Contemporanul, iulie-decembrie 1967 (Anul 21, nr. 27-52)
1967-07-07 / nr. 27
Literatură • SAPTAMÎNA aceasta a apărut cel de-al 200-lea „filigran“ din cele pe care în ultima vreme Gh. Tomozei le-a publicat aproape zilnic în ziarul „Munca“. Nu le-am citit pe toate dar atîtea cîte am citit, căutînd anume ziarul pentru aceasta, au impus numele poetului atenţiei şi respectului meu, pentru că Tomozei făcea acolo, cu discreţie şi modestie, o treabă dintre cele mai lăudabile. Pe urmele unor predecesori iluştri, el aduce Filigran 200 în presa zilnică boarea poeziei, comentînd nedreptăţile din lume cu revolta unei conştiinţe curate şi cu melancolia unui umanism adeseori ultragiat de realităţi brutale. Am ţinut să consemnez faptul acesta ca un omagiu pentru poetul negălăgios şi muncitor, şi ca un exemplu pentru cei din aceeaşi generaţie sau din generaţiile mai tinere. Geo Bogza Cursuri de literatură universală • LUNI dimineaţă, în prezenţa adjunctului Ministrului Invăţămîntului, prof. univ. Miron Constantinescu, s-au deschis cursurile de literatură universală cu profesorii care vor preda acest obiect la clasele a XI-a în anul de învăţămînt 1967—1968. Scopul introducerii studierii în liceu a istoriei literaturii universale — cunoaşterea evoluţiei în timp şi spaţiu a fenomenului literar, integrarea literaturii române în contextul universal al artei literare etc., — a fost subliniat de prof. Alexandru Dima, şeful catedrei de literatură universală de la Facultatea de limbă şi literatură română din Bucureşti. In aula liceului ,,Mihai Viteazul“ din Bucureşti, unde se desfăşoară cursurile. 600 de profesori de literatură din toată ţara vor audia timp de zece zile prelegeri sintetice referitoare la etape importante ale istoriei literaturii universale, ținute de universitari. Cîteva titluri sînt edificatoare : Umanismul și valoarea artistică a poemelor homerice — de prof. univ. N. T. Barbu ; Dante, în contextul literaturii medievale europene, de Venera Antonescu ; Neoumanismul german, de conf. univ. dr. Romul Munteanu ; Filozofia, teoria literară şi modurile literare romantice de prof. univ. Vera Călin etc. Iniţiativa deschiderii acestor cursuri, ca şi scopul lor, fac parte din recentele iniţiative ale Ministerului Invăţămîntului, menite dezvoltării și perfecționării continue a şcolii. Recital de poezie româneascâ • DUMINICA, în Studioul de concerte al Radioteleviziunii a avut loc un Recital de poezie românească. Irina Răchiţeanu-Sirianu a deschis recitalul cu capodopera baladei noastre populare Mioriţa. A urmat apoi, în aceeaşi interpretare, La groapa lui Laie, cîntăreţul din patru strune al lui Goga, După melci de Ion Barbu, Daţi-mi un trup, voi, munţilor de Blaga, Visul vegetal al Magdei Isanos (iar Rodica Tapalagă a recitat Regretul aceleiaşi poete), Cel dIN ZILELE de 28 şi 29 iunie a.c., Secţia de ştiinte filologice a Academiei Republicii Socialiste România a organizat o Consfătuire privind teoria şi metomai frumos pescar din sat de Nina Cassian şi Aventură de Emil Botta. Cu maniera sa proprie de interpretare, Emil Botta a recitat din Eminescu, Macedonski, Blaga, Ion Barbu şi Arghezi, pentru a apare apoi în ipostaza neaşteptată, dar mult aplaudată, a Chiriaşului grăbit din balada lui Topîrceanu. Rodica Tapalaga şi Dumitru Furdui au mai recitat din Coşbuc, Gr. Alexandrescu, Topîrceanu, Minulescu, Arghezi, din Labiş, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Consfătuire