Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)

1966-06-10 / nr. 23

Proletari din toate țările, un ifi-va* Vineri 10 iunie 1966 10 pagini, 1 leu 23 (1028) . Cartea Z ILELE trecutte, la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, a avut loc o plenară a Consiliului editurilor şi difuzarea cărţii, care a dezbătut proiectul planului editorial pe anul 1967. Au participat responsabili din sectorul editorial şi al difuzării cărţii, din cel tipografic, reprezentanţi ai uniunilor de creaţie, ai unor instituţii ştiinţifice şi culturale, cercetători în domeniul ştiinţelor sociale, ziarişti. Pe ansamblu cărţile propuse a vedea lumina tiparului în cursul anului viitor totalizează aproape 2900 de titluri , cifră impresionantă dacă o raportăm la cele de odinioară, dar mai ales dacă luăm în consideraţie cifrele de tiraje — actualmente depăşind uneori înzecit pe cele din anii cînd o ediţie dintr-un roman valoros nu trecea de 5 000 ex. Astăzi într-un asemenea tiraj apar cărţile de ştiinţă de nivel superior, cele de nivel mediu depăşind lesne 10 şi 15 mii de exemplare, fiind cazuri cînd o lucrare precum Istoria literaturii italiene a lui Francesco de Sanctis apărută în traducere românească într-un volum de 950 pagini, totalizează 25 000 exemplare, monografia Ion Creangă a lui G. Călinescu fiind trasă în 60 000 ex. Chiar poezia, de obicei mai restrînsă în posibilităţi de răspindire, apare în tiraje impresionante: Bacovia (în B. p. t.) — 50 000 ex., Labiş — 45 000 ex . cit despre proză, sînt volume care în ediţii populare ajung repede la peste 50 000 ex., unele atingînd suta de mii. Mai mult ca oricînd este o mare sete de lectură şi roadele revoluţiei noastre culturale se fac tot mai evidente. Cantitativ, dar şi calitativ, sínt cărţi care se vînd in cîteva ore de la punerea în vitrină, precum poeziile lui Pillat, Barbu, Blaga, după cum sínt altele *— puţine — care-şi aşteaptă — şi încă îndelungat—cumpărătorii. Din alte domenii decit cel literar, sunt şi cărţi care reapar în vitrină „cu preţ redus“, — dar acestea sunt doar excepţii la regula devenită generală: producţia de carte, uriaşă în raport cu un trecut nu prea depărtat, este — diagnostic în fond pozitiv — sub cerinţele, mereu crescînde, ale lectorilor. „Consumul“ de carte pe cap de locuitor a crescut şi este în progresie continuă, ca şi cel al presei, al cinematografiei, al frecvenţei în teatre, în muzee, expoziţii, la concerte şi la conferinţe. Un recital de poezie într-un oraş relativ modest ca număr de locuitori întruneşte fără mare efort organizatoric cîteva sute de ascultători, şi chiar cei mai tineri dintre poeţii noştri întrunesc adeziunea unui public de o neistovită generozitate. Progresele înregistrate în editarea , respectiv tipărirea şi difuzarea cărţii sunt notabile, deşi eforturi privind calitatea hîrtiei, a imprimării, a broşatului, a punerii în pagină, a formatului şi a copertei sunt şi vor fi încă necesare. Ritmul de apariţie a „cărţii de buzunar“, a cărţii de format şi de preţ redus, este încă prea lent, şi experienţa atît de rodnică din sectorul literar-artistic trebuie extinsă la cel ştiinţific, tehnic, ideologic. Experienţa mondială arată, ca o caracteristică actuală a activităţii editoriale, succesul crescînd al colecţiilor „de buzunar“, în care intră nu numai literatura, dar şi numeroase lucrări ştiinţifice în format redus, pentru uzul studenţilor şi al marelui public, repetînd de la an la an tirajele (bineînţeles, „matriţînd“ zaţul sau, pur şi simplu, reproducîndu-l prin procedee