Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-03-15 / nr. 11

8 „Gazeta Transilvaniei“ , ÎN ISTORIA presei româneşti, 12 martie 1838 constituie o dată memorabilă. Apărea atunci, la Braşov, dato­rită îndeosebi străda­niilor iluministului G. Bariţ, primul număr al publicaţiei Gazeta de Transilvania, cel dintîi ziar politic şi in­formativ al românilor de peste munţi. Ziar care, cu titluri uşor modificate (Gazeta Transilvană şi apoi Ga­zeta Transilvaniei) avea să vieţuiască pînă în deceniul al cincilea al veacului nostru. Importanţa acestei gazete nu ţine însă atît de longevitatea ei cu totul excepţională în is­toria presei noastre, cît de rolul pe care l-a ju­cat în conservarea şi cultivarea sentimentului naţional, în lupta pen­tru cucerirea drepturi­lor democratice, în o­­pera iluministă pe care a efectuat-o, în poziţia radicală pe care a a­­doptat-o în t­impul revo­luţiei din 1848, în pro­blema unităţii culturale şi politice a tuturor ro­mânilor. Pornind de la ideea iluministă că misiunea publicaţiei e „Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştin­ţelor, Impărtăţirea idei­lor la toate plasele de oameni“, Gazeta Tran­silvaniei se ocupă iniţial de probleme privind îmbogăţirea limbii şi a literaturii, dar îşi lăr­geşte treptat tematica şi publică, în condiţii dintre cele mai nefavo­rabile, articole cuprin­­zînd idei înaintate des­pre necesitatea înlătu­rării privilegiilor feu­dale, despre drepturile popoarelor la viaţă de sine stătătoare, despre limba şi cultura naţio­nală. Bucurîndu-se de cola­borarea unor personali­tăţi de talia lui T. Ci­­pariu, Andrei Mure­­şanu, A. Treboniu-Lau­­rian, Ion Maiorescu, a unor publicişti valoroşi ca FI. Aaron, Nicolae Tincu Velea, D. Bojin­­că, Vasili Ungureanu, obţinînd adesea concur­sul unor scriitori din Principate, precum I. Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, Gazeta Tran­silvaniei ţinea un con­tact strîns cu publi­caţiile de dincolo de munţi, militînd şi în felul acesta pentru idealul nobil al dezro­birii sociale şi al uni­tăţii naţionale, la realizarea căruia a avut un aport însem­nat. Microsonda electronică • ANALIZA spectrală descoperită In 1859 de Kirchoff a pus bazele unei extraordinar de fecunde metode de cercetare analitică, extinsă de atunci în domenii din cele mai vaste : chimie, fizică nucleară, mecanică, biologie, astronomie. De cind s-a de­monstrat că fiecare atom posedă un spectru pro­priu de radiaţie, că fiecare moleculă se poate ca­racteriza printr-un anumit spectru de emisiune sau absorbţie, s-a putut proceda la o veritabilă descifrare şi citire a radiaţiilor emise de cele mai diferite substanţe, pentru a li se putea stabili compoziţia, de la cele mai simple la cele mai greu de analizat. Azi, la arsenalul impozant al instrumentelor con­­■truite pentru studiul analitic al spectrelor se adaugă microanalizatorul cu sondă electronică al profesorului Castaign, de la facultatea de ştiinţe din Orsay, căruia i s-a acordat pentru acesta Marele Premiu pentru Tehnică al Oraşului Paris. Eleganţa şi simplitatea principiului sunt remarca­bile : iradierea probei de analizat provoacă o ra­diaţie­­ a elementelor prezente in punctul de im­pact, permiţînd analiza extrem de riguroasă, rapidă şi detaliată, in timp de numai citeva secunde, lu­­crîndu-se cu probe de dimensiuni infinitesimale. De la patologia renală la investigarea autentici­tăţii tablourilor, de la metrologie la fizica solidului, microsonda electronică s-a dovedit unul din cele mai valo­roase noi instrumente de cercetare anali­tică. VIRGIL MOLIN • Nu de mult a încetat din viaţă, înainte de a împlini 70 de ani (n. la 27 nov. 1898). Virgil Molin, unul din cei mai buni specialişti in artele grafice, un organizator — pe vre­mea sa — şi un animator generos, un cerce­tător cu solide cunoştinţe şi temeinice contribuţii al istoriei tiparului vechi româ­nesc. Licenţiat la „Technikum für Buchdru­ckern“ din Leipzig şi absolvent al cursurilor de perfecţionare in tehnica grafică (fototeh­­nografie, offset şi tiefdruk) ale „Akademiei für Buchgewerbe“, s-a realizat în această di­recţie în cadrul