Contemporanul, iulie-decembrie 1967 (Anul 21, nr. 27-52)

1967-07-07 / nr. 27

Literatură • SAPTAMÎNA a­­ceasta a apărut cel de-al 200-lea „filigran“ din cele pe care în ultima vreme Gh. Tomozei le-a publicat aproape zilnic în ziarul „Munca“. Nu le-am citit pe toate dar atîtea cîte am citit, cău­­tînd anume ziarul pen­tru aceasta, au impus numele poetului aten­ţiei şi respectului meu, pentru că Tomozei fă­cea acolo, cu discreţie şi modestie, o treabă din­tre cele mai lăudabile. Pe urmele unor prede­cesori iluştri, el aduce Filigran 200 în presa zilnică boarea poeziei, comentînd ne­dreptăţile din lume cu revolta unei conştiinţe curate şi cu melancolia unui umanism adeseori ultragiat de realităţi brutale. Am ţinut să consem­nez faptul acesta ca un omagiu pentru poetul negălăgios şi muncitor, şi ca un exemplu pen­tru cei din aceeaşi ge­neraţie sau din genera­ţiile mai tinere. Geo Bogza Cursuri de literatură universală • LUNI dimineaţă, în prezenţa adjunctului Ministrului Invăţămîn­­tului, prof. univ. Miron Constantinescu, s-au deschis cursurile de li­teratură universală cu profesorii care vor pre­da acest obiect la clase­le a XI-a în anul de învăţămînt 1967—1968. Scopul introducerii studierii în liceu a isto­riei literaturii universa­le — cunoaşterea evolu­ţiei în timp şi spaţiu a fenomenului literar, in­tegrarea literaturii ro­mâne în contextul uni­versal al artei literare etc., — a fost subliniat de prof. Alexandru Di­ma, şeful catedrei de li­teratură universală de la Facultatea de limbă şi literatură română din Bucureşti. In aula liceului ,,Mi­­hai Viteazul“ din Bucu­reşti, unde se desfăşoară cursurile. 600 de profe­sori de literatură din toată ţara vor audia timp de zece zile prele­geri sintetice referitoa­re la etape importante ale istoriei literaturii universale, ținute de u­­niversitari. Cîteva tit­luri sînt edificatoare : U­­manismul și valoarea artistică a poemelor ho­merice — de prof. u­­niv. N. T. Barbu ; Dan­te, în contextul litera­turii medievale europe­ne, de Venera Antones­­cu ; Neoumanismul ger­man, de conf. univ. dr. Romul Munteanu ; Fi­­lozofia, teoria literară şi modurile literare ro­mantice de prof. univ. Vera Călin etc. Iniţiativa deschiderii acestor cursuri, ca şi scopul lor, fac parte din recentele iniţiative ale Ministerului Invăţă­­mîntului, menite dez­voltării și perfecționării continue a şcolii. Recital de poezie româneascâ • DUMINICA, în Stu­dioul de concerte al Radioteleviziunii a avut loc un Recital de poe­zie românească. Irina Răchiţeanu-Si­­rianu a deschis recita­lul cu capodopera ba­ladei noastre populare Mioriţa. A urmat apoi, în aceeaşi interpretare, La groapa lui Laie, cîn­­tăreţul din patru stru­ne al lui Goga, După melci de Ion Barbu, Daţi-mi un trup, voi, munţilor de Blaga, Vi­sul vegetal al Magdei Isanos (iar Rodica Ta­­palagă a recitat Regre­tul aceleiaşi poete), Cel d­IN ZILELE de 28 şi 29 iunie a.c., Secţia de ştiinte filologice a Academiei Republicii Socialiste România a organizat o Consfătuire privind teoria şi meto­mai frumos pescar din sat de Nina Cassian şi Aventură de Emil Botta. Cu maniera sa pro­prie de interpretare, E­­mil Botta a recitat din Eminescu, Macedonski, Blaga, Ion Barbu şi Ar­­ghezi, pentru a apare a­­poi în ipostaza neaştep­tată, dar mult aplauda­tă, a Chiriaşului grăbit din balada lui Topîr­­ceanu. Rodica Tapalaga şi Dumitru Furdui au mai recitat din Coşbuc, Gr. Alexandrescu, To­­pîrceanu, Minulescu, Arghezi, din