Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)

1968-07-05 / nr. 27

Proletari din toate ţările, uniţi-văl Vineri 5 iulie 1968 EXPOZIŢIA DE COMORI DE ARTA ROMANEASCA LA NEUCHÂTEL Printre cele 8000 de obiecte de artă românească din expoziţia care se deschide duminică la Neuchâtel în Elveţia — această cahlă din ceramică de Cerbureni, din sec. XVII. Despre Muzeul de etnografie care găzduieşte expoziţia publicăm, în pag. 7, scrisoarea directorului, prof. univ. Jean Gabus. T­ATA o relaţie care, aparent, nu solicită multe explicaţii sau comen­tarii. Raportarea fiind esenţială, se va accepta cu uşurinţă justeţea afirmaţiei că gradul de democratism real al unei societăţi va condiţiona nemijlocit şi umanismul ei. Dar, dincolo de această afirmaţie generală, abstractă, dacă punem concret­ istoric problema ra­portului democratism-umanism, ne vom convinge că tratările analitice sînt şi posibile şi necesare. Importanţa şi actualitatea unei atari abordări este relevată de spiritul şi conţinutul cu adevărat democratic şi umanist al hotărîrilor luate de ulti­mele plenare ale C.C. al P.C.R. şi de măsurile legislative adoptate recent de Marea Adunare Naţională. Pentru partidul nostru, pentru so­cietatea noastră socialistă esenţială este nu simpla proclamare a principii­lor democratismului şi umanismului, ci realizarea lor efectivă, impregnarea lor în ţesătura vie a vieţii sociale practice, considerată în întregul ei. Căci, aşa cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvîntarea de la ultima plenară a C.C. al P.C.R., »prin modul in care edificăm noua orînduire în ţara noastră, prin priceperea şi consecvenţa cu care ştim să dezvoltăm democraţia socialistă — care oferă poporului posibilitatea par­ticipării la guvernarea ţării, la ela­borarea şi înfăptuirea politicii sale interne şi externe — prin fermitatea cu care promovăm şi aplicăm nobilele idei ale umanismului socialist, ale dreptăţii şi echităţii sociale, noi de­monstrăm în practică superioritatea societăţii eliberate de exploatare“. Victorios în ţara noastră, ca rezultat al unei îndelungate şi complicate lup­te de clasă, dusă pe toate fronturile sub conducerea Partidului Comunist Român, socialismul a pus bazele unui democratism şi umanism care să se bucure de atributul autenticităţii. A­­ceste temelii trainice, reale, sunt de natură politică (deţinerea puterii de stat de către oamenii muncii în frunte cu clasa muncitoare şi partidul ei; sistemul general democratic şi mereu perfectibil de organizare şi activitate a organelor puterii şi administraţiei de stat) ; economică (proprietate socia­listă asupra mijloacelor productive, repartiţia venitului naţional în favoa­rea exclusivă a maselor muncitoare); sociologică (lichidarea claselor exploa­tatoare, desfiinţarea exploatării omu­lui de către om, transformările calita­tive din întreaga structură socială, procesul de omogenizare socială) ; ju­ridică (o Constituţie de esenţă demo­cratică, un ansamblu de coduri şi legi pătrunse de spiritul apărării interese­lor fundamentale ale poporului, egali­tăţii în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate) ; ideo­logică (concepţia despre lume şi viaţă a partidului marxist-leninist, pătrun­să de spiritul umanismului autentic). Concepînd democratismul şi uma­nismul în spiritul ştiinţific al dialec­ticii materialiste, partidul nostru pune acest raport nu în formula apodictică a unui decret, ci în termenii unui proces, obiectiv şi subiectiv, economic şi politico-juridic, ideologic şi edu­cativ. Ca orice proces social, şi adîncirea democratismului socialist este în func­ţie de activitatea conştientă a facto­rului uman, în primul rînd a factoru­lui politico-organizatoric: partidul. Iată de ce rolul conducător al parti­dului şi creşterea continuă a acestui rol reprezintă alfa şi omega întregului proces de perfecţionare a societăţii socialiste, în cadrul căruia lărgirea democratismului socialist, afirmarea în practică a principiilor umanismului socialist au o pondere decisivă, înde­plinind