Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-03-24 / nr. 13

NAŢIONALE A SCRIITORILOR autentică vocaţie. Dacă toate aceste pro­ducţii ar lua inevitabil calea tiparului, cum s-a cam întîmplat uneori în ultimii ani, numărul pretinşilor poeţi, prozatori români ar creşte astronomic peste foarte puţină vreme. Facilizarea afirmării talen­telor nu trebuie confundată cu abando­narea exigenţei în procesul selectării ele­mentelor realmente înzestrate. O aseme­nea concepţie nu asigură un teren fertil creaţiei, aşa cum lasă falsa impresie. Orice grădină trebuie privită ca să creas­că în ea florile. Alt fenomen care a venit să paraziteze procesele înnoitoare generate de noul climat e epigonismul. Lărgirea orizontu­lui cultural odată cu stimulentul intelec­tual rodnic imprimat creaţiei a iscat şi o dispoziţie la imitaţia sterilă printre autorii cu o slabă personalitate. Aceştia au pornit să transpună, fără discernămînt şi după o mecanică facilă, teme, situaţii, conflicte şi stări psihice din literatura a­­puseană contemporană, în lumea noastră, refuzînd să vadă că ele nu aveau adesea nimic comun cu ea. Au luat naştere astfel şi unele lucrări dramatice construite pe sentimentul absurdităţii existenţei, pe artificiale dileme existenţialiste, atribuite unor personaje (în special din mediul in­telectual) care nu le-au trăit niciodată, preocupate de cu totul alte probleme. A apărut o tendinţă de imitare a „noului roman", dispusă a reduce epica la un joc formalist cu planurile naraţiei. In ase­menea scrieri, eroii se prezentau văduviţi de orice apartenenţă la o societate con­cretă şi istoric determinată, plimbîndu-şi printre filele cărţilor o prezenţă fantoma­tică şi fără rost. Creaţiei de figuri me­morabile, sau analizei psihologice chema­te să releve o problematică morală inte­resantă şi caracteristică pentru experien­ţele vieţii noastre, li se substituie astfel o speculaţie intelectualistă trudnică. Tot aşa, o proză botezată ad-hoc „onirică" s-a grăbit să reclame dreptul la delirul ver­bal după cum alta, intitulată „experimen­tală", la o pălăvrăgeală pretenţioasă, fără nici o noimă. O plictiseală ucigătoare se degajă din asemenea copii servile după nişte mode literare intrate în desuetudine de pe a­­cum. Fenomene de epigonism s-au mani­festat şi în lirică, unde obiectul imitaţiei l-a constituit mai cu seamă poezia noas­tră , interbelică. Unii au redescoperit, cu­rente literare îngropate de mult şi s-au apucat să le repete experienţele, fără prea multe rezultate, nici la data cînd au fost făcute pentru prima oară. Şi aici, formule poetice, cu o anumită justificare în epocă, le găsim reluate în complet altă ambianţă istorico-socială, căreia nu-i spun nimic, ba dimpotrivă îi contrariază gusturile şi aspiraţiile. Motive lirice lip­site de orice legătură cu realităţile din jur (solitudinea, regresiunea în primitivi­tate, cultul insolitului şi extravaganţei), o recuzită metaforică prăfuită care a aparţinut tradiţionalismului gîndirist (în­geri, vestigii tracice, duhuri telurice) au început să prolifereze prin numeroase versuri. Nu lipseşte nici arsenalul limba­jului poetic purist (simboluri matematice, formule ermetice) , în alte producţii în­­tilnim bizareriile avangardismului inter­belic, expresiile şocante cultivate absolut gratuit Epigonismul tinde să funcţioneze chiar faţă de poeţii contemporani. Ideile poetice ale celor mai înzestraţi dintre ei sînt rapid pastişate şi demonetizate prin­­tr-o repetiţie în serie. Paradoxal e că acest epigonism a luat fiinţă, invocînd principiul originalităţii. Dar înţelegînd formal şi superficial lucrurile, nepornind de la nişte realităţi trăite, neavind o ex­perienţă omenească bogată şi hrănindu-şi scrisul cu o materie livrescă, unii produc tocmai