Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-01-08 / nr. 2

FRONTIERELE VIETH I­N ZIUA în care Copernic a mutat Pămîntul din centrul Universului şi l-a aşezat la locul lui, pe o traiectorie banală în jurul, Soarelui — faptul s-a întîmplat în 1543 — oamenii s-au con­­solat cu părerea că dacă nu planeta, ,cel puţin locuitorii lor rămîneau enti­tăţile supreme, unice şi inimitabile în esenţa lor divină, în opoziţie cu tot ce se mişca sau nu în mlaştina popu­lată de fiinţele inferioare. N-a trecut prea multă vreme şi, du­pă o călătorie lungă pe mări şi pe ocea­ne, anonimul Charles Darwin, trimis să achiziţioneze păsări exotice împă­iate pentru British Museum, s-a îna­poiat cu ideea — publicată în 1859 — că oamenii au coborît din maimuţe. Era o idee prea neconformistă și multă lume din Londra a fost de pă­rere că descendența aceasta insolită se putea potrivi, la rigoare, cu dom­nul Darwin personal, dar nu privea, în nici un caz pe lorzii de viţă ve­che şi, mai ales, pe Victoria, regină a Marii Britanii. Totuşi, cu sau fără maimuţe, cu ho­minizi sau cu pitecantropi, cu genea­logii discutabile şi cu mari soluţii de continuitate, teoria evoluţionistă şi-a făcut drum larg în istoria ştiinţei. Ne-am deprins să gîndim cu ea, în termeni generali şi să dăm celorlalte vieţuitoare, mai mult sau mai puţin lipsite de grai articulat, locul firesc pe care-l aveau în nepărtinitoarea na­tură, înainte de apariţia ecologiei contemporane. Oricum, fie şi numai prin faptul că a poluat cît a vrut me­diul ambiant, în scopul satisfacerii u­­nor interese strict personale sau de specie, omul şi-a rezervat un loc apar­te, s-a aşezat pe podiumul de onoare al vieţii animale, cu mult mai sus decit impecabila albină şi imensul elefant. Era, cum spusese înţeleptul Darwin, beneficiarul suprem al luptei pentru existenţă, „survival of the fittest“. Se părea că întregul univers — lo­cuit sau nu — converge spre această opinie şi salută superioritatea omu­lui, fiinţă educabilă, aptă să acumu­leze, să conserve şi să transmită pos­terităţii totalitatea experienţelor sale utile şi inutile, în scopul progresului rapid, pe calea civilizaţiei tehnice. Două tablouri lipseau, însă, din pina­coteca închinată cunoaşterii amănun­ţite a fiinţei omeneşti, la sfîrşitul se­colului al 19-lea şi anume: de o par­te o imagine exactă despre originea vieţii, iar de alta reprezentarea pre­cisă a formei superioare de organiza­re a materiei vii, creierul omenesc. Sîntem de origine stelară? ÎNAINTAREA către aceste două frontiere a început cu ajutorul unor boabe de mazăre fină, care au meri­tul de a fi dezvăluit călugărului au­­gustin Gregor Mendel, în 1865, legile eredităţii. Investigaţiile mai comple­xe s-au efectuat cu sacrificiul unui mare număr de musculiţe „drosofile“. Deoarece mazărea şi musca demon­strau o perfectă unitate a formelor e­­lementare de viaţă, savanţii care se consacrau ştiinţei noi a biologiei s-au aplecat mai sîrguincios asupra lor şi au izbutit, în primele decenii ale vea­cului curent, să descopere „cromozo­mii“, lanţuri de molecule foarte com­plicate, depozitare, de fapt, ale tutu­ror misterelor eredităţii. Fiinţele u­­riaşe, mamiferele impunătoare şi or­golioase, oamenii înşişi erau înlătu­raţi de pe soclu, pentru a face loc, în căutarea adevăratelor chei ale vieţii, unor construcţii impalpabile rămase pînă astăzi „abstracte“ din punctul de vedere al simţurilor noastre. Detronaţi şi disecaţi ei înşişi, cu a­­jutorul revoluţiei „tehnico-ştiinţifice“ a microscopului electronic, a