Institutului de arte grafice „Scrisul românesc“ de la Craiova, unde a lu­crat ca director tehnic din 1922 pînă în 1947 cu o scurtă întrerupere. Acele tipărituri cra­­iovene, printre care şi seria completă a „Cla­sicilor români comentaţi", au fost, tipografic, opera sa. Paralel, a activat în presă, pledînd pentru valorificarea pe plan naţional a tra- I diţiilor şi valorilor specifice ale fiecărei pro-­­ Vincii. Virgil Molin a făcut să apară din 1923 re­vista „Grafica română“, în paginile căreia — de o splendidă ţinută — s-au dezbătut timp de aproape două decenii toate proble­mele progresului artei grafice româneşti. „Almanahul Graficii române“ care apărea anual, începînd din 1924, îşi cîştigase statu­tul unei publicaţii de cultură remarcabilă, o­­norată de semnăturile cele mai ilustre, din­tre care n-a lipsit niciodată cea a lui N. Iorga. După 1947 a fost încadrat în diferite func­ţii tehnice, contribuind activ la organizarea pe baze noi a activităţii tipografice, pînă la pensionare, care i-a dat răgazul unei intense activităţi ştiinţifice, desfăşurată în ultimul deceniu. Peste 30 de studii şi articole privind istoria cărţii, manuscrise şi tipărite, româ­neşti au făcut din Virgil Molin un familiar al cercetărilor de literatură română veche, citit, citat, discutat în cercurile de speciali­tate. Sinteza cercetărilor şi punctelor sale de vedere asupra începuturilor tipografiei româneşti a apărut, în limba franceză, la Ve­neţia în 1966. Nu demult Contemporanul a publicat o prezentare a acestui studiu. A fost pentru Virgil Molin o ultimă bucurie. Era plin de entuziasm, de planuri de viitor, şi, în ciuda vîrstei înaintate, solicita colabora­rea pentru a-şi valorifica un bogat material consacrat unei Istorii a cărţii româneşti la care lucra şi care urma să fie sinteza cerce­tărilor şi experienţei de o viaţă. D. Z. Acad. MIRON NICOLESCU despre Realizări şi perspective In activitatea Academiei — V-am ruga st ne enume­raţi, in ordinea importanţei lor, principalele 10—12 realizări ale anului 1967 în domeniul cercetă­rii fundamentale şi aplicative. — înainte de a răspunde la între­bare, aş dori să clarific faptul că ter­menii în care aţi formulat-o nu sunt cei mai potriviţi. După părerea mea, este nepotrivită o ierarhizare a im­portanţei unor realizări obţinute în domenii diferite ale ştiinţei, după cum este dificil să se ierarhizeze în inte­riorul aceleiaşi ramuri. De aceea, per­­miteţi-mi să evoc realizările obţinute în unităţile de cercetare ale Acade­miei, înlăturînd criteriul pe care l-aţi avut în vedere prin întrebarea dv. Astfel, în ştiinţele matematice, prin cercetările de geometrie diferenţială s-a demonstrat conjectura lui Chern privind curbura lui Gauss generaliza­tă prin anumite spaţii riemanniene şi s-au găsit proprietăţi interesante ale sistemelor formate de suprafeţele de curbură riemanniană nulă din spaţiul eliptic. Dintre variatele apli­caţii ale matematicii din economie voi cita două exemple, amîndouă din activitatea Institutului de calcul din Cluj. Este vorba de elaborarea pla­nului optic de producţie la instalaţia de sinteză medie pentru fabrica de me­dicamente Terapia din Cluj, în urma căruia se asigură o creştere a produc­ţiei anuale de aproape un milion lei, şi calculul profilelor frezelor genera­toare ale şuruburilor pentru pompele elicoidale de ulei pentru Uzinele me­canice din Cugir, realizare care aduce economii anuale de circa 300 mii lei valută. Din domeniul fizicii, vom remarca elaborarea unui model structural al germaniului amorf şi cercetările care pe baza unui bogat material experi­mental au rezolvat pentru prima oară problema găsirii şi motivării unei expresii analitice pentru distri­buţia urmelor relativiste din stelele generate de particule de mare ener­gie în emulsii nucleare. Dintre cerce­tările aplicative de fizică vom men­ţiona realizarea unui betatron pentru defectoscopie în colaborare cu Între­prinderea de porţelan Cluj şi realiza­rea unui prototip de lampă pentru radiaţii ultraviolete. Din sfera atît de bine reprezentată în Academie a ştiinţelor chimice, voi aminti elaborarea unui studiu original