în numele originalităţii o litera­tură uniformă, fără relief şi varietate. Ea se înfăţişează ca o copie palidă a ceea ce s-a mai văzut odată şi plictiseşte prin stereotipie. Literatura epigonică se con­damnă singură prin lipsa oricărei origi­nalităţi. Unii cred că, luîndu-se după modele din Occident, scrierile lor vor găsi mai uşor răsunet peste hotare. Dar nicio­dată literaturile cu o difuziune mondială n-au fost interesate să traducă opere care sunt imitaţia celor produse de ele. Dimpotrivă, au căutat mereu să ia cu­noştinţă pe această cale cu o viziune asupra lumii şi o sensibilitate umană inedite. Numai prin ce sîntem noi înşine astăzi îi putem interesa pe alţii. Ceea ce vrea să afle lumea din cărţile noastre e o mărturie sinceră, profundă şi instruc­tivă asupra marii experienţe omeneşti făcute de România socialistă. Iată moti­vul pentru care pînâ şi reluarea preocu­părilor literaturii noastre interbelice în­depărtează, practic, scrisul nostru con­temporan de adevărata sa originalitate şi numai actualitatea puternică, adică ex­plorarea curajoasă a tot ce are revelator în ordine universală specificitatea locală şi istorică i-o poate conferi. Epigonismul e reprobabil şi fiindcă devine vehiculul unor concepţii, idei şi stări sufleteşti care nu ne aparţin şi în care nu ne recunoaştem. Prin el tind să se infiltreze în literatura noastră, de pildă, diverse forme ale disperării şi nihi­lismului anumitor medii intelectuale din lumea capitalistă modernă. Neputinţa oamenilor de a comunica între ei, viziu­nea sumbră eschatologică a viitorului, devine optica unor scrieri care-şi repre­zintă existenţa ca şi cum ar fi trăită cu o glugă pe ochi. Mimetismul a adus şi în lirică nişte dispoziţii sufleteşti mistice curioase, înclinaţii de a face apologia pri­mitivităţii şi izolării solipsiste sub semnul aristocratismului intelectual, atitudini împrumutate fără spirit critic din poezia interbelică.­­ La tolerarea acestor concesii ideologice incompatibile cu umanismul socialist a contribuit şi altceva : unii s-au simţit tentaţi să interpreteze afirmarea specifi­cităţii creaţiei literare intr-un sens este­­tist. Ei au reînviat teza că arta îşi e­steşi suficientă şi că simpla ei existenţă o justifică socialmente. Altfel zis, operele literare izbutite dintr-un punct de vedere aşa-zis „strict estetic" îşi împlinesc fatal funcţia educativă şi răspund cerinţelor umanismului socialist. Nu e greu de observat cum o asemenea teză lasă drum liber influenţelor ideologice străine. De vreme ce numai „reuşita artistică" în sine interesează, mentalitatea pe care o expri­mă o carte iese din discuţie. Dar e lim­pede că nu insuflind sentimentul zădăr­niciei eforturilor umane sau imposibili­tăţii cunoaşterii adevărului şi distingerii binelui de rău, vom forma oameni hotă­­riţi să-şi dăruie toată energia clădirii societăţii comuniste. Nici predicînd cinis­mul, indiferenţa faţă de colectivitate, resemnarea, ori căutarea împlinirii noas­tre în extazul mistic, nu vom contribui la dezvoltarea conştiinţei socialiste. Tot aşa de clar e că apologia primitivităţii nu ne va ajuta să ducem înainte revoluţia teh­­nico-ştiinţifică şi să asigurăm poporului român o viaţă demnă şi civilizată. Estetismul ascunde tocmai această con­fuzie gravă. El i-a făcut pe unii să oco­lească preocupările centrale obşteşti şi să-şi cheltuiască talentul în exerciţii gra­tuite, lipsite fatal de orice valoare prin lipsa de importanţă. încă o dată putem verifica ipocrizia funciară sub care este­tismul se ascunde. Dacă ar urmări numai perfecţia artistică, nimic n-ar fi trebuit să-l deranjeze în a promova o literatură puternic angajată, cu un bogat conţinut umanist socialist, atîta vreme cît ea ar avea o înaltă ţinută artistică. Dar în