zincografice). Mai mult decit în orice alt domeniu de cultură, în cel al cărţii trebuie gîndit la proporţie industrială, industria cărţii implicînd acea competenţă organizatorică şi acele mijloace tehnice în funcţie de condiţionarea omului contemporan, cel al zilelor noastre, care de la vîrsta preşcolară pînă la cea a crepusculului este un consumator practic niciodată saturat. Statisticile arată că radioteleviziunea ca şi cinematograful nu fac decit să stimuleze în plus la lectură — e adevărat în modalităţi tot mai practice, mai funcţionale. La recenta consfătuire, academicianul G. Oprescu aducea argumente din cele mai cuprinzătoare pentru cartea de artă, text şi imagini, care, bine tipărită şi broşată, să poată fi lesne citită, să poată însoţi pe lector în tren sau în autobuz, să poată fi purtată în buzunar. Preşedintele Uniunii Scriitorilor a pledat pentru o cărţulie de 60—80 pagini care să prezinte — într-un tiraj de masă — un scriitor în ce are el esenţial, care să faciliteze debutul tinerelor talente, al celor sub semnul real al certitudinii. Şi tot Zaharia Stancu a propus iniţiativa pe care trebuie s-o aibă o editură de îndată ce o carte și-a concretizat succesul prin rapida ei epuizare din librării, să fie retipărită într-un tiraj verificat astfel pe calea cea mai sigură, practic fără nici un risc de ordin economic. George Ivașcu (Continuare în pag. 9 a) Fintînile oraşului JOCURILE de apă completate noaptea cu cele de lumini constituie o adevărată feerie care subliniază aspectul festiv al oraşelor şi ansamblurilor urbanistice. La Versailles, aspectul marilor grădini din faţa faţadei principale cîştigă mult şi în profunzime şi în varietate atunci cînd perdeaua venelor de apă se încrucişează în jerbe pînă la nivelul primului etaj. Prezenţa jetului şi a oglinzii de apă de diferite forme şi mărimi, cu diferite grosimi şi poziţii este un element decorativ şi funcţional adăugat la majoritatea marilor opere ale Renaşterii semnate de Michelangelo sau Leonardo da Vinci. Analiza cit de sumară a compoziţiei unor fîntîni ca celebra Fontana Trevi din Roma ca şi a altora indică şi o utilizare, deseori surprinzătoar de bine proporţionate, între mărimea şi forma jetului şi oglinda de apă. Oglinzile de apă, element decorativ important, sunt prilejuite de fintînile printre care cele arteziene sunt predominante în ansamblurile urbane. Printre decorațiile de fier forjat ale pietrii Stanislas din Nancy, barocul complicat al grupurilor statuare este armonios divizat, într-o cadenţă regulată dar neobositoare de artezienele şi micile lucii de apă aferente. Funcţiile fîntînei au evoluat în timp iar oraşul modern, alcătuit din suprapunerea unor vestigii urbanistice, rezultate din succesiunea stilurilor, nu se poate lipsi, pentru variaţie şi unitatea peisajului său de fîntîni şi mici oglinzi de apă artificiale. Problema are evident două aspecte: menţinerea şi încadrarea în noul aspect urban în mod agreabil şi util a fîntinilor existente şi crearea deliberată a unor jeturi şi lucii de apă noi. Dacă se abordează în mod multilateral problema specificului local în arhitectură, de ce nu am acordat locul cuvenit şi utilizării apei ? Era oare absolut necesar ca în piaţa centrală a oraşului Sibiu, cu un caracter medieval, valoros să fie dezafectată o originală fîntînă care domina o parte a pieţei profilîndu-se în contrast pe frontul clădit al unei laturi a pieţei ? In Arh. Victor Fulicea (Continuare in pag. 9-a) i GR. TATTARESCU ! ( Portret de femeie [detaliu) Probleme actuale ale învăţămîntului mediu