Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-01-03 / nr. 1

2 - Un dicţionar al educaţiei ş­ i UM să-mi cresc copilul? Şi, pen­tru că ceea ce în cazul unuia dă re­zultate, iar in cazul celui de al doilea sau al treilea poate să rămînă neefi­cient, cum să-l educ pe acesta în raport cu ceilalţi? Pe ce să pun ac­centul ? Cu ce mijloace ? Toţi părinţii îşi pun azi asemenea întrebări, dar nu toţi sunt la fel de stăruitori în gă­sirea unor răspunsuri cit mai potri­vite. Literatura de specialitate care le este destinată, deşi nu le poate furniza „reţete“ adecvate individual, îi pregăteşte astfel incit, prin reflec­tare asupra unor cazuri şi aspecte si­milare, ei singuri să ajungă la soluţii creatoare. Dacă te străduieşti să-ţi cunoşti bine copilul, dacă te informezi cu seriozitate asupra felului de a ac­ţiona, cu supleţe şi tact, la timp, dar pe neobservate, este imposibil să nu reuşeşti — cel puţin in cazurile nor­male. Problemele educative ale fiecă­rei vîrste, ale fiecărui moment al creşterii şi dezvoltării copilului sînt extrem de variate, de complicate. Ele capătă un contur particular aproape la fiecare copil în parte. Ca să le sesizeze întotdeauna singur este mai greu, dar, dacă părintele cunoaşte as­*) H. Joubrel, P. Bertrand : Dicţionar de educaţie în familie (traducere din limba franceză). E.D.P. pectele generale, oarecum tipice, de­­curgînd din particularităţile de virstă şi determinate de mediul istoric şi social în care copilul se dezvoltă, lui îi va fi mai uşor să ajungă la cu­noaşterea copiilor săi, a individuali­tăţii, a personalităţii lor şi să-i in­fluenţeze în sensul dorit, cu mijloace adecvate. Iată de ce, elaborînd tot mai multe lucrări axate pe asemenea probleme, specialiştii noştri au spri­jinit şi vor sprijini în continuare, în mod direct, educaţia în familie. Considerînd tocmai orizontul edu­cativ al părinţilor îndeajuns de pro­filat, cuantumul informării lor peda­gogice crescut, concepţia lor în gene­ral mai temeinic conturată, în ultimii ani au început să apară nu numai lu­crări originale ci şi traduceri ale unor cărţi de acelaşi gen din alte ţări ale lumii, din lectura cărora ei să desprin­dă cu discernămînt ceea ce le poate fi de folos. S-a avut în vedere că, deşi unele situaţii educaţionale ţinînd de alte condiţii social-economice nu pot decit să-l surprindă pe cititorul nostru sau să-i dea de gîndit, există altele care ţin de fondul general-uman al raporturilor adulţi (părinţi)-co­­pii asemănătoare cu ale noastre. Din orice confruntare, în genere se în­vaţă. Şi din unele, ca aceea pe care o prilejuieşte lectura Dicţionarului de educaţie în familie de H. Joubrel şi P. Bertrand, se poate învăţa chiar mult. In cuprinsul acestei cărţi se con­turează un întreg univers de preocu­pări şi soluţii, nu rareori discutabile ca interpretare şi eficienţă, dar din care străbate o atitudine şi o concep­ţie faţă de copil, faţă de familie, faţă de societate, cu al cărei umanism şi democratism evident nu putem să nu fim solidari. Individualismul şi educa­ţia individualistă sunt veştejite şi combătute consecvent, demonstrîn­­du-se, pe tot parcursul tratării, necesi­tatea de a-l forma pe copil ca pe un viitor membru al societăţii, activ şi responsabil,­ care să respecte pe seme­nii săi, şi să preia