Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-01-01 / nr. 1
Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! 1 ianuarie 1972 Nr. 1 (1312), IO pag. — 1 leu Săptâmîna! POLITIC — SOCIAL — CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste ORIZONT I ATANE, marcind Ziua Republicii la cea de-a 24-a aniversare, desprinzind ultima filă din calendarul lui 1971. Un nou an intră deci, cu încărcătura sa de fapte şi semnificaţii, in istoria împlinirilor noastre socialiste. Un an marcat de luminile sărbătoreşti ale semicentenarului Partidului; un an de început al cincinalului care se înscrie printre cele mai temerare planuri pe care le-a avut vreodată România; un an de propulsie spre o etapă nouă, superioară, de dezvoltare a țării — societatea socialistă dezvoltată multilateral — ale cărei obiective fundamentale au fost limpede şi precis jalonate de marele forum al Congresului al X-lea. Ne despărţim de anul 1971 cu satisfacţia de a fi înscris in cronica lui fapte de seamă, de a fi dobindit noi succese pe tărîmul creaţiei materiale şi spirituale. Multe din rezultatele muncii şi strădaniilor poporului nostru din acest an şi-au cucerit dreptul de a fi astfel definite: „cea mai mare producţie agricolă din istoria României“; „cea mai importantă creştere a venitului naţional“. Am înălţat, şi in acest an, fabrici şi uzine, am construit şcoli şi aşezăminte de sănătate, lăcaşuri de cultură şi locuinţe. Am învăţat să ne organizăm şi să muncim mai bine, să ne gospodărim mai cu folos avuţia naţională. întregul nostru popor a făcut, în această perioadă, noi paşi înainte pe calea realizării aspiraţiilor sale îndreptăţite spre progres şi bunăstare. Anul pe care-l încheiem a fost anul amplului dialog al partidului cu conştiinţele, al programului îmbunătăţirii activităţii ideologice şi politico-educative, al proseirvării largi iotevs.t: xoznpsvrttănenteta vieţii saddeneticii şi echităţii socialiste. Tot ce are mai bun, mai Înaintat societatea noastră a fost chemat să ia parte la marea, complexa şi îndelungata operă de făurire a omului nou. Au fost subliniate, in acest context, rolul şi răspunderile deosebite ce revin invăţămintului, ştiinţei, artei şi culturii ca factori de prim ordin al civilizaţiei noastre socialiste, al afirmării multilaterale a personalităţii umane. Limpede, plină de înflăcărare a răsunat in acest an chemarea pe care secretarul general al partidului a adresat-o creatorilor de artă: „Redaţi în artă măreţele transformări socialiste ale ţării, munca clocotitoare a milioanelor de oameni; veţi găsi şi contradicţii şi conflicte reale, nu închipuite, şi fapte măreţe, emoţionante, demne de numele de om“. O chemare care reverberează puternic in conştiinţe, care ne însoţeşte şi ne va însoţi dincolo de pragul anului pe care-l încheiem. Aşa cum adine săpat în conştiinţe va rămîne Îndemnul prin care tovarăşul Nicolae Ceauşescu formula, cu acelaşi prilej, un adevărat cod moral al omului înaintat al societăţii noastre: „a fi comunist de omenie“. Evenimentele anului 1971 au adus noi confirmări justeţei aprecierilor României privind dezvoltarea vieţii internaţionale, noi sporuri de autoritate şi prestigiu politicii externe, de pace şi colaborare, promovate de ţara noastră. Care ne sînt gîndurile şi sentimentele acum, cînd păşim în noul an? Nu ignorăm, fireşte, existenţa unor neajunsuri şi greutăţi — dar avem cu toţii conştiinţa