Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)
1969-01-03 / nr. 1
2 - Un dicţionar al educaţiei ş i UM să-mi cresc copilul? Şi, pentru că ceea ce în cazul unuia dă rezultate, iar in cazul celui de al doilea sau al treilea poate să rămînă neeficient, cum să-l educ pe acesta în raport cu ceilalţi? Pe ce să pun accentul ? Cu ce mijloace ? Toţi părinţii îşi pun azi asemenea întrebări, dar nu toţi sunt la fel de stăruitori în găsirea unor răspunsuri cit mai potrivite. Literatura de specialitate care le este destinată, deşi nu le poate furniza „reţete“ adecvate individual, îi pregăteşte astfel incit, prin reflectare asupra unor cazuri şi aspecte similare, ei singuri să ajungă la soluţii creatoare. Dacă te străduieşti să-ţi cunoşti bine copilul, dacă te informezi cu seriozitate asupra felului de a acţiona, cu supleţe şi tact, la timp, dar pe neobservate, este imposibil să nu reuşeşti — cel puţin in cazurile normale. Problemele educative ale fiecărei vîrste, ale fiecărui moment al creşterii şi dezvoltării copilului sînt extrem de variate, de complicate. Ele capătă un contur particular aproape la fiecare copil în parte. Ca să le sesizeze întotdeauna singur este mai greu, dar, dacă părintele cunoaşte as*) H. Joubrel, P. Bertrand : Dicţionar de educaţie în familie (traducere din limba franceză). E.D.P. pectele generale, oarecum tipice, decurgînd din particularităţile de virstă şi determinate de mediul istoric şi social în care copilul se dezvoltă, lui îi va fi mai uşor să ajungă la cunoaşterea copiilor săi, a individualităţii, a personalităţii lor şi să-i influenţeze în sensul dorit, cu mijloace adecvate. Iată de ce, elaborînd tot mai multe lucrări axate pe asemenea probleme, specialiştii noştri au sprijinit şi vor sprijini în continuare, în mod direct, educaţia în familie. Considerînd tocmai orizontul educativ al părinţilor îndeajuns de profilat, cuantumul informării lor pedagogice crescut, concepţia lor în general mai temeinic conturată, în ultimii ani au început să apară nu numai lucrări originale ci şi traduceri ale unor cărţi de acelaşi gen din alte ţări ale lumii, din lectura cărora ei să desprindă cu discernămînt ceea ce le poate fi de folos. S-a avut în vedere că, deşi unele situaţii educaţionale ţinînd de alte condiţii social-economice nu pot decit să-l surprindă pe cititorul nostru sau să-i dea de gîndit, există altele care ţin de fondul general-uman al raporturilor adulţi (părinţi)-copii asemănătoare cu ale noastre. Din orice confruntare, în genere se învaţă. Şi din unele, ca aceea pe care o prilejuieşte lectura Dicţionarului de educaţie în familie de H. Joubrel şi P. Bertrand, se poate învăţa chiar mult. In cuprinsul acestei cărţi se conturează un întreg univers de preocupări şi soluţii, nu rareori discutabile ca interpretare şi eficienţă, dar din care străbate o atitudine şi o concepţie faţă de copil, faţă de familie, faţă de societate, cu al cărei umanism şi democratism evident nu putem să nu fim solidari. Individualismul şi educaţia individualistă sunt veştejite şi combătute consecvent, demonstrîndu-se, pe tot parcursul tratării, necesitatea de a-l forma pe copil ca pe un viitor membru al societăţii, activ şi responsabil, care să respecte pe semenii săi, şi să preia de la ei tot ceea ce se acordă cu idealurile umanitare ale contemporaneităţii, care să înţeleagă că „adevărata libertate exclude egoismul“. Subliniind cu obiectivitate aportul mijloacelor moderne de influenţare a copilului în condiţiile de azi şi privind cu luciditate civilizaţia occidentală actuală, cu meritele ei de tradiţie în ceea ce are mai bun, autorii nu ignoră şi mai ales nu ascund dificultăţile şi aspectele moral-educative precare pe