Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)

1967-01-06 / nr. 1

, uniţî-vă! Vineri 6 ianuarie 1967 10 pagini, 1 leu1 (1056) WC ' i nu defi­­perioada ui din cele s-a reali­­si ce ră­­l­nită. Tot mire a tu­­lităţilor ce programul îi sute sai- Stoare, pre­­cărui con­­sîemate să-și nuncitorului­­ mintea sa­­nai modernă, ului. , n­tît de dens ut la Plenara al Partidului și apoi, timp­­iunea Marii a economică [ă prin cîteva î prefigurează pentru adop­­niei naţionale, vestiţiilor con­­statului va­l 'arde lei , prinderilor valoare de se estimează o cu 5,8 la sută realizările din :OMinna, 1 d­ep.ar­oximativ 14,6 ml­­produse. Pentru a explicit caietul de ilui nostru pe anul se poate, cu profit, stria energetică va­­lobală de 24,6 mld. extrage 14,7 mi­­ărbune, că întreaga .1 realizată va însu­­m­lioane tone, că vom­­ mii de tractoare şi 20 tocamioane şi autotrac­­ţii aparate de radio, 474 de zahăr etc. etc. Adău­­ate acestea alte şi alte c­­­onstrucţiile de fabrici şi vînturile irigate, obţinem mplex, mereu în extinde­­acere al României socia­l specifică a anului al cincinalul ce se va încheia dă nu atît sporul cont p­­roducţiei materiale, fenu­­m­it pentru economia loialistă, la justă valoare n lume. Nota specifică a 17, şi care va imprima în ntregii evoluţii economice ţării, este înscrierea în a criteriului calitate. Co­­nnducerea şi organizarea Uitate în concepţie, cali­­alizarea produselor. Este că rezultatele din sfera ilui sunt factorul determi­­nabilităţii tuturor celor­­partimente ale vieţii sa­­e progresul din sfera pro­­ateriale se leagă bunasta­­ului, evoluţia culturii, a tului, dezvoltarea ştiinţei, pe drumul civilizaţiei Am dobîndit în anii sa­­i mari realizări. Am odi­­dustrie constructoare de­versificată şi aptă să sp­un înalt grad de exigenţă de utilaje mereu în cres­­conomiei noastre, produse eipă cu succes la preten­­petiţie a pieţei mondiale..­i şi dezvoltat o industrie odernă care valorifică la tativi înalţi ■■esursele no­­ate ale solului şi subso­­l. Agricultura a fost aşe­ze moderne. ilinia insă atît de argu­­arăşul Nicolae Ceauşescu , recentă a Comitetului Partidului, am ajuns la lea stadiu de dezvoltare al nostru înainte este de ridicarea calitativă etivităţi economice. Mri­­cinile de primă urgenţă, general al Comitetului­­ Partidului Comunist­­ica ■ „Să punem mai tul pe diversificarea pro­­_­ ridicarea nivelului teh­­estriei, îndeosebi al in­­­structoare de maşini. O ! este creşterea eficien- Ice în toate ramurile in­­în toate întreprinderile, ■a este necesar să trecem la îmbunătăţirea muncii ire și conducere­a eco­­onaie“, au fost citate — ni­­scăzut al venitului scu-Bogdăneşti m­are in pag. 8) OU, 1967, ?me noi, gospodar, CU „PLUGUŞORUL“ LA TUDOR ARGHEZI ■ Studenţii Gh. Ţigău, Vasile Măruţă, Ion Filipoiu, Vasile Blendea, Petre Gemălescu, Alexandru Iordache, Vasile Agafiţei şi Ion Vulpe, din anul V al Facultăţii de Limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti, au urat tradiţionalul „Mulţi ani" ,patriarhului poeziei româneşti. (Fotografia : V. BLENDEA) ANOTIMP ALB­ INGEA frumos !