de la ei tot ceea ce se acordă cu idealurile umanitare ale contemporaneităţii, care să înţeleagă că „adevărata libertate exclude egois­mul“. Subliniind cu obiectivitate aportul mijloacelor moderne de influenţare a copilului în condiţiile de azi şi pri­vind cu luciditate civilizaţia occiden­tală actuală, cu meritele ei de tra­diţie în ceea ce are mai bun, autorii nu ignoră şi mai ales nu ascund difi­cultăţile şi aspectele moral-educative precare pe care aceasta le implică. Dintre toate, creşterea îngrijorătoare a delincvenţei juvenile constituie pro­blema cea mai grea. Deşi în explicarea cauzelor acesteia, autorii manifestă prudenţă, printr-o comparare cu pro­pria lor experienţă, cititorii noştri vor deduce determinanta socială a feno­menului şi vor aprecia condiţia lor favorizată din acest punct de vedere. In cuprinsul cărţii de care ne ocu­păm, statutul şi starea morală supe­rioară a generaţiei tinere din ţările socialiste este subliniată simplu, fără explicaţii şi analize. Suntem­ convinşi că cititorul nostru va păşi în intimi­tatea problemei, cu satisfacţia şi si­guranţa pe care ţi-o dă faptul evi­dent. Totodată însă el va reţine că, departe de a ne linişti în această pri­vinţă, va trebui să intensificăm uriaşa noastră muncă educativă, pentru ca progresul în formarea tineretului nos­tru să fie şi mai mare, reuşitele şi mai evidente, insuccesele cit mai pu­ţine şi cit mai mici. Orice lucrare cu profil de dicţionar ridică nenumărate dificultăţi, începînd de la lista de termeni, de la modali­tatea de a încorpora, prin intermediul ei, aspectele esenţiale ale domeniului şi pînă la stil, la maniera de tratare. Mai mult decit oricare altele, aceste lucrări sînt susceptibile de anumite lacune. Editorul francez al acestei cărţi, domnul Edouard Privat, ne măr­turisea cu francheţe uimirea şi regre­tul că s-a putut întîmplă aşa, dar s-a întîmplat, ca din lista de termeni să lipsească tocmai cuvîntul educaţie. Cu toate acestea, din lucrare rezultă concepţia autorilor cu privire la edu­caţie şi puterea ei. La fel, numeroşi alţi termeni absenţi din lista actuală sînt adeseori implicaţi în restul arti­colelor. Trecînd peste aceste aspecte lacu­nare, ni se impune ca o calitate a a­­cestei lucrări optica ei realistă ; co­pilul este privit aşa cum este el, cu calităţile şi defectele lui, părinţii sunt judecaţi omeneşte, cu asprimea şi in­dulgenţa necesare. Adeseori lucrări­le die specialitate au în vede­re şi prezintă un copil ideal, situa­ţii educaţionale care ar fi de dorit, părinţi — aşa cum de fapt ar trebui să fie şi nu cum sunt în realitate. De fapt însă avem nevoie în primul rînd de o literatură pedagogică pentru pă­rinţi care să corespundă parametrilor reali ai vieţii de familie concrete şi nu uneia romanţate, idealizate sau, dimpotrivă, prezentate în culori sum­bre. Fiindcă, aşa cum subliniază şi autorii lucrării de faţă, în educaţie este deopotrivă de periculos să dra­matizăm, să vedem totul în ne­gru, alarmîndu-ne sau, din contră, să ignorăm dificultăţile, să lăsăm sa meargă totul de la sine. Obişnuit din lectura lucrărilor ori­ginale pentru părinţi în unele cazuri cu o altă terminologie, cititorul ro­mân va reuşi, fără îndoială, dincolo de asemenea nepotriviri, să desprindă — unde este cazul — similitudinea