Labiş, Ni­­chita Stănescu şi Marin Sorescu. Consfătuire dologia studiilor de lite­ratură comparată, cu participarea cadrelor de specialitate din institu­tele Academiei și din învățămîntul superior. Panorama sărutului Sint Iuda, iubitor de Christos, de arginți, — l-am sărutat mahmur, gol de frică, în gîndul că nimic nu-mi mai strică ignorind amintirile din părinți. De ce l-am vîndut ? De ce l-am vindut 7 O ! Mă apucase un diavol de urit, de cer, de inimă, de gît, strigînd în mine : — „încotro 7 încotro 7... Să vii cu ulciorul în noapte şi-n gind. — Christos e-o decepţie dintre pîine şi peşte, nimeni nu se vindecă, nimeni nu creşte, doar furtuna se-aude in tine urlind". Mă doare sărutul cînd cade în mări pe versantul trădării dinspre­ apus, fruntea mi-o arunc in steaua de sus — m-acopăr de rușine și depărtări. Sínt Iuda, — am răstignit pe cruce-o minciună — mă poticneam de prostie în Babilon, şi nici nu sínt Iuda, ci numai un Ion, vopsindu-şi pălăria cu soare şi lună. Panorama mării­ lor, de avar, mă doare marea cheltuitoare de cer, de zbucium, de culoare. Neantule, auzi ! Trec pescăruşii uzi ! Pa­norama tristeţii ! Ce trişti sint albatroşii lui Baudelaire pe vas, — aş plinge lingă ei ca niciodată privind un geam o umbră înecată, nemaiştiind ce-a fost in vînt şi ce-a rămas. Corabia se pierde strimb in infinit, în apele albastre dintre alge şi uit iubirea veche pe catarge pe unde moare umbra primului venit. Un monstru unde surd in plins de soare şi mă devoră ca pe-o frunză vîntul, inveşmîntind în toamne lungi pămîntul... Ce trişti sint albatroşii de cicoare ! Ion Bănuţă DIN TRADIŢIILE GÎNDIRII AXIOLOGICE ROMANEŞTI LUCIAN BLAGA ŞI LUMEA VALORILOR­ ­ .­ERCETAREA cri­tică a operei poe­tului, autorului dramatic şi filozofului Lucian Blaga este o operaţie complexă a cărei dificultate spo­reşte de altfel prin existenţa unor lu­crări rămase încă inedite. Poziţia şti­inţifică marxist-leninistă trebuie să se pronunţe nu numai asupra locului şi rolului operei lui Lucian Blaga în epocă, dar şi asupra rezonanţelor ei contemporane, operînd pe cît posibil o distincţie între opera sa filozofică şi cea literară (al cărei loc de prim or­din în istoria literaturii noastre este unanim recunoscut), iar în cadrul acestora selectînd cu grijă elementele valabile, amendînd cele criticabile. O apreciere consecvent ştiinţifică, de natură să scoată la iveală esenţa concepţiei lui Blaga raportînd-o la contextul filozofic al epocii şi valo­­rificînd critic elementele sale po­zitive, devine posibilă însă nu­mai în cadrul istoriografiei filozofice marxiste. Este necesar un studiu aprofundat pentru a explica influenţa şi chiar a­­tracţia pe care a exercitat-o această filozofie asupra unora în anii premer­gători celui de-al doilea război mon­dial. Să fie vorba numai de eleganţa argumentării, de capacitatea de a ex­pune plastic concepţii dintre cele mai abstracte sau de vraja stilistică şi in­tuiţia arhitectonicului ? Şi-apoi, ne­­gînd baza filozofică a unui sis­tem ca şi concluziile neştiinţifice pe care acesta le-a permis, negăm oare implicit şi posibilitatea exis­tenţei unor elemente pozitive, a unor observaţii judicioase sau a unei problematici reale ? După pă­rerea noastră, nu, iar în cazul filozo­fiei lui Blaga investigaţia are a desco­peri numeroase aspecte care, lumi­nate dintr-o perspectivă ştiinţifică, se pot dovedi fertile. In articolul de faţă ne vom opri a­­supra problemelor de filozofie a cul­turii şi a valorilor, în