­a acum vreo două seri, înaintam pe spaţii imaculate, care deveneau abstracte, ca o pro­iecţie de arhitect ; sub anumite un­ghiuri de lumină, fulgii jucau pre­cum nişte mărunte palpitări de umbră, virgule fără trup pe măta­sea albă care se aşternuse în faţa paşilor noştri. Ora era ţesută din candide ecrane, alunecînd peste noi în cascade tăcute — cu fastul visător şi părelnic al unor vechi picturi de Extrem-Orient, desfăşu­rate vertical, după rituri străvechi. Ora era făcută pentru miracole suave şi simple. Eram aproape de Universitate, treceam pe lingă copacii din Bule­vard în care se aud, gureşe, sute şi mii de vrăbii, în ceasurile după amiezii. Mi-am ridicat întîmplător ochii, prin cernerea zăpezii­: zbu­rătoarele mărunte erau acol.Q. m’i, adunate fără zgomot pe crengile copacilor, nemişcate în frig şi nin­soare ; nu stăteau lipite una în alta, ci distincte şi inumerabile, hotărîte parcă să înfrunte, fiecare pe sea­ma ei, urgiile. Ningea nepăsător peste trupurile mici cît nuca, şi nemişcarea acestor fiinţe modest cenuşii era mai emoţionantă decît foşnetul copacilor de nestemate şi aur, constelaţi cu păsări inginereşte fabuloase, care fuseseră inventaţi pentru plăcerea împăratului de la Bizanţ ori a Califilor din O mie şi una de nopţi. „Cea mai umilă rea­litate poate deveni izvor de ine­puizabilă feerie“ — spunea Dic­kens. Iată, ca la un­­ semn tainic, într-un punct anume al oraşului, de-a lungul numai a vreo 50 de metri, ramurile desfrunzite se populează — într-o concentrare in­credibilă — se umplu, cu astfel de globuri dense, vii şi tenace , coroa­nă care seamănă de piatră sură, în noaptea ninsă, de ianuarie. Fără efort, din aspectele cele mai imediat sentimentale, din imagini chiar convenţional ilustrative, se pot extrage sugestii de mirific exo­tism. E, ceea ce s-a întîmplat cu unele peisaje ale romanticului Kas­par Friedrich, poet, între altele, al iernii germane, care au hrănit mai tîrziu, la Max Ernst, aburul fabu­los şi graţia impalpabil lunară care se desprinde de atîtea ori din viziunile ilustrului pictor contem­poran. Şi iată, pentru că vorbim despre exotism, o imagine exotică — la modul oceanic, boreal. Mă nimeri­sem acum un an în Olanda, la Haga, la vremea sărbătorilor de iarnă , muşca un frig destul de as­pru, cerul era plumburiu, şi totuşi, în zi de Crăciun lume destulă se îndrepta spre plajă, în timp ce străzile deveniseră pustii. Pe în­tinsul plajei ample şi reci, vag ar­gintii, se hîrjoneau tineri îmbujo­raţi la obraz într-o petrecere in­genuă şi tonică. Cîini superbi se zbenguiau fericiţi în nisip, alergînd joviali la îndemnul stăpînilor, era o atmosferă copilăros stenică, ni­căieri nu înţelesesem mai bine su­fletul acestei capitale prietenoase, alcătuită din spaţii verzi, în care-s presărate patriarhal locuinţele: „cel mai mare sat al Europei“ — cum i s-a spus —, un sat de 600 000 de oameni. Insolitul acestui spectacol deş­tepta în suflet tocmai senzaţia de exactitate proaspătă şi fără em­fază, proprie atîtor ambianţe olan­deze; impresia de sărbătoresc unită cu o notă de perpetuă intimitate. Căci, în zilele acestea din preajma Anului Nou, oraşele întregi păreau adesea o singură casă, la Rotter­dam brăduţi inverosimil acoperiţi cu becuri colorate coborîseră mai pretutindeni în stradă, cu o voioşie deloc trivială ; în locuinţele de se­rie, la marginea capitalei, living­­room-ul lăsa încrezător spre stradă o fereastră neacoperită, prin care întrezăreai pomul de iarnă. La Delft, orice balustradă de podeţ, peste canale, era însoţită de becuri colorate amical, dispuse în lungi şi­raguri ; la Haga, in pasaje înguste, printre vitrine modere, înaintau lent