dologia studiilor de literatură comparată, cu participarea cadrelor de specialitate din institutele Academiei și din învățămîntul superior. Panorama sărutului Sint Iuda, iubitor de Christos, de arginți, — l-am sărutat mahmur, gol de frică, în gîndul că nimic nu-mi mai strică ignorind amintirile din părinți. De ce l-am vîndut ? De ce l-am vindut 7 O ! Mă apucase un diavol de urit, de cer, de inimă, de gît, strigînd în mine : — „încotro 7 încotro 7... Să vii cu ulciorul în noapte şi-n gind. — Christos e-o decepţie dintre pîine şi peşte, nimeni nu se vindecă, nimeni nu creşte, doar furtuna se-aude in tine urlind". Mă doare sărutul cînd cade în mări pe versantul trădării dinspre apus, fruntea mi-o arunc in steaua de sus — m-acopăr de rușine și depărtări. Sínt Iuda, — am răstignit pe cruce-o minciună — mă poticneam de prostie în Babilon, şi nici nu sínt Iuda, ci numai un Ion, vopsindu-şi pălăria cu soare şi lună. Panorama mării lor, de avar, mă doare marea cheltuitoare de cer, de zbucium, de culoare. Neantule, auzi ! Trec pescăruşii uzi ! Panorama tristeţii ! Ce trişti sint albatroşii lui Baudelaire pe vas, — aş plinge lingă ei ca niciodată privind un geam o umbră înecată, nemaiştiind ce-a fost in vînt şi ce-a rămas. Corabia se pierde strimb in infinit, în apele albastre dintre alge şi uit iubirea veche pe catarge pe unde moare umbra primului venit. Un monstru unde surd in plins de soare şi mă devoră ca pe-o frunză vîntul, inveşmîntind în toamne lungi pămîntul... Ce trişti sint albatroşii de cicoare ! Ion Bănuţă DIN TRADIŢIILE GÎNDIRII AXIOLOGICE ROMANEŞTI LUCIAN BLAGA ŞI LUMEA VALORILOR .ERCETAREA critică a operei poetului, autorului dramatic şi filozofului Lucian Blaga este o operaţie complexă a cărei dificultate sporeşte de altfel prin existenţa unor lucrări rămase încă inedite. Poziţia ştiinţifică marxist-leninistă trebuie să se pronunţe nu numai asupra locului şi rolului operei lui Lucian Blaga în epocă, dar şi asupra rezonanţelor ei contemporane, operînd pe cît posibil o distincţie între opera sa filozofică şi cea literară (al cărei loc de prim ordin în istoria literaturii noastre este unanim recunoscut), iar în cadrul acestora selectînd cu grijă elementele valabile, amendînd cele criticabile. O apreciere consecvent ştiinţifică, de natură să scoată la iveală esenţa concepţiei lui Blaga raportînd-o la contextul filozofic al epocii şi valorificînd critic elementele sale pozitive, devine posibilă însă numai în cadrul istoriografiei filozofice marxiste. Este necesar un studiu aprofundat pentru a explica influenţa şi chiar atracţia pe care a exercitat-o această filozofie asupra unora în anii premergători celui de-al doilea război mondial. Să fie vorba numai de eleganţa argumentării, de capacitatea de a expune plastic concepţii dintre cele mai abstracte sau de vraja stilistică şi intuiţia arhitectonicului ? Şi-apoi, negînd baza filozofică a unui sistem ca şi concluziile neştiinţifice pe care acesta le-a permis, negăm oare implicit şi posibilitatea existenţei unor elemente pozitive, a unor observaţii judicioase sau a unei problematici reale ? După părerea noastră, nu, iar în cazul filozofiei lui Blaga investigaţia are a descoperi numeroase aspecte care, luminate dintr-o perspectivă ştiinţifică, se pot dovedi fertile. In articolul de faţă ne vom opri asupra problemelor de filozofie a culturii şi a valorilor, în care, de altfel — după părerea