faptului psihologic sau educativ, a so­luţiei sugerabile sau posibile, reflec­­tînd, printr-o comparare adîncă, la propriile sale probleme educative, şi găsindu-le mai uşor, fie singur fie sprijinit de specialiştii noştri, soluţia cea mai bună. Nu lipsesc din cuprinsul acestui dic­ţionar nici elemente care la prima ve­dere ar putea să contrarieze pe lec­torul mai puţin avizat. Aşa, de pildă, deşi autorii, specialişti de înaltă ca­lificare, profesează din convingere un respect echilibrat pentru personali­tatea copilului şi combat cu vehe­menţă mijloacele de educaţie brutale, violente, în cuprinsul a două-trei articole vorbesc totuşi cu clemenţă şi consideră fireşti „cîteva palme“. Este bine ştiut că educatorii noştri nu re­comandă şi nu admit folosirea „meto­dei“ nici accidental şi nici măcar (sau poate mai ales) simbolic. De fapt, nici autorii francezi nu se referă pozitiv la ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bătaie“ ca metodă de educaţie. Cele cîteva „pălmuţe“ admise oarecum con­cesiv pentru vîrsta cînd copilul nu poate înţelege explicaţiile sau sanc­ţiunile unanim acceptate, sînt mai degrabă privite de autori ca un ac­cident care se petrece tot din lipsă de competenţă şi răbdare... In acelaşi domeniu al procedeelor şi mijloacelor educative mai întîlnim şi alte soluţii a căror valabilitate nu e bine să o generalizăm, cum de altfel autorii înşişi atrag mereu atenţia. Aşa de exemplu, la articolul Bani de bu­zunar se opiniază că unele servicii făcute de copii in familie pot fi „re­munerate“, evident cu totul selectiv şi, cum spiritual avertizează autorii, „fără tarif fix". Mai departe, în cuprinsul articolului Sancţiuni, revenind asupra aceleiaşi probleme, se subliniază, din contră, necesitatea de „a evita plata“ fiecărui serviciu sau a fiecărui succes, copilul trebuind „să fie învăţat să lu­creze bine pentru simpla plăcere de a face cum trebuie ceea ce face“. Este desigur, în spiritul concepţiei noastre etice şi a mijloacelor de care dispu­nem, nu numai „să evităm pe cit po­sibil“, dar să nu folosim de loc pro­cedeul. In privinţa interpretărilor teore­tice, se înţelege că formula lucrării de faţă, concordantă în liniile ei mari cu cercetările moderne de psihologie şi pedagogie şi legată în mod firesc de cadrul social concret al cititorilor cărora le-a fost iniţial destinată, este uneori controversabilă. Chiar dacă ar exista o poziţie de principiu iden­tică. Cum de exemplu, e cazul psiha­nalizei, care intră în general in ve­derile autorilor Dicţionarului, dar pe care ei o combat în variantele­­ altor adepţi (vezi articolul Autoritate). Cu atît mai mult explicaţiile teoretice psihanaliste nu vor fi acceptabile cu cit poziţia noastră de principiu este opusă. Cu toate acestea, considerăm că şi aceste părţi din lucrare pot în­deplini o funcţie informativă utilă. O problemă-cheie care revine în multe ditr articolele Dicţionarului este aceea a etapelor de vîrstă şi a aşa­­ziselor „crize“ care intervin, după pă­rerea autorilor, aproape cu necesitate, la 3 ani, la 7 ani şi la pubertate. Zicem „aproape cu necesitate“, fiindcă autorii înşişi le caracterizează prin­­tr-un tablou de trăsături şi mani­festări fireşti, care ies în evidenţă mai ales prin noutatea lor în raport cu eta­pele de virstă