realitate atitudinile estetiste s-au carac­terizat prin repudierea problematicii contemporane şi cultivarea evazionismu­lui, ceea ce dovedeşte că substratul tor ideologic nu e deloc neutru, cum se pre­tinde. Asemenea tendinţe se conjugă, ca de obicei, cu un nemărturisit snobism inte­lectual. In locul muncii dificile pentru a­­tingerea autenticei fineţi artistice, s-au găsit unii care să aleagă calea mult mai uşoară, a sofisticării expresiei. Ni s-au oferit astfel nişte texte alambicate şi ininteligibile, decretate culmi ale subtili­tăţii. Obscuritatea lor însă, am avut pri­lejul să constatăm, era chemată să aco­pere o observaţie săracă, o gîndire lipsită de articulaţie şi un vid al sentimentelor. In asemenea scrieri fără sens, aride şi plicticoase, victimele snobismului inte­lectual se grăbesc să declare că găsesc mari înţelesuri filozofice şi tîlcuri ascun­se, acolo unde adesea nu există altceva timig, decît o bîiguială pretenţioasă. Reacţiilor bunului simţ li se opun tot felul de teorii asupra artei dificile care cere o iniţiere specială. Dar marea lite­ratură, atunci cînd reclamă efort de în­ţelegere (Dante, Novalis, Rimbaud, Ion Barbu), îl recompensează cu o bogăţie reală a conţinutului, nu cu platitudini formulate sibilinic. Snobismul intelectual întreţine obscuritatea artistică inutilă şi care simulează profunzimea. Spectacolul ne apare de-a dreptul comic, amintind reacţia lui Jupîn Dumitrache In faţa fra­zelor imbecile din Vocea Patriotului Naţionale şi replica personajului : „E scris adine­a" Trebuie să subliniem, însă, că toate aceste fenomene negative au avut un ca­racter periferic şi n-au afectat decît superficial cursul mare al evoluţiei, litera­turii noastre. Chiar şi atunci cînd gălăgia făcută în jurul lor a căutat să creeze im­presia falsă că ocupă atenţia scriitori­cească, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta. Literatura română contemporană şi-a urmat drumul ei ascendent, căpă­­tînd o mare conştiinţă de rosturile sale în procesul făuririi omului nou, al socie­tăţii socialiste multilateral dezvoltate. Un adevărat salt calitativ s-a produs în înţe­legerea căilor specifice prin care ea poate efectiv participa la o atare operă­ nobilă şi dificilă. Partidul încurajează o cît mai mare diversitate de forme, stiluri şi viziuni artistice, se opune uniformizării personalităţii artistice necesare. Unitatea ţelurilor se realizează printr-o dezvoltare a tuturor însuşirilor proprii diverselor talente. Tocmai acest fapt ne determină, oricîte realizări importante am avea, să nu trecem peste nreajunsuri, ci, dimpo­trivă, să le seoarem la iveală cu lucidi­tate şi simţ al răspunderii. Abia pentru că dezvoltarea literaturii noastre în noul climat confirmă justeţea politicii­ parti­dului şi deschide şi mai luminoase perspective creaţiei, ne simţim datori să examinăm de pe aceste poziţii definitiv cîştigate slăbiciunile, ei, spre a le face să dispară. I­iind accentul pe specificitatea actului creator, a corijat urmările profund dău­nătoare ale unei optici înguste, încura­jatoare de producţii literare primitive, simpliste, fără valoare artistică şi care sărăceau universul omului contemporan şi patrimoniul său cultural. Trebuie să notăm, însă, că asemenea realizări s-au înregistrat mai mult în cîmpul istoriei literare decît în cel al exegezei aplicate pe fenomenul literar contemporan. Pa­ginile care vădesc nivelul superior atins de critica românească actuală aparţin cu precădere studiilor consacrate în ultimii ani clasicilor noştri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Duiliu Zamfires­­cu, sau marilor scriitori din prima jumă­tate a secolului XX, Goga, Bacovia, Sa­­doveanu, Rebreanu, Lovinescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Călinescu. Un