spectro­­grafiei şi inciziilor cu raze laser, cro­mozomii au făcut loc în anii noştri, unor forme ultraelementare cunoscu­te întocmai ca celebrităţile veritabile, sub numele lor cel mic : ADN şi ARN. Orice tratat de biologie elementară porneşte, acum, de la descrierea lor. Sunt, aşadar, molecule constituite din fibre de compuşi chimici ai fosforului (etc.), aşezate într-un fel de îmbrăţi­şare elicoidală (vezi ilustraţia), legate prin punţi şi presărate de perle minus­cule, în al căror nespus de mic volum biochimiştii recunosc patru substanţe, mai exact patru baze : adenina, guani­­na, citozina şi timina. Sunt, oare, utile aceste nume, cu sonoritatea lor agrea­bilă, pentru a fi memorizate de dacti­lografa care le scrie, de linotipistul ca­re le imprimă, de cititorul care le ve­de, preocupat de felurite ginduri ? In­contestabil că da! însemnătatea lor de­vine covîrşitoare, cu fiece zi. S-a vorbit de multe ori despre acidul dezo­­xiribonucleic ADN şi despre colegul lui mai mic, acidul oxiribonucleic ARN, dar de la o vreme, moleculele a­­cestea au ocupat poziţiile centrate pe frontiera dinspre „infinitul mic“ al vieţii. Savanţii contemporani nu se mai pot ascunde îndărătul întrebării — doar în aparenţă glumeaţă — dacă la început a fost oul sau găina. Pro­fesorul de biochimie Manfred Eugen (premiul Nobel, fireşte) de la Institu­tul Max Planck din München a dez­legat — pare-se — definitiv problema La început a fost acidul dezoxiribo­­nucleic, adică o combinaţie chimică primară din cele patru „baze“ numi­te mai sus. De intima lor împletire, în felul cum se aşează — probabil din întîmplare — unele faţă de alte­le moleculele acestea imperceptibile, depind toate bucuriile şi necazurile activităţii organice a tuturor fiinţelor vii. Charles Robert Darwin era ele­ment cu noi oamenii cînd pretindea că ne coborîm din maimuţe. Biologii şi biochimiştii actuali fac să descindă toată „viaţa" în necuprinsa ei comple­xitate, dintr-o singură moleculă com­binată în condiţiile apocaliptice de acum 3 miliarde de ani. Mai mult încă. La întrebarea dacă există viaţă pe alte planete, biologii şi biochimiştii răspund astăzi afirmativ. Cosmo-bio­logul american Cyril Pennamperuma a publicat ştirea că într-un meteorit bătrîn de 4,5 miliarde de ani, căzut în septembrie 1969 undeva în Austra­lia, el a găsit urme de aminoacizi, factori creatori şi componenţi ai pro­teinelor, elemente esenţiale în consti­tuirea microuzinelor moleculare din celulele vii. Nu prezintă interes for­mele superioare de viaţă la care s-a putut ajunge sau nu pe alte corpuri cereşti, ci doar faptul că în spaţiile interstelare un meteorit a transportat embrioni de viaţă. Poate că tocmai pe calea aceasta cosmică au sosit şi pe Terra primele molecule vivifiante. Poate că au pornit de la noi spre alte stele. Dilema îşi pierde importanţa, în faţa afirmaţiei peremptorii a bio­­chimiştilor că ei s-au apropiat de esenţele vieţii universale, pe care le şi numesc, nu fără un fel de humour­­verite „supa­ primordială“ în care au fiert acizii aminaţi. Minunea numită om NE-AM deprins — şi nu întot­deauna fără motive serioase — să ne întrebăm la ce servesc aceste desco­periri ? Au ele vreo legătură cu viaţa şi pîinea noastră de toate zilele ? A­­ceiaşi biochimişti şi biologi ne răs­pund, din nou, afirmativ. Fiinţa omenească, pe care celebrul Alexis Carrel o considera „necu­noscută“ în 1925 a rămas şi astăzi enigmatică. Medicina a catalogat peste 1.500 de maladii ,specifice că­rora le ştie, cel puţin cu aproximaţie, cauza