Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-01-08 / nr. 2
FRONTIERELE VIETH IN ZIUA în care Copernic a mutat Pămîntul din centrul Universului şi l-a aşezat la locul lui, pe o traiectorie banală în jurul, Soarelui — faptul s-a întîmplat în 1543 — oamenii s-au consolat cu părerea că dacă nu planeta, ,cel puţin locuitorii lor rămîneau entităţile supreme, unice şi inimitabile în esenţa lor divină, în opoziţie cu tot ce se mişca sau nu în mlaştina populată de fiinţele inferioare. N-a trecut prea multă vreme şi, după o călătorie lungă pe mări şi pe oceane, anonimul Charles Darwin, trimis să achiziţioneze păsări exotice împăiate pentru British Museum, s-a înapoiat cu ideea — publicată în 1859 — că oamenii au coborît din maimuţe. Era o idee prea neconformistă și multă lume din Londra a fost de părere că descendența aceasta insolită se putea potrivi, la rigoare, cu domnul Darwin personal, dar nu privea, în nici un caz pe lorzii de viţă veche şi, mai ales, pe Victoria, regină a Marii Britanii. Totuşi, cu sau fără maimuţe, cu hominizi sau cu pitecantropi, cu genealogii discutabile şi cu mari soluţii de continuitate, teoria evoluţionistă şi-a făcut drum larg în istoria ştiinţei. Ne-am deprins să gîndim cu ea, în termeni generali şi să dăm celorlalte vieţuitoare, mai mult sau mai puţin lipsite de grai articulat, locul firesc pe care-l aveau în nepărtinitoarea natură, înainte de apariţia ecologiei contemporane. Oricum, fie şi numai prin faptul că a poluat cît a vrut mediul ambiant, în scopul satisfacerii unor interese strict personale sau de specie, omul şi-a rezervat un loc aparte, s-a aşezat pe podiumul de onoare al vieţii animale, cu mult mai sus decit impecabila albină şi imensul elefant. Era, cum spusese înţeleptul Darwin, beneficiarul suprem al luptei pentru existenţă, „survival of the fittest“. Se părea că întregul univers — locuit sau nu — converge spre această opinie şi salută superioritatea omului, fiinţă educabilă, aptă să acumuleze, să conserve şi să transmită posterităţii totalitatea experienţelor sale utile şi inutile, în scopul progresului rapid, pe calea civilizaţiei tehnice. Două tablouri lipseau, însă, din pinacoteca închinată cunoaşterii amănunţite a fiinţei omeneşti, la sfîrşitul secolului al 19-lea şi anume: de o parte o imagine exactă despre originea vieţii, iar de alta reprezentarea precisă a formei superioare de organizare a materiei vii, creierul omenesc. Sîntem de origine stelară? ÎNAINTAREA către aceste două frontiere a început cu ajutorul unor boabe de mazăre fină, care au meritul de a fi dezvăluit călugărului augustin Gregor Mendel, în 1865, legile eredităţii. Investigaţiile mai complexe s-au efectuat cu sacrificiul unui mare număr de musculiţe „drosofile“. Deoarece mazărea şi musca demonstrau o perfectă unitate a formelor elementare de viaţă, savanţii care se consacrau ştiinţei noi a biologiei s-au aplecat mai sîrguincios asupra lor şi au izbutit, în primele decenii ale veacului curent, să descopere „cromozomii“, lanţuri de molecule foarte complicate, depozitare, de fapt, ale tuturor misterelor eredităţii. Fiinţele uriaşe, mamiferele impunătoare şi orgolioase, oamenii înşişi erau înlăturaţi de pe soclu, pentru a face loc, în căutarea adevăratelor chei ale vieţii, unor construcţii impalpabile rămase pînă astăzi „abstracte“ din punctul de vedere al simţurilor noastre. Detronaţi şi disecaţi ei înşişi, cu ajutorul revoluţiei „tehnico-ştiinţifice“ a microscopului