precedente, conflictele apărînd numai într-un anumit con­text social şi rezolvîndu-se de cele mai multe ori tot firesc, fiind trecătoare şi numai în cazuri excepţionale ajun­­gînd să sperie prin violenţa lor. Specialiştii noştri, fără a ignora spe­cificitatea şi dificultatea vîrstelor „de trecere“, sînt de părere că aşa-zisa criză (termen pe care de altfel şi au­torii francezi ai lucrării de faţă îl pun aproape întotdeauna intre ghili­mele) cel puţin în ceea ce priveşte pe copiii care beneficiază de condiţiile de viaţă şi educaţie de la noi, nu apare cu necesitate, inevitabil, la toţi copiii Profesăm această convingere nu din dorinţa de a potoli neliniştile părin­ţilor ignorind realitatea, ci dimpotrivă, pentru că realitatea însăşi demons­trează că, în condiţii educative nor­male, cursul dezvoltării psihice a co­pilului, deşi plin de contradicţii, nu se rupe la un moment dat, explodînd neapărat în „crize“. Problema reală însă asupra căreia trebuie să-şi con­juge eforturile cercetătorii şi specia­liştii din toate domeniile tangente cu educaţia copiilor rămîne problema di­ficultăţilor care pot surveni într-o etapă sau alta. In ceea ce priveşte adolescenţa ni se pare demn de subliniat faptul de a se fi demonstrat pe tot parcursul lu­crării că a reduce problematica ado­lescenţei şi a pubertăţii la simpla apariţie a instinctului sexului şi la maturarea sexuală specifică etapei, ar însemna să comitem o gravă eroare: să ignorăm, pe de o parte, complexita­tea fenomenului, iar pe de altă parte, întreaga problematică psihică, de or­din etic şi social, cel puţin la fel de complexă şi dificilă în etapa de vîrstă respectivă. Pentru că în discuţiile pri­vitoare la educaţia sexuală, unii spe­cialişti se pronunţă pentru aşa-numi­­ta „linie suedeză“, ni se pare oportun să subliniem încă o dată că optica promovată de majoritatea educatori­lor francezi (şi care se face prezentă şi în lucrarea de faţă) ni se pare re­marcabilă prin accentul pe care-l pune pe educaţia individualizată şi nu pe informarea de ordin sexual, prin ca­racterul ei bine orientat moral şi eficace în acelaşi timp. Lăsînd deo­parte unele exagerări (ca de exemplu în privinţa homosexualităţii), în a­­ceastă problemă, trebuie să recunoaş­tem, părinţii educatori vor găsi de da­ta aceasta o poziţie de principiu pe deplin acceptabilă, precum­ şi multe soluţii concrete eludate pînă acum in publicistica noastră. Nu ne-am propus să subliniem toate meritele şi scăderile acestei lucrări de sinteză, concepută, orînduită şi scrisă astfel incit să poată fi citită cu in­teres nu numai pe articole, ci şi în întregime. Şi deşi, uneori în ciuda ade­renţei la principiul egalităţii între bărbat şi femeie, se cam vehiculează, mai în glumă, mai în serios, ideea uşoarei supremaţii a bărbatului în familie, noi vom accepta doar speci­ficitatea rolului fiecăruia din parte­neri în educaţia copilului şi vom con­sidera lectura cărţii utilă deopotrivă, ambilor părinţi. Nad­a Nicolescu în familie ) LITERATURĂ LITERATURA ROMANA Versuri MI­HAI BENIUC : Mozaic. Editura tineretului. 