care, de altfel — după părerea noastră — şansele de a descoperi şi a prelucra critic ele­mentele valabile sunt mai mari decît în domeniul ontologiei şi gnoseologiei, unde idealismul a viciat mai acuzat concepţiile sale. SENSUL CULTURI! PROBLEMA valorilor culturii ocupă un rol de seamă în sistemul filozofic al lui Lucian Blaga nu numai prin numărul mare de lucrări dedicate, dar şi prin faptul că perspectiva axio­logică îl însoţeşte aproape întotdea­una. Este aici o influenţă a spiritului epocii — preocupări de acest gen dar de pe poziţii raţionaliste au avut la noi şi alţi gînditori ca Petre Andrei, Tudor Vianu, Mihail Ralea, E. Lovi­­nescu *), Mircea Florian, P. P. Negu­­lescu — iar în gîndirea filozofică de la sfirşitul secolului al XlX-lea şi în­ceputul secolului XX problemele cul­turii şi valorilor au avut reprezen­tanţi de seamă — unii cu evidentă in­fluenţă asupra lui Blaga — ca Nietz­sche, Dilthey, Simmel, Spengler, Wor­­ringer, Bergson, Frobenius şi alţii. Nu lipseşte nici raportarea la mar­xism, dar din păcate ea este făcută de pe o poziţie simplificatoare , ad­miţînd că „Marx râmîne — în afară de orice consideraţii critice — cel mai puternic ferment al vieţii sociale în ultimele decenii“ (Patria din 17 mar­tie 1923), Blaga consideră că el a gre­şit în „socotelile sale“, împărţind rea­litatea între factorii economici, întrucît rămîne întotdeauna un plus de viaţă sufletească ce nu mai poate fi îm­părţit. Aceeaşi înţelegere a mar­xismului va caracteriza şi lucră­rile sale de mai tîrziu, cînd el susţine că, în cel mai bun caz, teoria cu pri­vire la primatul economicului croită după chipul şi asemănarea vieţii pro­letare din centrele industriale din A­­pus, ar putea să-şi găsească parţial aplicarea în acele condiţii, dar că ea nu este valabilă pentru viaţa ţără­nească în genere, cu atît mai puţin pentru cea de la noi (Spaţiul mioritic, 1936). O asemenea optică îl va duce la punerea în centrul vieţii spirituale româneşti a unui sat anistoric şi la reluarea tezei spengleriene a opoziţiei dintre civilizaţie şi cultură — pentru a putea explica apoi toate valorile culturii pornind de la factorul STIL, considerat ca un ecou în conştiinţă al unui complex abisal (inconştient) de determinante. In concepţia lui Blaga opoziţia cultură-civilizaţie este cate­gorică, ea presupunînd „moduri de existenţă diferite“ şi marcînd deose­biri „de natură ontologică“ (Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937, în Trilogia culturii, Ed. Fund, 1944, p. 421). Pecetea stilistică, arată el, se va imprima desigur şi faptelor de civi­lizaţie (o ordine, o unealtă, o regulă de muncă sau de luptă), dar ele vor rămîne ceea ce sînt ele însele, con­form unor finalităţi strict pragmatice şi fără a semnifica nimic mai mult, deci fără a fi „metaforice“. Deosebirea este reală, însă ea vizează exclusiv cultura spirituală, şi chiar şi aici lu­crurile nu pot fi absolutizate, negîn­­du-se interferenţele, posibilitatea transformărilor reciproce. In ceea ce priveşte planul valorilor culturii spirituale, Blaga va face apoi unele consideraţii interesante privi­toare la paralelismul ce poate fi stabi­lit între ele. Deşi analogiile stabilite nu sunt întotdeauna exacte, nu pot să nu surprindă unele asociaţii dintre cele mai subtile, ca de pildă cele din­tre impresionism, fizica lui Mach şi psihologia lui Bergson. (Ştiinţă şi creaţie, 1942, în Trilogia valorilor, Ed. Fund., 1946, p. 130) Paralelismul însă — atunci cînd există — este în gene­re rezultatul unor condiţii şi al unei atmosfere social-ideologice comune şi nu poate fi pus exclusiv în seama unor trăsături stilistice inconştiente, in­capabile să acopere întreaga bogăţie a vieţii spirituale a unei epoci. Deşi Blaga înţelege existenţa valo­rilor culturii ca expresii ale încercă­rilor de a revela misterul (termen ce sugerează în ultimă instanţă divinita­tea la care omul se referă în perma­nenţă dar de care este izolat) — el va atrage totuşi atenţia asupra faptului că cultura este un produs superior care nu poate fi redus la rolul unui surogat: „După o teorie care circulă de altfel în diverse variante, cultura este socotită ca o realizare improprie a unui dor, a unei pofte, mai adinei a omului, a unui apetit, care nu reu­şeşte să se satisfacă pe linia sa. Că numeşti această sete „Libido" ca Freud sau „Nostalgia paradisului“ ca Novalis, nu schimbă întru­­nimic esen­ţa teoriei, prin care cultura e degra­dată la rol de surogat. Cultura dacă este ceva, trebuie să fie în sine şi pentru sine“ (Discobolul, Aforisme şi însemnări, Ed Publicom 1945, p. 93). O asemenea afirmaţie nu trebuie ig­norată şi dacă în epistemologia sa Blaga va pune în centrul explicaţiei persoana Marelui Anonim intervenind prin „diferenţiale divine“, el nu va înceta să stăruie în analiza concretă asupra caracterului de produs uman al culturii, ca expresie supremă a „demnităţii“ omului. Sensul culturii apare astfel pozitiv, reprezentînd o construcţie omenească a unei noi experienţe, ceea ce o plasează în pla­nul superior al creaţiilor spiritului. CREAŢIA VALORILOR IN EXPLICAREA procesului crea­tor de valori, teoria „matricei stilis­tice" inconştiente şi a ecourilor ei în conştiinţă („personanţă“) va avea un rol central îndeosebi în perioada cînd sistemul filozofic blagian se va fi în­chegat în trilogii. Este semnificativ faptul că atîta vreme cît speculaţia filozofică teoretică se păstrează încă în legătură cu solul fertil al faptelor de cultură, observaţiile sunt dintre cele mai interesante nefiind subju­gate procustian „spiritului de sistem“. Urmărind funcţiile istorice ale idei­lor, deci plasîndu-se în planul con­ştient al activităţii umane, Blaga va observa cum acestea pot deveni impe­rative pentru activitatea creatoare: „în cele dintîi licăriri ale romantis­mului — fantasticul, infinitul, exube­rantul, erau un moment estetic pe lingă multe altele ; mai tîrziu se pres­chimbă în principiu exclusivist“ (Cul­tură şi conştiinţă, Ed. Ardealul, Cluj, 1922, p. 49). Treptat locul acestui im­perativ îl ia STILUL care este o „fa­talitate etnică“ proprie oricărei per­sonalităţi creatoare, indiferent de do­meniu (Ferestre colorate. Însemnări şi fragmente, Arad 1926) pentru ca apoi în Orizont şi stil (1935) să fie anali­zaţi uneori cu remarcabilă, acuitate factorii, agenţii, determinantele in­conştiente ale stilului : orizontul spa­ţial şi orizontul temporal, accentul axiologic, atitudinea anabasică, cata­­basică sau neutră şi năzuinţa forma­tivă. Gruparea acestor factori consti­tuie diverse constelaţii în care, alături de determinantele primare, intervin şi altele secundare contribuind la confi­guraţia „matricei stilistice“. Preciza­rea lui Blaga ni se pare esenţială pentru înţelegerea concepţiei sale despre natura valorilor ce se nasc prin «personanţa» în conştiinţă a factorilor amintiţi „Structura stilistică a crea­ţiilor unui individ sau ale unei colec­tivităţi poartă pecetea