Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-01-01 / nr. 1

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! 1 ianuarie 1972 Nr. 1 (1312), IO pag. — 1 leu Săptâmîna! POLIT­IC — SOCIAL — CULT­URAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste ORIZONT I ATA­NE, marcind Ziua Republicii­­ la cea de-a 24-a aniversare, des­­prinzind ultima filă din calendarul lui 1971. Un nou an intră deci, cu încărcătura sa de fapte şi semnifica­ţii, in istoria împlinirilor noastre socialiste. Un an marcat de luminile sărbătoreşti ale semicentenarului Partidului; un an de început al cincinalului care se înscrie printre cele mai temerare planuri pe care le-a avut vreodată România; un an de propulsie spre o etapă nouă, superioară, de dezvoltare a țării — socie­tatea socialistă dezvoltată multilateral — ale cărei obiective fundamentale au fost limpede şi precis jalo­nate de marele forum al Congresului al X-lea. Ne despărţim de anul 1971 cu satisfacţia de a fi în­scris in cronica lui fapte de seamă, de a fi dobindit noi succese pe tărîmul creaţiei materiale şi spirituale. Multe din rezultatele muncii şi strădaniilor poporului nostru din acest an şi-au cucerit dreptul de a fi ast­fel definite: „cea mai m­are producţie agricolă din is­toria României“; „cea mai importantă creştere a veni­tului naţional“. Am înălţat, şi in acest an, fabrici şi uzine, am construit şcoli şi aşezăminte de sănătate, lăcaşuri de cultură şi locuinţe. Am învăţat să ne orga­nizăm şi să muncim mai bine, să ne gospodărim mai cu folos avuţia naţională. întregul nostru popor a făcut, în această perioadă, noi paşi înainte pe calea realizării aspiraţiilor sale îndreptăţite spre progres şi bunăstare. Anul pe care-l încheiem a fost anul amplului dialog al partidului cu conştiinţele, al programului îmbunătă­ţirii activităţii ideologice şi politico-educative, al pro­se­irvării largi i­o­tevs.­t:­ xoznpsvrttănenteta vieţii sadden­eticii şi echităţii socialiste. Tot ce are mai bun, mai Înaintat societatea noastră a fost chemat să ia parte la marea, complexa şi îndelungata operă de făurire a omului nou. Au fost subliniate, in acest context, rolul şi răspunderile deosebite ce revin invăţămintului, ştiinţei, artei şi culturii ca factori de prim ordin al civilizaţiei noastre socialiste, al afirmării multilate­rale a personalităţii umane. Limpede, plină de înflăcărare a răsunat in acest an chemarea pe care secretarul general al partidului a adresat-o creatorilor de artă: „Redaţi în artă măreţele transformări socialiste ale ţării, munca clocotitoare a milioanelor de oameni; veţi găsi şi contradicţii şi conflicte reale, nu închipuite, şi fapte măreţe, emoţio­nante, demne de numele de om“. O chemare care re­verberează puternic in conştiinţe, care ne însoţeşte şi ne va însoţi dincolo de pragul anului pe care-l înche­iem. Aşa cum adine săpat în conştiinţe va rămîne Îndemnul prin care tovarăşul Nicolae Ceauşescu for­mula, cu acelaşi prilej, un adevărat cod moral al omului înaintat al societăţii noastre: „a fi comunist de omenie“. Evenimentele anului 1971 au adus noi confirmări jus­teţei aprecierilor României privind dezvoltarea vieţii internaţionale, noi sporuri de autoritate şi prestigiu politicii externe, de pace şi colaborare, promovate de ţara noastră. Care ne sînt gîndurile şi sentimentele acum, cînd păşim în noul an? Nu ignorăm, fireşte, existenţa unor neajunsuri şi greutăţi — dar avem cu toţii