcolar obişnuit. Caracterul ei experimental în activitatea sportivă cu copiii şi juniorii, implică şi obligaţia cercetărilor permanente, efectul activităţii fizice intensificate trebuind fi cercetat din punct de vedere fiziologic, * biochimic, psihic, educativ etc. Specializarea pe ramuri de sport dă, de aseme- me nea, naştere la probleme specifice, atît din punct de vedere fizic, cît şi metodic, în funcţie în special de particularităţiie de vîrstă. :î Aceste aspecte au fost cuprinse în ma- re parte în comunicările făcute de că. , tre profesorii şi medicii şcolii, dintre ca- ^ re amintim: Metoda biologică complexă pentru studiul sportivilor de performanţă vi juniori şi seniori de Al. Partheniu şi G. Haralambie; Contribuţii la stabilirea unei orientări metodice unitare în pregătirea sportivă a copiilor şi juniorilor de prof. Rodica Siclovan . Din exeprienţa pregătirii sportivilor juniori de prof. Baruch, Discuţiile au contribuit la lămurirea indiferitelor probleme în legătură cu aceas- Jf fă direcţie a muncii cu copiii, încă insu. eficient concretizată. t r:*, . i ■ SPECIALIŞTI tn problemele didacticii r (între care Stanciu Stoian, Anghel Manolache si Ion Berea) întreprind tn presa de specialitate un interesant coloc- * viu pe tema ,,Didactica — domeniu de creaţie“, dezbătînd o serie de probleme legate de stadiul actual al ştiinţei învă- I ţămîntului, de noile orientări metodolo- gice, de tendinţele actuale înregistrate în această ramură a pedagogiei. Este act nalizat, de pildă, raportul dintre meto- - dele de informare şi metodele formative, capitol de stringentă actualitate al me-todologiei datorită aportului cibernetici la învăţămînt ; o dezbatere lărgită o prilejuieşte studiul rolului pe care-l au în învăţămîntul românesc mijloacele au. *dio-vizuale, precum şi posibilităţile de investigare şi creaţie oferite de ştiinţa didactică. ■ CONCURSUL anual al Ministerului învăţămîntului, privind confecţionarea materialului didactic, reflectă, prino tematica anului 1966, preocuparea pentru l lărgirea ariei de cunoştinţe practice ale elevilor. Cîteva teme : Trusă pentru ex- perienţe de fizică atomică şi nucleară -la clasa Xll-a ; Aparat pentru produce-î rea şi studiul undelor în mediu lichid, cu sistem de proiectare pe ecran Trusă , pentru efectuarea experienţelor de labo. *'rator şi teren în studiul agriculturii( studiul solului, determinarea acidităţii şi a elementelor nutritive din sol etc.) , t’ru- să pentru experienţe de rezistenţa materialelor. în 1991 AL XVIII-lea Congres mondial al Societăţii internaţionale pentru educaţie artistică (INSEA) va avea loc la Praga între 3 şi 10 august 1966. Congresul este organizat cu sprijinul următoarelor instituţii şi organizaţii cehoslovace : Comitetul naţional pentru INSEA, Ministerul Invăţămîntului Public şi şi Culturii, Uniunea artiştilor plastici şi Comisia naţională pentru UNESCO. Subiectul principal al lucrărilor Congre- sului va fi Educaţia artistică — Educaţia * viitorului. In cadrul celor trei secţii in care se vor desfăşura o parte însemnată din lucrările Congresului vor fi dezbătutev următoarele probleme : a. problemele filozofice, sociologice şi pedagogice ale educaţiei artistice ; * b. problemele psihologice şi biologice estetice ale educaţiei ; c. problemele didactice şi metodice a!« \ educaţiei artistice.t ' ’ , ar fljjj O NOUA metodă de predare, denumită ,,predarea pe probleme“, constituie actualmente obiectul de studiu al pedagogilor din R.P. Polonă. Deosebită de metoda expunerii de către profesor, noua metodă se caracterizează prin divizarea temei în probleme pe care elevii trebuie să le rezolve singuri, prin răspunsuri la un chestionar dinainte stabilit. Clasa, împărţită în două grupe, lucrează astfel: o parte cu profesorul, cealaltă cu nişte mici dispozitive denumite maşini de învăţat — benzi de hîrtie cu •» date imprimate, dificultăţile de rezolva- ,y re crescînd, pînă la încheierea unui cf- ^ ciu tematic. Grupa cu profesor studiază acelaşi material. S-a observat, ca o pri- 1 mă consecinţă metodologică,o însemnată creștere la elevi a coeficientului de in. 9 O politică economică verificată de istorie (Urmare din pag. 1-a Europa. După cum tot rezultat al acestei politici este producţia industrială de azi a României, mai mare de aproape 10 ori decît în anul 1938. In aceşti ani s-a trecut la electrificarea intensă a ţării, a fost dezvoltată o puternică industrie constructoare de maşini, o mare şi variată industrie chimică, s-a dezvoltat în ritm susţinut industria uşoară şi alimentară. A fost realizată o nouă repartizare, mai armonioasă, a forţelor de producţie pe teritoriul