căruţe cu muzică desuetă şi melancolică. Sufletul invernal al Nordului tremura timid şi cordial, în astfel de invenţii graţioase, ase­menea luminii care atîrnă nesigură şi cald opalescentă, printre ceţuri. La Amsterdam, treceau pe străzi, din cînd în cînd, trăsuri de acum un veac, purtate de cai albi, cu vi- Dan Hăulica (Continuare în pag. 8-a) A­M TRAVER­SAT sfirşitul anului. Acum se fac bilanţurile. — La unele Bilanţul strugurilor se face la cules şi al mieilor pri­măvara Bilanţuri se fac mereu, anul e plin de bilanţuri Funcţiunea bilanţieră a criticii nu încetează niciodată Mă întreb uneori dacă a­­ceastă critică instimativă nu se face prea des dacă criticul, in lipsă de altă treabă, nu se apucă prea frecvent de controlul gestiu­nii spirituale, scoţînd tot timpul marfa din rafturi, uneori chiar din fluxul ei de gestaţie. — Nu înțeleg ce vrei să spui. Eu cred că e bine să se facă din cînd în cînd analiza, sinteza, „punctul", cum se zice. Să vedem cum stăm. — Fără îndoială. E cu atît mai util cu cit e mai muită producție artistică, literară etc. Oţios devine cînd producția e mică, dar criticul, neobosit în rivna lui, neavînd de fapt cu ce să se ostenească trasea­ză mereu sisteme, incringături, ja­loane, face conspecte, leagă intîi după un criteriu, apoi după altul, sortează, adună, diferenţiază, în fine produce foarte mult zgomot pentru aproape nimic. Cînd mate­ria pe care se aplică s-a subţiat, criticul se ia atunci de ceilalţi cri­tici, face critica criticii şi critica criticii criticii, in timp ce fenome­nul originar, de bază, se pierde sub această pletoră de bilanţuri, de puneri la punct, de luări de a­­titudine. Rezultatul ? Este că as­cultînd mereu păreri despre, isca­te şi dezvoltate cu frenezie, nimeni nu mai ia prea mult seamă la fe­nomen şi critica devine o cazuisti­că făcută de dragul de a teoretiza la nesfîrșit. — Există deci un demon al teo­retizării criticii ? — Nici asta n-aș putea să afirm in toate cazurile. Sint destule șanse ca scormonind dedesubtul teoreti­zărilor celor mai specioase să dai de răfuieli personale, de dorinţa de a te evidenţia în contradictoriu cu celălalt şi deci, intr-un fel, in dauna lui. Incit pină la urmă fru- Paul Everac (Continuare în pag. 9-a) TEZE ŞI ANTITEZE GUSTUL CRITICII DIN SUMAR: • Consideraţii asupra poeziei lui Ion Barbu : Simbol şi sem­nificaţie — de Laurenţiu Ulici; Ion Barbu despre „geometria“ poeziei — de Marin Mincu (pag. 3). • Versuri de Ana Blandiana (pag. 3). • Cronica filmului „Golgota" — de Antoaneta Tănăsescu ; Pe Walt Disney l-am cunoscut mai tîrziu — de Ion Popescu Gopo (pag. 5). • Ştiinţa Şi tehnica în 1967 : Revoluţia oceanografiei — de Franţois Laval ; Motorul atmosferei noastre — de Fr. Hum­­bley (pag. 10). Pag. 6—7 : CUM RESTAURAM MONUMENTELE ISTORI­CE ? Răspund arhitecţii : Gh. Curinschi, Eugen Cher­­neux, Ştefan Balş, Ioana Grigorescu, Liana Bilciurescu, Sanda Voiculescu. LETOPISEŢ Ce frumoşi sîntem ! — spuneam. Ce frumoşi sîntem ! — spuneai. Iar tu cîntai pe inima mea ca dintr-o liră. Iar eu cîntam din pârul tău ca la o harfă. Ce nebuni sîntem ! — spuneam. Ce nebuni sîntem ! — repetai. Şi eram în istoria lumii un tropot de cai. Geo Bogza MARGINALII LA TACITUS (III) VEŞMÎNTUL E U­N A S T­A­­REA sau mi­zeria umană nu se cîntăreşte după haine, ci după ceea ce se află sub ele. Şi încă... Totdeauna, pentru a-fi putea da seama de