Contemporanul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 21, nr. 1-26)

1967-01-06 / nr. 1

UHU ALFRED MARGUL SPERBER NU ȘI-A OPRIT bătăile inima­­ generoasă a poetului Alfred Margul Sperber care, in cele peste cinci decenii de intensă si rodnică activitate literară, a do­­bindit, atît în tară cit şi peste hotare, prestigiul unui artist de primă mărime, al unui mare cintăret al naturii, însetat de absolut, al unui poet revoluţio­nar. Alfred Margul Sperber — unul dintre cei mai substanţiali, mai subtili reprezentanţi ai poe­ziei contemporane de limbă ger­mană, elogiat de scriitori de re­nume mondial ca Hermann Hesse, Hans Carossa şi alţii — s-a născut la 23 septembrie 1898 la Storojineţ, într-o modestă fa­milie de funcţionari. Debutează cu poezii revoluţionare în coloa­nele revistelor de stingă vieneze in anii primului război mondial şi lasă, în urmă-i, o operă de o mare bogăţie şi varietate . Si­militudini ale peisajului (Gleich­nisse der Landschaft — 1934), Taină şi renunţare (Geheimnis und Verzicht — 1939), Martor al vremii (Zeuge der Zeit — 1951), Perspective şi retrospective (Ausbliek und Rückschau — 1955), Cu ochii deschişi (Mit offnen Augen — 1956), Nemurito­rul August (Unsterblicher Au­gust — 1959), Clipe siderale ale iubirii (Sternstunden der Liebe — 1963), Din Preistorie (Aus der Vorgeschicht — 1964). Refuzin­­du-se programatic — cum măr­turiseşte în prefaţa primului vo­lum — modei şi modelelor gălă­gioase, scriind, într-o limbă strălucită, o poezie care îmbi­nă bogatele tradiţii ale liricii germane, cele mai noi cuce­riri ale ei, cu o anume viziune şi sensibilitate specifice folclo­rului românesc. — Alfred Mar­gul Sperber e un liric de o izbi­toare originalitate, acelaşi me­reu şi de fiecare dată nou. Legat încă din fragedă vîrstă de mişcarea muncitorească, re­dactor la publicaţii muncito­reşti, Alfred Margul Sperber, care a făcut, în condiţii dintre cele mai grele, excelente stu­dii la Cernăuţi, Paris şi New York, este unul dintre cei mai viguroşi poeţi protestatari ai li­ricii noastre antebelice . Participant activ la construi­rea socialismului în ţara noas­tră, Sperber îşi îmbogăţeşte ne­contenit registrul liric, cultivînd acum, cu o desăvîrşită inteli­genţă artistică, oda socială, slă­vind patria eliberată, oamenii ei demni şi cutezători care sub conducerea partidului făuresc o lume nouă. Alfred Margul Sperber a fost un harnic, entuziast, excelent ambasador al spiritului româ­nesc în străinătate. Lui îi dato­răm o masivă culegere de stră­lucire tălmăciri din lirica popu­lară românească, operă încunu­nată, dealtminteri, cu Premiul de stat, din creaţia lui Emines­­cu şi Arghezi, din proza lui Creangă. El a adus, de aseme­nea, o contribuţie însemnată la cunoaşterea peste hotare a li­teraturii noastre noi, oferind cititorilor de limbă germană ad­mirabile traduceri din poezia lui Al. Philippide, Mihai Be­­niuc, Marcel Breslaşu, Maria Banuş, din proza lui Camil Pe­­trescu. (Un om între oameni). Bun cunoscător al literaturii universale clasice şi moderne, şi îndeosebi al celei germane, a contribuit, de asemenea, la popularizarea în româneşte a valorilor literaturii germane clasice şi moderne, scriind sub­stanţiale studii şi eseuri despre Heinrich Heine, Thomas Mann, Johannes R. Becher etc. Contemporanul, al cărui prie­ten şi colaborator apropiat a fost, deplînge moartea acestii