Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-05-16 / nr. 20

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 16 mai 1969 10 pagini 1 leu 20 (1179) ASOCIAŢIILE DE SCRIITORI A BRAŞOV (19 *""* aprilie), la Tîrgu- Mureş (8 mai) şi la Iaşi (13 mai) s-au constituit primele Asociaţii de Scriitori. Potrivit noului Statut al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România, asemenea Asociaţii urmează să se constituie în toate marile centre ale ţării, grupînd pe scriitorii locali sau originari din centrul ori regiunea respectivă. Pentru înfiinţarea unei Asociaţii de Scriitori este necesară reunirea a minimum 15 membri titulari ai Uniunii Scriitorilor. Rostul acestei noi forme de coordonare şi organizare a energiilor scriitoriceşti de pe tot cuprinsul patriei noastre a fost afirmat clar în toate cuvîntările rostite de participanţii la Adunările generale de constituire a primelor trei Asociaţii menţionate: este vorba de a permite o mai eficientă valorificare a tuturor forţelor de creaţie, depistarea promptă a talentelor autentice, îndrumarea şi stimularea lor în direcţia unei literaturi angajate profund în realităţile contemporane, militantă, legată de obiectivele generale ale societăţii noastre socialiste. Intr-adevăr, creşterea rapidă a numărului scriitorilor ducea inevitabil la o situaţie în care Uniunea Scriitorilor era obligată să estimeze dintr-un centru unic o realitate variată şi complexă, în plin dinamism, care se cere surprinsă şi analizată, în vederea unor concluzii practice, la faţa locului. Dar cea mai însemnată urmare a noii structuri organizatorice a obştii scriitoriceşti din ţara noastră o va constitui, fără îndoială, abolirea sentimentului de „provincialism“, a raporturilor incerte dintre un „centru" şi „provincie". Se vor putea relua, astfel, marile tradiţii ale evoluţiei culturii române, al cărei „secret“ a constat în îmbinarea unei adinei unităţi structurale, cu o mare bogăţie de „nuclee“ culturale, semănate pe tot întinsul pămîntului românesc şi jucînd fiecare un rol important în mersul înainte al întregului din care făcea parte. Braşovul, Tîrgul-Mureş, Iaşii, unde au şi luat naştere primele Asociaţii de Scriitori, înseamnă, fiecare, capitole glorioase de cultură română şi a naţionalităţilor conlocuitoare. De fiecare în parte este legată amintirea unor fapte şi unor nume de rezonanţă. Şi ca ele sunt multe alte centre, care trăiesc acum febra pregătirilor pentru constituirea Asociaţiilor de Scriitori din partea locului. Este, aici, o dovadă a simţului profund pentru realitatea vie, caracteristic societăţii noastre socialiste, preocuparea de a dezvolta peste tot un cadru menit a dezlănţui energia creatoare în slujba idealurilor şi planurilor noastre concrete. Nu trebuie să mergem, de altfel, prea adine în trecut spre a descoperi rolul imens al nucleelor culturale din Iaşi, Cluj, Sibiu, Craiova, Arad, Timişoara, Oradea, Bacău etc. în formarea unor personalităţi scriitoriceşti, în crearea unei ambianţe propice afirmării oamenilor şi ideilor. Nu rămîne, oare, laşul, „Florenţa culturii române moderne“ — cum a fost numit recent de cineva? Poate fi imaginat Blaga în afara peisajului clujean? A da, iarăşi, acestor nuclee istorice şi actuale ale culturii noastre, posibilitatea să-şi regăsească şi să-şi imprime plenar personalitatea lor în viaţa noastră intelectuală, este misiunea majoră a Asociaţiilor de Scriitori. Modul în care tradiţiile şi temeliile trecutului trebuie să fie privite de creatorii prezentului a fost lapidar definit de acad. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, în cuvîntarea sa la Adunarea generală de constituire a Asociaţiei de Scriitori din Iaşi. Tot ce a fost bun în trecut să păstrăm, să pomenim mereu, dar să nu uităm că sîntem oamenii secolului nostru, că poporul construieşte epoca nouă, socialistă. Deci, ca scriitori trebuie să participăm cu toată forţa la opera de construire a socialismului, să participăm şi ca scriitori şi ca cetăţeni, să scriem despre eroii zilelor noastre. In aceste cuvinte este sintetizat şi spiritul in care au fost redactate telegramele adresate Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, de participanţii la cele trei adunări generale de constituire. Aceste telegrame exprimă hotărîrea fermă a scriitorilor din ţara noastră de a făuri o literatură care să dea expresie acestei epoci unice din istoria poporului nostru. Dan Zamfirescu ROMUL LADEA : Nicolae Bălcescu Vedeţi că... Un pospai de dreptate făcut degetului mare de la mina stingă genelor, sprîncenelor degetului mic de la mina dreaptă, nu repară marea nedreptate făcută coloanei vertebrale şi frunţii, fiecărui os al frunţii. Geo Bogza HARUL POEZIEI ÎNSETAT de a cunoaşte tot ceea ce este primordial, frust, infinit viabil sau predestinat unei morţi promiţătoare, fecundă, lipsită de cinismul, de inteligenţa şi de sadismul care mă întîmpină la fiecare pas (acceptînd adică o singură moarte : aceea cu, măcar promisiunea reînvierii), sînt sortit, totuşi, să trăiesc într-o lume atît de făcută, atît de abilă, atît de uscată, atît de uluitor sofisticată. Atîtea nemaipomenite maimuţe mecanice (fără măcar mirosul junglei sau al circului), atîtea intestine de sticlă, atîtea creiere dezarmant de ingenioase. Şi atîtea, şi atîtea, şi atîtea... Fiecare vrea să fie un număr. Un unicat, adică. Un spectacol. Trăim era spectacolului. Asta presupune disimulare, simulare, grimă, schimbarea glasului, a perucilor, trape, clape, alienare, împrumutare etc. A venit primăvara, a şi trecut, iarba crudă a deschis gingiile pămîntului şi se îndreaptă spre vară... Ei şi ? „Vom vedea, vom vedea. Iarba nu e frumoasă, tulpinele de sticlă îmi spun mult mai mult, nu mă interesează ce faci tu, nici toată lumea laolaltă, vreau să mănînc sticlă, nu-mi vorbi de tine, eu sînt cu mine, mersul pe un fir de cristal e colosal, — şi mai doreşti să auzi şi altele ? Lumea trebuie să fie a mea — şi va fi !" Şi ÎN această lume închisă, de eprubete, în care descîntecul de făcătură ar fi binevenit, aud un sunet care este al demnităţii şi al umilităţii umane în acelaşi timp, al mîndriei conţinute, al dezinvolturii şi al unui zbor, care — mi se pare — este al Gîndirii şi al Inimii : „Ce pictor de demult îşi plimbă acum deasupra noastră norii / Cu nepăsare îngerească, într-o destindere totală ! Ce neam barbar ridică abur cu pintenii dînd trap culorii, / Cu sîngele venind electric pe triburile lor de cai, / Ce faimă flutură, postumă, femeile acelui neam, / Protest şi dans la destrămarea ce li se pregătea în timp, / Dar mai ales ce pictor vede suprema lui dezagregare ? E o istorie bogată pe cerul sfînt dintotdeauna, / Toţi muritorii închid ochii spre-a o vedea şi retrăi, / în haosul ce-l ţese dorul pămîntului de-a prinde luna, / Doar nenăscuţii-şi ţin în braţe părinţii, spre a se iubi". CONSTANŢA BUZEA... De unde vine acest glas ? Din Cuminţenie ! ( vrei să-mi spui, prea fericitule socotitor întru ale artei). Din Cuminţenie ? Nu. Din înţelepciune. Din Har şi din înţelepciune. Din conştiinţa învestiturii de poet iau trup asemenea versuri împărăteşti, adică purtătoare de cunună şi nimb. Versuri dăruind lumină tuturor, împrăştiind taine şi sugerînd adevăruri pe care numai Poezia le poate întrevedea sau dezvălui. Să spargi geamul dintre tine şi adevăr. Să refuzi vidul şi sterilitatea. Să naşti prunci şi Poezie. Şi restul : flacoanele, sîrma, prăjina, infatuarea, oglinzile — să le laşi cui vrea să le folosească. Asta e totul. Şi este ceea ce face Constanţa Buzea, poetă atît de tînără, cu atîta har, cu atîta înţelepciune, cu atîta nobleţă şi cu atîta curaj. Eugen Jebeleanu ZOOni POLITIK!)Al, II MAI... aer, de necrezut. In faţa ferestrei , silueta diformă a unei clădiri neterminate, căzută in ruină, cu