noastră — şansele de a descoperi şi a prelucra critic elementele valabile sunt mai mari decît în domeniul ontologiei şi gnoseologiei, unde idealismul a viciat mai acuzat concepţiile sale. SENSUL CULTURI! PROBLEMA valorilor culturii ocupă un rol de seamă în sistemul filozofic al lui Lucian Blaga nu numai prin numărul mare de lucrări dedicate, dar şi prin faptul că perspectiva axiologică îl însoţeşte aproape întotdeauna. Este aici o influenţă a spiritului epocii — preocupări de acest gen dar de pe poziţii raţionaliste au avut la noi şi alţi gînditori ca Petre Andrei, Tudor Vianu, Mihail Ralea, E. Lovinescu *), Mircea Florian, P. P. Negulescu — iar în gîndirea filozofică de la sfirşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX problemele culturii şi valorilor au avut reprezentanţi de seamă — unii cu evidentă influenţă asupra lui Blaga — ca Nietzsche, Dilthey, Simmel, Spengler, Worringer, Bergson, Frobenius şi alţii. Nu lipseşte nici raportarea la marxism, dar din păcate ea este făcută de pe o poziţie simplificatoare , admiţînd că „Marx râmîne — în afară de orice consideraţii critice — cel mai puternic ferment al vieţii sociale în ultimele decenii“ (Patria din 17 martie 1923), Blaga consideră că el a greşit în „socotelile sale“, împărţind realitatea între factorii economici, întrucît rămîne întotdeauna un plus de viaţă sufletească ce nu mai poate fi împărţit. Aceeaşi înţelegere a marxismului va caracteriza şi lucrările sale de mai tîrziu, cînd el susţine că, în cel mai bun caz, teoria cu privire la primatul economicului croită după chipul şi asemănarea vieţii proletare din centrele industriale din Apus, ar putea să-şi găsească parţial aplicarea în acele condiţii, dar că ea nu este valabilă pentru viaţa ţărănească în genere, cu atît mai puţin pentru cea de la noi (Spaţiul mioritic, 1936). O asemenea optică îl va duce la punerea în centrul vieţii spirituale româneşti a unui sat anistoric şi la reluarea tezei spengleriene a opoziţiei dintre civilizaţie şi cultură — pentru a putea explica apoi toate valorile culturii pornind de la factorul STIL, considerat ca un ecou în conştiinţă al unui complex abisal (inconştient) de determinante. In concepţia lui Blaga opoziţia cultură-civilizaţie este categorică, ea presupunînd „moduri de existenţă diferite“ şi marcînd deosebiri „de natură ontologică“ (Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937, în Trilogia culturii, Ed. Fund, 1944, p. 421). Pecetea stilistică, arată el, se va imprima desigur şi faptelor de civilizaţie (o ordine, o unealtă, o regulă de muncă sau de luptă), dar ele vor rămîne ceea ce sînt ele însele, conform unor finalităţi strict pragmatice şi fără a semnifica nimic mai mult, deci fără a fi „metaforice“. Deosebirea este reală, însă ea vizează exclusiv cultura spirituală, şi chiar şi aici lucrurile nu pot fi absolutizate, negîndu-se interferenţele, posibilitatea transformărilor reciproce. In ceea ce priveşte planul valorilor culturii spirituale, Blaga va face apoi unele consideraţii interesante privitoare la paralelismul ce poate fi stabilit între ele. Deşi analogiile stabilite nu sunt întotdeauna exacte, nu pot să nu surprindă unele asociaţii dintre cele mai subtile, ca de pildă cele dintre impresionism, fizica lui Mach şi psihologia lui Bergson. (Ştiinţă şi creaţie, 1942, în Trilogia valorilor, Ed. Fund., 1946, p. 130) Paralelismul însă — atunci cînd există — este în genere