artist comunist. Eugen Luca ALVEOLA CEALALTĂ Cînd simt că veniţi. Îmi acopăr urechile Şi cu ochii închişi Încerc să ascult Prin vacarmul vostru Muzica mea care creşte. Şi-mi doresc să plecaţi, Să vă îndepărtaţi cît mai repede. Ca să o pot asculta în linişte. Dar singură nu mai aud nimic, Nu se mai aude în mine nimic, O spaimă linoasâ mă-năbuşă Şi-atunci vă chem din nou, şi vă dispreţuiesc. Vă chem Şi sunt asemenea nisipului clepsidrei Care poate fi timp numai în căderea înspre alveola cealaltă. ION BARBU despre „geometria“ poeziei C­­ONCEPTUIl teoretic al lui Barbu despre „geometrizarea“ poeziei reprezintă punctul de ve­dere al unui poet și deci o moda­litate de mitizare corespunzătoare poeziei sale. Descriem aici filozo­fia poeziei după propriile teorii ale lui Ion Barbu, pentru o eventuală interpretare a liricii sale mai a­­propiată de ce este ea în esenţă. • Ceea ce ar diferenţia spiritul u­­manist modern de cel clasic ar fi, după teoria lui Ion Barbu, tocmai formaţia matematică , viziunea geometrică a lumilor, intuiţia e­­senţelor pe baza unui principiu sintetizator unic, urmărind confi­gurarea unei finalităţi. Umilit de lipsa iniţierii în elină, Barbu pro­pune, ca element de compensaţie superior, geometria. Prin ea se a­­junge la o anumită putere de re­prezentare a lumii, în ordinea sa esenţială. Astfel, lumea se orga­nizează intr-un echilibru geome­tric irelevant celor lipsiţi de uma­nismul matematic, de viziunea u­­nei finalităţi geometrice. Geome­tria devine în artă un principiu orfic de iniţiere, un stil. De la configuraţia geometrică a lumii decurge o anume acceptare si res­pectare a unor condiţii existente independent de subiectul creator. Sentimentul unei colaborări cu realitatea dată diferenţiază pe creatorul de formaţie matematică de toţi ceilalţi. Cu o asemenea intuiţie a lumii, decurgînd din axiome matematice, aplicîndu-ne la domeniul ales al poeziei, poarta de intrare va fi geometria. La o revistă proprie, Ion Barbu ar fi pus următorul moto pe frontispiciu : „Nimeni să nu intre aici dacă nu-i geome­tru“ *). Camil Petrescu nu avea dreptul să scoată o revistă cu ti­tlul „Algebra“, atîta timp cît nu pricepea semnificația simbolurilor matematice, susţine Ion Barbu care, de altfel, nu s-a mărginit să transpună în poezie lumea uscată a geometriei, cum au afirmat ero­nat unii exegeţi. • De o cerebralitate înaltă, Barbu refuză cu oroare retorismul, fie el stufos de provenienţă romantică, fie ornat simbolist, fie suprarea­list. Retorismul s­pontan ţine de un instinct care nu tinde spre zonele elevate ale cerebralităţii. Creaţia nu apare decit într-un plan, în care se urmăreşte o finalitate. Ea vizează o finalitate, înfăptuindu-se printr-o economie strictă de mij­loace. In acest sens, orice operă creatoare este o construcţie ce im­plică o gradualitate geometrică. Or, prin ceea ce Barbu indică a fi modalitatea de pătrundere în zonele poeziei — prin geometrie, el nu face decit să reîntoarcă poe­zia în Absolut — etern şi rîvnit domeniu. Este aici un fel de neo­clasicism care depăşeşte cadrele fixate de literele franceze, valori­­ficîndu-le. Contemporanii lui Einstein simt necesitatea de a concura demiur­gul în „imaginea unor lumi pro­babile“2). Această depăşire a con­tingentului nesemnificativ este po­sibilă azi în artă (mai precis, în poezie). Ştiinţa se întrece în con­figurarea unor