electronic, a spectrografiei şi inciziilor cu raze laser, cromozomii au făcut loc în anii noştri, unor forme ultraelementare cunoscute întocmai ca celebrităţile veritabile, sub numele lor cel mic : ADN şi ARN. Orice tratat de biologie elementară porneşte, acum, de la descrierea lor. Sunt, aşadar, molecule constituite din fibre de compuşi chimici ai fosforului (etc.), aşezate într-un fel de îmbrăţişare elicoidală (vezi ilustraţia), legate prin punţi şi presărate de perle minuscule, în al căror nespus de mic volum biochimiştii recunosc patru substanţe, mai exact patru baze : adenina, guanina, citozina şi timina. Sunt, oare, utile aceste nume, cu sonoritatea lor agreabilă, pentru a fi memorizate de dactilografa care le scrie, de linotipistul care le imprimă, de cititorul care le vede, preocupat de felurite ginduri ? Incontestabil că da! însemnătatea lor devine covîrşitoare, cu fiece zi. S-a vorbit de multe ori despre acidul dezoxiribonucleic ADN şi despre colegul lui mai mic, acidul oxiribonucleic ARN, dar de la o vreme, moleculele acestea au ocupat poziţiile centrate pe frontiera dinspre „infinitul mic“ al vieţii. Savanţii contemporani nu se mai pot ascunde îndărătul întrebării — doar în aparenţă glumeaţă — dacă la început a fost oul sau găina. Profesorul de biochimie Manfred Eugen (premiul Nobel, fireşte) de la Institutul Max Planck din München a dezlegat — pare-se — definitiv problema La început a fost acidul dezoxiribonucleic, adică o combinaţie chimică primară din cele patru „baze“ numite mai sus. De intima lor împletire, în felul cum se aşează — probabil din întîmplare — unele faţă de altele moleculele acestea imperceptibile, depind toate bucuriile şi necazurile activităţii organice a tuturor fiinţelor vii. Charles Robert Darwin era element cu noi oamenii cînd pretindea că ne coborîm din maimuţe. Biologii şi biochimiştii actuali fac să descindă toată „viaţa" în necuprinsa ei complexitate, dintr-o singură moleculă combinată în condiţiile apocaliptice de acum 3 miliarde de ani. Mai mult încă. La întrebarea dacă există viaţă pe alte planete, biologii şi biochimiştii răspund astăzi afirmativ. Cosmo-biologul american Cyril Pennamperuma a publicat ştirea că într-un meteorit bătrîn de 4,5 miliarde de ani, căzut în septembrie 1969 undeva în Australia, el a găsit urme de aminoacizi, factori creatori şi componenţi ai proteinelor, elemente esenţiale în constituirea microuzinelor moleculare din celulele vii. Nu prezintă interes formele superioare de viaţă la care s-a putut ajunge sau nu pe alte corpuri cereşti, ci doar faptul că în spaţiile interstelare un meteorit a transportat embrioni de viaţă. Poate că tocmai pe calea aceasta cosmică au sosit şi pe Terra primele molecule vivifiante. Poate că au pornit de la noi spre alte stele. Dilema îşi pierde importanţa, în faţa afirmaţiei peremptorii a biochimiştilor că ei s-au apropiat de esenţele vieţii universale, pe care le şi numesc, nu fără un fel de humourverite „supa primordială“ în care au fiert acizii aminaţi. Minunea numită om NE-AM deprins — şi nu întotdeauna fără motive serioase — să ne întrebăm la ce servesc aceste descoperiri ? Au ele vreo legătură cu viaţa şi pîinea noastră de toate zilele ? Aceiaşi biochimişti şi biologi ne răspund, din nou, afirmativ. Fiinţa omenească, pe care celebrul Alexis Carrel o considera „necunoscută“ în 1925 a rămas şi astăzi enigmatică. Medicina a catalogat peste 1.500 de maladii ,specifice cărora le ştie, cel puţin