unui asemenea complex inconştient. Propunem pentru denumirea unui astfel de complex ter­menul de «matrice stilistică». Atra­gem luarea aminte că termenul de „complex inconştient", întrebuinţat în acest plan de idei, nu are nimic din sensul quasi­v sau făţiş «patologic» cu care acest termen circulă printre psihanalişti, cu toate că ne găsim şi noi în zone abisale. Termenul de «complex» are în expunerile noastre o semnificaţie pur logică, conceptuală, ce-i revine şi în întrebuinţarea de toate zilele" (Orizont şi stil, 1935, în Trilogia culturii Ed. Fund., 1944, p. 143). Avem de a face deci cu o cir­cumscriere raţională a unor factori iraţionali, a căror prezenţă şi eficien­ţă în geneza valorilor nu poate fi ne­gată fără riscul de a sărăci nebănuit de mult însăşi substanţa culturii. Punctul de vedere blagiah devine inacceptabil atunci cînd, de la recu­noaşterea existenţei şi rolului incon­ştientului, se trece la punerea acestuia pe primul plan, în detrimentul factori­lor raţionali. Inţelegînd procesul apariţiei valo­rilor ca o „revelare“. Lucian Blaga va acorda în mod greşit necunoscutului şi imprevizibilului rolul hotărîtor în creaţie. Analiza diferenţiată a drumu­lui urmat de procesul creator în dife­rite domenii ii va prilejui însă gîndi­­torului român observaţii concrete in­teresante. MUTAŢIILE FUNCŢIONALE ALE VALORILOR DACA rădăcina valorilor spirituale este văzută într-un fond stilistic rela­tiv inalterabil, care cedează numai parţial influenţelor istorice, odată a­­părute, conţinutul şi funcţia acestora pot varia extrem de mult, avînd, după Blaga, tendinţa de a atinge finalitatea cea mai mare : „Spiritul omenesc tin­de să dea unei idei funcţiunea pentru care ideea are finalitatea sa mai mare sau cum am mai zis, valoarea maxi­mă“ (Cultură şi cunoştinţă, Cluj ,1922, p. 32). Desigur, această tendinţă a spi­ritului nu îşi are izvorul în­ sine în­săşi, ci în procesul practicii sociale, or, în acest sens, finalitatea valorilor este legată de adecvarea lor la necesităţile umane istoric-concrete. Variabilitatea istorică este între­văzută cu fineţe dialectică de gîn­­ditorul român atunci cînd arată că o idee poate cuprinde nenumărate valori virtuale şi abia în cursul tim­pului cîştigă o funcţiune nouă, ca să poată fi exploatată cu mai mult suc­ces. Fără îndoială, în fluxul circula­ţiei istorice a valorilor, asemenea transformări sunt numeroase, iar di­feritele culturi se pot influenţa reci­proc, avînd, după părerea lui Blaga, cînd un rol modelator direct, cînd o funcţie doar catalitică. In acest sens ni se pare interesantă observaţia după care „originalitatea unui popor nu se manifestă numai în creaţiile, ce-i a­­parţin exclusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circula­ţie“ (Spaţiul mioritic, 1936, în Trilo­gia culturii, Ed. Fund., 1944, p. 241). Originalitatea artei noastre populare, specificul ei naţional, conturat suges­tiv de Blaga, este astfel de natură funcţională, vizîrtd îndeosebi modul în care sînt adecvate diferitele motive şi valori asimilate. Esenţială este nu fi­liaţia motivelor în sine, ci „faptul dacă ele au fost asimilate sau nu, mentalităţii şi substanţei umane din­tr-o regiune oarecare" (Religie şi spi­rit, 1942, în Trilogia valorilor, Ed. Fund., 1946, p. 441). Blaga nu concepea însă această funcţionalitate istorică a valorilor ca fiind determinată de nevoile obiective ale istoriei reale, ceea ce şi explică cum alături de asemenea consideraţii