lumi abstracte dar plauzibile. Euclid este „completat“ pe baza altor postulate, oferite de evoluţia modernă a matematicii. La fel, Pindar poate fi luat ca un punct de plecare în poezie. Mo­mentul pindaric al artei poetice greceşti a determinat, de fapt, descoperirea de către Ion Barbu a esenţei propriei sale concepţii. Dacă Barbu ar fi căutat exclusiv forma, cum s-a afirmat de multe ori, a­­tunci el ar fi recurs la alexandrini. Poezia necesită o geometrizare care să tindă spre economia şi so­lemnitatea pindarică. Prin filieră pindarică n-am pă­truns încă în „chenarul ingenuu şi rar, ocolind o mare“3), al Gre­ciei. Dar ea ne oferă posibilitatea unei conturări a helenismului. He­­lenismul barbian reprezintă un concept abstract, anistoric. Con­strucţie de forme şi linii ideale prelungind o lume reală. Incursiu­ne temerară și logică în absolut. Logică doar ca plăsmuire concep­tuală. Mai exact — geometrică. Astfel Rimbaud îi apare ca un „metodician al delirului“ *), adică un geometru al poeziei. Este în acest concept de helenism anisto­ric mai mult o metodă de acor­dare a poeziei cu ştiinţa, în ceea ce ultima îi poate fi ajutătoare primei. Nu are tangenţă cu diep­teul automatic sau oniric. Brizele Hellespontului nu ating decât pe cei ce se bucură de „favoarea zei­lor“. Astfel, „Keats, neştiutor de greacă, avea preştiinţa Greciei“5). Intuiţia geometrică, de sursă he­­lenistică, exclude o anumită me­canică învăţată, colindînd doar spiritele superior dotate. Intr-un cuvînt, helenismul barbian propu­ne o viziune stilistică unitară, u­­niversal valabilă. Or, dacă ne re­ferim la concepţia lui Lucian Bla­­ga, stilul ar avea rădăcini în sub­conştient. E vizibil că sensul a­­cesta este opus conceptului bar­bian. O asemenea viziune stilis­tică de configuraţie barbiană pre­supune o iniţiere. Numai o anu­mită iniţiere, ce tinde la „o ima­gine pregnantă a Greciei anti­ce“ *), asigură „eminenţa unei culturi umaniste“ ’). Armonia geo­metrică a grecilor e implicită în spiritul creatorului conceput de Ion Barbu. Dar apolinicul acesta de forme, ascunzînd în sine cu­tremurul dionisiac, e doar o ati­tudine extatic-orfică, deschizînd o­­rizonturi spre diferite lumi posi­bile ; o condiţie preliminară. Căci cadrul rămîne atemporal şi aspa­­ţial, vestitul „Topos atopos“ *) al anticilor. Imaginea Greciei lui Barbu rămîne imaginea Greciei nietzscheene, o Grecie de calm apolinic plutind geometric pe va­lurile unui fond dionisiac. Deci Barbu subordonează poeziei o a­­numită organizare geometrică cu semnificaţia unei iniţieri concep­tuale. • Plecînd de la acest pseudo-car­­tezianism, adevăratul domeniu al poeziei se află însă în apele visu­lui, — visul ca „somn controlat“’). Nu-i deloc o identitate de nuanţă suprarealistă cu substrat freu­dian, poezia fiind în primul rînd „operă de voinţă şi discrimina­re“ *1). Visul controlat în concep­tul barbian vizează o apropiere sau, mai exact, un punct de ple­care, în E. A. Poe şi Rimbaud. Ge­nul acesta de suprarealism devine la Barbu infrarealism — sondaj adine în limitele fenomenelor e­­xacte pentru încadrare în legi. Prin starea onirică se poate co­recta realitatea în părţile ei in­dividuale, neesenţiale. Cenzurarea continuă a acestei stări onirice lipseşte pe creator de intervenţia transcendentului. Generalizarea voită nu exclude inspiraţia, dar înlătură organizarea