ţării. Să ne aducem aminte ce reprezentau în trecut, din punct de vedere economic, şi să comparăm cu ceea ce înseamnă azi regiuni ca Bacău, Argeş, Dobrogea, Iaşi, Mureş-Autonomă Maghiară, Oltenia, Maramureş etc. Este interesant de remarcat că actualul nivel al forţelor de producţie în ţara noastră dă posibilitatea ca problema lichidării rămînerii în urmă, din punctul de vedere al dezvoltării economice, să fie privită nu numai prin prisma regiunilor în ansamblu, dar şi a repartizării forţelor de producţie în interiorul fiecărei regiuni, în raioane, oraşe etc. Imprimînd un puternic dinamism tuturor ramurilor economiei naţionale, industrializarea a creat condiţii propice pentru sporirea considerabilă a gradului de ocupare a forţei de muncă. Şi este de subliniat faptul că populaţia ocupată în economia naţională a crescut mai repede decît populaţia în vîrstă aptă de lucru. Pe lîngă întregul excedent natural al populaţiei în vîrstă de muncă, au fost atraşi în cîmpul activităţii industriale sau conexe mulţi alţi oameni provenind din agricultură, ca şi femei avînd înainte îndeletniciri casnice. Toate acestea şi-au găsit expresie în aceea că, din 1950 pînă în 1965, numărul salariaţilor din economia naţională a sporit de la 2.123.000 la 4.303.700, iar al muncitorilor de la 1.222.900 la 3.180.700. Drept urmare, ponderea populaţiei ocupate în agricultură a scăzut în totalul populaţiei active de la 74 la sută în 1950, la 57 la sută în 1965. Pe măsura industrializării şi a creşterii ramurilor neagricole ale economiei, s-a intensificat procesul de urbanizare a ţării. Numai în perioada 1948—1963 populaţia oraşelor a crescut, pe seama absorbţiei de populaţie din mediul sătesc, cu 1,2 milioane. De la 3,7 milioane în 1948, populaţia urbană a sporit la peste 6,3 milioane în 1964. In consecinţă, încă în 1964 ponderea populaţiei urbane atinsese 33,3 la sută. In regiunile Hunedoara şi Braşov, în 1964, populaţia urbană devenise preponderentă. Dublarea populaţiei urbane a avut loc atît pe calea măririi vechilor oraşe, cît şi a formării unor centre urbane noi, în legătură cu crearea de noi centre industriale, — Victoria, Gh. Gheorghiu-Dej, Năvodari, Săvineşti, Roznov etc. România numără de cîţiva ani 13 oraşe cu peste 100 000 de locuitori. Dezvoltarea susţinută a industriei socialiste, realizată în condiţiile utilizării raţionale şi a eforturilor de valorificare superioară a resurselor economiei naţionale, a determinat schimbări profunde în structura economică a ţării, în dezvoltarea producţiei fiecărei ramuri în parte, în sporirea complexităţii ansamblului economiei româneşti. Industria a devenit de mult ramura conducătoare a economiei noastre naţionale. Actualmente industria românească constructoare de maşini asigură aproximativ două treimi din cantitatea de maşini, instalaţii şi utilaje necesare înzestrării ramurilor economiei naţionale. Industriei noastre grele, făurită în anii construcţiei socialismului, îi datorează agricultura puternica ei bază tehnică materială de care dispune astăzi. Faţă de cele cîteva mii de tractoare existente în 1938, pe ogoarele României, în anul 1965, lucrau 82.000 de tractoare, circa 66.000 de semănători mecanice, circa 36 000 de combine, ca şi multe alte maşini agricole. Datorită dezvoltării industriei chimice, an de an agricultura a primit cantităţi sporite de îngrăşăminte artificiale, ierbicide şi insecto-fungicide. Rolul industriei de ramură conducătoare în economia naţională reiese, de asemenea, din locul ocupat de ea în cadrul sferelor producătoare de venit naţional. Dacă în 1938 industria, plus construcţiile, produceau doar 35,2 la sută din venitul naţional, în 1965 ele au creat 56 la sută din venitul naţional. Industrializarea este, de asemenea, factorul hotărîtor în procesul istoric de reducere a decalajului şi ajungerii din urmă de către România a ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. Este semnificativ ritmul intens înregistrat de industria românească faţă de acela al unor ţări capitaliste dezvoltate. In perioada amintită mai sus, cînd România a înregistrat un ritm de creştere de 13,3 la sută, Belgia a avut doar unul de 3,8 la sută, Austria 5,4 la sută, Franţa 6,3 la sută, R. F. Germană 6,4 la sută etc. Greutatea specifică a ţării noastre în producţia mondială a unor produse industriale a crescut simţitor. Dezvoltarea complexă şi multilaterală a economiei naţionale, diversificarea producţiei, promovarea continuă a progresului tehnic au constituit şi constituie factori importanţi ai dezvoltării comerţului nostru exterior. Este de observat cu acest prilej că sporul comerţului exterior a mers paralel cu