cu aproximaţie, cauza şi leacul. Dar sunt altele despre care nu ştim destul şi unele despre care nu ştim nimic. Cei vreo 200.000 de cercetători care formează armata actuală a biologilor şibiochimiştilor pe mapamond afirmă că secretul tuturor maladiilor, infirmităţilor congenitale, proceselor imunologice, metabolismului stă în felul cum sunt aşezaţi factorii informaţionali genetici in volutele moleculelor de ADN. S-a şi demonstrat afirmaţia aceasta. Nu pe mazărea lui Mandel, nici pe drosofila lui Butenandt, ci pe milioanele de şoricei care s-au mutat din subsoluri şi populează, de preferinţă, elegantele laboratoare moderne de macro şi microbiologie. Cu ajutorul chirurgiei moleculare s-a modificat aşezarea uneia sau alteia din zecile de mii de molecule dintr-un lanţ genetic de ADN. Cum s-a putut „opera“ la dimensiunile acestea, e altă poveste, mai pasionantă decît toate filmele cu Ness. Fapt este că şoriceii în ale căror lanţuri de identitate genetică s-a intervenit, şi-au modificat sensibil fie anatomia, fie aptitudinile fiziologice, fie comportarea psihică. Se ştie, s-a vorbit despre experienţele privitoare la capacitatea ereditară a unor şoricei de a se descurca prin labirinte anume construite sau aptitudinea lor de a se deprinde sau nu cu viaţa în întuneric. Aceste experienţe şi nenumărate altele, ce se fac oră cu oră, pe neştiute, în biolaboratoare, uzine ale vieţii esenţiale, au început să deschidă anumite porţi de-a dreptul către noi, oamenii. Genetica modernă declară că în fiecare celulă vie, de la fiinţa monocelulară pînă la giganticul corp omenesc — în al cărui volum intră mai mult de zece mii de miliarde de celule vii — viaţa dăinuie fără întrerupere, graţie mirificului acid dezoxiribonUcleic, de cînd a apărut pe Terra. In acest timp—inutil să spunem îndelungat — celulele vii au suferit şi au suportat atîtea miliarde de „mutaţii genetice“, încît s-a ajuns pînă la minunea numită om. Dacă în scurgerea vremii au fost posibile şi s-au acumulat aceste modificări intime, intramoleculare, nu cumva s-ar putea interveni şi acum în viaţa celulei, cu mijloacele ştiinţei ? Nu numai în interesul şoriceilor din viitorul „Institut de la souris", ci şi în „interesul“ oamenilor. O intervenţie de o milionime de secundă, pe o suprafaţă de o miime de milionime de milimetru pătrat cu bisturiul cuantic de laser ar putea determina într-o genă o modificare ereditară. Viitorul om n-ar mai fi ameninţat de cancer sau n-ar mai putea să se apere de gripă ? Aceasta este întrebarea. Descendent al primatelor sau al dinosaurilor, al acizilor DN sau RN, omul este fiinţa sensibilă care a învăţat să gîndească. Un splendid amalgam de pasiuni — poate că nu întotdeauna egale, decente şi creatoare — sunt incluse în miliardele sale de celule şi infinitatea ansamblului său biomolecular. Istoria omenirii are, încă, în amintire, ideea nefastă, sinistră, a experienţelor rasiale. Nici „supraomul“ lui Nietzsche, nici „omulrobot“ cu creierul „branşat“ la un computer, cum îi prevede biologul american Edward Tatum pentru anul 2000, nu intră în limitele — totuşi atît de cuprinzătoare — ale gîndirii contemporane. Noi nu avem moderul „stress“ (adică „strîngerea de inimă“) în faţa minunilor actuale şi nici în faţa interesantelor perspective ale biochimiei genelor. Dar ceva din statornicia firească şi din prudenţa înţeleaptă cu care abordează fiinţa umană viitorul, ne face să privim mai de-aproape laboratoarele eredităţii. Omul din