care aceasta le implică. Dintre toate, creşterea îngrijorătoare a delincvenţei juvenile constituie problema cea mai grea. Deşi în explicarea cauzelor acesteia, autorii manifestă prudenţă, printr-o comparare cu propria lor experienţă, cititorii noştri vor deduce determinanta socială a fenomenului şi vor aprecia condiţia lor favorizată din acest punct de vedere. In cuprinsul cărţii de care ne ocupăm, statutul şi starea morală superioară a generaţiei tinere din ţările socialiste este subliniată simplu, fără explicaţii şi analize. Suntem convinşi că cititorul nostru va păşi în intimitatea problemei, cu satisfacţia şi siguranţa pe care ţi-o dă faptul evident. Totodată însă el va reţine că, departe de a ne linişti în această privinţă, va trebui să intensificăm uriaşa noastră muncă educativă, pentru ca progresul în formarea tineretului nostru să fie şi mai mare, reuşitele şi mai evidente, insuccesele cit mai puţine şi cit mai mici. Orice lucrare cu profil de dicţionar ridică nenumărate dificultăţi, începînd de la lista de termeni, de la modalitatea de a încorpora, prin intermediul ei, aspectele esenţiale ale domeniului şi pînă la stil, la maniera de tratare. Mai mult decit oricare altele, aceste lucrări sînt susceptibile de anumite lacune. Editorul francez al acestei cărţi, domnul Edouard Privat, ne mărturisea cu francheţe uimirea şi regretul că s-a putut întîmplă aşa, dar s-a întîmplat, ca din lista de termeni să lipsească tocmai cuvîntul educaţie. Cu toate acestea, din lucrare rezultă concepţia autorilor cu privire la educaţie şi puterea ei. La fel, numeroşi alţi termeni absenţi din lista actuală sînt adeseori implicaţi în restul articolelor. Trecînd peste aceste aspecte lacunare, ni se impune ca o calitate a acestei lucrări optica ei realistă ; copilul este privit aşa cum este el, cu calităţile şi defectele lui, părinţii sunt judecaţi omeneşte, cu asprimea şi indulgenţa necesare. Adeseori lucrările die specialitate au în vedere şi prezintă un copil ideal, situaţii educaţionale care ar fi de dorit, părinţi — aşa cum de fapt ar trebui să fie şi nu cum sunt în realitate. De fapt însă avem nevoie în primul rînd de o literatură pedagogică pentru părinţi care să corespundă parametrilor reali ai vieţii de familie concrete şi nu uneia romanţate, idealizate sau, dimpotrivă, prezentate în culori sumbre. Fiindcă, aşa cum subliniază şi autorii lucrării de faţă, în educaţie este deopotrivă de periculos să dramatizăm, să vedem totul în negru, alarmîndu-ne sau, din contră, să ignorăm dificultăţile, să lăsăm sa meargă totul de la sine. Obişnuit din lectura lucrărilor originale pentru părinţi în unele cazuri cu o altă terminologie, cititorul român va reuşi, fără îndoială, dincolo de asemenea nepotriviri, să desprindă — unde este cazul — similitudinea faptului psihologic sau educativ, a soluţiei sugerabile sau posibile, reflectînd, printr-o comparare adîncă, la propriile sale probleme educative, şi găsindu-le mai uşor, fie singur fie sprijinit de specialiştii noştri, soluţia cea mai bună. Nu lipsesc din cuprinsul acestui dicţionar nici elemente care la prima vedere ar putea să contrarieze pe lectorul mai puţin avizat. Aşa, de pildă, deşi autorii, specialişti de înaltă calificare, profesează din convingere un respect echilibrat pentru personalitatea copilului şi combat cu vehemenţă mijloacele de educaţie brutale, violente, în cuprinsul a două-trei articole vorbesc totuşi cu clemenţă şi consideră fireşti „cîteva palme“. Este bine ştiut că educatorii noştri nu recomandă şi nu admit folosirea „metodei“ nici accidental şi nici măcar (sau poate mai ales) simbolic. De fapt, nici autorii francezi nu se referă pozitiv la ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bătaie“ ca metodă de educaţie. Cele cîteva „pălmuţe“ admise oarecum concesiv pentru vîrsta cînd copilul nu poate înţelege explicaţiile sau sancţiunile unanim acceptate, sînt mai degrabă privite de autori ca un accident care se petrece tot din lipsă de competenţă şi răbdare... In acelaşi domeniu al procedeelor şi mijloacelor educative mai întîlnim şi alte soluţii a căror valabilitate nu e bine să o generalizăm, cum de altfel autorii înşişi atrag mereu atenţia. Aşa de exemplu, la articolul Bani de buzunar se opiniază că unele servicii făcute de copii in familie pot fi „remunerate“, evident cu totul selectiv şi, cum spiritual avertizează autorii, „fără tarif fix". Mai departe, în cuprinsul articolului Sancţiuni, revenind asupra aceleiaşi probleme, se subliniază, din contră, necesitatea de „a evita plata“ fiecărui serviciu sau a fiecărui succes, copilul trebuind „să fie învăţat să lucreze bine pentru simpla plăcere de a face cum trebuie ceea ce face“. Este desigur, în spiritul concepţiei noastre etice şi a mijloacelor de care dispunem, nu numai „să evităm pe cit posibil“, dar să nu folosim de loc procedeul. In privinţa interpretărilor teoretice, se înţelege că formula lucrării de faţă, concordantă în liniile ei mari cu cercetările moderne de psihologie şi pedagogie şi legată în mod firesc de cadrul social concret al cititorilor cărora le-a fost iniţial destinată, este uneori controversabilă. Chiar dacă ar exista o poziţie de principiu identică. Cum de exemplu, e cazul psihanalizei, care intră în general in vederile autorilor Dicţionarului, dar pe care ei o combat în variantele altor adepţi (vezi articolul Autoritate). Cu atît mai mult explicaţiile teoretice psihanaliste nu vor fi acceptabile cu cit poziţia noastră de principiu este opusă. Cu toate acestea, considerăm că şi aceste părţi din lucrare pot îndeplini o funcţie informativă utilă. O problemă-cheie care revine în multe ditr articolele Dicţionarului este aceea a etapelor de vîrstă şi a aşaziselor „crize“ care intervin, după părerea autorilor, aproape cu necesitate, la 3 ani, la 7 ani şi la pubertate. Zicem „aproape cu necesitate“, fiindcă autorii înşişi le caracterizează printr-un tablou de trăsături şi manifestări fireşti, care ies în evidenţă mai ales prin noutatea lor în raport cu etapele de virstă precedente, conflictele apărînd numai într-un anumit context social şi rezolvîndu-se de cele mai multe ori tot firesc, fiind trecătoare şi numai în cazuri excepţionale ajungînd să sperie prin violenţa lor. Specialiştii noştri, fără a ignora specificitatea şi dificultatea vîrstelor „de trecere“, sînt de părere că aşa-zisa criză (termen pe care de altfel şi autorii francezi ai lucrării de faţă îl pun aproape întotdeauna intre ghilimele) cel puţin în ceea ce priveşte pe copiii care beneficiază de condiţiile de viaţă şi educaţie de la noi, nu apare cu necesitate, inevitabil, la toţi copiii Profesăm această convingere nu din dorinţa de a potoli neliniştile părinţilor ignorind realitatea, ci dimpotrivă, pentru că realitatea însăşi demonstrează că, în condiţii educative normale, cursul dezvoltării psihice a copilului, deşi plin de contradicţii, nu se rupe la un moment dat, explodînd neapărat în „crize“. Problema reală însă asupra căreia trebuie să-şi conjuge eforturile cercetătorii şi specialiştii din toate domeniile tangente cu educaţia copiilor rămîne problema dificultăţilor care pot surveni într-o etapă sau alta. In ceea ce priveşte adolescenţa ni se pare demn de subliniat faptul de a se fi demonstrat pe tot parcursul lucrării că a reduce problematica adolescenţei şi a pubertăţii la simpla apariţie a instinctului sexului şi la maturarea sexuală