DEZVOLTAREA şi perfecţionarea continuă a învăţămîntului de toate gradele constituie unul din obiectivele principale ale politicii partidului nostru. Congresul al IX-lea al P.C.R. a stabilit sarcini de mare însemnătate în domeniul învăţămîntului. Dintre acestea, un loc principal îl ocupă cele privind extinderea învăţămîntului mediu de cultură generală şi crearea liceelor de specialitate, în cadrul cărora tineretului patriei noastre să i se ofere posibilităţi mai largi de valorificare superioară a aptitudinilor şi înclinaţiilor sale. Totodată, pregătirea pe care acesta o va obţine va răspunde, în mai mare măsură, cerinţelor economiei şi culturii noastre socialiste în plin avînt. In vederea elaborării acestor complexe Chestiuni, Ministerul învăţământului, pornind de la sarcinile trasate de Partid, a desfăşurat o susţinută activitate, menită să rezolve multiplele probleme organizatorice şi de conţinut pe care acestea le ridică. Intr-un asemenea context se înscrie şi şedinţa reunită a Consiliilor învăţămîntului de cultură generală, profesional şi tehnic şi superior, care s-a ţinut la Bucureşti în zilele de 2—3 iunie a.c. Obiectivul principal al şedinţei l-a constituit dezbaterea largă şi aprofundată a propunerilor privind dezvoltarea învăţămîntului în Republica Socialistă România în perioada 1966—1975 şi pregătirea unor măsuri în vederea îmbunătăţirii sistemului de organizare şi desfăşurare a examenelor şi concursurilor din învăţămîntul de cultură generală şi superior, care să ducă, printre altele, la înlăturarea suprasolicitării elevilor în perioadele afectate acestora. In centrul dezbaterilor a stat problema orientării tineretului Prof. univ. Miron Constantinescu (Continuare In pag. 9-1) GENERALUL TIMP Apă curgătoare la picioarele piramidelor vînt saharian metru al vieţilor noastre ; popas mi-ai dat sub streaşină la mie şi rîndunicii. Bună ziua. Generale Timp, tu pe nimeni nu blestemi ura şi dragostea îmi sînt egale eu şi vrăjmaşii mei trecători, (prietenii de mîine, poate). E-la-lă, Generale Timp, mă simt bine în tranșeele tale, în Statul tău major, în serviciul tău de curieri, macar lingă liniile tale de fier. Bună ziua, Generale Timp. Tiberiu Utan Un punct de vedere: ECATERINA OPROIU despre TEATRUL ZILELOR NOASTRE . — Cum apreciaţi mişcarea literaturii noastre dramatice în această stagiune? — Lucrul cel mai îmbucurător pentru mine ca spectator este tendinţa accentuată a teatrelor de a include în sfera preocupărilor lor nu numai piese „sigure“ pe care publicul să le consume, fără eforturi, ci şi piese „dificile“, care pun probleme speciale şi celor de pe scenă şi celor din sală. Lucrări ca Omul care şi-a pierdut omenia sau Simple coincidenţe mi se pare că ajută să se cultive în publicul nostru gustul pentru un teatru al meditaţiei. Dramaturgia românească a înregistrat în ultimii ani cîteva depăşiri care-i fac cinste. Preocupările contemporaneităţii au pătruns pe scenă, chiar dacă nu întotdeauna sub formele lor cele mai acute şi mai semnificative. Piesele noastre au devenit mai suple, mai spirituale, uneori chiar mai subtile. In sfîrşit, sîntem inventivi, în sfîrşit sîntem dezinvolţi, în sfîrşit sîntem coloraţi. Condiţiile sînt coapte, cred eu — experienţa unor dramaturgi ca Lovinescu, Everac, Mirodan, Mazilu şi alţii o confirmă — pentru a canaliza energia intelectuală a teatrului românesc spre o zonă mai din adine. E timpul să fim nu numai dezinvolţi, ci şi profunzi, nu numai zglobii, ci şi gravi. — Care este, după dumneavoastră, ideea de la care trebuie pornită