şi leacul. Dar sunt altele despre care nu ştim destul şi unele despre care nu ştim nimic. Cei vreo 200.000 de cercetători care formează armata actuală a biologilor şi­­biochimiştilor pe mapamond afirmă că secretul tu­turor maladiilor, infirmităţilor con­genitale, proceselor imunologice, me­tabolismului stă în felul cum sunt a­şezaţi factorii informaţionali genetici in volutele moleculelor de ADN. S-a şi demonstrat afirmaţia aceasta. Nu pe mazărea lui Mandel, nici pe dro­­sofila lui Butenandt, ci pe milioanele de şoricei care s-au mutat din subso­luri şi populează, de preferinţă, ele­gantele laboratoare moderne de ma­cro şi micro­biologie. Cu ajutorul chirurgiei moleculare s-a modificat aşezarea uneia sau alteia din zecile de mii de molecule dintr-un lanţ ge­netic de ADN. Cum s-a putut „ope­ra“ la dimensiunile acestea, e altă po­veste, mai pasionantă decît toate fil­mele cu Ness. Fapt este că şoriceii în ale căror lanţuri de identitate ge­netică s-a intervenit, şi-au modificat sensibil fie anatomia, fie aptitudinile fiziologice, fie comportarea psihică. Se ştie, s-a vorbit despre experien­ţele privitoare la capacitatea eredi­tară a unor şoricei de a se descurca prin labirinte anume construite sau aptitudinea lor de a se deprinde sau nu cu viaţa în întuneric. Aceste expe­rienţe­­ şi nenumărate altele, ce se fac oră cu oră, pe neştiute, în biola­­boratoare, uzine ale vieţii esenţiale, au început să deschidă anumite porţi de-a dreptul către noi, oamenii. Genetica modernă declară că în fie­care celulă vie, de la fiinţa monoce­lulară pînă la giganticul corp ome­nesc — în al cărui volum intră mai mult de zece mii de miliarde de ce­lule vii — viaţa dăinuie fără între­rupere, graţie mirificului acid dezo­­xiribonUcleic, de cînd a apărut pe Ter­ra. In acest timp—inutil să spunem în­delungat — celulele vii au suferit şi au suportat atîtea miliarde de „mutaţii genetice“, încît s-a ajuns pînă la mi­nunea numită om. Dacă în scurgerea vremii au fost posibile şi s-au acu­mulat aceste modificări intime, intra­­moleculare, nu cumva s-ar putea in­terveni şi acum în viaţa celulei, cu mijloacele ştiinţei ? Nu numai în in­teresul şoriceilor din viitorul „Insti­tut de la souris", ci şi în „interesul“ oamenilor. O intervenţie de o milio­nime de secundă, pe o suprafaţă de o miime de milionime de milimetru pătrat cu bisturiul cuantic de laser ar putea determina într-o genă o modi­ficare ereditară. Viitorul om n-ar mai fi ameninţat de cancer sau n-ar mai putea să se apere de gripă ? Aceasta este întrebarea. Descendent al primatelor sau al di­­nosaurilor, al acizilor DN sau RN, omul este fiinţa sensibilă care a în­văţat să gîndească. Un splendid a­­malgam de pasiuni — poate că nu în­totdeauna egale, decente şi creatoare — sunt incluse în miliardele sale de celule şi infinitatea ansamblului său biomolecular. Istoria omenirii are, încă, în amintire, ideea nefastă, si­nistră, a experienţelor rasiale. Nici „supraomul“ lui Nietzsche, nici „omul­­robot“ cu creierul „branşat“ la un computer, cum îi prevede biologul a­­merican Edward Tatum pentru anul 2­000, nu intră în limitele — totuşi atît de cuprinzătoare — ale gîndirii contemporane. Noi nu avem moderul „stress“ (adică „strîngerea de inimă“) în faţa minunilor actuale şi nici în faţa interesantelor perspective ale biochimiei genelor. Dar ceva din sta­tornicia firească şi din prudenţa înţe­leaptă cu care abordează fiinţa umană viitorul, ne face să privim mai de-a­­proape laboratoarele eredităţii. Omul din eprubetă, omul