specifică etapei, ar însemna să comitem o gravă eroare: să ignorăm, pe de o parte, complexitatea fenomenului, iar pe de altă parte, întreaga problematică psihică, de ordin etic şi social, cel puţin la fel de complexă şi dificilă în etapa de vîrstă respectivă. Pentru că în discuţiile privitoare la educaţia sexuală, unii specialişti se pronunţă pentru aşa-numita „linie suedeză“, ni se pare oportun să subliniem încă o dată că optica promovată de majoritatea educatorilor francezi (şi care se face prezentă şi în lucrarea de faţă) ni se pare remarcabilă prin accentul pe care-l pune pe educaţia individualizată şi nu pe informarea de ordin sexual, prin caracterul ei bine orientat moral şi eficace în acelaşi timp. Lăsînd deoparte unele exagerări (ca de exemplu în privinţa homosexualităţii), în această problemă, trebuie să recunoaştem, părinţii educatori vor găsi de data aceasta o poziţie de principiu pe deplin acceptabilă, precum şi multe soluţii concrete eludate pînă acum in publicistica noastră. Nu ne-am propus să subliniem toate meritele şi scăderile acestei lucrări de sinteză, concepută, orînduită şi scrisă astfel incit să poată fi citită cu interes nu numai pe articole, ci şi în întregime. Şi deşi, uneori în ciuda aderenţei la principiul egalităţii între bărbat şi femeie, se cam vehiculează, mai în glumă, mai în serios, ideea uşoarei supremaţii a bărbatului în familie, noi vom accepta doar specificitatea rolului fiecăruia din parteneri în educaţia copilului şi vom considera lectura cărţii utilă deopotrivă, ambilor părinţi. Nada Nicolescu în familie ) LITERATURĂ LITERATURA ROMANA Versuri MIHAI BENIUC : Mozaic. Editura tineretului. 113 p., 4,50 lei. GHEORGHE TALAZ : Poezie (1916—1966). Editura pentru literatură, 290 p., 11,50 lei. GELI,IT NAUM : Athanor — poeme. Editura pentru literatură, 150 p., 6 lei. Prut ION BARBU : Pagini de proză. Ediţie îngrijită, studiu Introductiv şi note de Dinu Pillatt. Editura pentru literatură, 256 p., 4,50 lei O. OPRESCU . Amintiri. Evocări. Editura pentru literatură, 344 p., 8 lei. Terie, critică şi Istorie literară AL. BĂLĂCI: Studii italiene, vol. IV. Editura pentru literatură universală. 248 p.. 5,75 lei. LITERATURA UNIVERSALA JOHN DOS PASSOS , S.U.A. (cuprinde romanele Paralela 42, Nouă sute nouăsprezece. Marile afaceri). Traducere si prefață de Radu Lupan. Editura pentru literatură universală, 3 vol 1 472 p. 37 lei. J. J. ROUSSEAU . Visările unui hoinar singuratic, în româneşte de Mihail Şora. Prefaţă de Vera Călin. Editura pentru literatură universală, 188 p, 3,75 lei. ARTE Teatrologie JEAN VILAR! Tradiţia teatrului. Editura Meridiane, 100 p , 3,75 lei. ADELEANU : Regizorul ş i teatrul. Editura Idiane, 180 p., 5,25 lei. NTIN SILVESTRU: Prezenţa teatrului, 272 lei. STIINTE Sc IN HERSENT. D. TRANCA. ş. a. | Psihologia culturii de masă. Editura ştiinţifică, 285 lei. ANASE: Introducere în filozofia culturii. Era ştiinţifică, 376 p., 24 lei. Almanahul civilizaţiei. (Din cuprins: Ci cit. cttura ştiinţifică, 368 p., 15 lei. IeNTEMA JOJA: Studii de filozofia ştiinţei, tra Academiei, 192 p., 6,75 lei. ARGINEANU : Natura ştiinţei. Editura ştiril, 514 p., 20,50 lei. " • N-am avut nimic de împărțit cu femeile, decit viața. • Primele cuvinte de dragoste sînt ca fluturii pe prima floare. Pe urmă se fac omizi şi ii mănînca frunzele. • Urechile măgarilor nu aud cintecul privighetorilor. • Cerşetorul întinde mina, ca să-i dai ? Nu insă sfaturi. • Ultima încrucişare de spadă în viată, o faci cu mîinile culcate pe piept. 0 Oamenii au inventat tortura și dragostea — chinurile. 0 Calul de curse trece prin viață în galop. 0 Prefer ochii care rid de durere, celor care plîng de bucurie. 