rezultatul unor condiţii şi al unei atmosfere social-ideologice comune şi nu poate fi pus exclusiv în seama unor trăsături stilistice inconştiente, incapabile să acopere întreaga bogăţie a vieţii spirituale a unei epoci. Deşi Blaga înţelege existenţa valorilor culturii ca expresii ale încercărilor de a revela misterul (termen ce sugerează în ultimă instanţă divinitatea la care omul se referă în permanenţă dar de care este izolat) — el va atrage totuşi atenţia asupra faptului că cultura este un produs superior care nu poate fi redus la rolul unui surogat: „După o teorie care circulă de altfel în diverse variante, cultura este socotită ca o realizare improprie a unui dor, a unei pofte, mai adinei a omului, a unui apetit, care nu reuşeşte să se satisfacă pe linia sa. Că numeşti această sete „Libido" ca Freud sau „Nostalgia paradisului“ ca Novalis, nu schimbă întrunimic esenţa teoriei, prin care cultura e degradată la rol de surogat. Cultura dacă este ceva, trebuie să fie în sine şi pentru sine“ (Discobolul, Aforisme şi însemnări, Ed Publicom 1945, p. 93). O asemenea afirmaţie nu trebuie ignorată şi dacă în epistemologia sa Blaga va pune în centrul explicaţiei persoana Marelui Anonim intervenind prin „diferenţiale divine“, el nu va înceta să stăruie în analiza concretă asupra caracterului de produs uman al culturii, ca expresie supremă a „demnităţii“ omului. Sensul culturii apare astfel pozitiv, reprezentînd o construcţie omenească a unei noi experienţe, ceea ce o plasează în planul superior al creaţiilor spiritului. CREAŢIA VALORILOR IN EXPLICAREA procesului creator de valori, teoria „matricei stilistice" inconştiente şi a ecourilor ei în conştiinţă („personanţă“) va avea un rol central îndeosebi în perioada cînd sistemul filozofic blagian se va fi închegat în trilogii. Este semnificativ faptul că atîta vreme cît speculaţia filozofică teoretică se păstrează încă în legătură cu solul fertil al faptelor de cultură, observaţiile sunt dintre cele mai interesante nefiind subjugate procustian „spiritului de sistem“. Urmărind funcţiile istorice ale ideilor, deci plasîndu-se în planul conştient al activităţii umane, Blaga va observa cum acestea pot deveni imperative pentru activitatea creatoare: „în cele dintîi licăriri ale romantismului — fantasticul, infinitul, exuberantul, erau un moment estetic pe lingă multe altele ; mai tîrziu se preschimbă în principiu exclusivist“ (Cultură şi conştiinţă, Ed. Ardealul, Cluj, 1922, p. 49). Treptat locul acestui imperativ îl ia STILUL care este o „fatalitate etnică“ proprie oricărei personalităţi creatoare, indiferent de domeniu (Ferestre colorate. Însemnări şi fragmente, Arad 1926) pentru ca apoi în Orizont şi stil (1935) să fie analizaţi uneori cu remarcabilă, acuitate factorii, agenţii, determinantele inconştiente ale stilului : orizontul spaţial şi orizontul temporal, accentul axiologic, atitudinea anabasică, catabasică sau neutră şi năzuinţa formativă. Gruparea acestor factori constituie diverse constelaţii în care, alături de determinantele primare, intervin şi altele secundare contribuind la configuraţia „matricei stilistice“. Precizarea lui Blaga ni se pare esenţială pentru înţelegerea concepţiei sale despre natura valorilor ce se nasc prin «personanţa» în conştiinţă a factorilor amintiţi „Structura stilistică a creaţiilor unui individ sau ale unei colectivităţi poartă pecetea unui asemenea complex inconştient. Propunem