eprubetă, omul faustian, homunculus, omul supra — sau subuman ne depărtează inutil de splendoarea omului „simplu“. Acest om aplaudă marile descoperiri făcute la frontiera inferioară a vieţii, în domeniul eredităţii, cu încrederea că în acelaşi timp, alte armate de savanţi de pe frontiera superioară a creierului, apără valorile spirituale veritabile de aventuri neogenetice. Mircea Grigorescu Această sculptură în spaţiu, foarte modernă, este acum larg cunoscută ca fiind imaginea moleculei ADN. „Prepararea lui Homunculus“, ilustraţie la Doktor Faustus al lui Goethe. Comoara din birourile genoveze FOST descoperită de directoarea Muzeului din Genova, Caterina Marcenaro. O întîmplare, multă pricepere şi foarte multă sîrguinţă — iată explicaţia, inventarul descoperirii enumeră zece Van Dyck, trei Rubens, un Cranach şi alte tablouri de Tizian. Caravaggio Pisanello, Alonso Cano, Terbruggen, Jean Clouet, Rigaud, Jan van Skorel şi alţii împrejurarea hotărîtoare a fost că un magistrat s-a decis să-şi renoveze biroul. Ca să se poată zugrăvi pereţii, un tablou aflat de cine ştie cînd între cele două ferestre ale încăperii a fost scos D-na Marcenaro, solicitată să dea un sfat competent asupra noii ambianțe a biroului, a venit să studieze încăperea. Pentru prima dată a avut astfel posibilitatea să vadă tabloul bine luminat: era așezat jos, pe podea. Nu încăpea îndoială, era un autentic Van Dyck. Directoarea a cerut tabloul spre examinare în laboratorul muzeului, oferind în schimb o altă pictură. Analizele au confirmat descoperirea ei. „Expediţia“ pentru găsirea întregii comori de-abia de-aici a început. Caterina Marcenaro a pornit să exploreze toate birourile publice, magaziile, sălile Universităţii, depozitele. Trofeul multiplu al sagacităţii ei este acum expus pentru public la Palazzo Bianco şi la Palazzo Rosso. Muzeul de arte din Genova posedă azi una din cele mai importante colecţii de pictură flamandă. Portretul unei doamne de Lukas Cranach cel bătrîn (1472—1553), unul dintre tablourile descoperite la Genova. Fapta bună a lui Alain Delon !*HANŢA a pierdut bătălia... Dar ' f Franţa n-a pierdut războiul !“ Aşa începea „Apelul către toţi francezii“, care in iunie 1940 era afişat pe toate străzile Londrei şi difuzat fără încetare de B.B.C. Fusese redactat de colonelul Charles de Gaulle. Manuscrisul a rămas la unul dintre francezii care se aflau atunci în capitala Angliei şi care l-a păstrat, ca din întîmplare, în buzunarul hainei, apoi în biroul locuinţei sale pariziene. Cu trecerea timpului, un asemenea manuscris devine un document istoric și posesorul său se bucura să-l poată arăta din cînd în cînd, cu precauţii şi recomandări de discreţie, invitaţilor săi. Odată, cineva a spus ceva despre valoarea unui asemenea manuscris. Apoi a survenit moartea generalului de Gaulle Valoarea nu putea decît să sporească Şi posesorul se gîndeşte că ar putea să valorifice documentul. Se adresează unui misit Cerîndu-i discreţie, un client neapărat străin, cu reşedinţa oriunde în altă ţară numai în Franţa nu a dispus să plătească bani peşin, să treacă imedia hîrtia peste frontieră şi să nu se laude nimănui că a cumpărat manuscrisul. Misitul ascultă, fără să clipească, dar păleşte Seara cinează cu Alain Delor, actorul care-i e prieten. Şi-i povesteşti totul din fir in păr, îngrijorat, deoarece e convins că omul va vinde manuscrisul chiar dacă el va refuza să-i fie intermediar şi că astfel, oricum, manuscrisul se va pierde