că, România, purtată ferm pe umerii unui popor liber şi demn, hotărît să se bucure din plin de dreptul pe care şi l-a cucerit, de a-şi decide de sine stătător destinele, se Înalţă cn fiecare an la cote noi de civilizaţie şi pe greş, cucereşte noi înălţimi — şi, de acolo, ce fru nos şi ce limpede se vede viitorul! ...Scrutării, deci, cu optimism şi adîncă încredere orizonturile anului ce vine. Conştiinţa justeţei drumului care păşim dă, cu fiecare an, unor temeiuri şi confirmări unanimei — şi definitivei — opţiuni pentru socialism a poporului nostru. Să ne dorian de aceea cu toţii un cald „UAS.MULŢI ANI“, în luminosul, clocotitorul evoii înfloririi noastre socialiste?. Desen de MIHU VULCANESCU ŞTIINŢA—AZI ŞI IN VIITOR TIINŢA este o forţă de r*producţie. Acest adevăr, aşa de simplu enunţat, este proclamat şi puternic subliniat în toate documentele de partid de la Cong. ,esul al IX-lea al P.C.R. încoace. In adevăr, în momentul de faţă, nu se mai poate caracteriza societatea contemporană şi cu atît mai mult , societatea socialistă, fără evidenţierea rolului special al ştiinţei în dezvoltarea ei. Probiemratica raporturilor dintre ştiinţă şi societate s-a îmbogăţit în întreaga lume, cu aspecte totuşi încă incomplet elucidate, datorită în primul rînd, gradului lor înalt de complexitate Şi în al doilea rînd, timidităţii cu care se dezv°lt' a cercetările de economia ştiinţei, să încercăm, în aceste condiţii, să descifrăm ce principale ale cercetării ştiinţifice în lun directivelor planului economic şi a pro fie ale cercetărilor cu caracter competitiv, fie ale cercetărilor care să ne elibereze în cît mai mare măsură de servitutea serviciilor ştiinţifico-tehnice din afară. Pornind de la aceste date, este evident că efortul viitor al cercetătorilor noştri ştiinţifici va fi îndreptat în două direcţii prioritare. In primul rînd căutarea de noi materii prime, pe pămînt, în apă şi sub apă. De aici rezultă o dezvoltare viitoare de proporţii însemnate a cercetărilor noastre oceanografice, aplicate la cazul concret al platformei continentale româneşti a Mării Negre. Apoi o dezvoltare rapidă a cercetărilor biologice, rămase serios în urmă faţă de nivelul mondial Probleme de genetică cu aplicaţii imedia- Acad. Miron Nicolescu (Continuare in pag. 8) OMUL CEL BUN AL MUI ! E salut, omule bun, şi-ţi doresc la mulţi ani ! Eu te cunosc, nu numai din auzite şi din cărţi. Intr-o noapte — era un ger teribil In acel tren de război —, mi-ai oferit protecţia ta împotriva întunericului. Intr-o zi — eram deznădăjduită şi mi se părea că sunt singură pe lume —, mi-ai dat prietenia şi sfatul tău. Mi-ai arătat cum munceşti, odată într-o fabrică de zahăr, odată într-o mină de suprafaţă, odată într-o cameră de comandă, odată pe o arie dobrogeană, odată în faţa unei cărţi deschise — şi am ştiut că eşti un om bun după felul în care mi-ai vorbit despre sensul muncii tale, şi, mai ales, despre cei care muncesc alături de tine. Eu te cunosc, omule bun, şi sînt mîndră că am fost în stare să dau de tine, în noianul de inşi care circulă, vorbesc şi dorm pe acest pămînt. Pentru că eu ştiu că există şi omul care te loveşte în durere , sau cel care ţi se înfăţişează slab şi care, după ce prinde puteri din puterile tale, te foloseşte ca să te rănească; sau cel care nu suportă în preajmă scăpărarea unei personalităţi ; sau cel care-i smulge existenţei privilegii pe