pentru dozarea spectrofotometrică a zirconiului în prezenţă de hafniu şi rezultatele obţinute în studiul pro­prietăţilor termodinamice ale sărurilor topite, ale proprietăţilor lor de trans­port, care s-au bucurat de ecou peste hotare. Dintre multiplele cer­cetări aplicative de chimie vom releva pe cele privind stabilirea unui lubrefiant optim la matriţare şi ex­­truziune la diametre mari, cercetă­rile în problema glicerinei sintetice şi a polietilenei AS în fază pilot, şi con­tinuarea experimentărilor în pilot la Combinatul chimic Borzeşti pentru producerea cauciucului periuretanic. In domeniul energeticii s-a adus o contribuţie preţioasă în elaborarea metodologiei şi a criteriilor de opti­mizare a structurilor sistemului elec­­troenergetic naţional. Totodată, în analiza sistemelor de optimizare au­tomată s-a generalizat teoria hiper­­stabilităţii. Cercetările de cavitaţie pe mai multe variante de rotori au permis stabilirea a trei tipuri de turbine hi­draulice cu caracteristici optime ener­getice şi cavitaţionale cu aplicaţie la sistemul hidroenergetic Porţile de Fier şi a unor centrale de pe Argeş şi Olt. Dintre cercetările aplicative în domeniul energeticii se cuvin citate în primul rînd rezultatele privind opti­mizarea bilanţului energetic general al ţării pe anul 1966, care au arătat că prin optimizarea făcută anticipat s-ar fi obţinut pentru acest an economii de peste două sute de milioane lei. Pe această bază s-a hotărît ca bilanţul respectiv pe anul 1968 să fie optimizat prin metoda dezvoltată, ceea ce con­duce în prezent la economii anuale de acest ordin de mărime, echivalente cu bugetul anual al Academiei. Alte cercetări importante aplicative din ştiinţele tehnice privesc : reglajul optim al amortizoarelor hidraulice pentru diverse tipuri de autovehicule ; cercetările de sudură în jet de plas­mă ; realizarea unui dispozitiv pentru detectarea particulelor metalice din ţesături. Nu ştiu dacă am epuizat cele 10—12 exemple pe care mi le-aţi cerut, dar sunt sigur că s-ar putea continua, evi­denţiind numeroase alte date şi fapte din sfera ştiinţelor geologice, geofi­zice, biologice şi medicale, precum şi numeroase contribuţii pe care cerce­tătorii din domeniul ştiinţelor so­ciale le-au adus în anul care a trecut. Aceasta ar însemna însă să prezint cititorilor Contemporanului un ade­vărat rezumat al raportului pe care l-am prezentat zilele trecute în Adu­narea generală a Academiei. — Care sunt creaţiile inteli­genţei româneşti care s-au bucurat de un deosebit ecou in lumea ştiinţifică de peste ho­tare ? — Greu de răspuns la o astfel de întrebare! Procesul dezvoltării isto­rice a ştiinţei româneşti ne-a furni­zat suficiente elemente care să pună în evidenţă faptul că inteligenţa ro­mânească s-a manifestat şi este aptă să se manifeste mai din plin în toate domeniile vieţii ştiinţifice. Primim din lumea externă adesea răsunetul pe care activitatea oamenilor noştri de ştiinţă îl determină Vă imaginaţi că cele aproximativ 7.000 de coli editoriale care se tipăresc în Editura Academiei sub formă de cărţi, monografii, tratate, precum şi prin intermediul celor 73 de publi­caţii periodice din care 32 în limbi străine, ne pun în permanenţă intr-un context viu cu viaţa ştiinţifică inter­naţională. Lucrările noastre sunt citate, oamenii noştri de ştiinţă sunt preţuiţi în variate modalităţi. Tocmai de aceea e greu de selectat acele lucrări care ar fi mai reprezentative. Cu toate a­­cestea, să încerc un răspuns. In anul 1967 s-a semnalat pe scară mai amplă aplicarea „efectului Pro­­copiu“ la elaborarea memoriilor mag­netice ale calculatoarelor electronice ; într-o recentă lucrare de automatică, apărută în S.U.A., se arată că cercetă­rile inginerului V. M. Popov, membru corespondent al Academiei, privind aşa-numita hiperstabilitate a sisteme­lor automate, au generat pe plan in­ternaţional peste 100 de cercetări subsecvente, ceea ce va contribui la extensiunea acestei metode originale de mare importanţă practică. Opinia ştiinţifică din ţara noastră a aflat cu satisfacţie că, recent, acade­micianul Athanase Joja a fost dis­­tins cu