nefericirea sau de prosperitatea omului, trebuie să treci de ceea ce, pînă la urmă, e tot un fel de biată haină : trupul. Trupul (pe dinlăuntru) acuză, nu o dată, şi el ravagiile condiţiei noas­tre de făpturi sublunare. Astfel, exis­tă oameni cu inima largă, şi ei sunt podoaba speţei noastre. Insă, ade­seori, din punct de vedere clinic, a­­ceştia sunt nişte fiinţe cu inima mă­rită , mărită de eforturi, de suferin­ţă, de participarea sensibilă la chi­nurile altora. Mărită de chinurile sufleteşti. Sensibilitatea deosebită este o floare, dar florile nu te păzesc nici de suferinţe, nici de boli; dimpotri­vă , nu o dată, ele te ajută să le a­­tragi. Nu cumva despre cancer se spu­ne că este „la maladie de la tris­­tesse" ? O boală a sensibilităţii, aşadar. O boală, găsindu-şi ade­seori cel mai potrivit cuib în acele făpturi a căror inimă este o floare ce palpită. COPIL, îmi imaginam antica Romă ca pe o cetate măreaţă, cu oameni trăind în clădiri paradoxale , alcă­tuite numai din coloane de marmu­ră, fără acoperişuri. Pe romani îi vedeam înveşmîntafi, fără excepţie, în togă. Eram sigur că nu puteau — din pricina acestui veşmînt, ce seamănă destul de mult cu o rochie — să se deplasezftjfecît cu paşi bine măsurat brim tv?1» di»­­;ff 'â uiw'nccă Mr pe­ umeri şi ce se fac cînd tre­buie să o ia la fugă, îmi spuneam că, de-aş fi trăit în acele vremuri, aş fi ales mai curînd straiele militare, căci mi se părea că ostaşul avea putinţa de a fi mai degajat în mişcări : romanul în arme îmi apărea împodobit cu o cui­­rassă frumoasă şi cu un fel de fus­tă plisată. ... Vedeam Roma întreagă poleită de soare. CURIND după moartea lui Augus­tus şi întronarea lui Tiberius, în plină epocă de înflorire a imperiu­lui roman, veşmîntul acestuia, de o croială impecabilă, începe să se descoase pe alocuri. Fastuoasă şi comodă pentru cei care îşi petre­ceau viaţa între triclinium, balneae, ludii şi sponsi, — haina se prefăcea pentru oamenii de rînd în cămaşă de forţă. Răscoala legiunilor din Panno­­­nia, izbucnită după dispariţia lui Augustus, a fost — aş putea spune — răscoala celor cu inimă mărită şi cu haina în zdrenţe. Erau soldaţi aflaţi sub arme de treizeci sau patruzeci de ani ! Glasul lui Percennius, unul dintre conducătorii ostaşilor obidiţi, e gla­sul celor prin care se dilatase nu nu­mai imperiul, ci şi propria lor ini­mă. Ecoul inimii zdrobite a anoni­milor : „Destul fusese laşi atâţia ani (spunea Percennius). Bătrâni şi mu­tilaţi de răni, ei îndurase treizeci sau patruzeci de ani de serviciu militar. Liberaţi, nu sfârşiau încă ser­viciul militar. Opriţi lângă steag, răbdau aceleaşi munci sub alt nume. Supravieţuind atâtor primejdii erau duşi apoi în ţări depărtate spre a primi, sub numele de ogoare, nişte mlaştini sau stânci necultivabile. Ser­viciul militar prin el însuşi era greu şi nerăsplătit : sufletul şi corpul erau preţuite zece ani pe zi. Cu ei trebuiau să-şi cumpere haine, arme, corturi, să îndulcească cruzimea cen­turionilor şi să mijlocească scutirea de corvezi. Loviturile şi rănile, as­primea iernii, exerciţiile din timpul verii, războaiele crâncene, pacea nerodnică nu se mai sfârşiau însă"... Cînd apare Germanicus şi încear­că să potolească pe răzvrătiţi, ace­ştia „prefăcîndu-se că vor să-i săru­te mîna, unii îşi atingeau gingiile fără dinţi de degetele lui ; alţii îi a­­rătau trupul gîrbovit de bătrîneţe"..., „cu toţii se dezveliră, arătîndu-şi ur­mele rănilor şi semnele vergilor... Veteranii ce numărau treizeci de ani de serviciu sau chiar mai mult, stri­gau să li se vină în ajutor ca să nu-i apuce moartea sub arme...