întortocheate conture. De sus în jos, mă uit înăuntrul ei, îi văd măruntaiele. Prin molozul care se fărîmă, prin crăpături, au scos capul brazi şi fagi minusculi, îşi înfig rădăcinile în ruină şi o trag după ei, înapoi, în natură. Ea rezistă, încă. Are fundamente solide de piatră, de cărămidă. Mîine va veni cineva şi o va termina. Aici va sta cineva la o masă şi se va certa cu altcineva. Aici vor face dragoste. Acolo, un copil îşi va muşca pumnii. Casa neterminată, ruina frumoasă, îşi va recăpăta, poate, funcţionalitatea ei umană. Acum se luptă cu rădăcinile. Toată natura asta, splendid, tîrziu dezlănţuită, cheamă la comuniune, la pierdere şi uitare de sine în sinul veşnicelor mume. Dar Zoon Politikon îşi plimbă prin pădure, prin poiene nevinorate şi desfătate, capul lui plin de vedenii, de obsesii şi de întrebări. Orientul Mijlociu, problema libertăţii, a tehnicizării, a condiţionării, a contestării, a afirmării, a coexistenţei, îşi joacă propria lor sarabandă în carapacea mobilă, sub teasta „trestiei gînditoare“, în contrapunct cu horele baccanale ale pădurii. E un hibrid vîrtej, o tensiune centrifugă şi centripetă, la răspîntia căreia un centru de maximă încordare, zoon politikon, cu dubla lui natură, se împărtăşeşte din primăvară şi se rupe de ea. Ai vrea să te cufunzi în adîncul frunzelor, potopit de foşnetul de aramă al foilor uscate, să ieşi din timp, să nu fii altceva decît pădure şi zvon, minusculă, fericită vietate. Dar eşti ros, mîncat de atributul tău măreţ, pînă la măduvă, și gîndurile te potopesc, nu frunzele... Dedalus te-a conceput şi eşti labirint, un labirint, un labirint-rulotă, o casă neterminată, deschisă, mobilă. Dacă cineva te-ar privi de sus, de la o nevăzută fereastră, cum privesc eu ruina vecină — întoarsă de la funcţionalitatea ei primordială, devenită obiect estetic, de contemplaţie — în suava ei degradare ar vedea, sub ţeastă, in tăietură transversală, labirintul. Ar căuta firul Ariadnei şi nu l-ar găsi. Din labirint nu se iese. II ducem cu noi, în timp ce primăvara ne asaltează din toate părţile şi fausticul cor al spiritelor scandează, în limba lui Blaga : Noi ducem în neant ruinele. Deplîngem în tristeţe Pierduta frumuseţe. Tu cel mai puternic Din fiii pămîntului Clădeşte-o încă odată Maria Bănuţ P ARCA n-avea de gînd să mai vină niciodată. Lumea, glumeaţă şi astenizată de „Hong-Kong“ zicea că din iarnă vom intra în iarnă, că nu mai există nici primăvară, nici vară, înceată, pe dedesubt, ea lucra. Şi, în sfîrşit, a izbucnit. Cu toate sevele ei, cu toate miresmele ei tulburătoare, cu tot alaiul ei binecunoscut, de ritual al floraliilor, cu hora de menade a pomilor despletiţi, cu omizile şi melcii ei uriaşi, cu cloroticii, pudicii ghiocei şi cu plante păroase, senzuale, agăţătoare... Casa e aproape de pădure. Deschid dimineaţa fereastra, respir adine acest Psihoza ineditelor IVI AI este vreo revistă care nu publică inedite ? O competiţie a luat naştere prin contaminaţie, lucru în sine pozitiv dacă n-ar fi evidentă tot mai des facila concesie făcută unui anumit gust pentru senzaţional, impulsului de a întinde astfel o nadă cititorului, fără vizibila preocupare pentru progresul propriu-zis al cercetărilor. Se captează sau nu cititori, mai sigur este deocamdată că se încurajează psihoza „vînătoarei“ de inedite, redusă la preocuparea strictă de a „descoperi" și de a etala „descoperirile“ pe fragmente, la purul hazard, oricum se Intîmplă să iasă in cale, de loc sau aproape de loc în măsură a demonstra o viziune organică, Intuirea procesului în care se integrează respectivele descoperiri. De această speţă este tapajul ce-l fac unii în legătură cu accidentul „întîietăţii“, părînd a uita sau nefiind de părerea că esenţială rămîne interpretarea. Una este ordinea bibliografică, desigur în măsură a conferi merite onorabile, alta este demonstraţia critică în stare a scoate