feno­men similar se poate constata şi în cri­tica literară maghiară din România, atît în ce priveşte exegeza autorilor clasici maghiari, de exemplu Csokonai, Jókai, Arany János, József Attila, cît şi analiza fenomenelor şi operelor dintre cele două războaie, ca de exemplu monografiile şi studiile consacrate lui Salamon Ernő, Gaal Gábor, Tamási Aron, Asztalos Ist­ván. Şi sintezele despre clasicism, roman­tism, semănătorism, poporanism, avan­gardism, expresionism privesc curente literare din trecut. Slăbiciunile criticii noastre literare se manifestă îndeosebi sub raportul militan­tismului ei stăruitor şi eficient pentru promovarea tendinţelor celor mai înain­tate din literatura noastră contemporană. Efectele negative pe care cu ani în urmă le-a provocat un anumit dirigism critic îngust au fost, pe bună dreptate, combă­tute şi înlăturate. Tot atît de greşită a fost însă şi tendinţa de a nega orice in­tervenţie orientativă a criticii în viaţa literară. Literatura ar înflori, conform a­­cestei păreri, doar atunci cînd s-ar dez­volta absolut spontan ; critica n-ar fi che­mată decît a înregistra roadele unei ase­menea evoluţii lăsate în voia hazardului, a selecta valorile, dar a se feri să-şi a­­firme preferinţele pentru vreo direcţie sau să schiţeze vreun gest de îndrumare. Neîndoios că fiecare scriitor obţine re­zultate optime, atunci cînd lucrează după imboldurile sale fireşti, fără să simtă nici o constrîngere. E însă la fel de ade­vărat că marii critici n-au renunţat nici­odată să exercite şi o acţiune orientativă în viaţa literară. Aşa a procedat Maio­rescu, aşa au procedat Gherea şi Ibrăilea­­nu. Chiar criticii care au pledat cu pa­siune pentru o largă diferenţiere a crea­ţiei, n-au ezitat să susţină făţiş o anu­mită direcţie pe care o socoteau mai fer­tilă. Eugen Lovinescu a încurajat lite­ratura de inspiraţie citadină şi proza o­­biectivă. George Călinescu n-a obosit să caute a demonstra superioritatea clasi­cismului. Numai pe această cale au reuşit să aibă şi o influenţă însemnată asupra însuşi cursului literaturii noastre. Critica noastră nu poate fi decît o cri­tică marxistă, în consens cu orientarea ideologică a întregii literaturi şi societăţi româneşti. Exegeza literară, oricum s-ar particulariza, porneşte de la o concepţie ştiinţifică, materialist-istorică asupra li­teraturii şi e datoare să fie consecventă cu ea. Aceasta implică neapărat militan­tismul. Dirigismul mărginit şi dispus să re­curgă la constrîngeri administrative nu trebuie confundat cu rolul îndrumător al criticii. Primul e detestabil şi direct dău­nător creaţiei, al doilea constituie o ne­cesitate vitală pentru ea, fiindcă-i deschi­de orizonturi noi şi-i ajută să-şi găsească făgaşele cele mai potrivite în care să se mişte. Funcţia orientativă a criticii se împlineşte nu prin decretări şi prejude­căţi exclusiviste, ci prin pledoaria inte­ligentă, convingătoare, pasionată pentru un ideal estetic. Ea este o parte indisolu­bilă a militantismului umanist socialist. Nu poţi să te declari critic marxist şi să fii în acelaşi timp adeptul spontaneităţii, să contempli olimpian cum se dezvoltă de la sine literatura, mulţumindu-te a a­­lege doar ulterior ce a rezultat. Filozofia marxistă pleacă de la premisa transfor­mării lumii. Cu atât mai mult va năzui să promoveze o artă care să răspundă idealurilor umanismului socialist. Ezitările criticii noastre de a-şi exer­cita funcţia orientativă în sprijinul ten­dinţelor înaintate au dăunat creaţiei li­terare şi sub alt aspect. E o iluzie să ne închipuim că, acolo unde nu are Ioc o pledoarie vie şi susţinută pentru idealu­rile umanismului socialist, terenul rămî­­ne neutru. Alte orientări îşi croiesc drum şi nu totdeauna cele dorite. Multe din fe­nomenele