con­ştiinţa că, România, purtată ferm pe umerii unui popor liber şi demn, hotărît să se bucure din plin de drep­tul pe care şi l-a cucerit, de a-şi decide de sine stătă­tor destinele, se Înalţă cn fiecare an la cote noi de civilizaţie şi pe greş, cucereşte noi înălţimi — şi, de acolo, ce fr­u nos şi ce limpede se vede viitorul! ...Scrutării, deci, cu optimism şi adîncă încredere orizonturile anului ce vine. Conştiinţa justeţei drumu­lui care păşim dă, cu fiecare an, unor temeiuri şi confirmări unanimei — şi definitivei — opţiuni pentru so­cialism a poporului nostru. Să ne do­rian de aceea cu toţii un cald „UA­S.MULŢI ANI“, în luminosul, clocoti­torul ev­oii înfloririi noastre socia­liste?. Desen de MIHU VULCANESCU ŞT­IINŢA—AZI ŞI IN VIITOR TIINŢA este o forţă de r*­producţie. Acest adevăr, aşa de sim­plu enunţat, este proclamat şi puter­nic sublini­­at în toate documentele de partid de la Cong. ,­esul al IX-lea al P.C.R. încoace. In adevăr, în momentul de faţă, nu se mai poate caracteriza­­ societatea contemporană şi cu atît mai­ mult , societatea socialistă, fără evidenţie­rea rolu­­lui special al ştiinţei în dezvoltarea ei. Probiemr­­atica raporturilor dintre ştiinţă şi so­cietate s-a îmbogăţit în întreaga lume, cu as­pecte totuşi încă incomplet elucidate, datorită în pri­mul rînd, gradului lor înalt de complexita­­te Şi în al doilea rînd, timidităţii cu care se dez­­v°lt' a cercetările de economia ştiinţei, s­­ă încercăm, în aceste condiţii, să descifrăm ce principale ale cercetării ştiinţifice în lu­­n directivelor planului economic şi a pro­­­ fie ale cercetărilor cu caracter compe­titiv, fie ale cercetărilor care să ne elibereze în cît mai mare măsură de servitutea serviciilor ştiinţifico-tehnice din afară. Pornind de la a­­ceste date, este evident că efortul viitor al cercetătorilor noştri ştiinţifici va fi îndreptat în două direcţii prioritare. In primul rînd căutarea de noi materii prime, pe pămînt, în apă şi sub apă. De aici rezultă o dezvoltare viitoare de proporţii însemnate a cercetărilor noastre oceanografice, aplicate la cazul concret al platformei continentale româ­neşti a Mării Negre. Apoi o dezvoltare rapidă a cercetărilor biolo­gice, rămase serios în urmă faţă de nivelul mon­dial Probleme de genetică cu aplicaţii imedia- Acad. Miron Nicolescu (Continuare in pag. 8) OMUL CEL BUN AL MUI ! E salut, omule bun, şi-ţi doresc la mulţi ani ! Eu te cunosc, nu numai din auzite şi din cărţi. Intr-o noapte — era un ger teribil In acel tren de război —, mi-ai oferit protecţia ta împotriva întunericului. Intr-o zi — eram deznădăjduită şi mi se părea că sunt singură pe lume —, mi-ai dat prietenia şi sfatul tău. Mi-ai arătat cum munceşti, odată într-o fabrică de zahăr, odată într-o mină de suprafaţă, odată într-o ca­meră de comandă, odată pe o arie dobrogeană, odată în faţa unei cărţi deschise — şi am ştiut că eşti un om bun după felul în care mi-ai vorbit despre sensul muncii tale, şi, mai ales, despre cei care muncesc alături de tine. Eu te cunosc, omule bun, şi sînt mîndră că am fost în stare să dau de tine, în noianul de inşi care circulă, vorbesc şi dorm pe acest pămînt. Pentru că eu ştiu că există şi omul care te loveşte în durere , sau cel care ţi se înfăţişează slab şi care, după ce prinde puteri din puterile tale, te foloseşte ca să te rănească; sau cel care nu suportă în preajmă scă­părarea unei personalităţi ; sau cel care-i smulge existenţei