pentru denumirea unui astfel de complex termenul de «matrice stilistică». Atragem luarea aminte că termenul de „complex inconştient", întrebuinţat în acest plan de idei, nu are nimic din sensul quasiv sau făţiş «patologic» cu care acest termen circulă printre psihanalişti, cu toate că ne găsim şi noi în zone abisale. Termenul de «complex» are în expunerile noastre o semnificaţie pur logică, conceptuală, ce-i revine şi în întrebuinţarea de toate zilele" (Orizont şi stil, 1935, în Trilogia culturii Ed. Fund., 1944, p. 143). Avem de a face deci cu o circumscriere raţională a unor factori iraţionali, a căror prezenţă şi eficienţă în geneza valorilor nu poate fi negată fără riscul de a sărăci nebănuit de mult însăşi substanţa culturii. Punctul de vedere blagiah devine inacceptabil atunci cînd, de la recunoaşterea existenţei şi rolului inconştientului, se trece la punerea acestuia pe primul plan, în detrimentul factorilor raţionali. Inţelegînd procesul apariţiei valorilor ca o „revelare“. Lucian Blaga va acorda în mod greşit necunoscutului şi imprevizibilului rolul hotărîtor în creaţie. Analiza diferenţiată a drumului urmat de procesul creator în diferite domenii ii va prilejui însă gînditorului român observaţii concrete interesante. MUTAŢIILE FUNCŢIONALE ALE VALORILOR DACA rădăcina valorilor spirituale este văzută într-un fond stilistic relativ inalterabil, care cedează numai parţial influenţelor istorice, odată apărute, conţinutul şi funcţia acestora pot varia extrem de mult, avînd, după Blaga, tendinţa de a atinge finalitatea cea mai mare : „Spiritul omenesc tinde să dea unei idei funcţiunea pentru care ideea are finalitatea sa mai mare sau cum am mai zis, valoarea maximă“ (Cultură şi cunoştinţă, Cluj ,1922, p. 32). Desigur, această tendinţă a spiritului nu îşi are izvorul în sine însăşi, ci în procesul practicii sociale, or, în acest sens, finalitatea valorilor este legată de adecvarea lor la necesităţile umane istoric-concrete. Variabilitatea istorică este întrevăzută cu fineţe dialectică de gînditorul român atunci cînd arată că o idee poate cuprinde nenumărate valori virtuale şi abia în cursul timpului cîştigă o funcţiune nouă, ca să poată fi exploatată cu mai mult succes. Fără îndoială, în fluxul circulaţiei istorice a valorilor, asemenea transformări sunt numeroase, iar diferitele culturi se pot influenţa reciproc, avînd, după părerea lui Blaga, cînd un rol modelator direct, cînd o funcţie doar catalitică. In acest sens ni se pare interesantă observaţia după care „originalitatea unui popor nu se manifestă numai în creaţiile, ce-i aparţin exclusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circulaţie“ (Spaţiul mioritic, 1936, în Trilogia culturii, Ed. Fund., 1944, p. 241). Originalitatea artei noastre populare, specificul ei naţional, conturat sugestiv de Blaga, este astfel de natură funcţională, vizîrtd îndeosebi modul în care sînt adecvate diferitele motive şi valori asimilate. Esenţială este nu filiaţia motivelor în sine, ci „faptul dacă ele au fost asimilate sau nu, mentalităţii şi substanţei umane dintr-o regiune oarecare" (Religie şi spirit, 1942, în Trilogia valorilor, Ed. Fund., 1946, p. 441). Blaga nu concepea însă această funcţionalitate istorică a valorilor ca fiind determinată de nevoile obiective ale istoriei reale, ceea ce şi explică cum alături de asemenea consideraţii judicioase viază teoria „boicotului istoriei " — proprie