faustian, homuncu­lus, omul supra — sau subuman ne de­părtează inutil de splendoarea omului „simplu“. Acest om aplaudă marile descope­riri făcute la frontiera inferioară a vieţii, în domeniul eredităţii, cu în­crederea că în acelaşi timp, alte ar­mate de savanţi de pe frontiera su­perioară a creierului, apără valorile spirituale veritabile de aventuri neo­­genetice. Mircea Grigorescu Această sculptură în spaţiu, foarte modernă, este acum larg cunoscută ca fiind ima­ginea moleculei ADN. „Prepararea lui Homunculus“, ilustraţie la Doktor Faustus al lui Goethe. Comoara din birourile genoveze FOST descoperită de directoarea Muzeului din Genova, Caterina Marcenaro. O întîmplare, multă price­pere şi foarte multă sîrguinţă — iată explicaţia, inventarul descoperirii enu­­meră zece Van Dyck, trei Rubens, un Cranach şi alte tablouri de Tizian. Ca­ravaggio Pisanello, Alonso Cano, Ter­­bruggen, Jean Clouet, Rigaud, Jan van Skorel şi alţii împrejurarea hotărîtoare a fost că un magistrat s-a decis să-şi renoveze bi­roul. Ca să se poată zugrăvi pereţii, un tablou aflat de cine ştie cînd între cele două ferestre ale încăperii a­ fost scos D-na Marcenaro, solicitată să dea un sfat competent asupra noii ambianțe a biroului, a venit să studieze încăperea. Pentru prima dată a avut astfel posi­bilitatea să vadă tabloul bine luminat: era așezat jos, pe podea. Nu încăpea în­doială, era un autentic Van Dyck. Di­rectoarea a cerut tabloul spre exami­nare în laboratorul muzeului, oferind în schimb o altă pictură. Analizele au con­firmat descoperirea ei. „Expediţia“ pentru găsirea întregii comori de-abia de-aici a început. Cate­rina Marcenaro a pornit să exploreze toate birourile publice, magaziile, sălile Universităţii, depozitele. Trofeul mul­tiplu al sagacităţii ei este acum expus pentru public la Palazzo Bianco şi la Palazzo Rosso. Muzeul de arte din Ge­nova posedă azi una din cele mai im­portante colecţii de pictură flamandă. Portretul unei doamne de Lukas Cranach cel bătrîn (1472—1553), unul dintre tablourile descoperite la Ge­nova. Fapta bună a lui Alain Delon !*HANŢA a pierdut bătălia... Dar ' f Franţa n-a pierdut războiul !“ Aşa începea „Apelul către toţi france­zii“, care in iunie 1940 era afişat pe toa­te străzile Londrei şi difuzat fără înce­tare de B.B.C. Fusese redactat de colo­nelul Charles de Gaulle. Manuscrisul a rămas la unul dintre francezii care se aflau atunci în capitala Angliei şi care l-a păstrat, ca din întîmplare, în buzu­narul hainei, apoi în biroul locuinţei sale pariziene. Cu trecerea timpului, un asemenea manuscris devine un document istoric și posesorul său se bucura să-l poată a­­răta din cînd în cînd, cu precauţii şi recomandări de discreţie, invitaţilor săi. Odată, cineva a spus ceva despre va­loarea unui asemenea manuscris. Apoi a survenit moartea generalului de Gaulle Valoarea nu putea decît să sporească Şi posesorul se gîndeşte că ar putea să valorifice documentul. Se adresează unui misit Cerîndu-i discreţie, un client neapărat străin, cu reşedinţa oriunde în altă ţară numai în Franţa nu a dispus să plătească bani peşin, să treacă imedia hîrtia peste frontieră şi să nu se laude nimănui că a cumpărat manuscrisul. Misitul ascultă, fără să clipească, dar păleşte Seara cinează cu Alain Delor, actorul care-i e prieten. Şi-i povesteşti totul din fir in păr, îngrijorat, deoa­rece e convins că omul va vinde ma­nuscrisul chiar dacă el va refuza să-i fie intermediar şi că astfel, oricum, ma­nuscrisul se va pierde cine ştie în ce colecţie de