haotică, ne­finalizată. Creaţia include percep­ţia obiectului dat şi prelungirea sa în multiple plăsmuiri posibile. Pentru „Prefacere“ — construcţie în economie după o finalitate, tre­buie o anumită atitudine rapso­dică, sumă de rituri şi formule aedice. Lira orfică. Dar care va fi obiectul unei a­­semenea poezii ? Prin orfism, poe­tul pătrunde în structura închi­puită a existenţei. Este un ini­ţiat care zăboveşte în zona pre­existenţelor : „Increatul cosmic a­­dică existenţele embrionare : ger­menii, peisajele nobile , limbu­rile. Alegîndu-şi ca domeniu al operaţiilor poetice punctele criti­ce ale unei naturi întregite prin adaosul unor existenţe ideale“n), în aerul rarefiat al unui lirism absolut „delectînd cu viziuni pa­­radisiace“12), n-are ce căuta „concurenţa încă darwiniană a formulelor individuale“.1). Viziu­nile geometrice propuse nu sînt decit „existente substanţial inde­finite : ocoliri temătoare în jurul cîtorva cupole — restrînsele per­fecţiuni poliedrale“14). Orfismul perpetuează o iniţiere punînd un adevăr peste altul, cu o voce străină de individuaţie, anonimă. Perf­ecţiunile poliedrale presupun o viziune stilistică universală. O percepţie ordonată geometric a e­­senţelor. Dacă incursiunea pe tă­­rîmul Absolutului cere purificarea de orice contingent — extazul platonician al arhetipurilor, a­­tunci, desigur, Barbu refuză poe­zia „hibridă“. Va promova liris­mul omogen, purificat de molozuri aluvionare, topit şi scurs din raza contemplării unice a esenţelor: „Versul căruia ne închinăm, se dovedeşte a fi o dificilă libertate : lumea purificată pînă a nu mai o­­glindi decit figura spiritului nos­tru. Act clar de narcisism. Desi­gur, ca tot absolutul, rămîne o pură direcţie, un semn al minţii. Dar ceasul adevărat al poeziei trebuie să bată cît mai aproape de acest semn“1S). Narcisismul barbian aduce liricii noastre un timbru pur, conducîndu-ne spre lumea esenţelor. Purismul lui Barbu devine unica punte spre Poezie. Simbolistica sa se pune sub vraja unei inspiraţii rare. Nică­ieri (chiar dacă, aparent, s-ar zice că e invers) nu se întîlnesc în poezia lui Barbu jocuri facile de vorbe, lipsite de semnificaţie. Tot­deauna simbolurile sale au o va­loare iniţiatică. Marin Mincu­ ­; 2) interviu în Viaţa literară n­r. 36 — 5 febr. 1937. 3) „Evoluţia poeziei lirice după E. Lo­vinescu“ în „Ideea europeană" din 24 febr. 1929. 4) „Rimbaud“, Luceafărul nr. 16 din 1964. 5) idem cu 3, 6; 7. 8) „ Jean Moréans“ în Viaţa ro­mânească, nr. 5, 1965. 9) „Efemeride 3“ în Facla din 3 au­gust 1935. 10) „Legenda şi somnul“ în poezia lui Blaga , în Ultima oră din 24 febr. 1929. 11) idem cu 4. 12; 13. 14) interviu in Viaţa literară, nr. 57, din 15 oct. 1927. 15) „Poetica domnului Arghezi“ în Ideea europeană, nr. 205 din 1 noiem­brie 1927. ION BARBU CINE ŞTIE... Au dispărut bourii. Au dispărut cei care-i vînaserâ. Au dispărut cei ce auziseră De vînătorii de bouri. Nimeni nu mai ştie nimic. Se spune că totuşi cîţiva s-au salvat, Pârăsindu-şi sfîrşitul, Intrînd la plug sau la car. Se spune. Dar cum să-i găsim între miile blînde Şi cine ştie, dacă ei, cei salvaţi, Îşi mai amintesc de codrul regal... OCHIUL ÎNCHIS Nu îndrăznesc sâ-nchid o clipă ochii De teamă Să nu strivesc între pleoape lumea, Să n-o aud spârgîndu-se cu zgomot Ca o alună între dinţi. Cît timp voi mai putea fura din somn ? Cît timp o voi păstra în viaţă ? Privesc