literare parazitare pe care le-am semnalat s-au ivit şi pentru că in­tervenţiile critice chemate să le combată au lipsit sau au fost extrem de timide. In schimb, asemenea tendinţe au găsit voci grăbite să le susţină şi să le încu­rajeze. Sub semnături fără răspundere, cultul psihologiei abisale, teza absurdi­tăţii existenţei umane, cochetarea cu ira­ţionalismul, apologia primitivităţii, mito­mania, excentricităţile, onirismul delirant şi jongleria verbală fără noimă au fost, nu o dată, aplaudate. Lipsind reacţia care să descurajeze asemenea tendinţe străine concepţiei noastre despre lume, sigur că ele au proliferat şi au creat destule con-­ fuzii în conştiinţa literară. Intr-un chip similar s-au făcut simţite în activitatea critică infiltraţii estetizan­te. Slabul interes arătat operei de orien­tare a creaţiei a deplasat accentul pus cu îndreptăţire pe valoarea artistică în această direcţie. Unii critici au început să neglijeze complet discutarea idealurilor şi sentimentelor pe care le exprimă o carte. Critica marxistă, respingînd igno­rarea specificului creaţiei artistice, nu face nici o clipă abstracţie de conţinutul social, moral, gnoseologic al valorilor es­tetice. Ele se constituie din substanţa lor transfigurată într-o expresie particu­lară, proprie artei. A nu voi să discuţi ce spune o operă literară înseamnă a nu putea emite practic nici o judecată este­tică serioasă asupra acesteia. Critică ab­solut în afara semnificaţiilor creaţiei ar­tistice n-a izbutit să facă pînă astăzi ni­meni, chiar dacă a avut asemenea pre­tenţii. Dar şi fără prea multe discriminări te­oretice, e limpede că o critică militantă pentru cauza umanismului socialist nu poate rămîne indiferentă în faţa conţi­nutului operelor literare. Dacă, prin absurd, o carte, oricît de izbutită artistic ar fi ea, ar inculca cititorului porniri an­tisociale, l-ar îndemna să admire barba­ria, războiul, cruzimea, injustiţia, egois­mul sălbatic şi să dispreţuiască omenirea, e sigur că nu va contribui la edificarea lumii comuniste. Dimpotrivă, într-un ase­menea caz, pe măsură ce talentul auto­rului s-ar dovedi mai mare, ar exercita o influenţă mai primejdioasă asupra su­fletelor. Estetismul nu reuşeşte să fie nici con­secvent cu el însuşi. Am constatat apa­riţia unor scrieri epigonice, care împru­mută un relativ lustru formal, dar nui oferă nimic nou şi interesant. Ne-am fi aşteptat ca tocmai criticii al căror pro­gram este selectarea valorilor artistice originale ireductibile, să respingă aseme­nea fabricate artificioase. In realitate neglijînd conţinutul şi oprindu-se doar la aspectele de suprafaţă ale producţiei literare, la „scriitură*, confundînd , crea­ţia adevărată cu mimetismul steril, ei le-au stimulat. Critica noastră are vina de a fi tolerat estetismul şi de a nu-l fi combătut cu promptitudine şi vigoare a­­colo unde a tins să se manifeste. Climatul prielnic creaţiei presupune o atenţie trează a criticii la tot cîmpul li­teraturii. In ultimii ani producţia bele­tristică este urmărită mai îndeaproape, se scrie mai mult despre cărţile care apar şi mai cu grijă. Aria de observaţie a fe­nomenului literar contemporan a crescut considerabil, numărul cronicilor şi re­cenziilor umplu paginile revistelor, une­ori chiar în dauna textelor de proză sau versurilor, se revine asupra anumitor cărţi, adesea cu folos. Toate acestea sunt de natură să ajute creaţiei. Dar nu pu­tem trece şi peste un aspect mai puţin îmbucurător. De multe ori spiritul de grup îşi spune cuvîntul în atenţia acor­dată anumitor scriitori şi în aprecierea volumelor care poartă semnătura lor. E firesc ca autorii de talent să polarizeze comentariile criticii. Nu totdeauna, însă, critica ignoră poziţia ocupată de auto­rul respectiv