titlul de membru corespon­dent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris. Vedem în aceasta o recunoaştere a activităţii ştiinţifice laborioase a colegului nostru, desfă­şurată în variate domenii ale cerce­tării filozofice, îndeosebi în domeniul logicii, activitate care se bucură de un puternic ecou peste hotare. Avem sentimentul că alegerea academicia­nului Grigore C. Moisil ca membru al Academiei Polone de Ştiinţe poate fi de asemenea pusă în legătură cu contribuţia pe care el a adus-o în di­ferite domenii ale matematicii şi în special în algebra lukasiewicziană. Alegerea colegilor noştri Ilie Murgu­­lescu, Costin Neniţescu şi Ştefan Milcu ca membri ai unor Academii de ştiinţe de peste hotare reflectă, fără îndoială, atît contribuţiile valoroase personale cît şi prestigiul de care se bucură peste hotare şcolile româneşti de chi­mie şi de endocrinologie. Am dat aici numai cîteva exemple, fără pretenţia de a epuiza lista tuturor celor dis­tinşi de instituţii culturale străine. Apariţia în Editura Academiei a revistei internaţionale Cellulose Che­mistry and Technology exprimă pre­ţuirea de care se bucură în lume rea­lizările şcolii româneşti de chimie a lemnului, formate prin strădaniile academicianului Cristofor Simionescu, îmi face de asemenea plăcere să amintesc că în contactele ştiinţifice internaţionale remarcăm impresia pu­ternică pe care o produc realizările şcolii româneşti de matematică şi, trebuie să adaug cu satisfacţie, ale ti­nerilor cercetători, schimbul nostru de mîine. Tot cu titlu ilustrativ, aş vrea să relev că şi în arheologie a crescut o generaţie de oameni talentaţi care, conştienţi de moştenirea pe care le-au lăsat-o înaintaşii şi urmînd exemplul generaţiei actuale de savanţi care ilustrează domeniul, îşi dezvoltă cu sîrguinţă vocaţia, obţinînd rezultate care se bucură de autoritate în ţară şi peste hotare, înalta distincţie de „erou al muncii socialiste“ acordată recent academicianului C. Daicoviciu, la care se adaugă decernarea premiu­lui „Herder“, dau o imagine concen­trată asupra preţuirii de care se bucură arheologia românească şi slu­jitorii ei. „ Ce măsuri a preconizat Sesiunea în spiritul hotărîrilor recentei Conferinţe Naţionale a Partidului pentru creşterea ro­lului Academiei în viaţa ştiin­ţifică a ţării ? — Conferinţa Naţională a P.C.R. din 6—8 decembrie 1967 a trasat căile perfecţionării activităţii în toate do­meniile, inclusiv din domeniul ştiinţei. Reunind oameni de ştiinţă de mare autoritate, reuşind să-şi constituie, în cele două decenii de viaţă socialistă, colective puternic închegate, mature, Academia simte o mare obligaţie din a dezvălui variatele căi prin care ea poate să stimuleze din plin viaţa ştiin­ţifică din ţara noastră, să slujească cauza de importanţă cardinală a în­tăririi legăturii dintre ştiinţă şi cerin­ţele practicii economice şi sociale. Dintre posibilităţile de acţiune în această direcţie, pe care le-am pre­conizat în Sesiune, aş releva cîteva : restrîngerea frontului tematic şi con­centrarea celor mai bune forţe în vederea soluţionării la nivel ridicat şi în timpul optim a temelor abordate, fie ele cu finalitate teoretică, fie cu fina­litate aplicativă. S-a emis ideea — conformă cu tra­diţia vieţii academice din ţara noas­tră — de a introduce­ sistemul con­cursurilor pentru soluţionarea de teme şi elaborarea de lucrări de importanţă deosebită, care să fie distinse cu pre­mii ale Academiei. De bună seamă, creaţia literară şi artistică valoroasă va fi încurajată şi în viitor, fără a o supune unor preala­bile comenzi. Credem, de asemenea, că introduce­rea concursurilor în vederea efectuării unor stagii de specializare peste ho­tare pe domenii prioritare ale ştiinţei sau ale cercetării va avea de aseme­nea un rol pozitiv în perfecţionarea pregătirii specialiştilor noştri. Academia se va întruni în viitor mai des pentru a dezbate în adunare generală probleme de larg interes teoretic şi metodologic, care să se răs­­frîngă pozitiv atît în activitatea prac­tică a unităţilor proprii, cît şi în în­treaga activitate desfăşurată în ţară. Pregătite din timp, cu o