cu disperare Şi mi-e cîineşte milă De universul fără apărare Ce va pieri în ochiul meu închis. Ana Blandiana 3 SIMBOL $1 SEMNIFICAŢIE ' • O­ RICE lectură este act de cu­noaştere implicînd o anume indi­vidualitate în raportul direct cu opera literară şi în modul de per­cepere estetică a ei, un anume grad de subiectivitate (citeşte capacitate de sesizare şi asociere). Dintr-o realitate subiectivă care este opera de artă şi poezia deci, nu-ţi poţi realiza decît tot o imagine subiec­tivă, cu atît mai subiectivă cu cît eşti în stare să legi sau să dezlegi, spiritual fireşte, mai multe feno­mene, idei, noţiuni. Poezia lui Bar­bu oferă, cititorului aplecat şi cel puţin dotat, multiple posibilităţi de interpretare. Există o ambiguitate specifică marii Poezii. Problema stă în stabilirea simbolisticii sale la nivelul întregii creaţii, ca şi în singularitatea uneia sau alteia. Şi cum, ceea ce interesează mai întîi este aspectul teoretic, de concepere a Poeziei, la Barbu, lăsînd la o parte cu vădită intenţie manifestul Jocului secund, la concluzii inte­resante, surprinzătoare chiar, poa­te duce eliminarea aparenţelor din alte patru poeme, cred, la fel de revelatoare : Uvedenrode, Timbru, După melci şi Grup. S­OCOTITE de Vianu ca un joc gratuit şi indescifrabil sau, ori­cum, redus la fervoarea senzuali­tăţii, judecate aproximativ asemă­nător de către alţii, Uvedearodeie sînt menite parcă întîmplării sau, mai trist, neatenţiei. Odată stabi­lite, cu puţină relativitate, simbo­lurile generale ale poeticii lui Barbu, sensul poemului trebuie re­­laţionat de traducerea în termeni clasici a misterioasei „rîpe Uve­denrode“. Melcul, Gasteropodul deci, este la Barbu simbolul creaţiei, incorpo­­rînd ideea unită cu imaginea.­­ Creaţia, spaţiul ei, este tocmai „rîpa Uvedenrode", teritoriu des­părţit tăios de real, de planul drept al terestrului, locuit de învălmă­şeala dezordonată a gasteropodelor „supra-sexuale şi supramuzicale“, adică avînd alte limite ale simţu­rilor decît cele obişnuite ; aici este posibil acel „cîntec încăpător“ ce­rut în Timbru şi tot aici timpul este spart spre infinit şi univers: „Uvedenrode / Peste mode şi timp / Olimp". Momentul genetic al creaţiei este unul, cel al interiori­zării cerebrale profunde, „ceas în cristalin" (fază internă ordonată a oricărui corp) în vecinătatea Ideii („lingă fecioara Geraldine!“) în stare pură, rece („Prin braţele ei / Gheţari în idei“) care aşteaptă su­prema clipă a naşterii, altfel spus, a încălzirii, a devenirii prin meta­­morfism în „idee poetică“. Procesul creator, evident inefabil, stă în ur­mărirea ideii (Hegel includea poe­zia în tipul de artă romantică, considerînd-o, într-un fel, supremă spiritualizare) şi îmbrăcarea ei în imagini: „Incorporată poftă, / Uite o fată , / Lunecă o dată, / Lunecă de două / Ori, pînă la nouă, / Pînă o-nfăşori / In fiori uşori,/ Pîn-o torcii în zale / Gasteropodale". Iată poezia ! Supremă înălţare a spiri­tului, „finalitate fără scop“, elibe­rată de mode şi ieşind din timpul limitat, perpetuă deci, comunicînd cu universul, în dublul sens de in­finit : „Pendular de-ncet, / Inutil pachet, / Sub timp, / Sub mode / In Uvedem­ode“. DEPT şi crea- v tor al unei po­ezii de mare sinteză în care în­tre simbol şi semnificaţie există o dublă relaţie în sensul ambiguităţii, Ion Barbu dorea poeziei capacita­tea de a găsi acel „ceva" cuprin­zător şi abstract, un timbru depă­şind graniţele de înălţime şi inten­sitate obişnuite ale sunetelor. Unii au văzut în strofa : „Cimpoiul veş­ted luncii sau fluierul în drum / Durerea divizată o sună-ncet, mai tare.../ Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiate / Şi unda logodită sub cer, vor spune­ cum ?