azi o discuţie despre literatura dramatică? — Dacă-mi daţi voie să aleg, eu cred că putem începe cu ceea ce spunea de curînd un genial regizor : „E poate trist pentru mine, dar ăsta-i adevărul: eu nu le mai pot spune copiilor mei aceleaşi poveşti pe care mi le spunea mie tata. Iar dacă le spun, în nici un caz nu le mai pot spune la fel“. Bineînţeles, acum ca şi la 1900, ca şi acum o mie de ani ciclul vieţii se reface mereu după legile anotimpurilor şi omenirea înfrunzeşte în fiecare an şi fiecare generaţie trece printre leagănele şi printre mormintele ei. Dar fiecare epocă colorează într-un anumit fel eternele şi universalele noastre sentimente omeneşti. Fiecare epocă îşi are propriile sale procese de conştiinţa. Acum o sută de ani cazul unui ofiţer care-şi zbura creierii pentru o datorie de onoare contractată la jocul de cărţi ar fi putut, poate, să ne înduioşeze. Dar azi, pentru noi, sentimentul onoarei apare sub o cu totul altă înfăţişare, pentru că l-am eliberat şi de pudoarea lui ipocrită şi de panaşul său ridicol. In afară de asta, fiecare epocă dă fiecărui sentiment o altă greutate specifică. Există sentimente care la un moment dat se veştejesc, se usucă, şi alte sentimente care la un moment dat încep să capete o acuitate nebănuită. Răspunderea savantului faţă de istorie, tema aceasta care era tratată pînă acum la nivelul dramelor personale, a luat la mijlocul acestui secol, în contextul descoperirilor nucleare, proporţiile unui caz de conştiinţă care afectează nu soarta unui om, nu a unei categorii sociale, ci soarta întregii umanităţi. De la epocă la epocă şi aş spune chiar de la generaţie la generaţie se schimbă „tonul“ unui sentiment, gesturile şi vorbele prin care se exprimă. Comparaţi tonul, gesturile şi vorbele scenelor de dragoste de-a lungul a cîtorva decenii. Compoziţia chimică a iubirii este de presupus că nu s-a schimbat fundamental, dar fiecare generaţie are în iubire un anumit timbru. — Există oare un specific al sentimentelor epocii noastre? — Eu cred că da. Specific epocii noastre mi se pare faptul că bunele, eternele şi universalele noastre sentimente îşi pierd treptat orbirea. Specific pentru epoca noastră mi se pare tendinţa de a nu mai opune ideea de sentiment ideii de raţiune (femme de coeur în opoziţie cu femme de tété, un „sentimental“ în opoziţie cu un „lucid“). Omenirea — da! — aspiră astăzi spre o viaţă sentimentală lucidă, dar luciditatea la care rivnim nu este o luciditate, sticloasă şi îngheţată, ci o luciditate fierbinte. De aceea nu se mai poate face teatru aşa cum se făcea acum 20— 40—60 de ani. Nu pentru că vrem să fim la modă, sau: vrem să facem pe originalii, ci pentru că experienţele radicale (şi chiar cele mai puţin radicale) pe care le-au trăit oamenii secolului 20 au adus modificări esenţiale nu numai în viaţa noastră exterioară, ci şi în viaţa noastră interioară, pentru că s-a schimbat raportul dintre teatru şi celelalte arte, s-a schimbat plastica spectacolului (în general ideile plastice au cunoscut în secolul 20 o metamorfoză de care un dramaturg nu poate să nu ţină seama, aşa cum un fizician nu poate să nu ţină seama de evoluţia pe care a cunoscut-o în zilele noastre gîndirea matematică). Este imposibil azi de gîndit teatru în afara ideii că cinematograful şi televiziunea — şi nu numai ele — au modificat şi modifică sub ochii noştri şi compoziţia publicului şi accesul la teatru şi mai ales modul de a percepe al spectatorului, adică permeabilitatea lui la un anumit tip de emoţie, gradul lui de a înţelege şi a asimila