0 Cînd se uită în oglindă, prostul nu vede nimic. 0 Nu da fi mere, in buzunar, copiilor care se dau pe ghiață. Le au în obraji. Tudor Mutatescu V. ' ' A ' , W0f mBB Rezumate, semnale (Urmare din pag. la) pregătit (pentru ce anume nu ştiu), să-l conţii şi să-l revinzi... — Să-l cunosc, vrei să zici! — ...Nu ! Amară eroare ! Să-l cunoşti nu poţi decit dacă îl citeşti, dacă mergi dincolo de rezumat şi dincolo de film, şi dincolo de anecdotică şi colportare şi dincolo de buletinul cărţii şi de evocarea radiofonică şi de selecţiunea TV şi de orice redacţie şi semnal. Şi asta nu numai cu Sadoveanu, ci cu orice exprimă un conţinut sufletesc şi un stil. Te aşezi pe un greşit concept despre civilizaţie mi se pare, pentru că dumneata vrei să totalizezi şi să panoramezi, adică în fond să nu te opreşti şi să nu consimţi cu mai nimic in particular. — Dar nu e destul timp pentru popasuri lungi — Exact. Nu e. Şi atuncea in loc să optezi, şi să te alegi cu cîteva bucurii profunde şi esenţiale, dumneata te laşi cărat de un soi de snobism, inform* -------- un« icfcumuie L'U S'L TTUL păgubești de fondul lucrărilor, iartămă, nu servesc deocamdată. — Pentru că ai timp! — Nu pentru asta. Sau nu numai pentru asta. Ci fiindcă în artă stimez fondul inextricabil şi nu sunt agitat de nevroza comerțului informaţional. SPORT • ' OBSESIA ZĂPEZII IE CÎTE ori ninge oamenii se bucură, inexplicabil şi copilăresc. Venirea zăpezii nu lasă pe nimeni indiferent. Numai întoarcerea cocorilor mai reuşeşte să stîrnească aceeaşi densă emoţie... înaintarea zăpezii e urmărită cu febrilitate, de aceea încă din octombrie începem să auzim „a nins în munţi“, „a nins la Braşov“. Cei din munţi au acest sacru privilegiu de a se bucura de albul zăpezii cu mult înaintea noastră. Venirea zăpezii ia amploarea unui eveniment, a unei imense bucurii pe care omul simte nevoia s-o comunice, s-o transmită mai departe. Aşteptind uneori veşti proaste, e plăcut să pui receptorul la ureche şi să afli că nu s-a Intimplat nimic rmvin n.„ vuid, 110 SUI . — Ce să ştiu ? — A început să ningă! Te simţi puţin vinovat că n-ai observat la timp evenimentul, te duci la fereastră, sâ vezi dacă nu cumva amicul te-a minţit. Suspiciune tristă şi inutilă.« In privinţa zăpezii oamenii nu mint... Dacă spui că ninge — aşa e — înseamnă că ninge. Atunci simţi şi tu nevoia să duci vestea mai departe. Te îngrozeşte gindul că pot exista oameni care n-au observat încă primii fulgi de zăpadă. Dai şi tu telefoane in dreapta şi-n stirga. — Cum, n-ai aflat nimic . A început să ningă... ţii comunicarea acestei veşti are in ea ceva tandru şi magnific, ca o declaraţie de dragoste universală. Ai o clipă iluzia că primii fulgi de zăpadă unesc întreaga planetă, că toţi oamenii stau lingă ferestre şi admiră venirea zăpezii. Desigur, iluzie. Mulţi se ţin de potlogării chiar igi mari şi albi... eniment aşteptat — ca presimţirea comunicării a unei febre creatoare. 1 xiipauti pa. b. *—... tiffcn. — or cî nins din noiembrie... un lucru trist — ca un scriitor obosit de febra creaţiei sau o femeie care refuză bucuria iubirii — ca tot ce refuză să se conforme legilor naturii. De aceea venirea zăpezii aduce în sufletele noastre o senzaţie de pace şi linişte, de blindă acceptare a legilor naturii. Teodor Mazilu , : : : : : : , ' .