care nu le merită ; sau cel care te împinge cu bună ştiinţă spre dezastru ; sau cel care, incapabil de sentimente, dispreţuieşte şi spurcă sentimentele altora ; sau cel care, prin viclenie, minciună, grosolănie şi agresivitate, te face să-ţi pierzi încrederea în semenii tăi. Eu ştiu toate astea dar, iată, nu-mi pierd încrederea şi nu pentru că aş Nina Cassian (Continuare in pag. 8) A MAI TRECUT UNAN ASUFLAM uşuraţi , a mai trecut un an. Pentru Năstase, anul a trecut cu o lună în urmă, din clipa cînd a expediat cu racheta, în terenul lui Smith, mingea care a hotărît victoria. Pentru redactorii, corectorii, zeţarii de la „Contemporanul“, anul va trece în clipa în care aceste rînduri vor fi definitiv imprimate, gata să pornească spre cititori. Pentru cititori, anul va trece în clipa cînd vor arunca aceleaşi rînduri la coş : ducă-se, a mai trecut un an !... Ne-am grăbit foarte tare ca să ajungem la acest sfîrşit de an. Probă, întreprinderi, fabrici, uzine care l-au isprăvit mai devreme. N-au luat vacanţă. Au abordat cu mult curaj sarcinile şi mai mari ale anului următor, ca să-l isprăvească şi pe acesta mai devreme. Mereu mai devreme. Pe toţi ne interesează această triadă , mai repede, mai mult, mai devreme.’ Umanitatea se grăbeşte ca să ajungă mai devreme la sorocul de fericire imaginat în fel de fel de chipuri. Pentru noi, cu mulţi ani în urmă, cînd aveam foarte multe greutăţi, sorocul fericirii era socialismul. L-am construit. Acum construim socialismul multilateral dezvoltat. Mîine vom construi comunismul. Cu aceeaşi ambiţie nestinsă de a ajunge mai devreme la soroc. Desigur, între timp nevoile noastre vor creşte, şi, crescînd, multiplicîndu-se, le vom împlini mai greu, cu eforturi mai mari. Dezvoltarea noastră nu e liniară, ci în progresie, în progresie geometrică chiar. Aceasta înseamnă că sarcinile și răspunderile noastre vor spori, de la an la an. Paul Anghel (Continuare in pag. 8) PORTOCALA IN vara anului ce se sfîrşeşte — iată, deci, că încep să * fac un fel de bilanţ al gesticulaţiei mele — urma să trec pentru prima oară pe noul pod de peste Dunăre, căruia îmi plăcuse sâ-i spun Podul Soarelui. In acea vreme, care după cireşi şi vişine era a caiselor, de mult nu se mai găsesc pe aici portocale, dar eu aveam in mină o portocală. Mi-o dăduse, la plecare, prietenul meu Poetul, proaspăt laureat al unui premiu internaţional care poartă, cu savoare şi prestigiu, dublul numer al unui vulcan şi al unui oraş antic. Nu-l întrebasem de unde o are, plâcîndu-mi să-mi închipui că e din vreo livadă — de cite ori m-am aflat într-o ţară sudică, pornirea mea a fost să le culeg eu însumi de pe crengi, prima oară in Spania, cu o lună înainte de a izbucni războiul, ultima oară în Grecia, (O, nume de ţări, tăişuri de săbii ...) în tovărăşia lui Iannis Ritsos — de pe pămîntul acelei fabuloase și arse de soare Sicilii, poate chiar de pe coastele faimosului vulcan. Era o zi toridă, străbăteam întinderile încinse ale Bărăganului, uriaș cuptor teluric care tocmai isprăvise de coptlanurile de grîu, priveam rarele fîntîni cu cumpănă ce-şi ridicau ici şi colo gîtul de girafe şi, simţind cum începe să mi se usuce cerul gurii, mă bucuram gîndindu-mă la gustul portocalei. Dar îmi amînam, pentru mai tîrziu, adevărata bucurie. Alta părea a fi năvala gîndurilor, şi culoarea şi greutatea lor, pe cînd îmi confruntam fiinţa cu Bărăganul — maşini de treierat