cine ştie în ce colecţie de bogătaş, maniac. — Dacă-i aşa, străinul voi fi eu, hotărăşte Alain Delon. — Cum ai să faci ? — Anunţă-ţi clientul că ai găsit un anerican din Argentina. Şi lasă restul în seama mea. Un telefon la Buenos Aires, unde Alain Delon are un prieten bun, producător de filme, şi înscenarea e pusă la punct. Rota, prietenul de la Buenos Aires vine la Paris cu primul avion şi, instruit în amănunt de Delon, se prezintă — actor ad-hoc stâpînindu-şi emoţia — la posesorul manuscrisului, dînduse drept agentul bogătaşului-argentinean-dornic-să-achiziţioneze -documentul-şi-să-l-păstreze-în-seiful-său. Rota are şi banii. I-a dat Alain Delon (după ce a notat seriile). Tirgul se încheie după oarecare tocmeală, verificări, asigurări... Manuscrisul ajunge in sfîrşit la Alain Delon. Care se sfătuieşte cu prieteni avizaţi şi ajunge la concluzia că trebuie să-l încredinţeze spre păstrare muzeului Ordinului „Compagnons de la Libération“. Dar Delon e hotărît să fie modest şi nu vrea să fie el acela care inmînează paginile istorice. Le duce ministrului armatei, Michel Debré, care le depune, în cadrul unei ceremonii, în miinile cancelarului Ordinului. Mulțumindu-i încă o dată în mod public, lui Alain Delon, care-și arată încă o dată modestia : — Oricine in locul meu... G. D. .. oficiile costale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din Intreprinderi şi institutii Redocbo Caeste,aS Petal* 4103. TIPARUL, Combinatul MLU 2682 administraţia Bucureşti, Piaţa Scînteii nr 1, telefon primesc la următoarea adresă Agenţia de (Din „Paris Match“) 40044 lünete Urări • DINTRE răspunsurile primite de săptămînalul „Le Nouvel Observateur“ la ancheta sa ,,Ce urează de Anul Nou“ personalităţile culturii franceze pentru 1971, spicuim : Jules Romain : „Ar trebui să se introducă în conştiinţa omenirii puţină înţelepciune, bunăvoinţă, înţelegere reciprocă. Fie ca 1971 să ne poată aduce o oarecare speranţă in acest domeniu“. Alfred Kastler : „Numai un acord pentru frînarea cheltuielilor crescînde de înarmare nucleară înglobînd şi China ar putea permite să se reducă povara cheltuielilor de înarmare ale naţiunilor lumii, evaluate la peste patru sute de miliarde de dolari pentru deceniul care începe. O fracţiune din această sumă ar ajunge pentru a se rezolva problema foametei în lume, pentru a se asigura dezvoltarea ţărilor subdezvoltate şi pentru a se permite omenirii să se înmulţească fără teamă“. Georges Simenon! „Urez ca violenţa, în oricare din formele ei, de oriunde ar veni, să dispară de pe suprafaţa Pămintului. Mă tem însă, vai, că va fi doar o urare“. De la „Rebecca" la „Picătura de timp“ • ROMANCIERA engleză Daphne du Maurier, azi în vîrstă de 63 de ani, celebra autoare a best-seller-ului mereu reeditat, Rebecca, şi-a acordat instrumentele profesionale la tonalitatea zilei de azi , noul ei roman. Picătura de timp, se desfăşoară parţial în viitor, pe aceleaşi locuri unde cu şase sute de ani mai devreme s-a mai produs o crimă foarte misterioasă, desigur. Longevitate japoneză • O ANCHETA făcută de Ministerul Sănătăţii din Japonia arată că cea mai mare parte dintre japonezii care depăşesc 90 de ani sînt oameni cărora le place să se bucure de viaţă şi care au continuat să muncească pînă la adinei bătrîneţi. „Parisul, Hitler și eu* • EDITURA franceză Presse de la Cité a publicat recent o carte de amintiri ale lui Arno Breker, sculptor oficial în Germania hitleristă. Aflăm astfel că Hitler își pregătea