■ :' ' '' ' ■ • LA TRIBUNA „CONTEMPORANULUI“ Şi totuşi, B. Iova un pseudonim al lui Ion Vinea — DACĂ reiau problema pseudonimului B. IOVA, n-o fac din dorinţa de-a avea „ultimul cuvînt “(de altfel, sînt convinsă că vor mai fi exprimate alte puncte de vedere), mai cu seamă că intervenţiile din „România literară“ (nr. 11, 1968), aparţinând acad. prof. Alexandru Rosetti şi acad. prof. Şerban Cioculescu, vin să afirme un adevăr împotriva căruia nimeni nu poate susţine contrariul, din moment ce el este întărit cu probe evidente. Am însă impresia, cu toată modestia, că lucrurile s-au cam încurcat într-un punct, tocmai în cel mai puţin de dorit, şi anume „vîlva“ asupra paternităţii Răsturnicăi. Punctul de plecare al notei mele („Contemporanul“ nr. 49, 1968) viza să stabilească nu paternitatea strictă a Răsturnicăi (in legătură cu care formulasem și eu o ipoteză), ci dacă B. Iova este sau nu este un pseudonim al lui Ion Barbu (reamintesc : „Faptul în sine nu merită, decit pentru a-i restitui pseudonimul celui în drept"). Socotesc că am furnizat un argument suficient de limpede (altminteri, la îndemina oricui) în favoarea părerii că pseudonimul B. Iova (şi nu numai I. Iova) îi aparţine categoric lui ION VINEA. Arătam că versurile celui de-al „doilea poem de B. Iova — citez acum din nota lui Emil Manu („Steaua“, nr. 9/1968) — se intitulează Continuare : Barbu nu şi-l mai amintea (...] E un poem care cristalizează parcă o colaborare între Vinea și Barbu“. Ce fel de „ colaborare“ (parcă), de vreme ce în volumul „Ora fintînilor" (E.P.L. 1967) versurile citate de E. Manu în sprijinul „colaborării“ Barbu- Vinea apar tipărite, în variantă, sub titlul „Velut somnia“: „Ascult arborii, pietrele, Pămîntul / Singur duce mersul în tăcere / prin avintul fintinitor, / pe sub tărmurii fără paşi ai stelelor...“ („Steaua, nr. 9/1968); „Ascult pămîntul, arborii, pietrele, / drumul arcuit in tăcere / printre avîntul izvoarelor, / sub tărmii fără paşi ai stelelor“ („Ora fintînilor“, E.P.L.). Ba mai mult chiar, în arhiva personală Vinea, există manuscrisul aceleiaşi poezii, intitulată într-o versiune „Rătăcire“, într-o alta „Velut somnia“ cu adnotarea: „V. R. 1938“. Orice „dilemă“ cade ! Scăparea autorului notei din revista clujeană reiese deci evident, însă despre ea nu se rosteşte nici un cuvînt în intervenţiile ultime din „România literară“ , ca de altfel nici în legătură cu precizarea mea că iniţiala „B“, precedînd numele de „IOVA“, vine de la „Bebe“ — cum era numit Vinea în intimitate, ceea ce face ca întrebarea lui E. Manu să devină inutilă : „Semnalarea celor două poeme cu semnătura B. Iova pune două probleme: sunt poemele lui Ion Barbu, B. Iova fiind un pseudonim recunoscut, sau sunt scrise în colaborare. B“= Barbu, = Iova=Vinea ?“ In plus, în susţinerea opiniei mele, explicam că tot în arhiva personală Vinea, recent, am găsit poezia autografă „Magie albă“, a poetului Ion Vinea, semnată B. Iova (şi nu, repet, I. Iova !) Reîntorcîndu-ne la problema paternităţii Răsturnicăi, aspect totuşi secundar al actualelor „încrucişări de spadă“, este evident că afirmaţia prof. Şerban Cioculescu spulberă orice alte ipoteze, şi îmi permit să cred că nu fiindcă prietenii lui Ion Barbu îşi aduc aminte (şi prietenii lui Ion Vinea îşi aduc aminte), ci pentru că există versiunea autografă a poeziei, pe care am dori-o reprodusă şi glosată de Domnia sa, întrucît respectivul manuscris pare a avea nişte adnotări discordante : 1. Există, aşadar, o versiunea autografă — cea mai veche — din 1919, nepublicată la ora aceea. 2. Aceeaşi versiune (sau alta?!) păstrează titlul Răsturnica, datată 9 octombrie 1936 (deci nu post-datată ?). 3. Răsturnica datată 9 octombrie 1936 are o adnotare finală de prin toamna anului 1919 (dacă ne ghidăm după rectificarea recentă — vezi „R.L.