convenţia, capacitatea lui de a depăşi interesul pentru anecdotă şi de a extrage o plăcere artistică nu numai din text, ci şi din subtext etc. Acesta este — ca să spun aşa — un aspect profesional. Problema are însă după părerea mea şi un aspect social, civic, naţional ,■ pe care n-are voie să-l ignore nici un om care ţine stiloul în mină. Poporul român trăieşte astăzi o experienţă unică în istoria sa. Am avut în ultimul timp ocazia să mă aflu în diferite puncte cardinale ale pămîntului, la diferite confruntări internaţionale şi mi-am dat seama că există în momentul de faţă în lume un interes fără precedent pentru „fenomenul românesc“, pentru saltul uriaş pe care-l face azi România. E de neconceput ca un scriitor care vrea să creeze în sfera autenticului să nu vibreze în faţa acestui fapt şi să nu-i înţeleagă repercusiunile asupra muncii lui artistice. — Fiecare autor este în modul cel mai firesc preocupat de anumite aspecte ale realităţii şi ale mecanismului artistic. Care sunt problemele legate de teatru capabile să vă dea insomnii? — In primul rînd sînt aceste întrebări: oare nu cumva teatrul zilelor noastre a rămas în urma sensibilităţii omului modern? Nu cumva legile de mult stabilite și consolidate ale dramaturgiei au deve-Interviu realizat de N. C. Munteanu (Continuare In pag. 4-a) m ■ ■ mmmmmmammmmmmmmmmmmmMmmmmmmemammmmmmmmuamm JURNAL: CUZA VODĂ 1/IAŢA ŞI OPERA LUI CUZA VODĂ, cartea prof. univ. Constantin C. Giurescu, debutează cu un istoric al bibliografiei cuzeşti, arătând în ce măsură au fost vitregite cercetările timp îndelung, prin sechestrarea de către D. A. Sturdza a arhivei domnitorului şi darea ei la lumină abia în 1928. Valorificînd documente din acea arhivă, ca şi numeroase alte surse, Constantin C. Giurescu a alcătuit o biografie a lui Alexandru loan I. amănunţită, deloc literaturizată, în care cititorului i se dezvăluie, moment cu moment, existenţa publică(în parte şi privată) a unei personalităţi dintre cele mai proeminente ale istoriei noastre, personalitate de erou, de conducător, căruia i-a fost dat să fie un ctitor al României moderne. A nara implică a desfăşura o viziune proprie a unor evenimente şi a protagoniştilor acestora, a înfăţişa oameni vii, în mişcare, în raporturi complexe unii cu alţii, a reconstitui, cu alte cuvinte, spectacolul unei epoci — dintr-un unghi de vedere personal. Subiectivitatea istoricului nu contravine obiectivităţii ştiinţifice, întrucât rezultă din eforturile acestuia de a recompune filmul evenimentelor exact şi expresiv, interpretând şi ordonînd documentele astfel încît să capete coerenţă, înţeles. Ideea directoare în cartea lui Constantin C. Giurescu, formulată în paragraful final, e aceasta : «Judecata asupra vieţii şi operei lui Cuza Vodă se poate face astăzi fără ură şi părtinire“. A pierit ura celor loviţi de marile reforme din timpul domniei lui, s-au potolit patimile; nu e nevoie nici de părtinire, căci faptele vorbesc de la sine şi-i proclamă meritul». Biograful va expune aşadar fapte. Fapte de domnie, fapte anterioare urcării pe scaunul domnesc, prin care Cuza s-a făcut vrednic de încrederea acordată în 1859, cum şi manifestări din etapa ultimă a vieţii, pe care domnitorul detronat mişeleşte a fost nevoit să şi-o petreacă departe de ţară. Toate definesc un om de mare caracter, in D. Micu ■ntinuare in pag. 1-a)■ Coperta de Val MUNTEANU In acest număr: Fenomenologia și arta modernă de Titus MOCANU (pag. 2) Confruntări de acad. G. OPRESCU (pag. 6) „Surveyor" și „Gemini — 9" de Lucien BARNIER (pag. 10)