după gînditorul român unei întregi perioade din evoluţia poporului nostru. Trebuie să subliniem totuşi că Blaga va înţelege faptul că istoria este definitorie pentru om : „După toate semnele, istoria este prin excelenţă o dimensiune a existenţei umane. Printre toate fiinţele terestre singur omul se poate mîndri cu o istorie. In esenţă istoria este însuşi modul plenar al omului“ (Diferenţialele divine, Ed. Fund., 1940, p. 183). Nu putem încheia acest paragraf referitor la istoricism, fără a transcrie mărturisirea pe care poetul şi gînditorul o face cu puţină vreme înaintea sfîrşitului său, care lasă să se întrevadă frămîntările pe care o epocă atît de tumultuoasă ca a noastră le-a generat în sufletul uneipersonalităţi de complexitatea poetului şi gînditorului care a fost Lucian Blaga .„Rare sînt timpurile în istoria noastră care să se contureze cu aceeaşi pregnanţă cum se întîmplă cu aceşti ani, la al căror ritm, la a căror impetuoasă pulsaţie am luat parte nu odată intrigaţi, totdeauna sincer interesaţi, cuprinşi de curiozitate şi de pasiune pentru mai bine, inerente firii noastre“ („Contemporanul", nr. 34 din 20 august 1960). Ion Pascodi * Vezi in acest sens articolele publicate în Contemporanul din 7 mai 1965, 24 septembrie 1965, 4 martie 1966, 27 mai 1966. CRONICA LITERARĂ ■şl :: :■»« VITRINA Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, vol. I, partea 111-a (Ed. Academiei R. S. România, 396 pag., 41 lei) — CEA de-a treia parte a volumului I al Bibliografiei analitice a periodicelor româneşti, alcătuită de Ioan Lupu, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima, se referă la perioada 1790—1850. Întocmită după toate rigorile ştiinţifice, bibliografia aceasta, de mare utilitate, se referă la toate domeniile culturii. Cuprinde, de asemenea, trei indici alfabetici : unul de autori, traducători şi prelucrători; altul de pseudonime şi criptonime identificate şi, în sfîrşit, un al treilea, intitulat nume de persoane, de instituţii şi geografice. De notat că la redactarea indicilor se ţine seama de importanţa autorilor, astfel că, în anume cazuri, ni se oferă fişe bibliografice complete. EDGAR PAPU : „Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare“. (E.L.U., 204 p., 5 lei) — ROD al unei vaste erudiţii şi a unui spirit investigator neobosit. Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare reprezintă o contribuţie esenţială la înţelegerea fenomenului literar determinat de descoperirile geografice din pragul şi din vremea Renaşterii. Elaborate cu înţelegerea unut filozof al culturii şi redactate cu arta unui scriitor autentic, amplele eseuri care alcătuiesc acest volum oferă un prilej de informare, meditaţie şi înaltă satisfacţie intelectuală. F. ADERCA: „Mărturia unei generaţii", vol. I., vol. II. (E.L., 580 pag., 12,50 lei) — BINEVENITA retipărirea cărţii de interviuri a lui Felix Aderca, care ştia să-i incite pe interlocutorii săi în aşa fel incit să-şi precizeze cît mai exact poziţiile şi opiniile literare. Volumele alcătuiesc o adevărată panoramă a gîndirii literare a unei epoci în care au creat Mihail Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Barbu, Goga, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Vinea etc. Volumele de faţă cuprind texte pînă acum inedite aparţinînd lui Carol Ardeleanu, Gh. Brăescu, V. Demetrius, V. Eftimiu, I. Jalea şi K. Zambaccian. Textul introductiv, o interesantă încercare de reconsiderare a lui Felix Aderca, aparţine lui Valeriu Rîpeanu. NICOLAE IOANA: „Templu sub apă“. (E.L., colecţia „Luceafărul“, 50 p., 2,50 lei) — UN NOU debut poetic : Nicolae Ioana, care şi-a publicat primele versuri în chiar coloanele săptăminalului nostru şi a putut fi întîlnită apoi şi în alte publicaţii. Debutanta porneşte de la Arghezi, dar caută să-i semene maestrului nu ca un elev sîrguincios, ci pentru a-și făuri o personalitate proprie. 