şi arii, scene şi întîmplări venite din amintire, şi eu copil cu ochii mari deschişi asupra lumii — ţinînd in mină rotundul fruct sudic, auriu şi plin de miresme. Mi-am adus aminte şi „Oda portocalei* ! Iată cum creşte portocalul, In juru-i răspindind frumuseţe. Destinul lui e să rămînă veşnic In această livadă de miazăzi, Căci nu-şi poate îndeplini menirea Decit legat adine prin rădăcini. Ca el, adine fii înrădăcinat. Senin şi drept şi fără nerăbdare. Să îţi urmezi cu hotărîre calea ta, Dispreţuind ispitele şi moda. Să nu te laşi pătat de egoiste patimi, Inalţă-te curat, între pămînt şi cer. Nobil să fii, dar fără de mîrdrie, Sever şi drept, cu multă omenie, a marelui poet chinez Cîu-Yuan, despre a cărui viaţă furtunoasă şi tragică avusesem cinstea să vorbesc în aula Academiei, pe vremea cînd această instituţie mai ţinea sesiunisolemne, pe vremea cînd mai avea o brumă de prestigiu. Sufletul filozofului, mai spusese Ciu-Yuan, se cade să fie „pur, luminos, ca miezul portocalei". De miezul fructului pe care îl ţineam în mină, nu mă puteam îndoi că e luminos şi pur. Poate că de aceea îl şi ţineam atît, cu un fel de melancolie, în timp ce priveam desfăşurarea Bărăganului, iar cumpăna fîntînilor de pe întinderea lui îmi usca — bizar reflex condiţionat ! — şi mai tare cerul gurii. Dar, cu mult înainte de a ajunge la Dunăre, am ştiut că nu voi mai minca portocala, ci că am să o arunc, ca pe o ofrandă, in valurile ei. Sufletul meu, cum ar fi putut inaugura Podul Soarelui ? Tulburi, nămoloase, apele fluviului se rostogoleau, undeva, în adîncime. Mi-am rotunjit palma pe rotunjimea portocalei, am ridicat-o o clipă în lumina soarelui, cum văzusem că fac indienii cînd se roagă pe malul Gangelui — iată unite aici şi cele două fluvii pe care in viaţa mea le-am trecut înot, Dunărea şi Gangele — apoi am lăsat-o să cadă. In timp ce măsura abisul, am pierdut-o din priviri, dar cîteva clipe mai tîrziu am zărit-o iarăși, în valuri, întreagă și neverosimil de mică. — Parcă ar fi un ochi de dragon !... a exclamat prietenul meu Poetul, fascinat de faptul că, fără să-și piardă realitatea, și-a putut schimba atît de brusc dimensiunile. Doar cu luna se mai întîmplă la fel, cînd întorc pe dos binoclul. În apele tulburi, portocala avea mărimea şi culoarea unui gălbenuş de ou, şi aşa începea noul şi lungul ei drum — oare pînă unde î pînă la Tulcea î pînă la Mare ? — săltată de valuri. În acele clipe m-am simţit, cu fantezie dar şi cu deplină sinceritate, preotul unui ritual, al unei religii a soarelui. Podul era al soarelui, portocala era a soarelui, inima mea toată era a soarelui, iar dedesubt curgea Dunărea, cea ale cărei gheţuri trosneau sub carele Sarmaţilor, îngrozindu-l pe Ovidiu, înfriguratul şi strălucitul nostru strămoş. Rugăciunea mea din acea clipă, ceea ce, ceream marelui fluviu în schimbul r'.zrtocnlei, era ca să îngheţe cît mai rar, cît mai puţin, deloc dacă ar fi ifcsst cu putinţa. Pînă la ora la care scriu aceste rînduri, n-a îngheţat încă. Geo Bogza DIN SUMAR: URĂRI TEATRULUI ROMANESC IN 1972 (pag. 4) , Horia Lovinescu, Silvia Popovici, G. Ionescu-Gion, Ion Băieşu, George Teodorescu, Dina Cocea, Dinu Cernescu in ACTORI SI FILME (pag. 5). Anchetă la care răspund : Brigitte Bardot, Annie T. Girardot, Mircea Albulescu, Yves Montand, Daniel Olbrychski, Irina Petrescu, Georges Moustaki, Lea Massari, Eva Rutkay, Ioana Bulca, Viaceslav