113 p., 4,50 lei. GHEORGHE TALAZ : Poezie (1916—1966). Editura pentru literatură, 290 p., 11,50 lei. GELI,IT NAUM : Athanor — poeme. Editura pen­­tru literatură, 150 p., 6 lei. Prut ION BARBU : Pagini de proză. Ediţie îngrijită, stu­diu Introductiv şi note de Dinu Pillatt. Editura pentru literatură, 256 p., 4,50 lei O. OPRESCU . Amintiri. Evocări. Editura pentru literatură, 344 p., 8 lei. T­erie, critică şi Istorie literară AL. BĂLĂCI: Studii italiene, vol. IV. Editura pen­tru literatură universală. 248 p.. 5,75 lei. LITERATURA UNIVERSALA JOHN DOS PASSOS , S.U.A. (cuprinde romanele Paralela 42, Nouă sute nouăsprezece. Marile afa­­ceri). Traducere si prefață de Radu Lupan. Edi­tura pentru literatură universală, 3 vol 1 472 p. 37 lei. J. J. ROUSSEAU . Visările unui hoinar singuratic, în româneşte de Mihail Şora. Prefaţă de Vera Călin. Editura pentru literatură universală, 188 p, 3,75 lei. ARTE Teatrologie JEAN VILAR! Tradiţia teatrului. Editura Meri­diane, 100 p , 3,75 lei. A­DELEANU : Regizorul ş i teatrul. Editura Idiane, 180 p., 5,25 lei. NTIN SILVESTRU: Prezenţa teatrului, 272 lei. STIINTE­ Sc IN HERSENT. D. TRANCA. ş. a. | Psiholo­­gia culturii de masă. Editura ştiinţifică, 285­­ lei. ANASE: Introducere în filozofia culturii. E­­ra ştiinţifică, 376 p., 24 lei. Almanahul civilizaţiei. (Din cuprins: Ci­ cit. c­ttura ştiinţifică, 368 p., 15 lei. Ie­­NTEMA JOJA: Studii de filozofia ştiinţei, tra Academiei, 192 p., 6,75 lei. ARGINEANU : Natura ştiinţei. Editura ştiri­­l, 514 p., 20,50 lei. " • N-am avut nimic de împărțit cu femeile, decit viața. • Primele cuvinte de dragoste sînt ca fluturii pe prima floare. Pe urmă se fac omizi şi ii mă­­nînca frunzele. • Urechile măgarilor nu aud cin­tecul privighetorilor. • Cerşetorul întinde mina, ca să-i dai ? Nu insă sfaturi. • Ultima încrucişare de spadă în viată, o faci cu mîinile culca­te pe piept. 0 Oamenii au inventat tortura și dragostea — chinurile. 0 Calul de curse trece prin via­­ță în galop. 0 Prefer ochii care rid de du­rere, celor care plîng de bucu­rie. 0 Cînd se uită în oglindă, prostul nu vede nimic. 0 Nu da fi mere, in buzunar, copiilor care se dau pe ghiață. Le au în obraji. Tudor Mutatescu V. ' ' A ' , W0f mBB Rezumate, semnale (Urmare din pag. l­a) pregătit (pentru ce anume nu ştiu), să-l conţii şi să-l revinzi... — Să-l cunosc, vrei să zici! — ...Nu ! Amară eroare ! Să-l cu­noşti nu poţi decit dacă îl citeşti, dacă mergi dincolo de rezumat şi dincolo de film, şi dincolo de anecdotică şi colportare şi dincolo de buletinul cărţii şi de evocarea radiofonică şi de se­­lecţiunea TV şi de orice redacţie şi semnal. Şi asta nu numai cu Sado­­veanu, ci cu orice exprimă un con­ţinut sufletesc şi un stil. Te aşezi pe un greşit concept despre civilizaţie mi se pare, pentru că dumneata vrei să totalizezi şi să panoramezi, adică în fond să nu te opreşti şi să nu consimţi cu mai nimic in particular. — Dar nu e destul timp pentru popasuri lungi — Exact. Nu e. Şi atuncea in loc să optezi, şi să te alegi cu cîteva bucurii profunde şi esenţiale, dumneata te laşi cărat de un soi de snobism, inform*­ -------- un« icfcumuie L'U S'L TTUL păgubești de fondul lucrărilor, iartă­­mă, nu servesc deocamdată. — Pentru că ai timp! — Nu pentru asta. Sau nu numai pentru asta. Ci fiindcă în artă stimez fondul inextricabil şi nu sunt agitat de nevroza comerțului informaţional. SPORT • ' OBSESIA ZĂPEZII I­­E CÎTE ori ninge oamenii se bucură, inexplicabil şi copilăresc. Venirea ză­pezii nu lasă pe