bogătaş, maniac. — Dacă-i aşa, străinul voi fi eu, ho­tărăşte Alain Delon. — Cum ai să faci ? — Anunţă-ţi clientul că ai găsit un a­­­nerican din Argentina. Şi lasă restul în seama mea. Un telefon la Buenos Aires, unde A­­lain Delon are un prieten bun, producă­tor de filme, şi înscenarea e pusă la punct. Rota, prietenul de la Buenos Aires vine la Paris cu primul avion şi, instruit în amănunt de Delon, se pre­zintă — actor ad-hoc stâpînindu-şi emo­ţia — la posesorul manuscrisului, dîndu­­se drept agentul bogătaşului-argenti­­nean-dornic-să-achiziţioneze -documen­­tul-şi-să-l-păstreze-în-seiful-său. Rota are şi banii. I-a dat Alain Delon (după ce a notat seriile). Tirgul se încheie după oarecare tocmeală, verificări, a­­sigurări... Manuscrisul ajunge in sfîrşit la Alain Delon. Care se sfătuieşte cu prieteni a­­vizaţi şi ajunge la concluzia că trebuie să-l încredinţeze spre păstrare muzeu­lui Ordinului „Compagnons de la Li­­bération“. Dar Delon e hotărît să fie modest şi nu vrea să fie el acela care inmînează paginile istorice. Le duce ministrului armatei, Michel Debré, care le depune, în cadrul unei ceremonii, în miinile cancelarului Ordinului. Mulțu­­mindu-i încă o dată în mod public, lui Alain Delon, care-și arată încă o dată modestia : — Oricine in locul meu... G. D. .. oficiile costale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din Intre­prinderi şi institutii Redocbo Caeste,aS Petal* 4103. TIPARUL, Combinatul MLU 26­82 administraţia­­ Bucureşti, Piaţa Scînteii nr 1, telefon primesc la următoarea adresă­­ Agenţia de (Din „Paris Match“) 40044 lünete Urări • DINTRE răspunsu­rile primite de săptămî­­nalul „Le Nouvel Obser­­vateur“ la ancheta sa ,,Ce urează de A­­nul Nou“ personalităţile culturii franceze pentru 1971, spicuim : Jules Romain : „Ar trebui să se introducă în conştiinţa omenirii puţi­nă înţelepciune, bunăvo­inţă, înţelegere recipro­că. Fie ca 1971 să ne poată aduce o oarecare speranţă in acest dome­niu“. Alfred Kastler : „Nu­mai un acord pentru frî­narea cheltuielilor cres­­cînde de înarmare nu­cleară înglobînd şi Chi­na ar putea permite să se reducă povara cheltu­ielilor de înarmare ale naţiunilor lumii, evalua­te la peste patru sute de miliarde de dolari pen­tru deceniul care începe. O fracţiune din această sumă ar ajunge pentru a se rezolva problema foametei în lume, pen­tru a se asigura dezvol­tarea ţărilor subdezvol­tate şi pentru a se per­mite omenirii să se în­mulţească fără teamă“. Georges Simenon! „Urez ca violenţa, în oricare din formele ei, de oriunde ar veni, să dispară de pe suprafaţa Pămintului. Mă tem însă, vai, că va fi doar o urare“. De la „Rebecca" la „Picătura de timp“ • ROMANCIERA en­gleză Daphne du Mau­­rier, azi în vîrstă de 63 de ani, celebra autoare a best-seller-ului mereu reeditat, Rebecca, şi-a acordat instrumentele profesionale la tonalita­tea zilei de azi , noul ei roman. Picătura de timp, se desfăşoară parţial în viitor, pe aceleaşi locuri unde cu şase sute de ani mai devreme s-a mai produs o crimă foarte misterioasă, de­sigur. Longevitate japoneză • O ANCHETA făcu­tă de Ministerul Sănătă­ţii din Japonia arată că cea mai mare parte din­tre japonezii care depă­şesc 90 de ani sînt oa­meni cărora le place să se bucure de viaţă şi care au continuat să muncească pînă la adinei bătrîneţi. „Parisul, Hitler și eu* • EDITURA franceză Presse de la Cité a pu­blicat recent o carte de amintiri ale lui Arno Breker, sculptor oficial în Germania hitleristă. Aflăm astfel că Hitler își pregătea în secret un arc