participare reprezentativă, aceste sesiuni ştiinţi­fice generale vor reprezenta elemente de încurajare a luptei de opinii, de promovare mai promptă a metodelor noi în cercetare, într-un cuvînt, de instaurare a unui climat favorabil cer­cetării ştiinţifice. Radu Mavrodin ENERGIA S­TATISTICILE de­­“■mografice, prin care oamenii sunt număraţi, despăr­ţiţi de inventarul de tehnică, civiliza­ţie şi cultură de care dispun, sugerează o abstracţiune totală. Societăţile nu rezidă în număr de locuitori goi, se­paraţi de uneltele care îi deservesc şi de forţa mecanică pusă în mişcare, sau lipsiţi de informaţia ce şi-o trans­mit. Colectivităţile se compun din in­divizi amplificaţi de tehnici. Factorul prin care trebuie înmulţit numărul „natural“ al locuitorilor pentru a ob­ţine puterea lor reală este indicele de civilizaţie. Printre elementele care îl compun (număr de cărţi citite, tira­jul de ziare, proteinele şi zahărul con­sumate, producţia de oţel şi acid sul­furic etc.), unul din cele mai impor­tante este consumul de energie pe cap de locuitor. Corelaţia între acest indice şi gradul de dezvoltare a unei ţări este aproape perfectă, spun eco­nomiştii. Paralelismul între venitul naţional şi energia consumată, per capita, este complet. Dacă energia este atît de legată de statutul societăţilor, de ce n-ar fi părăsită, cel puţin pentru uzul pu­blic, exprimarea energiei în acele sis­teme de unităţi, atît de complicate şi nelipsite chiar de inadvertenţe, şi nu s-ar adopta echivalentul ei în „oa­­meni-mecanici“ ? De ce n-am conveni ca orice refe­rinţă la „om, populaţie, societate“ să fie însoţită de cifra indicînd energia pe care aceştia o consumă, conver­tită, spre uşurinţa ilustrării, în „oa­meni-mecanici“ ce slujesc oamenii, populaţiile şi societăţile respective ? Ţinînd seama de puterea mecanică a unui om, energia unei tone de căr­bune ar reprezenta munca a 10 „oa­­meni-mecanici“ într-un an cu 300 zile. Istoria omenirii ar arăta, după Jean Fourastic, cam în felul următor : în Evul Mediu un om n-a dispus, în medie, decît de forţa sa ; la începutul revoluţiei industriale în Europa, pen­tru fiecare om a existat un „om-me­­canic“, pentru ca după o sută de ani fiecare om să dispună de patru „oa­­meni-mecanici“ ; la mijlocul secolului XX, în ţările industrializate acest­ fac­tor de amplificare s-a ridicat între 30 „oameni-mecanici“ (Franţa) şi circa 100 (S.U.A.), pentru fiecare locuitor. Cetăţeanul societăţii industriale este, deci, asistat de aproximativ o sută de „oameni-mecanici“ care îl tran­sportă, încălzesc, îi fabrică îmbrăcă­mintea, alimentele, îi produc uneltele, îi ridică casele. Adoptînd un asemenea limbaj, in­stalarea unei hidrocentrale cu o pro­ducţie anuală de 5 miliarde de kwh, cum sunt Porţile de Fier, reprezintă o populaţie activă suplimentară de milioane de „oameni­ mecanici“, care robotesc pe cîmpii, în uzine, în case. Instalarea unei asemenea uzine am­plifică capacitatea societăţii noastre in sensul apariţiei a încă unui „om­­mecanic“ nevăzut pentru fiecare fa­milie a ţării. Şi acum anul 2000, în aceeaşi ter­minologie. Consumul de energie în 1961 în lume a fost echivalent cu 4 600 milioane de tone cărbune, ceea ce însemnează 15 „oameni-mecanici“ servind în medie pe fiecare locuitor al planetei. Pentru anul 1984, proiec­ţii prudente indică 10 000 milioane tone cărbune, adică 2,25 tone sau 22 „oa­meni-mecanici“, pe an şi locuitor. In mod convenţional, exprimăm ener­gia din orice sursă în echivalentul ei în tone-cărbune. Scenariul ce se poate imagina pentru anul 2000 apare cu uşurinţă , pentru ca în medie fie­care din cei 6 miliarde locuitori ai planetei să fie servit de 100 „oameni­­mecanici“, ar trebui ca producţia de energie a lumii să fie de 60 000 mi­lioane tone de cărbune. In faţa acestei proiecţii, ne dăm seama că pentru a atinge, în anul 2000, ca medie mondială de consum de energie pe cap de locuitor, ceea ce astăzi caracterizează societăţile pu­ternic dezvoltate, trebuie întreprins un efort imens. In prezent discrepan­ţele sînt atît de mari încît media mondială este sub ceea ce ţările europene atinseseră la