“ o afir­mare a imposibilităţii instrumen­telor tradiţionale de a cînta, sufi­cienţa lor. De fapt, Barbu nu in­strumentul îl neagă, ci cîntecul, poezia de pînă acum, care lasă în afara spaţiului ei marginile joase sau înalte, adică diversitatea de timbru. Adevăratul cîntec este a­­cela „încăpător precum / foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare / ori lauda grădinii de îngeri cînd ră­sare­­ din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum“. Limitele ul­time ale Timbrului se vădesc în cele două simboluri ale acestei strofe. Este acel univers dublu in­finit de care pomeneam, unul al adîncimilor bănuite într-o primă formă de percepţie („foşnirea mă­tăsoasă a mărilor“) şi altul biblic, al înălţimilor, cunoscute încă nu prin percepţia directă, ci prin în­toarcerea la mitologie (...lauda gră­dinii de îngeri cînd răsare­­ din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum“). Din nou, deci, aspiraţia spre universalitate, în sensul pră­buşirii limitelor gnomice. Cu alte cuvinte, nu „durerea di­vizată“ este materia poeziei, ci du­rerea în infinitatea laturilor ei, u­­niversală şi abstractă. Poetul rea­lizează sinteza, hegelian, între Idee şi Formă, adică Poezia. P­OEZIA ca orice cunoaştere are un tragism al ei, o neputinţă de a cuprinde deodată concavitatea şi convexitatea lumii; poetul nu poa­te fi în acelaşi moment şi Jos şi Sus, aşa ar fi ideal. Atunci caută soluţii şi cea mai bună i se pare a fi ieşirea din plan în spaţiu, astfel ca să poată privi dintr-o dată polii. Poezia lui va fi sinteza spaţiului şi timpului fără margini, sau, altfel spus, mărginite la posibilităţile sale vizuale. Găsirea acestui punct, „gest închis", cum spune Barbu, simbol din vechime, la Hegel mai aproape, al veşniciei, este ea în­săşi tragică, nu de puţine ori sen­sul drumului fiind o nesfîrşîtă spi­rală plană. Odată ajuns aici („rîpa Uvedenrode“), poetul stabileşte le­gături între idei, le sensibilizează, creează deci, pe măsura geniului său (aici ajung numai cei foarte dotaţi, ceilalţi sînt sacrificaţi, trep­tele acestora, necesari dar insufi­cienţi lor înşişi, efemeri). Creaţia cu semnificaţie unică dar mereu ascunsă, rareori dezvăluită de poet, ajunge la lector, mai exact zis, este receptată de acesta ca am­biguă. Orice mare poet va fi re­ceptat astfel. Despre poezia lui se va scrie mereu altceva,­­ aprecia­tiv, şi nesfîrşit mai mult decît toa­tă opera sa — cantitativ. Pentru Tudor Vianu poemul lui Barbu După melci reprezintă „un dio­­nisianism mai însumat“. Raportarea la perioada de început a creaţiei barbiene este deci evidentă. Plecînd însă de la simbolica poetului, contu­rată în elementele ei esenţiale, după cum am mai spus, şi folosind-o în in­terpretarea acestui poem, găsesc aici o admirabilă expresie poetică a tragismului cunoaşterii. Lumea evocată de Barbu este cea a artei, în speţă a literaturii, dar o anume literatură, de la începutul dece­niului trei. Poetul are conştiinţa singularizării sale în gruparea lar­gă şi atît de comună încă a poe­ziei noastre din acea perioadă: „Dintr-atîţia fraţi mai mari, /Unii morţi, /Alţii plugari; /Dintr-atîţia fraţi mai mici: Prunci de treabă, / Uzi, peltici, /Numai eu răsadi mai rău / (Mai năuc, mai nă­tărău). Dintr-atîţia (prin ce har ?), / Mă brodisem un hoinar“. Contextul fiind, deci, acela al poeziei noastre precis localizată în timp, sensul esenţial al mişcării este spre idee (melcul este simbo­lul nedezminţit şi consecvent folo­sit) : „O porneau în turmă bleagă, / Să culeagă / Ierburi noi, crăiţe, melci...