privilegii pe care nu le merită ; sau cel care te împinge cu bună ştiinţă spre dezas­tru ; sau cel care, incapabil de senti­mente, dispreţuieşte şi spurcă senti­mentele altora ; sau cel care, prin vi­clenie, minciună, grosolănie şi agre­sivitate, te face să-ţi pierzi încrederea în semenii tăi. Eu ştiu toate astea dar, iată, nu-mi pierd încrederea şi nu pentru că aş Nina Cassian (Continuare in pag. 8) A MAI TRECUT UNAN ASUFLAM uşu­raţi , a mai trecut un an. Pentru Năstase, anul a trecut cu o lună în urmă, din clipa cînd a expediat cu racheta, în terenul lui Smith, mingea care a hotărît victoria. Pentru redactorii, corectorii, zeţarii de la „Contemporanul“, anul va trece în clipa în care aceste rînduri vor fi definitiv imprimate, gata să pornească spre cititori. Pentru cititori, anul va trece în clipa cînd vor arunca aceleaşi rînduri la coş : ducă-se, a mai trecut un an !... Ne-am grăbit foarte tare ca să ajun­gem la acest sfîrşit de an. Probă, în­treprinderi, fabrici, uzine care l-au isprăvit mai devreme. N-au luat va­canţă. Au abordat cu mult curaj sarci­nile şi mai mari ale anului următor, ca să-l isprăvească şi pe acesta mai devreme. Mereu mai devreme. Pe toţi ne interesează această triadă , mai re­pede, mai mult, mai devreme.’ Uma­nitatea se grăbeşte ca să ajungă mai devreme la sorocul de fericire imagi­nat în fel de fel de chipuri. Pentru noi, cu mulţi ani în urmă, cînd aveam foarte multe greutăţi, so­rocul fericirii era socialismul. L-am construit. Acum construim socialismul multilateral dezvoltat. Mîine vom con­strui comunismul. Cu aceeaşi ambiţie nestinsă de a ajunge mai devreme la soroc. Desigur, între timp nevoile noastre vor creşte, şi, crescînd, multi­­plicîndu-se, le vom împlini mai greu, cu eforturi mai mari. Dezvoltarea noastră nu e liniară, ci în progresie, în progresie geometrică chiar. Aceasta înseamnă că sarcinile și răspunderile noastre vor spori, de la an la an. Paul Anghel (Continuare in pag. 8) PORTOCALA I­N vara anului ce se sfîrşeşte — iată, deci, că încep să * fac un fel de bilanţ al gesticulaţiei mele — urma să trec pentru prima oară pe noul pod de peste Dunăre, căruia îmi plăcuse sâ-i spun Podul Soarelui. In acea vreme, care după cireşi şi vişine era a caiselor, de mult nu se mai găsesc pe aici portocale, dar eu aveam in mină o portocală. Mi-o dăduse, la plecare, prietenul meu Poetul, proaspăt lau­reat al unu­i premiu internaţional care poartă, cu savoare şi prestigiu, dublul numer al unui vulcan şi al unui oraş antic. Nu-l întrebasem de unde o are, plâcîndu-mi să-mi închipui că e din vreo livadă — de cite ori m-am aflat într-o ţară sudică, pornirea mea a fost să le culeg eu însumi de pe crengi, prima oară in Spania, cu o lună înainte de a izbucni războiul, ultima oară în Grecia, (O, nume de ţări, tăişuri de săbii ...) în tovărăşia lui Iannis Ritsos — de pe pămîntul acelei fabuloase și arse de soare Sicilii, poate chiar de pe coastele faimosului vulcan. Era o zi toridă, străbăteam întinderile încinse ale Bărăganului, uriaș cuptor teluric care tocmai isprăvise de copt­lanurile de grîu, priveam ra­rele fîntîni cu cumpănă ce-şi ridicau ici şi colo gîtul de girafe şi, sim­ţind cum începe să mi se usuce cerul gurii, mă bucuram gîndindu-mă la gustul portocalei. Dar îmi amînam, pentru mai tîrziu, adevărata bucurie. Alta părea a fi năvala gîndurilor, şi culoarea şi greutatea lor, pe cînd îmi confruntam fiinţa cu Bărăganul — maşini