judicioase viază teoria „boicotului is­toriei " — proprie după gînditorul român unei întregi perioade din evoluţia poporului nostru. Trebuie să subliniem totuşi că Blaga va înţelege faptul că istoria este defini­torie pentru om : „După toate semne­le, istoria este prin excelenţă o di­mensiune a existenţei umane. Printre toate fiinţele terestre singur omul se poate mîndri cu o istorie. In esenţă istoria este însuşi modul plenar al omului“ (Diferenţialele divine, Ed. Fund., 1940, p. 183). Nu putem încheia acest paragraf referitor la istoricism, fără a transcrie mărturisirea pe care poetul şi gînditorul o face cu puţină vreme înaintea sfîrşitului său, care lasă să se întrevadă frămîntările pe care o epocă atît de tumultuoasă ca a noastră le-a generat în sufletul unei­­personalităţi de complexitatea poetu­lui şi gînditorului care a fost Lucian Blaga .„Rare sînt timpurile în istoria noastră care să se contureze cu a­­ceeaşi pregnanţă cum se întîmplă cu aceşti ani, la al căror ritm, la a că­ror impetuoasă pulsaţie am luat par­te nu odată intrigaţi, totdeauna sin­cer interesaţi, cuprinşi de curiozitate şi de pasiune pentru mai bine, ine­rente firii noastre“ („Contemporanul", nr. 34 din 20 august 1960). Ion Pascodi * Vezi in acest sens articolele publi­cate în Contemporanul din 7 mai 1965, 24 septembrie 1965, 4 martie 1966, 27 mai 1966. CRONICA LITERARĂ ■şl :: :■»« VITRINA Bibliografia analitică a perio­dicelor româneşti, vol. I, partea 111-a (Ed. Academiei R. S. Româ­nia, 396 pag., 41 lei) — CEA de-a treia parte a vo­lumului I al Bibliografiei anali­tice a periodicelor româneşti, al­cătuită de Ioan Lupu, Nestor Ca­­mariano şi Ovidiu Papadima, se referă la perioada 1790—1850. În­tocmită după toate rigorile ştiin­ţifice, bibliografia aceasta, de mare utilitate, se referă la toate domeniile culturii. Cuprinde, de asemenea, trei indici alfabetici : unul de autori, traducători şi prelucrători; altul de pseudoni­me şi criptonime identificate şi, în sfîrşit, un al treilea, intitulat nume de persoane, de instituţii şi geografice. De notat că la re­dactarea indicilor se ţine seama de importanţa autorilor, astfel că, în anume cazuri, ni se oferă fişe bibliografice complete. EDGAR PAPU : „Călătoriile Re­naşterii şi noi structuri lite­rare“. (E.L.U., 204 p., 5 lei) — ROD al unei vaste erudiţii şi a unui spirit investigator ne­obosit. Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare reprezintă o contribuţie esenţială la înţelege­rea fenomenului literar determi­nat de descoperirile geografice din pragul şi din vremea Renaş­terii. Elaborate cu înţelegerea u­­nut filozof al culturii şi redac­tate cu arta unui scriitor auten­tic, amplele eseuri care alcătu­iesc acest volum oferă un prilej de informare, meditaţie şi înaltă satisfacţie intelectuală. F. ADERCA: „Mărturia unei generaţii", vol. I., vol. II. (E.L., 580 pag., 12,50 lei) — BINEVENITA retipărirea cărţii de interviuri a lui Felix Aderca, care ştia să-i incite pe interlocutorii săi în aşa fel incit să-şi precizeze cît mai exact po­ziţiile şi opiniile literare. Volu­mele alcătuiesc o adevărată pa­noramă a gîndirii literare a unei epoci în care au creat Mihail Sa­­doveanu, Arghezi, Blaga, Barbu, Goga, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Vine­a etc. Volumele de faţă cuprind texte pînă acum inedite aparţinînd lui Carol Ardeleanu, Gh. Brăescu, V. Demetrius, V. Eftimiu, I. Jalea şi K. Zambaccian. Textul introduc­tiv, o interesantă încercare de re­considerare a lui Felix Aderca, aparţine lui Valeriu Rîpeanu. NICOLAE IOANA: „Templu sub apă“. (E.L., colecţia „Lucea­fărul“, 50 p., 2,50 lei) — UN NOU debut poetic : Ni­­colae Ioana, care şi-a publicat pri­mele versuri în chiar coloanele săptăminalului nostru şi a putut fi întîlnită apoi şi în alte publi­­caţii. Debutanta porneşte de la Arghezi, dar caută să-i semene maestrului nu ca un elev sîrguin­­cios, ci pentru a-și făuri o perso­nalitate proprie. 