în secret un arc de triumf, „de două ori mai mare decît cel din Paris“. „Samuel Pepys Esquire" • LA Galeria naţională de portrete din Londra este deschisă în aceste zile o expoziţie Intitulată „Samuel Pepys Esquire“, alcătuind o imagine complexă a epocii în care a trăit scriitorul şi pe care a înfăţişat-o în celebrul său „Jurnal“. Căci, după cum se ştie ţinind un „Jurnal“ Samuel Pepys, administrator al Amiralităţii, şi om de lume, a făcut mult mai mult decit să îmbogăţească literatura secolului al XVII-lea. Nesăţioasa lui curiozitate, care nu cunoştea limite şi-l determina să cerceteze tot, fără excepţie, ce era sau se întîmpla in jurul său, l-a făcut să ne lase un portret fidel al epocii sale. Oscar Lewis • SCRIITORUL american Oscar Lewis a murit recent la New York, în urma unei crize cardiace. Etnograf, el și-a consacrat studiile „culturii sărăciei“ și a transpus — cu ajutorul magnetofonului — tehnica ciné-verité-ului la literatură. Acest procedeu a adus un imens succes lucrării sale Copiii lui Sanchez, care a obţinut în Franţa premiul pentru „cea mai bună carte străină a anului 1964“ şi despre care „Contemporanul“ a relatat pe larg in numărul său din 17 ianuarie 1964. „La Mama” în Franţa • UN eveniment de excepţie în prima jumătate de stagiune teatrală pariziană 1970— 1971 a fost turneul trupei new-yorkeze condusă de Helen Stewart. ..The Etc. Company of La Mama“, care a prezentat pe scena teatrului „Vieux Colombier“ trei spectacole : primul, alcătuit din opera Doar gelozia lui Emer, compusă de Barbara Benary şi inspirată dintr-o piesă a marelui poet irlandez William Butler Yeats, şi din Vulpea, pantomimă de Stravinski şi Ramuz , al doilea fiind o Viaţă a Gertrude Stein, iar al treilea o poveste cu vampiri. Carmilla, de Wilford Leach, care este şi unul dintre cei mai buni regizori ai companiei. Marcos Aguinis • EDIŢIA 1970 a premiului „Planeta“, patronat de scriitorii de limbă spaniolă, a revenit scriitorului argentinian Marcos Aguinis. Medic de profesie. Aguinis este fondatorul şi directorul revistei medicale „Anales de clinica regional del Sur". E, de asemenea, autorul a numeroase lucrări ştiinţifice apărute in revistele de specialitate argentiniene şi spaniole. Romanul pentru care i s-a decernat premiul „Planeta" se intitulează Crucea convertită ILa Cruz invertidal şi reprezintă, după definiţia dată de autor însuşi, „o frescă a vieţii (sud) americane a timpurilor noastre“. Ţigări fără nicotină • DR. Jean Brebec, directorul secţiei de plante speciale a Institutului de culturi, aobţinut un tutun fără nicotină Primele experienţe au arătat că ţigările fabricate din acest soi de tutun au acelaşi gust şi aceeaşi aromă ca şi ţigările uşoare normale. „Inspiraţie" şi rectificarea • CITITORUL Mircea Oşianu din Baia Mare ne cere, pe bună dreptate, să facem cuvenita rectificare la nota intitulată „Inspiraţia“ şi apărută la această rubrică în nr. 52/1970 , compozitorul muzicii pentru My Fair Lady este FREDERICK LOEWE, numai libretul fiind semnat de Alan J. Lerner. cardinale Săptămânal politic-social-cultural EDITAT DE COMITETUl DE STAT PENTRU CULTURA SI ARTA Redactor-sef : GEORGE IVAŞCU IN COLEGIUL REDACTIONAL : A. BARANGA, MARCEL BREAZU, ROGER CIMPEANU (secretar general de redac(re), C. N. CONSTANTINIU (redactor sef adjunct), ION DRAGAN, IOAN GRIGORESCU, HORIA HULUBEI, ION MIHAILEANU (redactor jef adjunct), SZEMLER FERENC, CICERONE THEODORESCU, ZENO VANCEA.' ! Proiectatee 410 Rc* ELENA MARINESO