de treierat şi arii, scene şi întîmplări venite din amintire, şi eu copil cu ochii mari des­chişi asupra lumii — ţinînd in mină rotundul fruct sudic, auriu şi plin de miresme. Mi-am adus aminte şi „Oda portocalei* ! Iată cum creşte portocalul, In juru-i răspindind frumuseţe. Destinul lui e să rămînă veşnic In această livadă de miazăzi, Căci nu-şi poate îndeplini menirea Decit legat adine prin rădăcini. Ca el, adine fii înrădăcinat. Senin şi drept şi fără nerăbdare. Să îţi urmezi cu hotărîre calea ta, Dispreţuind ispitele şi moda. Să nu te laşi pătat de egoiste patimi, Inalţă-te curat, între pămînt şi cer. Nobil să fii, dar fără de mîr­drie, Sever şi drept, cu multă omenie, a marelui poet chinez Cîu-Yuan, despre a cărui viaţă furtunoasă şi tragică avusesem cinstea să vorbesc în aula Academiei, pe vremea cînd această instituţie mai ţinea sesiuni­­solemne, pe vremea cînd mai avea o brumă de prestigiu. Sufletul filozofului, mai spusese Ciu-Yuan, se cade să fie „pur, luminos, ca miezul portocalei". De miezul fructului pe care îl ţineam în mină, nu mă puteam îndoi că e luminos şi pur. Poate că de aceea îl şi ţineam atît, cu un fel de melancolie, în timp ce priveam desfăşurarea Bărăganului, iar cumpăna fîntînilor de pe întinderea lui îmi usca — bizar reflex condiţionat ! — şi mai tare cerul gurii. Dar, cu mult înainte de a ajunge la Dunăre, am ştiut că nu voi mai minca portocala, ci că am să o arunc, ca pe o ofrandă, in valurile ei. Sufletul meu, cum ar fi putut inaugura Podul Soarelui ? Tulburi, nămoloase, apele fluviului se rostogoleau, undeva, în adîncime. Mi-am rotunjit palma pe rotunjimea portocalei, am ridicat-o o clipă în lumina soarelui, cum văzusem că fac indienii cînd se roagă pe malul Gangelui — iată unite aici şi cele două fluvii pe care in viaţa mea le-am trecut înot, Dunărea şi Gangele — apoi am lăsat-o să cadă. In timp ce măsura abisul, am pierdut-o din priviri, dar cîteva clipe mai tîrziu am zărit-o iarăși, în valuri, întreagă și neverosimil de mică. — Parcă ar fi un ochi de dragon !... a exclamat prietenul meu Poe­tul, fascinat de faptul că, fără să-și piardă realitatea, și-a putut schimba atît de brusc dimensiunile. Doar cu luna se mai întîmplă la fel, cînd întorc pe dos binoclul. În apele tulburi, portocala avea mărimea şi culoarea unui gălbenuş de ou, şi aşa începea noul şi lungul ei drum — oare pînă unde î pînă la Tulcea î pînă la Mare ? — săltată de valuri. În acele clipe m-am simţit, cu fantezie dar şi cu deplină sinceritate, preotul unui ritual, al unei religii a soarelui. Podul era al soarelui, portocala era a soarelui, inima mea toată era a soarelui, iar dedesubt curgea Dunărea, cea ale cărei gheţuri tros­neau sub carele Sarmaţilor, îngrozindu-l pe Ovidiu, înfriguratul şi strălu­citul nostru strămoş. Rugăciunea mea din acea clipă, ceea ce­, ceream marelui fluviu în schimbul r'.zrtocnlei, era ca să îngheţe cît mai rar, cît mai puţin, deloc dacă ar fi ifcsst cu putinţa. Pînă la ora la care scriu aceste rînduri, n-a îngheţat încă. Geo Bogza DIN SUMAR:­ ­ URĂRI TEATRULUI ROMANESC IN 1972 (pag. 4) , Horia Lovinescu, Silvia Po­­povici, G. Ionescu-Gion, Ion Băieşu, George Teodorescu, Dina Cocea, Dinu Cernescu in ACTORI SI FILME (pag. 5). Anchetă la care răspund : Brigitte Bardot, Annie T. Girardot, Mircea Albulescu, Yves Montand, Daniel Olbrychski, Irina Petrescu, Georges Moustaki, Lea Massari, Eva Rutkay, Ioana Bulca, Viaceslav Tihonov, Jean