3 DEMOSTENE BOTEZ: () CULEGERE atît de generoasă din toate volumele lui Demostene Botez (care nedreptăţeşte doar placheta de debut, Munţii, din 1918) e în măsură să accentueze sentimentul nostru că opera poetului a intrat în sarcina istoriei literare. Cea dintîi întrebare şi este una tipică : poetul e un mo­dernist sau un tradiţionalist ? Ori, mai exact, pentru că aproape toţi criticii sunt de acord asupra acestui punct: de ce este Demostene Botez un mo­dernist ? Răspunsul e întîrziat din vi­zibilele motive tradiţionale, pe care le remarcă şi Ov. S. Crohmălniceanu In studiul introductiv, răspîndite pînă tîrziu în lirica poetului. Satul în zi de Paşti, oamenii „cu haine noi şi feţe luminate“, vişinii şi zarzării înfloriţi fac atmosfera lui Şt. O. Iosif: „Imi amintesc de Paşti, la noi acasă , / O zi de primăvară luminoasă, / Cu adi­eri de aer parfumat, / Cu sunete de clopote pe sat, / îmi amintesc de-o linişte deplină, / De vişini înfloriţi într-o grădină, / De flori de zarzări care s-au desprins / Şi au căzut de parcă ar fi nins“. In Amurg de vară recunoaştem, instrumentele fiind to­tuşi altele, pe Coşbuc : „Un ochi de soare strînge gene ude / De prin adîncuri lucii de pîrîu ; / Din ierbu­­rile-nalte se aude / Un fîşîit de coase peste grîu. // Cu toată zarea care ne desparte, / îmi pare-acum, cînd mă opresc în drum, / Că nu mai sînt de tine-aşa departe, / Şi-ai auzi de te-aş striga acum“. O. Goga e modelul nu numai al Munţilor, dar şi al altor poezii din primele volume: „De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat, / Printre livezi cu meri şi nuci bătrîni..." Dar motive tradiţionale nu înseam­nă tradiţionalism. Ce este, la urma urmelor, tradiţionalismul ? O anume tematică ? Respectul faţă de vechile formule poetice ? Un spirit ? Niciunul din aceste criterii nu e suficient, dar, ceea ce e mai interesant, nici toate la un loc nu ne duc la o definiţie convenabilă. Materia poeziei lui B. Fundoianu e tradiţională, dar spiritul e modern, în vreme ce materia lui D. Botez — pentru că motivele tra­diţionale sunt izolate — este modernă, spiritul fiind însă mai puţin nou. Adesea din simbolism pornesc şi unii şi alţii, şi Fundoianu (din B. Nem­­ţeanu şi Bacovia), şi Ilarie Voronca (în Restrişti), şi Demostene Botez. Lucrurile nu sînt clare uneori nici cînd poetul şi-a anunţat un punct de vedere teoretic şi a aparţinut unei gru­pări. Pentru G. Călinescu, de exem­plu, Aron Cotruş şi G. Bărgăuanu sunt modernişti, iar B. Fundoianu şi N­. Voronca — tradiţionalişti ! Mi se pare că greutatea provine din credinţa foar­te discutabilă că tradiţionalismul, con­­tinuînd sămănătorismul, se opune mo­dernismului, care ar continua simbo­lismul. în fond, lucrurile nu stau toc­mai aşa. Poezia pe care o numim mo­dernă se dezvoltă după primul război şi ea urmează în întregul ei simbolis­mul. Dacă e să vorbim de o sensibili­tate, ea e modernă. Tradiţionalismul nu e un mod de a simţi, ci un stil şi adeseori se leagă numai superficial de