succesele industrializării ţării. Totodată, industrializarea a influenţat pozitiv şi aria şi structura acestui comerţ. De la 29 în 1948, numărul ţărilor cu care România întreţine azi relaţii comerciale trece de 100. In România antebelică exportul era predominat de cereale, petrol, lemn. In măsură covîrşitoare importul era alcătuit din produse industriale finite şi semifinite. In prezent, mărfurile furnizate de industrie la export reprezintă circa patru cincimi din totalul exportului românesc, o parte însemnată din acest volum revenind maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, produselor chimice şi celor ale industriei lemnului, precum şi mărfurilor furnizate de industria uşoară şi alimentară. O dată cu exportul produselor noastre industriale, geniul tehnic şi ştiinţific al poporului nostru se face tot mai simţit pe diferitele meridiane ale lumii. Avînd drept scop ridicarea nivelului de trai al poporului, industrializarea socialistă, ca şi întreaga construcţie economică promovată şi condusă de Partidul Comunist Român, asigură o creştere sistematică a salariului real al tuturor salariaţilor, ca şi a veniturilor reale ale ţărănimii. Este elocvent în această privinţă faptul că, faţă de 1950, în anul 1965 salariul real reprezintă 224 la sută şi că în aceeaşi perioadă volumul desfacerilor de mărfuri prin comerţul socialist a crescut la 479 la sută. Avîntul luat de construcţia de locuinţe la oraşe şi sate, de învăţămînt, ştiinţă şi cultură sînt mărturii certe în aceeaşi direcţie. La temelia tuturor succeselor noastre stă, evident, faptul că poporul nostru are un conducător atît de experimentat cum este Partidul Comunist Român. Călăuzindu-se după învăţătura marxist-leninistă, şi aplicînd-o creator la condiţiile concrete ale ţării noastre, P.C.R. a rezolvat şi rezolvă în mod ştiinţific problemele complexe ale construcţiei socialiste în România, aducîndu-şi o contribuţie proprie la îmbogăţirea marxism-leninismului şi a tezaurului de experienţă colectivă a partidelor comuniste în opera de făurire a noii societăţi. Caracterul ştiinţific al politicii P.C.R. este determinat, pe de o parte, de cunoaşterea multilaterală a condiţiilor reale din fiecare etapă a dezvoltării, de cunoaşterea temeinică şi luarea în consideraţie a legilor economice obiective şi a particularităţilor acţiunii lor în respectivele etape. Pe de altă parte, de concordanţa deplină a politicii sale cu interesele cele mai profunde ale poporului nostru muncitor şi valorificarea atentă a marii sale experienţe istorice. Caracterul ştiinţific al politicii Partidului Comunist Român şi-a găsit o strălucită expresie în sarcinile trasate de Congresul al IX-lea cu privire la dezvoltarea economiei noastre naţionale în perioada actuală. Pe prim plan în noua perioadă Congresul a situat continuarea industrializării socialiste a ţării. Aceasta, întrucît posibilităţile de progres şi bunăstare deschise de orînduirea socialistă pot fi efectiv transformate în realitate numai în condiţiile unei producţii materiale şi spirituale complex dezvoltate şi ale unei înalte productivităţi a muncii şi eficienţei în toate ramurile de activitate. Reliefînd acest adevăr fundamental, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al C.C. al P.C.R., arăta la Congresul al IX-lea al Partidului : „Şi în viitor, în centrul politicii partidului nostru rămîne industrializarea ţării, dezvoltarea cu precădere a industriei grele, în special ,a construcţiei de maşini — fără de care nu sunt posibile ridicarea noastră la un grad înalt de civilizaţie şi bunăstare, înaintarea spre comunism“. In strînsă conexiune cu progresele industrializării, partidul nostru a pus sarcina dezvoltării intensive şi multilaterale a agriculturii, ridicarea bunăstării oamenilor muncii, impulsionarea şi perfecţionarea cercetării ştiinţifice, dezvoltarea învăţămîntului, perfecţionarea relaţiilor de producţie etc. Urmează ca, pînă în 1970, să se realizeze o producţie industrială globală de 15,7 ori mai mare decît în 1938 şi să se asigure o importantă creştere mai departe a producţiei agricole vegetale şi animale. Prin construcţia unor mari hidro şi termocentrale, ca şi prin trecerea la construcţia de centrale atomice, producţia de energie electrică va fi, în 1970, de 32—34 miliarde kWh, iar pînă în 1972—73 electrificarea rurală în România va fi terminată. Realizarea directivelor trasate de către Congresul al IX-lea al P.C.R va constitui un nou şi important pas înainte în dezvoltarea ascendentă şi armonioasă a României socialiste şi creşterii puterii ei economice, în ridicarea bunăstării materiale şi culturale a poporului român.