3 DEMOSTENE BOTEZ: () CULEGERE atît de generoasă din toate volumele lui Demostene Botez (care nedreptăţeşte doar placheta de debut, Munţii, din 1918) e în măsură să accentueze sentimentul nostru că opera poetului a intrat în sarcina istoriei literare. Cea dintîi întrebare şi este una tipică : poetul e un modernist sau un tradiţionalist ? Ori, mai exact, pentru că aproape toţi criticii sunt de acord asupra acestui punct: de ce este Demostene Botez un modernist ? Răspunsul e întîrziat din vizibilele motive tradiţionale, pe care le remarcă şi Ov. S. Crohmălniceanu In studiul introductiv, răspîndite pînă tîrziu în lirica poetului. Satul în zi de Paşti, oamenii „cu haine noi şi feţe luminate“, vişinii şi zarzării înfloriţi fac atmosfera lui Şt. O. Iosif: „Imi amintesc de Paşti, la noi acasă , / O zi de primăvară luminoasă, / Cu adieri de aer parfumat, / Cu sunete de clopote pe sat, / îmi amintesc de-o linişte deplină, / De vişini înfloriţi într-o grădină, / De flori de zarzări care s-au desprins / Şi au căzut de parcă ar fi nins“. In Amurg de vară recunoaştem, instrumentele fiind totuşi altele, pe Coşbuc : „Un ochi de soare strînge gene ude / De prin adîncuri lucii de pîrîu ; / Din ierburile-nalte se aude / Un fîşîit de coase peste grîu. // Cu toată zarea care ne desparte, / îmi pare-acum, cînd mă opresc în drum, / Că nu mai sînt de tine-aşa departe, / Şi-ai auzi de te-aş striga acum“. O. Goga e modelul nu numai al Munţilor, dar şi al altor poezii din primele volume: „De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat, / Printre livezi cu meri şi nuci bătrîni..." Dar motive tradiţionale nu înseamnă tradiţionalism. Ce este, la urma urmelor, tradiţionalismul ? O anume tematică ? Respectul faţă de vechile formule poetice ? Un spirit ? Niciunul din aceste criterii nu e suficient, dar, ceea ce e mai interesant, nici toate la un loc nu ne duc la o definiţie convenabilă. Materia poeziei lui B. Fundoianu e tradiţională, dar spiritul e modern, în vreme ce materia lui D. Botez — pentru că motivele tradiţionale sunt izolate — este modernă, spiritul fiind însă mai puţin nou. Adesea din simbolism pornesc şi unii şi alţii, şi Fundoianu (din B. Nemţeanu şi Bacovia), şi Ilarie Voronca (în Restrişti), şi Demostene Botez. Lucrurile nu sînt clare uneori nici cînd poetul şi-a anunţat un punct de vedere teoretic şi a aparţinut unei grupări. Pentru G. Călinescu, de exemplu, Aron Cotruş şi G. Bărgăuanu sunt modernişti, iar B. Fundoianu şi N. Voronca — tradiţionalişti ! Mi se pare că greutatea provine din credinţa foarte discutabilă că tradiţionalismul, continuînd sămănătorismul, se opune modernismului, care ar continua simbolismul. în fond, lucrurile nu stau tocmai aşa. Poezia pe care o numim modernă se dezvoltă după primul război şi ea urmează în întregul ei simbolismul. Dacă e să vorbim de o sensibilitate, ea e modernă. Tradiţionalismul nu e un mod de a simţi, ci un stil şi adeseori se leagă numai superficial de