simultan funcţia de mijloc şi de scop. Desfăşurarea evenimentelor a con­firmat importanţa crucială a hotărîri­lor şi liniei politice a Congresului al IX-lea al P.C.R. Dezvoltarea democra­tismului socialist în viaţa internă de partid, în activitatea statului şi orga­nizaţiilor obşteşti, în întreaga viaţă socială a devenit principala linie de evoluţie a societăţii noastre socialiste. E de remarcat, pentru perioada la care ne referim, că dovedindu-şi fide­litatea faţă de interesele poporului şi ale ţării, partidul nu s-a mărginit la afirmarea democratizării ca simplu deziderat sau lozincă electorală, ci a întreprins şi întreprinde măsuri siste­matice, concrete, minuţios pregătite pentru realizarea în practică a acestei necesităţi obiective a societăţii socia­liste, care exprimă însăşi esenţa sa umanistă. Dovezi: noua Constituţie P. Pânzaru (Continuare in pag 2) si umanism 10 pagini 1 leu 27 (1134) STAMPĂ E ora unui fastuos amurg Din care purpuri neîncetate curg Peste un podiş din ţara transilvană învăluind în glorie medievală Oraşul dominat de vechea catedrală Unde de mult o fată am iubit Şi unul lîngă altul am murit Uniţi de muzica wagneriană. Geo Bogza Desen de Marcel­lanas in pagina 9: RETROSPECTIVĂ ION VINEA (17-IV 1896 - 6-VII 1964) Poezii necuprinse încă în vreun volum E. Lovinescu în eternitate S -AR PAREA că, totuşi, moartea este singurul judecător imparţial, cel care dă fiecăruia ceea ce-i al său, cel care nu drămuieşte nimic din ceea ce li se cuvine, cel care îfi dă nu dimen­siunile unei fotografii, ci pe acele ale fenei- sculpturi vii. Din clipa aceea ni­meni nu-fi mai poate răpi nimic din ceea ce ai fost, din ceea ce ești. înflo­rești In eternitate . „C’est que la Mort, planant comme un soleil nouveau, Fera s’épanouir Ies fleurs de leur cerveau 1* Niciodată, mi se pare, entuziasmele — unele dintre cele recentissime, e drept, cam crude — nu s-au îndreptat mai vibrante decit astăzi spre opera şi spre spiritul lui E. Lovinescu. Ceea ce marea Conştiinţă n-a avut în timpul vieţii (adică o unanimitate : a dragostei, a recunoaşterii şi a recunoştinţei) are în a­­ceste zile, cînd — citit şi recitit — ne pu­tem da seama cu toţii cit este de actual şi cît de viu şi cu cîtă nobleţă şi onestitate a ştiut să se detaşeze de clipă. E. Lovi­nescu a impus conştiinţei sale, cu consim­ţirea, dintru începuturi, a tuturor sacri­ficiilor, toate rigorile. Nimeni mai bine decît el însuşi, pri­­vindu-se în apele de oţel ale celei mai ferme oglinzi, nu și-a surprins mai exact chipul : „Necerînd nimănui absolut ni­mic, s-a crezut dezlegat de obligaţii față de oricine. Și-a rînduit viața după strictul principiu al convenienței perso­nale, supunîndu-se, în realitate, cîtorva servituţi și mai aspre Egoism poate — dar egoism închinat unor preocupări desinteresate” (vd E. Lovinescu, Schiţă bio-bibliografică de Anonymus Nota­rius) „Egoism închinat unor preocupări desinteresţite­ —, peric­dox în apa­renţă, în realitate expresie a unei mu­cenicii căutîndu-şi şi găsindu-şi satis­facţia în florile răsărind din ea însăşi, pentru alţii. Egoismul acesta pus în slujba unor preocupări desinteresate să fi fost cauza sau efectul acelui „refuz de de­pendenţă”, atît de caracteristic lui E. Lovinescu ? Nu ştiu. Oricum ar fi, şi u­­nul şi celălalt au asigurat magistratu­rii lovinesciene o strălucire unică. O strălucire care, îmi dau bine sea­ma, fascinează oricare conştiinţă ones­tă, dar care nu poate fi cucerită, decît prin însuşirea Exemplului. însuşirea e­­xemplului nu înseamnă nici adoptarea principiilor, nici a stilului. Numai a conştiinţei. Care trebuie să fie desinte­­teresată. Atît — şi este enorm. DACA pe lîngă desinteresare şi con­ştiinţă, mai există şi pasiune, credinţa devorantă că fără artă şi fără artist lumea nu ar putea să existe şi că apa­riţia unui nou mare artist este egală cu descoperirea unui promontoriu ne­bănuit, — coloanele principale ale E­­xemplului au fost înălţate. Şi atunci vom înţelege mai adînc vi­braţiile cuvintelor