nimeni indiferent. Numai întoarcerea co­corilor mai reuşeşte să stîrnească aceeaşi densă emoţie... înaintarea zăpezii e urmărită cu febrilitate, de aceea încă din octombrie începem să auzim „a nins în munţi“, „a nins la Braşov“. Cei din munţi au acest sacru privilegiu de a se bucura de albul zăpezii cu mult înaintea noastră. Venirea zăpezii ia amploarea unui eveniment, a unei imense bucurii pe care omul simte nevoia s-o comunice, s-o transmită mai departe. Aşteptind uneori veşti proaste, e plăcut să pui receptorul la ureche şi să afli că nu s-a Intimplat nimic rmvin n.„ vuid, 110 SUI . — Ce să ştiu ? — A început să ningă! Te simţi puţin vinovat că n-ai observat la timp eveni­mentul, te duci la fereastră, sâ vezi dacă nu cumva ami­cul te-a minţit. Suspiciune tristă şi inutilă.« In privinţa ză­pezii oamenii nu mint... Dacă spui că ninge — aşa e — în­seamnă că ninge. Atunci simţi şi tu nevoia să duci vestea mai departe. Te îngrozeşte gindul că pot exista oameni care n-au observat încă primii fulgi de zăpadă. Dai şi tu telefoane in dreapta şi-n stir­ga. — Cum, n-ai aflat nimic . A început să ningă... ţii comunicarea acestei veşti are in ea ceva tandru şi magnific, ca o declaraţie de dragoste universală. Ai o clipă iluzia că primii fulgi de zăpadă unesc întreaga pla­netă, că toţi oamenii stau lingă ferestre şi admiră venirea zăpezii. Desigur, iluzie. Mulţi se ţin de potlogării chiar igi mari şi albi... eniment aşteptat —­ ca presimţirea­­ comunicării a unei febr­e creatoare. 1 xiipauti pa. b. *—... t­iffcn. — or c­î nins din noiembrie... un lucru trist — ca un scriitor obo­­sit de febra creaţiei sau o femeie care refuză bucuria iubi­rii —­ ca tot ce refuză să se conforme legilor naturii. De aceea venirea zăpezii aduce în sufletele noastre o sen­zaţie de pace şi linişte, de blindă acceptare a legilor natu­rii. Teodor Mazilu­ , : : : : : : ,­­ ' .■ :' ' '' ' ■ • LA TRIBUNA „CONTEMPORANULUI“ Şi totuşi, B. Iova un pseudonim al lui Ion Vinea — DACĂ reiau pro­blema pseudonimului B. IOVA, n-o fac din dorinţa de-a avea „ulti­mul cuvînt “(de altfel, sînt convinsă că vor mai fi exprimate alte puncte de vedere), mai cu seamă că interven­ţiile din „România lite­rară“ (nr. 11, 1968), a­­parţinând acad. prof. Alexandru Rosetti şi acad. prof. Şerban Cio­­culescu, vin să afirme un adevăr împotriva căruia nimeni nu poate susţine contrariul, din moment ce el este în­tărit cu probe evidente. Am însă impresia, cu toată modestia, că lu­crurile s-au cam încur­cat într-un punct, toc­mai în cel mai puţin de dorit, şi anume „vîlva“ asupra paternităţii Răs­­turnicăi. Punctul de plecare al notei mele („Contemporanul“ nr. 49, 1968) viza să stabi­lească nu paternitatea strictă a Răsturnicăi (in legătură cu care formu­lasem și eu o ipoteză), ci dacă B. Iova este sau nu este un pseudonim al lui Ion Barbu (re­amintesc : „Faptul în sine nu merită, decit pentru a-i restitui pse­udonimul celui în drept"). Socotesc că am furnizat un argument suficient de limpede (altminteri, la înde­­mina oricui) în favoa­rea părerii că pseudoni­mul B. Iova (şi nu nu­mai I. Iova) îi aparţine categoric lui ION VI­NEA. Arătam că versu­rile celui de-al „doilea poem de B. Iova — ci­tez­ acum din nota lui Emil Manu („Steaua“, nr. 9/1968) — se in­titulează Continuare : Barbu nu şi-l mai a­­mintea (...] E un poem care cristalizează parcă o colaborare între Vi­nea și Barbu“. Ce fel de „ colaborare“ (parcă), de vreme ce în volumul „Ora fintînilor" (E.P.L. 1967) versurile citate de E. Manu în sprijinul „colaborării“ Barbu- Vinea apar tipărite, în variantă, sub titlul „Ve­­lut somnia“: „Ascult arborii, pietrele, Pămîn­­tul / Singur duce mer­sul în tăcere / prin a­­vintul fintinitor, / pe sub tărmurii fără paşi ai stelelor...