sfîrşitul seco­lului XVIII. A cere pentru anul 2000 un indice mediu comparabil cu ceea ce este realizat astăzi în ţările cele mai in­dustriale nu pare un obiectiv excesiv de ambiţios. Dacă adăugăm că marile proiecte ale zborurilor cosmice, ale construirii de oraşe subacvatice, ale irigării deşerturilor, ale asigurării in­dustriale a hranei pentru populaţia lumii, presupun toate un imens spor de energie, atunci cifra-obiectiv ne va pare şi mai justificată. Cum va fi ea realizată ? Care sunt resursele unei creşteri de peste zece ori a producţiei de energie în urmă­torii treizeci de ani ? Astăzi, 96 la sută din necesarul mondial de energie se bazează pe combustibilul fosil (cărbune, petrol, gaze naturale). Dar consumarea rezer­velor de astfel de combustibil, is­toriceşte abia începută, lasă deja să se întrevadă limitele şi chiar sfîrşitul. Resursele de cărbune ale Indiei ar­­ epuizate, în cazul unei folosiri inten­sive, înainte de anul 2000. Cu toate că pînă atunci numeroase resurse noi vor fi identificate — şi noile zăcă­minte de petrol şi gaze descoperite in ultimii ani lasă să se întrevadă mari posibilităţi — este puţin probabil ca imensei foame de energie să i se poată răspunde pe căile clasice. Să vină soluţia de la căderile de apă ? Energia hidraulică va da în anul 2000 nu mai mult de 8 la sută din totalul mondial de energie, după aceea ponderea sa scăzînd în balanţa energetică. Vîn­­turile şi mareele promit şi ele puţin. Energia geotermală poate avea o semnificaţie locală. Toată energia care poate fi obţinută din combustibilii fosili este neînsem­nată dacă o comparăm cu cantitatea de energie pe care pămîntul o pri­meşte de la soare. Ayres şi Scarlett afirmă că numai în trei zile primim de la soare o energie echivalentă cu arderea tuturor rezervelor potenţiale de cărbune, petrol, gaze, precum şi a tuturor pădurilor de pe pămînt. Este, deci, legitim să întrevedem existenţa în anul 2000 a unor uriaşe „motoare solare“ instalate pe mari întinderi, capabile să convertească în energie utilă o parte a radiaţiilor solare. Marea promisiune în materie de energie a fost şi rămîne, în acest se­col, atomul. De zece ani încoace, spe­ranţele înflăcărate din jurul anului 1955 s-au mai potolit. In ciuda progre­selor tehnice, uzinele electrice pe bază de energie nucleară au ajuns cu greu competitive din punct de vedere al costului cu cele utilizînd combustibil clasic. Probleme ca depozitarea de­şeurilor radioactive rămîn încă su­biect de intensă preocupare. Şi totuşi, atomul nu şi-a spus încă cuvîntul. Uraniumul şi thoriumul se găsesc în slabă concentrare chiar şi în granitul obişnuit. Teoretic, energia ce s-ar putea obţine dintr-o tonă de stîncă echivalează cu cea pe care ar degaja-o 50 tone de cărbune. Scoarţa pămîntu­­lui este o sursă practic nelimitată de energie. Marele pas al ştiinţei va fi converti­rea directă a acestei energii în ener­gie electrică. Reacţia termonucleară dirijată şi magnetohidrodinamica (MHD) sunt promisiunile cele mai citate în legă­tură cu energia anului 2000. Magne­­tohidrodinamica oferă ideea cîmpului magnetic ca perete invizibil al „re­­cipienţilor“ primelor încercări de reacţie termonucleară, cu temperaturi de 5 milioane grade. La 350 milioane de grade, soarele se va aprinde în laborator. Ea oferă şi calea îmbunătă­ţirii randamentului transformării energiei calorice în cea electrică. As­tăzi cele mai perfecţionate termocen­trale, care funcţionează cu turbine cu abur supraîncălzit, au reuşit să atingă un randament de 35 la sută al acestei transformări. Generatorul MHD va atinge 80 la sută. Iată, deci, că ştiinţa oferă răspunsuri încurajatoare pentru realizarea în anul 2000 a dezideratului fundamen­tal în materie de energie. Descoperi­rea nr. 1 a fizicii pînă atunci va fi „soarele domestic“. Curbele progresu­lui tehnic arată că ea se va produce între 1985 şi 2000. La sfîrşitul secolu­lui XX, omul va lua postura gîndito­­rului lui Rodin, asigurat că pentru producerea hranei şi a bunurilor sale materiale lucrează o armată mută şi ascultătoare, că în lupta cu natura, forţele lui sunt, energetic, literalmente