“. ...RĂZBOAIE crîncene... pace ne­rodnică... ostaşi trimişi în ţări de­părtate... dorinţa omului de a nu-l apuca moartea sub arme... oroarea de război... Glasul celor cu veşmintele şi ini­mile sfîşiate de atunci nu e, încă nu e — din păcate ! — deloc anacro­nic. Globul acesta pămîntesc, sclipind de pulberea atîtor oseminte, cere — şi e timpul să i se şi dea ! — o îmbrăcăminte pe măsura chi­nurilor îndurate. Nu o togă, şi cu atît mai puţin un linţoliu. — Ajunge (îi aud şoptindu-mi pe toţi cei ce, îndurînd, au clădit şi clădesc viaţa), ajunge o haină mo­destă , călduroasă iarna, răcoroasă cînd e cald... Eugen Bebeleanu (Continuare în pag. 2-a) ■ I, miau (i ! Substantivul din­păturică VREMEA cioco­ilor a trecut. Nu însă şi năravul arivismului. Pe alocuri se ţine scai de noi, ne sîcîie, ne enervează , cu tenacitatea de be­ton armat a făpturilor saprofite, în­cleştate de timpul nostru, de aerul pe care-l respirăm, de gesturile cu care visăm, muncim, existăm. Iri­tarea înaintaşilor, exasperaţi de prezenţa acestei specii, a stigma­tizat-o cu minuţie, cu pasiune şi cu dezgust, din necesitate, din do­rinţa de a o semnala, şi a o da pe faţă, de a instrui cum poate fi evi­tată, respinsă, anihilată. Dintre numele care au înfierat această făptură, unul a rămas, cu deosebire, scris definitiv pe fruntea speciei, cu apă tare, de condeiul lui Nicolae Filimon. Diminutivul, flexibil, mieros şi slu­garnic (păturică) însoţind pronu­mele bărbătesc ce ilustrează par­tea rapace, rigidă, voluntară, a de­venit un loc comun, o noţiune, am putea zice un substantiv. O parte de vorbire declinabilă, descifrîn­­du-i în cele cinci cazuri multiplele implicaţii şi tîlcuri. Ascunsă cu inocenţă sub felurite înfăţişări, de la blîndul mieluşel cultural, pînă la oiţa contabilă, ad­ministrativă, specia păstrează, sub orice piele, însuşirile fundamentale. Substantiv generic, dinupăturică de­fineşte aşadar un nărav. Declinîn­­du-l, îl personificăm. îi suprapu­nem un personal real, un dinupă­turică în carne şi oase . îl decli­năm adică, fiecare ne al nostru, din lumea noastră. Nominativul dinupăturică (gîn­­dindu-mă pentru uşurinţă la cel mai apropiat) îmi stă la îndemînă pentru a alcătui propoziţii din cele mai simple: dinupăturică ocupă un scaun public oarecare ; dinupătu­rică nu are prieteni ; numai relaţii. Pe care le cultivă , cu obişnuinţa de a spune oricînd, afabil, da , în spatele sau în faţa biroului (ca şef ori ca subaltern), surîzînd intim, calculînd, cu iscusinţa secretă a maestrului de şah. Ochii de vechil, pitiţi şiret, ceafa groasă, buzele domestice, vertebrele moi, talen­tul, ipocrizia, totul e în slujba relaţiilor. Nu pierde un surîs, un gest, un cuvînt în alt scop. Exer­sează zilnic. Utilizat ca subiect în contextul social, unicul său predi­cat este verbul „a ajunge“, asociat bineînţeles cu locuţiunea adver­bială ,,prin orice mijloc“. Exemplu: dim țipăturică ajunge (a ajuns, sau ar vrea să ajungă) șef, maistru, „cineva". Cum ? Prin orice mij­loc. Acest orice mijloc poate în­semna : a încuraja greșelile altora și apoi a le demasca cu indignare, a scoate castane din foc cu mîna Camilian Demetrescu

Next