de triumf, „de două ori mai mare decît cel din Paris“. „Samuel Pepys Esquire" • LA Galeria naţio­nală de portrete din Londra este deschisă în aceste zile o expoziţie Intitulată „Samuel Pe­pys Esquire“, alcătuind o imagine complexă a epocii în care a trăit scriitorul şi pe care a înfăţişat-o în celebrul său „Jurnal“. Căci, du­pă cum se ştie ţinind un „Jurnal“ Samuel Pepys, administrator al Amiralităţii, şi om de lume, a făcut mult mai mult decit să îmbogă­ţească literatura secolu­lui al XVII-lea. Nesă­ţioasa lui curiozitate, ca­re nu cunoştea limite şi-l determina să cerceteze tot, fără excepţie, ce era sau se întîmpla in jurul său, l-a făcut să ne lase un portret fidel al epocii sale. Oscar Lewis • SCRIITORUL ame­rican Oscar Lewis a mu­rit recent la New York, în urma unei crize car­diace. Etnograf, el și-a consacrat studiile „cul­turii sărăciei“ și a tran­spus — cu ajutorul mag­netofonului — tehnica ciné-verité-ului la lite­ratură. Acest procedeu a adus un imens succes lucrării sale Copiii lui Sanchez, care a obţinut în Franţa premiul pen­tru „cea mai bună car­te străină a anului 1964“ şi despre care „Contem­poranul“ a relatat pe larg in numărul său din 17 ianuarie 1964. „La Mama” în Franţa • UN eveniment de excepţie în prima ju­mătate de stagiune tea­trală pariziană 1970— 1971 a fost turneul tru­pei new-yorkeze condu­să de Helen Stewart. ..The Etc. Company of La Mama“, care a pre­zentat pe scena teatrului „Vieux Colombier“ trei spectacole : primul, al­cătuit din opera Doar gelozia lui Emer, com­pusă de Barbara Benary şi inspirată dintr-o pie­să a marelui poet irlan­dez William Butler Yeats, şi din Vulpea, pantomimă de Stravin­­ski şi Ramuz , al doilea fiind o Viaţă a Gertru­de­ Stein, iar al treilea o poveste cu vampiri. Carmilla, de Wilford Leach, care este şi u­­nul dintre cei mai buni regizori ai companiei. Marcos Aguinis • EDIŢIA 1970 a pre­miului „Planeta“, pa­tronat de scriitorii de limbă spaniolă, a reve­nit scriitorului argenti­nian Marcos Aguinis. Medic de profesie. Agui­­nis este fondatorul şi directorul revistei me­dicale „Anales de clinica regional del Sur". E, de asemenea, autorul a nu­meroase lucrări ştiin­ţifice apărute in revis­tele de specialitate ar­­gentiniene şi spaniole. Romanul pentru care i s-a decernat premiul „Planeta" se intitulează Crucea convertită ILa Cruz invertidal şi repre­zintă, după definiţia dată de autor însuşi, „o frescă a vieţii (sud) a­­mericane a timpurilor noastre“. Ţigări fără nicotină • DR. Jean Brebec, directorul secţiei de plante speciale a Insti­tutului de culturi, a­­obţinut un tutun fără nicotină Primele ex­perienţe au arătat că ţigările fabricate din a­­cest soi de tutun au a­­celaşi gust şi aceeaşi a­­romă ca şi ţigările u­­şoare normale. „Inspiraţie" şi rectificarea • CITITORUL Mir­cea Oşianu din Baia Mare ne cere, pe bună dreptate, să facem cuve­nita rectificare la nota intitulată „Inspiraţia“ şi apărută la această ru­brică în nr. 52/1970 , compozitorul muzicii pentru My Fair La­dy este FREDERICK LOEWE, numai libretul fiind semnat de Alan J. Lerner. cardinale Săptămânal politic-social-cultural EDITAT DE COMITETUl DE STAT PENTRU CULTURA SI ARTA Redactor-sef : GEORGE IVAŞCU IN COLEGIUL REDACTIONAL : A. BARANGA, MARCEL BREAZU, ROGER CIMPEANU (secretar general de redac­­(re), C. N. CONSTANTINIU (redactor sef adjunct), ION DRAGAN, IOAN GRIGORESCU, HORIA HULUBEI, ION MIHAILEANU (redactor jef adjunct), SZEMLER FERENC, CICERONE THEODORESCU, ZENO VANCEA.' ! Proiectatee 410 Rc* ELENA MARINESO

Next