însutite. Mircea Maliţa San Francisco: Simpozion de cardiologie J­ESIUNEA Colegiului American de Cardio­logie a avut loc în acest an la San Francisco, între 28 februarie — 3 mar­tie, reunind 4 500 de specialişti. Programul a fost extrem de bogat şi de variat : lucrări originale, numeroase simpozioane, discuţii la masa rotundă, expoziţii, filme ştiinţifice. In acest fel au fost dezbătute nu numai aspectele teoretice ci şi cele cu aplicare clinică, în special problemele de diagnostic şi tratament. O şedinţă întreagă a fost consacrată infarctului miocardic acut. S-au prezentat date noi cu privire la epidemiologie, diagnostic şi complicaţii, au fost analizate modificările hemodi­­namice şi metabolice, s-au propus me­tode noi terapeutice. Din păcate, nici una dintre lucrări nu a adus o contri­buţie substanţială referitoare la etiolo­gia sau patogenia acestei boli. Secţia de chirurgie cardiovasculară a abordat, printre altele, patru probleme de mare actualitate, care au suscitat un viu interes : transplantarea cardiacă, inima artificială, valvele artificiale şi homotransplantele valvulare. Şedinţa a fost deschisă de Cristian Barnard, care a prezentat observaţiile sale în faţa unei săli arhipline şi entuziaste. El a ilustrat, prin scheme simple şi clare, tehnica operatorie folosită şi a descris evoluţia postoperatorie, încercind să combată cea mai serioasă critică ce i s-a adus, şi anume că transplantarea cardiacă ar fi prematură în stadiul ac­tual de dezvoltare a medicinii. Bineînţe­les că a adus numai argumente de ordin chirurgical. Din moment ce în cazurile sale mortalitatea prin complicaţii post­operatorii a fost zero, Barnard consi­deră că nu există nici un obstacol teh­nic pentru realizarea transplantării­ car­diace. Posibilităţile chirurgicale sunt în prezent atît de avansate, încît bol­navul poate fi operat cu un risc minim în ceea ce priveşte actul operator pro­­priu-zis. Majoritatea specialiştilor pre­zenţi au fost de acord să nu se mai facă noi tentative pînă cînd nu se vor studia cu mare seriozitate rezulta­tele obţinute în primele şase transplan­tări cardiace. Urmează ca experienţa acumulată să fie prezentată în şedin­ţe ştiinţifice, să fie publicată în re­vistele de specialitate şi să fie supusă discuţiei generale. In continuare, dr. Bakey a discutat problema inimii artificiale şi a pompe­lor pentru asistarea cardiacă. El s-a referit la bolnavii cu valvulopatii reu­matismale care n-au putut fi operaţi din cauza fenomenelor de insuficienţă car­diacă ireductibilă. In aceste cazuri, dr. Bakey a utilizat o pompă sincronizată cu unda R de pe electrocardiograma bolnavului. Aceasta scoate sînge din atriul stîng şi-l pompează în circulaţia periferică în timpul diastolei. Rezultă o scădere a presiunii intraatriale şi o ameliorare progresivă a funcţiei cardia­ce, tradusă prin mărirea debitului car­diac. Tehnica operatorie a fost ilustrată printr-un film realizat în condiţii op­time. Cît priveşte valvele artificiale, sta­tisticile prezentate au arătat că din 50 000 de bolnavi operaţi începînd din 1961, 75*­* mai sunt încă în viaţă. Aceste rezultate vor putea fi ameliorate în măsura în care se vor putea elimina complicaţiile tardive, de tip trombotic. Ultimul vorbitor a prezentat dificul­tăţile şi incidentele homotransplantelor valvulare. Discuţiile contradictorii s-au bucurat de mare interes. Au fost selecţionate, de altminteri, cele mai controversate su­biecte : utilitatea secţiilor speciale pen­tru îngrijirea intensivă a bolnavilor cu infarct miocardic, valoarea probei de efort pentru diagnosticul bolilor car­diace, rolul efortului fizic în prevenirea cardiopatiei coronariene, rolul agenţilor vazopresori în tratamentul şocului şi, în sfîrşit, valoarea chirurgiei în tra­tamentul insuficienţei cerebrovasculare. Pentru fiecare subiect s-au purtat dis­cuţii între doi cercetători cu mare experienţă în problema abordată, însă cu păreri diametral opuse. In cursul acestor discuţii, fiecare vorbitor a cău­tat să-şi susţină teza cu argumente cît mai serioase, rezultate din cercetările experimentale sau din observaţiile cli­nice. De cele