“ („Steaua, nr. 9/1968); „Ascult pă­­mîntul, arborii, pie­trele, / drumul arcuit in tăcere / printre avîn­­tul izvoarelor, / sub tărmii fără paşi ai stele­lor“ („Ora fintînilor“, E.P.L.). Ba mai mult chiar, în arhiva perso­nală Vinea, există ma­nuscrisul aceleiaşi poe­zii, intitulată într-o ver­siune „Rătăcire“, într-o alta „Velut somnia“ cu adnotarea: „V. R. 1938“. Orice „dilemă“ cade ! Scăparea autoru­lui notei din revista clujeană reiese deci evi­dent, însă despre ea nu se rosteşte nici un cu­vînt în intervenţiile ul­time din „România lite­rară“ , ca de altfel nici în legătură cu preciza­rea mea că iniţiala „B“, precedînd numele de „IOVA“, vine de la „Bebe“ — cum era nu­mit Vinea în intimitate, ceea ce face ca întreba­rea lui E. Manu să de­vină inutilă : „Semna­larea celor două poeme cu semnătura B. Iova pune două probleme: sunt poemele lui Ion Barbu, B. Iova fiind un pseudonim recunoscut, sau sunt scrise în co­laborare. B“= Barbu, = Iova=Vinea ?“ In plus, în susţinerea opiniei mele, explicam că tot în arhiva personală Vi­nea, recent, am găsit poezia autografă „Ma­gie albă“, a poetului Ion Vinea, semnată B. Iova (şi nu, repet, I. Iova !) Reîntorcîndu-ne la problema paternităţii Răsturnicăi, aspect to­­tuşi secundar al actua­lelor „încrucişări de spadă“, este evident că afirmaţia prof. Şer­­ban Cioculescu spul­beră orice alte ipoteze, şi îmi permit să cred că nu fiindcă prietenii lui Ion Barbu îşi aduc a­­minte (şi prietenii lui Ion Vinea îşi aduc a­­minte), ci pentru că există versiunea auto­grafă a poeziei, pe care am dori-o reprodusă şi glosată de Domnia sa, întrucît respectivul manuscris pare a avea nişte adnotări discor­dante : 1. Există, aşadar, o versiunea autografă — cea mai veche — din 1919, nepublicată la ora aceea. 2. Aceeaşi versiune (sau alta?!) păstrează titlul Răsturnica, datată 9 octombrie 1936 (deci nu post-datată ?). 3. Răsturnica datată 9 octombrie 1936 are o adnotare finală de prin toamna anului 1919 (dacă ne ghidăm după rectifi­carea recentă — vezi „R.L.“ nr. 12), „care ne dezvăluie geneza poe­mei“. Rectificarea e binevenită ; altminteri s-ar fi înţeles că şi „geneza“ este posteri­­oară, ca şi datarea, ce­lei dinţii versiuni (din 1919) ?1 4. Dar în anul 1929, Ion Barbu îi trimite acad. prof. Al. Rosetti textul copiat de el (pu­blicat în „Contimpora­nul", 1925), fără să-şi a­­mintească exact de „trecerea lui B. Iova prin literele române“, deşi anul „genezei“ nu e chiar atît de îndepăr­tat (1919), ca de altfel nici cel al publicării (1925), de anul copierii (1929), atît de îndepăr­tate încît un om tînăr, cu o memorie de mate­matician eminent, să fi uitat... Să fie oare vorba de o simplă cochetărie a autorului real, faţă de propria-i producţie ?! Existenţa mai multor variante cere ca ele să fie confruntate şi orîn­­duite cronologic. Ori­cum, însă, B. Iova