datele din stadiul primar informativ şi a le situa într-o perspectivă vitală, făcîndu-le memorabile. Cînd Al. Săndulescu comunică inedite din arhiva Duiliu Zamfirescu sau N. Manolescu din Titu Maiorescu, ei deschid o fereastră spre șantierul unde se ridică schelele unor edificii critice de anvergură și astfel informează cu un ceas mai devreme asupra stadiului lucrărilor, interesînd spiritele în jurul rezultatelor intermediare, întreţinîndu-le substanţial atenţia încordată. Dar, de cele mai multe ori, se dau la iveală inedite ca un agreabil exerciţiu de iniţiere şi acomodare, astfel îneît operaţia pare, şi adesea rămîne, definitiv accidentală, fără consecinţe în planul construcţiei interpretative, dacă nu chiar o stânjeneşte. Nu poţi publica în bune condiţii Jurnalul lui Maiorescu, cum a demonstrat un recent eşec, în afara unei expertize avizate integrale. Primul său editor, Rădulescu-Pogoneanu, şi-a asumat sarcina după ce, ca fost discipol şi omul vreme îndelungată, se identificase aproape cu spiritul maiorescian — şi nici el nu a scăpat de erori. Stînjenitoare pentru sporul cercetărilor este şi disiminarea excesivă a ineditelor. Dacă pentru o scrisoare de-a lui Blaga va trebui să ai în evidenţă pina şi colecţia „Vocii Buzăului“, e sigur atunci că investigarea izvoarelor are să absoarbă o cantitate disproporţionată de energie, constituind, cine ştie cât timp încă, o „problemă“. Normal ar fi ca publicarea ineditelor să încetezede a fi „agrement“ în coloanele diverselor periodice şi să treacă sub auspiciile celei mai competente şi mai îndrituite s-o facă organizat sistematic: Revista de teorie şi istorie literară (care în ultimul număr şi aduce foarte interesante inedite Odobescu şi Gr. Alexandrescu). Dar în asemenea eventualitate, ar trebui să se împlinească mai întii un vechi şi unanim deziderat, zadarnic exprimat de atîtea ori apariţia ei lunară ! Dintr-un quasibuletin intern al Institutului de istorie literară, ar deveni atunci un focar de concentrare şi emulaţie a tuturor celor dornici să stimuleze activitatea respectivului domeniu. S-ar evita astfel şi dublurile, suprapune-, rile involuntare, ca şi preluările fără ştiinţă, inevitabilele discontinuităţi. Cîţi mai ştiu, de exemplu, că palpitanta temă a relaţiilor dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis, înainte de a fi dezvoltată abundent într-un recent număr al României literare, fusese tratată cu elemente personale, autobiografice de către Pericle Martinescu, acum un deceniu (Tribuna nr. II1958) ? Chiar cercetătorul specializat stă uneori în cumpănă, nesigur dacă datele oferite de o oarecare sursă au mai fost sau nu explorate în vreo direcţie. Fiindcă sîntem la capitolul Panait Istrati, este însuşi cazul acestui episod din biografia sa împrejurările înfiripării prieteniei cu Kazantzakis coincid cu momentul revelator al întîlnirii lui Gorki. Scriitorul român, denumit pretutindeni „un Gorki balcanic", are, în fine, prilejul să-l cunoască la Moscova pe patronimul său celebru, să se întreţină în mai multe rînduri cu el şi să nu întîrzie să-şi mărturisească public puternicele impresii culese. Totul este relatat de Istrati în articolul Vizită la Gorki, datat Bekovo — 29 mai 1928 şi apărut în Les Nouvelles Litteraires din 16 iunie al aceluiaşi an Moment excepţional în viaţa lui Panait Istrati, totuşi scăpat din vedere pînâ de curînd, chiar şi de autorul unicei monografii, care îndeplineşte ulterior acest serviciu înlăturînd lacuna în articolul său „Panait Istrati, Maxim Gorki şi Nikos Kazantakis“ (Secolul 20 nr. 3/1968). Ultima „contribuţie“ din România literară trece sub tăcere antecedentele din Tribuna şi Secolul 20. De unde se vede, o dată mai mult, necesitatea concentrării tuturor contribuțiilor de acest ordin intr-un singur loc, după cum publicarea integrală a documentelor ar trebui rezer- Geo Șerban (Continuare în pag. 1)