mai multe ori datele pre­zentate au fost contradictorii. Confrun­tarea acestor date a făcut ca entuzias­mul excesiv al unuia dintre oponenţi să fie temperat de rezerva celuilalt. Voi insista asupra primului subiect, care mi s-a părut mai important, întrucît are o legătură directă cu practica me­dicală. Prin incidenţa sa crescută, in­farctul miocardic reprezintă în momen­tul de faţă problema numărul unu a car­diologiei. De aceea se fac mari eforturi pentru stabilirea unor metode eficiente de tratament şi pentru scăderea morta­lităţii. Mulţi cardiologi cred că secţiile de îngrijire intensivă vor rezolva în mare măsură acest deziderat. In adevăr, statisticile preliminare arată o scădere a mortalităţii de la 36°/o la 20%. întrucît în perioada acută a bolii capacitatea contractilă a muşchiului cardiac este redusă, se presupune că mijloacele de asistare cardiacă ar putea ameliora şi mai evident prognosticul bolii. Rezul­tatele primelor cercetări experimentale efectuate în această direcţie sînt încu­rajatoare, astfel încît, curînd uni­tăţile de îngrijire intensivă vor fi dotate cu pompe capabile să înlocuias­că parţial sau să crească funcţia mio­cardică. Rămîne să se formeze şi un personal cu înaltă calificare, capabil să mînuiască această aparatură com­plexă şi să intervină cu promptitudine. Numai astfel se va putea evita tendinţa de tratament excesiv, care a şi fost semnalată de unii cardiologi şi care poate constitui un real pericol. Deşi în prezent funcţionează cîteva sute de astfel de unităţi de îngrijire intensivă, nu s-a adunat suficient material şi nici nu a trecut suficient timp pen­tru a se putea formula concluzii defi­nitive asupra utilizării lor. Pe lingă faptul că au fost captivante prin vioiciunea şi calitatea replicilor, discuţiile controversate s-au dovedit a fi şi extrem de instructive. Cu toate că nu s-a putut ajunge, în toate cazurile, la o părere unitară, participanţii au avut posibilitatea să-şi confrunte pro­pria lor experienţă cu rezultatele pre­zentate de oponenţi. Destul de interesante au fost filmele şi expoziţiile ştiinţifice. Ele au reuşit să prezinte, succint şi sugestiv, rezul­tatele obţinute cu cele mai moderne metode de diagnostic şi tratament. Paralel cu manifestările ştiinţifice s-a desfăşurat şi o intensă activitate tehni­că , aproximativ 100 de firme şi labo­ratoare şi-au expus şi au prezentat în detaliu funcţionarea celor mai noi apa­rate cu aplicare în cardiologie. Dispo­zitivele pentru asistarea temporară a inimii şi în special instalaţiile destinate unităţilor de îngrijire intensivă au atins un grad avansat de perfecţionare. Aces­tea din urmă permit urmărirea conti­nuă şi înregistrarea electrocardiogra­mei, a presiunii intracardiace şi arte­riale, a debitului cardiac, precum şi mă­surarea diferiţilor parametri metabolici, cum ar fi pH-ul, presiunea oxigenului, a bioxidului de carbon, concentraţia a­­cidului lactic etc. Tot mai multe apa­rate folosesc în momentul de faţă ban­dă magnetică pentru înscrierea continuă şi conservarea informaţiilor înregis­trate. Acest congres mi-a prilejuit cîteva constatări interesante cu privire la tendinţele cardiologiei moderne, cu atît mai mult cu cît am avut termen de comparaţie sesiunea din 1966. In decurs de numai doi ani s-a produs o dezvol­tare atît de uluitoare a mijloacelor de investigaţie, iar aparatura a devenit atît de complexă, încît cardiologia pare a fi o anexă a electronicei medi­cale. In aceste condiţii de progres rapid şi de maximă tehnicizare, afluxul de informaţii a devenit uriaş. Pe măsură ce Cîmpul cunoştinţelor s-a lărgit, s-a produs fragmentarea cardiologiei în nu­meroase subspecialităţi. Dintre acestea, transplantarea de organ şi asistarea car­diacă s-au dezvoltat neaşteptat de re­pede. Este greu de precizat cum vor evolua în viitor relaţiile dintre medic şi bolnav. Mă întreb dacă nu cumva latura umanitară a profesiei va avea de suferit de pe urma progresului teh­nic excesiv. Sub acest aspect, congre­sul m-a decepţionat şi mi-a lăsat o vagă senzaţie de îngrijorare. Dr. Viorica Enescu Institutul de medicină internă al Academiei

Next