“. Cunoaşterea nu poate fi decît individuală şi menită unor eforturi totale. Poetul gă­seşte ideea, dar nu oricum, ci „scormonind“, adică trecînd prin lucruri cu sensibilitate. Il ajută “norocul" — expresie brutală şi distanţată a talentului: „Vezi, atunci mi-a dat prin gînd / că, tot stînd şi alegînd / Jos, în vraful de foi ude, / Prin lăstari şi vrejuri crude, / S-ar putea să dau de el: / Melcul prost, încetinel / Din ungher adine, un gînd / îmi şoptea că melcul blind / Subt mormînt de foi, pe-aproape, / Cheamă omul să-l dezgroape“. Iar mai departe: „Şi pornii la scormonit (Cu noroc, căci l-am găsit)“. Ideea este însă în stare pură, rece. Poetul o va încălzi, adică o va trece în imagine poetică. Moda­litatea este aleasă din folclor : des­cîntecul. Imensă subtilitate­­ în e­­senţă se închide în atît: „Printre vreascuri cerne soare, / Colţi de iarbă pe răzoare, / Au zvîcnit, şi muguri noi / Pun pe ramure altoi“. Iată dar condiţia poeziei în manifestarea ei concretă, vizibilă. Creaţia devine posibilă. E numai o impresie pentru că apare o primă şi fatală ameninţare: „Pe sub vreascuri văzui bine / Repezită înspre mine / O guşată cu găteji. / Chiondorîş / Căta la cale ; / De pe şale, / Cînd la deal şi cînd la vale, / Curgeau betele tîrîş. / Iar din plosca ei de guşe / De mătuse / Auzeai cum face „hîrişi“... / Plîns prelung, cum scoate fiara, / Plîns dogit, / Cînd vreun şar­­pe-i muşcă gheara / Muget aspru şi lărgit,/ De vuia din funduri seara... / Mi-a fost frică, şi-am fugit!“ Poetul nu-şi întrerupe cu­noaşterea, nu renunţă la poezia sa, fuga lui este maximă interiorizare. Creaţia sa este împiedicată să se exteriorizeze­­sintem­ înaintea afluenţelor moderniste, în plină poezie tradiţională, adine păşunis­­tă şi vag simbolistă. Această poezie i se pare a fi „scrisă în general într-un spirit diletant, şcolar şi maimuţăresc“­. Iniţial poetul este surprins de obstacol, însă, spirit lucid, făcînd totdeauna legături lo­gice, caută motivarea obiectivă: „Mi-adusei atunci aminte / C-auzi­­sem mai-nainte / De o noapte între toate / Urgisită, / Cind pe coate / Guri spurcate / Suflă vînt, / Să dă­­rîme din pămint... / Cînd pe un sloi, rupînd din pită, / Baba Dochia­­nvălită / Cu opt sărici / Stă co­vrig, / Stă de-nghite / Şi se vai­­cără / De frig. / Hai, e noapte­­aceea, poate !“. Adevărul, situaţia precară în sensul unui conservatorism poetic, ucide ideea, o îngheaţă, adică o face netransmisibilă la modul în care o dorea poetul. Momentul poe­tizării, al Poeziei ca supremă sin­teză imagistică şi verbală nu pare încă a fi prielnic : „Ai crezut că plouă soare, / C-a dat iarbă pe răzoare, / Că alunu-i, tot, un cîn­­tec... / Astea-s vorbe şi descintec ! / Trebuia să dormi, ca ieri, / Surd la cînt şi îmbieri, / Să tragi alt oblon de var / Intre timp şi ce-i afar’...