“ nr. 12), „care ne dezvăluie geneza poemei“. Rectificarea e binevenită ; altminteri s-ar fi înţeles că şi „geneza“ este posterioară, ca şi datarea, celei dinţii versiuni (din 1919) ?1 4. Dar în anul 1929, Ion Barbu îi trimite acad. prof. Al. Rosetti textul copiat de el (publicat în „Contimporanul", 1925), fără să-şi amintească exact de „trecerea lui B. Iova prin literele române“, deşi anul „genezei“ nu e chiar atît de îndepărtat (1919), ca de altfel nici cel al publicării (1925), de anul copierii (1929), atît de îndepărtate încît un om tînăr, cu o memorie de matematician eminent, să fi uitat... Să fie oare vorba de o simplă cochetărie a autorului real, faţă de propria-i producţie ?! Existenţa mai multor variante cere ca ele să fie confruntate şi orînduite cronologic. Oricum, însă, B. Iova rămine pseudonimul cert al lui Ion Vinea. Constandina Brezu Să vorbim despre... Telefoane . CRED că mă găsesc departe de adevăr cînd afirm că aparatul acela prin care mă aflu la dispoziţia oricui este un rău necesar. Dacă nu-l am, pentru toată lumea sunt ceva de mirare . Cum de poţi trăi ? Dacă ai nevoie de ceva ? Dacă trebuie să ţi se facă o comunicare ? Dacă ni am, ca pe un servitor, oricine mă sună la orice oră din zi şi din noapte. Cucoana din vecini căreia i-am căzut cu tronc, vrea să-i fac conversaţie. Nu ştiu care furnizor îmi transmite că marfa a plecat. Etc., etc., etc. Nu mai zic ce mi se întîmplă, cînd am de dat un telefon. Dacă nu ştiu numărul, atunci înţelept ar fi să renunţ. Nefăcînd însă parte din această categorie, punîndu-mi răbdarea la încercare, perseverez ca prostul. II caut în cartea pe care am dat o mulţime de bani munciţi spre a constata, pentru a nu ştiu cita oară, că bine aş face dacă aş pune-o pe foc. Bătindu-mi joc de proprii mei nervi, fac zero-trei. Odată, de două ori, de nouă ori, de douăzeci şi nouă de ori. Nimic. Numărul nu se compune sau, cînd apucă să se formeze, ţîrîie a ocupat, şi de este noapte, şi de este duminică. Asta pentru că în continuu sînt pritocite numerele. Asta, pentru că celor de la telefoane, ca şi altora, puţin le pasă de marele public. Noi plătim, ei iau leafa din darea noastră, car trebuie cit de cit să ne mulţumească dar... ce să mai vorbim ? Ei pritocesc numerele, ei limitează convorbirile, ei angajează nu ştiu cîţi să ţină socotelile aşa cum le ţin, şi nu găsesc cu cale să adauge pe cineva la Zero trei, ca să ştim şi noi cui telefonăm. Astfel, pentru a nu ştiu cita oară, după nu ştiu cit timp pierdut, ce să fac ? Renunţ. Dacă ştiu numărul atunci sunt batjocorit pe cealaltă parte. Intîi nu vine tonul. De la alţii am învăţat să suflu în receptor, să bat în furcă, să scutur în fel şi chip aparatul şi... degeaba. Pentru că neapărat trebuie să vorbesc, mă înarmez cu răbdare. Pun receptorul alături, mă iau după alte treburi, ca rău-făcătorul îmi ascut urechea şi, iată, mă aflu în poziţia de a telefona. Cînd colo, ce să vezi ? Celălalt, cuplajul, se serveşte el. Aştept să termine convorbirea şi reiau operaţiunile pentru ca într-un tîrziu, cînd reuşesc să fac numărul, domnia sa să nu se formeze. în continuare, reiau totul de la început, odată, încă o dată, ca într-un tîrziu, batjocorit, vrînd-nevrînd să mă las păgubaș. Scriu toate acestea deoarece, cu prilejul Anului nou, invitat la amica mea metafiziciană, ca să stau în față, i-am adus copilului o jucărie. El s-a bucurat nespus, a sărit într-un picior în jurul bradului împodobit, pentru ca, dezambalînd darul primit, deodată să-l vedem cufundat peste poate. Adio veselie, adio zbenguială ! Ce făcea ? Citea mai mult decit îngîndurat următoarele instrucţiuni de folosire pentru jucăria „telefon cu sonerie". Se spune acolo: „Juditase , tine, in mina stingă, cu dracul selector in sus, iar cu mîha dreaptă se introduce cheia pe axul patrat al mecanismului, prin gaura din peretele carcasei inferioare și se învîrtește prin dreapta pînă la... etc. etc. etc., de unde se vede că, omului tie mic copil îi este dat să intre în avatarurile,, telefoniei. Mihai Popescu