Claude Brialy, Emil Hossu, Jean Seberg. UN UNIVERS ACTUAL — Răspunsuri adresate „Contemporanului" de Elio Filippo TM Accrocca, Giulio Carlo Argon, prof. dr. Ana Aslan, Jacek Bochenski, acad. Henri Coanda, Tibor Déry, Françoise Giroud, Louis Nagel, Giancarlo Vigorelli. ALB­BRUMARIU­ S. Fac prinsoare­­ că nu va ninge. Bucureştiul nu se ,va scufunda în fee­ria de alb. Nu vom înainta orbiţi, fermecaţi, prin sita deasă a fulgilor mari cu­ puii de vrabie. Totul e aşa orinduit ca să nu se producă vreo confuzie. Feeria e feerie, copilărie, amintire, „dar unde sunt ză­pezile de odinioară ?“... Şi viaţa e viaţă, cu anotimpurile cam încurcate . „De vină-s experienţele lor atomice“ zice tuşa Veta şi mai adaugă ceva ireproductibil. Eu dau din cap că da. Suntem­ oameni simpli, profani, nu a­­vem aprofundate cunoştinţe ştiinţi­fice, vrem zăpadă, vrem feerie şi lemne, să fie lemne, butuci uriaşi de cer şi de fag, să ardă cu spectaculoa­să vîlvătaie, în vetre şi şemineuri. Ducipali de foc, Rosinante de foc, iar­nă, ţuică fiartă, să suflăm în pumnii îngheţaţi, aburii gurilor lacome, ti­nere, patinaj, oglindă... Facilă simbolistică de alb şi roşu şi negru. Nu, nu facilă ; elementară. Necesară. Vitală. Contrapondere la elementara sîngelui agresivitate. Ceea ce, în desuetul limbaj roman­tic, se numea suflet, tînjeşte după a­­prinse victorii în alb, cavalcade în alb, „fugi“ în alb , orchestraţie în alb. Am avut-o la începutul acestei ierni. In Bucureştiul fără de zăpadă, încor­daţi, cu sus-numitul suflet la gură, în faţa ecranului de televizor. Lupta Năstase—Smith a fost o zăpadă densă, incandescentă, o partitură preclasic­­modernă, clavecin şi flaut şi violă, au fost trupurile lor arzînd în alb și ochii Maria Banuș (Continuare in pag. 8) DACĂ III CĂDEA O NINSOARE !CUNOSC pe cineva care, încă din a­­prilie, cînd liliacul a înflorit şi cocorii s-au înapoiat din sud, întreabă, cu gos­­podăreasca îngrijorare. — Tu unde faci revelionul? Opt luni de zile trăieşte, săracul, cu această obsesie, o tim­ie eroic, prin arşi­ţă, ploaie şi vint. Toate revelioanele i-au lăsat cicatrice pe obraz, arată ca un lup de mare trecut prin încercările uraganu­lui. Anul Nou e un coşmar, unde să-l facă, cu cine să-l facă, — o adevărată nenorocire. Mereu învaţă din experien­ţă.„ („Anul ăsta nu-l mai fac la mine acasă..."). Sau: („Anul ăsta nu-l mai fac la munte.»")­. Caută cu disperare o solu­ţie ideală. Are şi o admirabilă îndîrjire... („Lasă, lasă, scap eu şi de revelionul ăsta!“) Există fară îndoială o psihologie a sărbătorilor de iarnă. Afară e frig şi fri­gul, după cum se ştie, îndeamnă la­ căl­dură şi la sentimente durabile. Tandre­ţea trebuie să se manifeste concret, să ia înfăţişarea unui brad, unor bufoni de cămaşă, unei fripturi de curcan — n-are importanţă, toate drumurile sunt posibi­le. De aceea îndrăgostiţii dau şi ei buz­na în magazine... Cumpărăturile de Anul Nou sunt grele de sensuri, de la cele me­tafizice pînă la cele strict administrative. Sínt cadouri prin care se cere iertare („Am supărat-o mult anul ăsta, trebuie sâ-i iau o haină de blană“), sínt cado­uri menite să amintească paradisul pier­dut („O să mă regrete și mai mult cînd o să vadă ce cadou i-am făcut"), tot așa cum sînt cadouri, sau mai exact, daruri, care vin din iubire, fără nici o strategia sau aluzie. Mie personal nu-mi place cu­­vîntul „cadou". Are ceva roz în el, ceva Teodor Mazilu (Continuare în pag. 8)

Next