“. Dar ideea este păstrată chiar în această stare, în cerebral: „L-am pus bine / Sus în Pod (Tot lingă mine)“. Finalul este de o tristeţe resem­nată, elegiac aproape, exprimînd un scepticism înalt şi ascuns însă, o ironie dezarmată de neîncredere şi neînţelegere; e încă multă noapte şi mult somn : „Mele, mele / Coto­­bele. / Plouă soare / Prin fînaţuri şi răzoare. / Lujerii te-aşteaptă-n crîng, / Dar n-ai corn — / Nici drept. / Nici sting ; / Sînt în sîn la moşul Ene / Din poiene , / Cornul drept, / Cornul sting... / Iarna coar­nele se frîng, / Melc nătîng, / Melc nătîng ! „N­EGAŢIA spi­ritualistă a lu­mii“, acesta credea Vianu a fi mo­tivul adus de poemul Grup. „Poe­tul — scria regretatul profesor şi erudit — doreşte dincolo de lu­mina văzută marea strălucire a spiritului pur şi aspiraţia lui chea­mă gestul capabil să prelungească în infinit raza care a trebuit să se frîngă pentru a privi către crea­tură“. De aici pornind, orice în­cercare de a relua poema cheamă inerent o altă interpretare a sim­bolurilor şi nu e exclus ca sensul final să difere. Poezia, adică ca şi nu intenţia de poezie sau simula­crele atît de des întîlnite, presu­pune dintotdeauna, în special de la romantici încoace, ermetism, a­­cesta înţeles ca păstrînd din sen­sul devenit clasic numai două ele­mente : o anume absconsitate (de aici şi pînă la acel hiperuzitat „ine­fabil“ e prea puţin pentru a nu se confunda uneori) şi nevoia ini­ţierii. Fiindcă poezia sugerează ace­luia şi este sesizată de acela care este acomodat cu modul ei de exis­tenţă. Cu alte cuvinte, ea cere ini­ţiere ; gradul acesteia e determinat de factura poeziei. Dificultatea iniţierii creşte de la poezia de no­taţie la cea de idei şi este maximă la poezia de mare sinteză şi de ultimă concentrare a expresiei. Cel care atinge această ultimă, pînă acum, treaptă, mizează pe in­tuiţie, dar pe o intuiţie cu totul neobişnuită ; el parcurge spiritual, fireşte, drumul de la întuneric sau lumină puţină la lumină totală. Ajuns în acest punct, omul (artist sau nu) tinde spre cunoaşterea ab­solută , infinitul începe, paradoxal, să aibă contururi. Barbu meditează asupra posibilităţilor omului (al Grupului de oameni cu intuiţia a­­ceea neobişnuită) de a pătrunde tainele universului. Şi cum în mi­tologia biblică simbolul Creaţiei şi al Infinitului, al Absolutului, este Dumnezeirea, „ochi în virgin triunghi tăiat spre lume“ („Simbol al neştiinţei omeneşti“, spune La­­biş). Barbu leagă cunoaşterea uni­versală de negare a acesteia, dar nu în sensul unor poeme arghe­ziene unde Dumnezeu este negat, dacă este, prin reducere la concret, ci altfel, invers chiar, cerînd ra­ţiunii, spiritului, depăşirea limite­lor cunoaşterii, ieşirea spre Infinit. De reţinut că aparent Barbu nu afirmă şi nici nu neagă posibili­tatea omului de a pătrunde absolu­tul (ideal, fireşte). El îşi pune doar, dramatic, dar fără să răspundă explicit, problema : „Atîtea clăile de fire stingi / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, li­nia ce fringi, / Ochi în virgin tri­unghi tăiat spre lume ?". Deci nu „negaţia spiritualistă a lumii“, (cel mult o anumită îndoială : „Dar capetele noastre, dacă sînt“) dar, în subtext, prin chiar timbrul me­ditativ, o afirmare a posibilului, a ridicării spiritului uman în Ne­pătruns chiar dacă, şi nu se poate altfel, aceasta ar fi realizată de un Grup de oameni „trecuţi prin lumină mai înaltă“. Laurenţiu Ulici

Next