ră­­mine pseudonimul cert al lui Ion Vinea. Constandina Brezu Să vorbim despre... Telefoane . CRED că mă găsesc de­parte de adevăr cînd a­­firm că aparatul acela prin care mă aflu la dispoziţia oricui este un rău necesar. Dacă nu-l am, pentru toată lumea sunt ceva de mirare . Cum de poţi trăi ? Dacă ai nevoie de ceva ? Dacă trebuie să ţi se facă o comunicare ? Dacă ni am, ca pe un servitor, oricine mă sună la orice oră din­ zi şi din noapte. Cucoana din ve­cini căreia i-am căzut cu tronc, vrea să-i fac conversaţie. Nu ştiu care furnizor îmi transmite că marfa a plecat. Etc., etc., etc. Nu mai zic ce mi se întîmplă, cînd am de dat un telefon. Dacă nu ştiu numărul, atunci înţelept ar fi să renunţ. Nefăcînd însă parte din această categorie, pu­­nîndu-mi răbdarea la încercare, perseverez ca prostul. II caut în cartea pe care am dat o mulţime de bani munciţi spre a constata, pentru a nu ştiu cita oară, că bine aş face dacă aş pune-o pe­ foc. Bătindu-mi joc de proprii mei nervi, fac zero-trei. Odată, de două ori, de nouă ori, de două­zeci şi nouă de ori. Nimic. Numă­rul nu se compune sau, cînd apu­că să se formeze, ţîrîie a ocupat, şi de este noapte, şi de este du­minică. Asta pentru că în continuu sînt pritocite numerele. Asta, pen­tru că celor de la telefoane, ca şi altora, puţin le pasă de marele public. Noi plătim, ei iau­ leafa din darea noastră, c­­ar trebuie cit de cit să ne mulţumească dar... ce să mai vorbim ? Ei pritocesc numerele, ei limitează convorbiri­le, ei angajează nu ştiu cîţi să ţină socotelile aşa cum le ţin, şi nu gă­sesc cu cale să adauge pe cineva la Zero­ trei, ca să ştim şi noi cui te­lefonăm. Astfel, pentru a nu ştiu cita oară, după nu ştiu cit timp pierdut, ce să fac ? Renunţ. Dacă ştiu numărul atunci sunt batjocorit pe cealaltă parte. Intîi nu vine tonul. De la alţii am în­văţat să suflu în receptor, să bat în furcă, să scutur în fel şi chip aparatul şi... degeaba. Pentru că neapărat trebuie să vorbesc, mă înarmez cu răbdare. Pun recep­torul alături, mă iau după alte treburi, ca rău-făcătorul îmi as­cut urechea şi, iată, mă aflu în poziţia de a telefona. Cînd colo, ce să vezi ? Celălalt, cuplajul, se serveşte el. Aştept să termine con­vorbirea şi reiau operaţiunile pen­tru ca într-un tîrziu, cînd reu­şesc să fac numărul, domnia sa să nu se formeze. în continuare, reiau totul de la început, odată, încă o dată, ca într-un tîrziu, bat­jocorit, vrînd-nevrînd să mă las păgubaș. Scriu toate acestea deoarece, cu prilejul Anului nou, invitat la amica mea metafiziciană, ca să stau în față, i-am adus copi­lului o jucărie. El s-a bucurat ne­spus, a sărit într-un picior în jurul bradului împodobit, pentru ca, dezambalînd darul primit, de­odată să-l vedem cufundat peste poate. Adio veselie, adio zbengu­ială ! Ce făcea ? Citea mai mult de­cit îngîndurat următoarele in­strucţiuni de folosire pentru jucăria „telefon cu sonerie". Se spune acolo: „Ju­d­ita­se , tine, in mina stin­gă, cu dracul selector in sus, iar cu mîha dreaptă se introduce cheia pe axul patrat al mecanis­mului, prin gaura din peretele carcasei inferioare și se învîrtește prin dreapta pînă la... etc. etc. etc., de unde se vede că, omului tie mic copil îi este dat să intre în avatarurile,, telefoniei. Mihai Popescu

Next