sămănătorism. Sămănătoriştii sînt su­fleteşte ţărani şi se plîng de dezrădă­cinare. Satul e, pentru ei, o matcă spirituală şi socială, o realitate bio­grafică, individuală. Tradiţionaliş­tii nu mai sunt, ei, ţărani, ci inte­lectuali care creează un stil. Atitudinea lor nu e de retragere spre sat ca spre o lume reală, nu e un „instinct“ de apărare, ci un program : ei se întorc spre sat ca spre o rezervă de teme, motive, literare. Folclorul, religia, mitologia populară, obiceiurile, ceremoniile de sărbători sunt valorificate pentru poezia lor ex­terioară. Sămănătorismul e un act sentimental faţă de sat, tradiţionalis­mul e un program estetic , moder­nismul e un mod de a simţi, singurul posibil după 1916, tradiţionalismul e, în cadrul acestui mod de simţire, un stil deliberat. Tradiţionalişti sînt A­­drian Maniu (atît de modern ca sensi­bilitate, totuşi cultivînd un stil tra­diţionalist), D. Ciurezu, V. Voiculescu etc. Un tradiţionalist avant la lettre e nu Iosif, nu Goga, ci Coşbuc. Pentru că el descoperă (şi sistematizează­ te­mele tradiţionalismului : nunta, în­­mormîntarea, lucrările cîmpului, săr­bătorile au devenit la el materie pen­tru poezie. Demostene Botez a rămas străin de stilul tradiţionalist — chiar dacă a folosit motive tradiţionale. El conti­nuă de fapt pe Bacovia şi asemănările sínt, la început, izbitoare : „Pluteşte în aer un cint de metal / Sínt plăci care sună, sínt plăci ce se frîng ; / Sínt pomi care cîntă şi pomi care plîng; / E cîntecul Toamnei, para­doxal“. Cu adevărat nou, D. Botez nu e în poezia tristeţilor şi a plictisului pro­vincial, dar aici se remarcă îndată o anumită atmosferă, care e a lui, şi după care-i recunoaştem : amiaza de duminică, însorită şi fără evenimente, cu lucrători ieşiţi la plimbare („O după-amiază de duminică şi soare, / Cu lucrători ce iesă la plimbare, / Cu-o slugă tristă care stă în poartă, / Privind pe uliţa pustie, moartă“), cu caterinci tînguitoare („Cînta o cate­rincă în colţul unei strade, / Cînta o caterincă un cîntec de demult; / Erau în el acorduri de triste sere­nade, / Şi fără voie, parcă, am stat ca să-l ascult“), cu clopote inspirate din Georges Rodenbach („Les Di­­manches , tant de t­ristesse et tant de cloches“). Poetul se lasă invadat de „tristeţi atavice““, „tristeţi fără motiv“. Profund, Demostene Botez este în acele poezii (mai ales din Cuvinte de dincolo) în care tristeţea, poza de solitar, se înalţă la o expresie ab­solută, „metafizică“. In Trecut, poetul se simte despărţit de propria-i viaţă, pe care şi-o trăieşte ca un străin, auzind-o repovestită „de o străină gură“ El a rămas doar un nume, uitat şi acesta : „Şi însumi eu, cu tot ce-am fost pe lume, / Cu tot ce nu-i din ce-a fost înainte, / Sunt numai ca un nume / Pe care-l ştiu, / dar nu-mi mai vine-n minte“. Poetul începe să fie pentru sine însuşi „el“, altul, pre­zent nelămurit în amintirea lucrurilor. El îşi contemplă propria absenţă : „Umbra-i ca o haină stă în cui. / Doarme sau e mort în patul meu ? / Are faţa mea şi-a nimănui, / Este şi nu e, ca Dumnezeu". Fiinţa a regresat spre inerţia pietrei, cufundîndu-se în­tr-un somn letargic ca al materiei, în care vuietul timpului se mai aude, zvon îndepărtat : „Văd cum timpul stă pe loc demult, / Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult. // Viaţa dormitează germinînd, / Şi o simt în jur, univer­sală, / Intr-o nesfîrşită oboseală / Şi-n absenţa ultimului gînd“. Nicolae Manolescu „In faţa timpului"

Next