sămănătorism. Sămănătoriştii sînt sufleteşte ţărani şi se plîng de dezrădăcinare. Satul e, pentru ei, o matcă spirituală şi socială, o realitate biografică, individuală. Tradiţionaliştii nu mai sunt, ei, ţărani, ci intelectuali care creează un stil. Atitudinea lor nu e de retragere spre sat ca spre o lume reală, nu e un „instinct“ de apărare, ci un program : ei se întorc spre sat ca spre o rezervă de teme, motive, literare. Folclorul, religia, mitologia populară, obiceiurile, ceremoniile de sărbători sunt valorificate pentru poezia lor exterioară. Sămănătorismul e un act sentimental faţă de sat, tradiţionalismul e un program estetic , modernismul e un mod de a simţi, singurul posibil după 1916, tradiţionalismul e, în cadrul acestui mod de simţire, un stil deliberat. Tradiţionalişti sînt Adrian Maniu (atît de modern ca sensibilitate, totuşi cultivînd un stil tradiţionalist), D. Ciurezu, V. Voiculescu etc. Un tradiţionalist avant la lettre e nu Iosif, nu Goga, ci Coşbuc. Pentru că el descoperă (şi sistematizează temele tradiţionalismului : nunta, înmormîntarea, lucrările cîmpului, sărbătorile au devenit la el materie pentru poezie. Demostene Botez a rămas străin de stilul tradiţionalist — chiar dacă a folosit motive tradiţionale. El continuă de fapt pe Bacovia şi asemănările sínt, la început, izbitoare : „Pluteşte în aer un cint de metal / Sínt plăci care sună, sínt plăci ce se frîng ; / Sínt pomi care cîntă şi pomi care plîng; / E cîntecul Toamnei, paradoxal“. Cu adevărat nou, D. Botez nu e în poezia tristeţilor şi a plictisului provincial, dar aici se remarcă îndată o anumită atmosferă, care e a lui, şi după care-i recunoaştem : amiaza de duminică, însorită şi fără evenimente, cu lucrători ieşiţi la plimbare („O după-amiază de duminică şi soare, / Cu lucrători ce iesă la plimbare, / Cu-o slugă tristă care stă în poartă, / Privind pe uliţa pustie, moartă“), cu caterinci tînguitoare („Cînta o caterincă în colţul unei strade, / Cînta o caterincă un cîntec de demult; / Erau în el acorduri de triste serenade, / Şi fără voie, parcă, am stat ca să-l ascult“), cu clopote inspirate din Georges Rodenbach („Les Dimanches , tant de tristesse et tant de cloches“). Poetul se lasă invadat de „tristeţi atavice““, „tristeţi fără motiv“. Profund, Demostene Botez este în acele poezii (mai ales din Cuvinte de dincolo) în care tristeţea, poza de solitar, se înalţă la o expresie absolută, „metafizică“. In Trecut, poetul se simte despărţit de propria-i viaţă, pe care şi-o trăieşte ca un străin, auzind-o repovestită „de o străină gură“ El a rămas doar un nume, uitat şi acesta : „Şi însumi eu, cu tot ce-am fost pe lume, / Cu tot ce nu-i din ce-a fost înainte, / Sunt numai ca un nume / Pe care-l ştiu, / dar nu-mi mai vine-n minte“. Poetul începe să fie pentru sine însuşi „el“, altul, prezent nelămurit în amintirea lucrurilor. El îşi contemplă propria absenţă : „Umbra-i ca o haină stă în cui. / Doarme sau e mort în patul meu ? / Are faţa mea şi-a nimănui, / Este şi nu e, ca Dumnezeu". Fiinţa a regresat spre inerţia pietrei, cufundîndu-se într-un somn letargic ca al materiei, în care vuietul timpului se mai aude, zvon îndepărtat : „Văd cum timpul stă pe loc demult, / Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult. // Viaţa dormitează germinînd, / Şi o simt în jur, universală, / Intr-o nesfîrşită oboseală / Şi-n absenţa ultimului gînd“. Nicolae Manolescu „In faţa timpului"