Tihonov, Jean Claude Brialy, Emil Hossu, Jean Seberg. UN UNIVERS ACTUAL — Răspunsuri adresate „Contemporanului" de Elio Filippo TM Accrocca, Giulio Carlo Argon, prof. dr. Ana Aslan, Jacek Bochenski, acad. Henri Coanda, Tibor Déry, Françoise Giroud, Louis Nagel, Giancarlo Vigorelli. ALBBRUMARIU S. Fac prinsoare că nu va ninge. Bucureştiul nu se ,va scufunda în feeria de alb. Nu vom înainta orbiţi, fermecaţi, prin sita deasă a fulgilor mari cu puii de vrabie. Totul e aşa orinduit ca să nu se producă vreo confuzie. Feeria e feerie, copilărie, amintire, „dar unde sunt zăpezile de odinioară ?“... Şi viaţa e viaţă, cu anotimpurile cam încurcate . „De vină-s experienţele lor atomice“ zice tuşa Veta şi mai adaugă ceva ireproductibil. Eu dau din cap că da. Suntem oameni simpli, profani, nu avem aprofundate cunoştinţe ştiinţifice, vrem zăpadă, vrem feerie şi lemne, să fie lemne, butuci uriaşi de cer şi de fag, să ardă cu spectaculoasă vîlvătaie, în vetre şi şemineuri. Ducipali de foc, Rosinante de foc, iarnă, ţuică fiartă, să suflăm în pumnii îngheţaţi, aburii gurilor lacome, tinere, patinaj, oglindă... Facilă simbolistică de alb şi roşu şi negru. Nu, nu facilă ; elementară. Necesară. Vitală. Contrapondere la elementara sîngelui agresivitate. Ceea ce, în desuetul limbaj romantic, se numea suflet, tînjeşte după aprinse victorii în alb, cavalcade în alb, „fugi“ în alb , orchestraţie în alb. Am avut-o la începutul acestei ierni. In Bucureştiul fără de zăpadă, încordaţi, cu sus-numitul suflet la gură, în faţa ecranului de televizor. Lupta Năstase—Smith a fost o zăpadă densă, incandescentă, o partitură preclasicmodernă, clavecin şi flaut şi violă, au fost trupurile lor arzînd în alb și ochii Maria Banuș (Continuare in pag. 8) DACĂ III CĂDEA O NINSOARE !CUNOSC pe cineva care, încă din aprilie, cînd liliacul a înflorit şi cocorii s-au înapoiat din sud, întreabă, cu gospodăreasca îngrijorare. — Tu unde faci revelionul? Opt luni de zile trăieşte, săracul, cu această obsesie, o timie eroic, prin arşiţă, ploaie şi vint. Toate revelioanele i-au lăsat cicatrice pe obraz, arată ca un lup de mare trecut prin încercările uraganului. Anul Nou e un coşmar, unde să-l facă, cu cine să-l facă, — o adevărată nenorocire. Mereu învaţă din experienţă.„ („Anul ăsta nu-l mai fac la mine acasă..."). Sau: („Anul ăsta nu-l mai fac la munte.»"). Caută cu disperare o soluţie ideală. Are şi o admirabilă îndîrjire... („Lasă, lasă, scap eu şi de revelionul ăsta!“) Există fară îndoială o psihologie a sărbătorilor de iarnă. Afară e frig şi frigul, după cum se ştie, îndeamnă la căldură şi la sentimente durabile. Tandreţea trebuie să se manifeste concret, să ia înfăţişarea unui brad, unor bufoni de cămaşă, unei fripturi de curcan — n-are importanţă, toate drumurile sunt posibile. De aceea îndrăgostiţii dau şi ei buzna în magazine... Cumpărăturile de Anul Nou sunt grele de sensuri, de la cele metafizice pînă la cele strict administrative. Sínt cadouri prin care se cere iertare („Am supărat-o mult anul ăsta, trebuie sâ-i iau o haină de blană“), sínt cadouri menite să amintească paradisul pierdut („O să mă regrete și mai mult cînd o să vadă ce cadou i-am făcut"), tot așa cum sînt cadouri, sau mai exact, daruri, care vin din iubire, fără nici o strategia sau aluzie. Mie personal nu-mi place cuvîntul „cadou". Are ceva roz în el, ceva Teodor Mazilu (Continuare în pag. 8)