testamentare ale lui E. Lovinescu (de la a cărui moarte se împlineşte, luna aceasta, în ziua de 15, un sfert de secol) : „Timpul fîşîie Via­ţa trece... Marele izolat n-a venit încă şi poate nu va veni niciodată... dar şi aşteptarea le dă dreptul celor două mîini de a se încrucişa, cînd le va sosi timpul, creştineşte, pe piept, pentru că s-au trudit pentru alţii din credinţă în­­tr-un ideal Drept aceea, trimite-i, Doamne, pe mult aşteptatul C­rainic iz­băvitor, care dezleagă pe om de cazna lui şi sloboade-l pe robul tău E. Lovi­nescu. Amine. Eugen Jebeleanu NORII ^ 1 S-A întîmplat vreo­dată să vedeţi cum se formează un nor ? In azurul ima­culat al unei amieze de vară, o picătură de albumină căzută din neant pe calota încinsă a cerului, se coagulează lent, aproape imperceptibil. Norul se for­mează şi îşi schimbă forma cu înce­tineala acelor de ceasornic. Nu avem niciodată timp să privim această meta­morfoză a văzduhului. Ne obsedează trecerea timpului dar nu ne încumetăm să privim măcar o zi alunecarea mis­terioasă a minutarelor pe cadranul cea­sornicului. Constatăm grăbiţi perma­nenta lor schimbare de poziţie, fără să le fi văzut mişcîndu-se vreodată. La fel se întlmplă cu norii: nu ne dăm niciodată seama cum se umple cerul de nori. Devoraţi de timpul interior, nici florile nu le vedem înflorind, nici frunzele cum se golesc de clorofilă. Numai păstorii fără timp mai ştiu să observe cum creşte luna oilor şi cum străbat stelele bolta cerească. Întrebaţi un paznic de far dacă simte vreodată ne­voia să se uite la ceas. El nu e tentat să afle cifrele trupului, pentru că le urmea­ză neîntrerupt. Dar ceea ce mi se pare cu deosebire grav, poate cel mai grav dintre lucruri, este faptul că între două priviri zvîrlite automat pe cadranul ceasului, pe bolta cerească, pe obiectele şi, fiinţele înconjurătoare, uităm. Ră­­mînem suspendaţi în ataraxia singurei stări permanente care este uitarea, populaţi mereu de amintirea cu­pei an­terioare care se şterge contopindu-se treptat în cele următoare. Mecanismele care se mişcă foarte încet ne dau cel mai mult sentimentul implacabil al timpului. Norii au fără îndoială înlăuntrul lor un arc de oţel de o lungime considerabilă, răsucit de un foarte mare număr de ori, şi care — graţie unui sistem ascuns de angre­naje fine — se desface cu o încetineală abia simţită. Această calmă tensiune lăuntrică explică grandiosul tor poli­morfism. Am văzut o singură dată un nor defectîndu-se brusc şi luînd-o lite­ralmente la goană cu un huruit asur­zitor. Scăpat din cadenţa lui olimpiană, norul devenise hilar, pierzic­ău-şi dem­nitatea celestă , alunecase in tehnic, de­venise terestru, civilizat. Nu vi s-ar părea stupid să vedeţi un nor aşteptînd pe o pistă oarecare secunda decolării, în timp ce pasagerii se instalează în interiorul lui ca în cel mai banal ve­hicul aerian . Cu toate că se îndelet­nicesc uneori si cu ploaia, norii nu­ au fost creaţi în scopuri utilitare. Vaste monumete eterice, ingenioase „mobi­­luri" între­cînd cu mult In subtilitate stîngacele noastre opere similare, norii sînt martorii vizibili ai timpului des­fășurat în spaţiul lumii noastre teres­tre. Dar ei sunt, desupra pădurilor şi mării, înainte de toate, unul din cele mai fascinante spectacole ale existenţei. De cite ori te simţi hărţuit de neliniş­tea veacului, ieri undeva şi priveşte fără ginduri cum se formează la mari înăl­ţimi norii ! Camilian Demetrescu TĂCERE Cînd ai plecat, M-au năpădit duhorile, Tăcerea m-a înconjurat curtenitoare, Iar peste inima-mi rănită Ţesîndu-şi pînza moale şi deasă Au tropăit hoarde flămînde. Din indiferenţa sălbatică a fraţilor mei. Uneori mă strecor pînă în mine, A fost aşa vreme îndelungată. Rămîn singur şi atunci Umblai lîngă mine şi nu erai. Aud cîntecul de altă dată. Pluteam în parfumul părului tău Tăcerea fuge speriată Şi mîna-mi mîngîia golul, Dar imediat revine şi calmă Apoi, lumea a sunat din falanga ei. Mă închide din nou M-au asurzit ţipete ascuţite, In tăcuta-i cutie. George Macovescu

Next