în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor, în redacţiile e­­diturilor şi publicaţiilor literare sau pur şi simplu în diferitele grupuri. Obiectivi­tatea judecăţilor ajunge astfel să fie viciată. Nu puţine cărţi interesante riscă să rămînă în umbră, dacă autorii lor nu au prieteni prin­tre critici. In schimb, altele, cîteodată de o valoare dubioasă, izbutesc să-și asigure automat o presă favorabilă. Misterul constă în politica literară de grup. Se întîmplă chiar ca să se fabrice mari talente peste noapte, printr-o asiduă campanie critică, organizată pe aceeaşi bază în jurul numelui lor. Sunt autori care scriu sistematic unii despre alţii şi invariabil elogios, după cum, alţii sunt primiţi de unii critici cu ostilitate, orice ar publica. Practicile acestea deformează adevăra­ta imagine a peisajului literar, creează reliefuri artificiale şi lasă zone umbrite. Sînt cazuri cînd comentariile critice întrec prin abundenţă toată opera destul de debilă a unui autor. Spi­ritul de grup ia la anumiţi cri­tici asemenea forme flagrante, incit e suficient să cunoşti constelaţiile amiciţiilor şi aversiunilor literare ca să prevezi dinainte ce caracter vor avea cronicile lor la diferite cărţi. Bineînţeles, aceste practici nu pot­ pînă la urmă, îm­piedica afirmarea unei scrieri valoroase şi nici confecţiona pentru multă vreme o falsă glorie. Ele însă întreţin tensiuni artificiale în viaţa literară,­­enervează spiritele, provoacă nemulţumiri. E bine să amintim că un critic îşi cîş­­tigă autoritatea, aşa cum arată Eugen Lovinescu, în primul rind printr-o in­flexibilă rectitudine morală. Nici talen­tul, nici pregătirea, nici cultura nu pot suplini o asemenea calitate. Criticii care se lasă tîrîţi în politica literară de grup îşi distrug singuri prestigiul. Independent de aceasta, conducerile revistelor sunt datoare să lupte împotriva acestor ma­nevre. Ar fi de dorit ca să se manifes­te o mai mare grijă şi pentru indepen­denţa morală a criticului, atunci cînd­­ se încredinţează o cronică literară. La combaterea spiritului de grup ar con­tribui şi introducerea unor foiletoane săptămînale, atribuite celor mai serioşi critici ai noştri, în marile ziare. Aceasta ar întări şi legătura criticilor cu publicul larg cititor. Comentariul cărţilor nu se adresează doar scriitorilor în cauză sau unui cerc restrîns de spe­cialişti. Critica este magistratură pu­blică şi ea trebuie să aibă posibilitatea de a se exercita. Limbajul alambicat şi păsăresc, formulele lunecoase, care evită judecăţile ferme şi clare, n-au nimic comun cu această menire nobilă.^ încli­naţia pentru un astfel de ,,stil" în cri­tică trădează gîndire ceţoasă şi egocen­trică. Criticul de talent ştie să dispară, ca şi scriitorul bun, îndărătul operei sale Din ea vorbesc pentru el ideile pătrunzătoare şi fine, argumentele valid articulate, proprietatea şi justeţea jude­căţilor. îndreptarea mai hotărîtă a cri­ticii noastre spre publicul cititor va fi spre folosul atît al criticii, cît şi al li­teraturii şi va putea remedia multe din neajunsurile pe care le-am amintit, literar (anchete, mese rotunde, inter­viuri). Unele reviste au izbutit să aibă un profil propriu, acordînd o atenţie spe­cială fie eseisticii, fie preocupărilor teo­retice, fie moştenirii culturale, fie des­coperirii de noi talente. S-a îmbunătăţit simţitor şi aspectul grafic al majorităţii publicaţiilor noastre literare. Se remar­că şi o emulaţie îmbucurătoare între ele sub raportul calităţii textelor publicate. Dar şi multe din aspectele nesatisfăcă­toare, pe care am avut prilejul să le constatăm în dezvoltarea literaturii noas­tre, se datoresc felului cum e dusă mun­ca redacţională a revistelor. Acţiunea lor de stimulare a tendinţelor celor mai înaintate s-a făcut prea puţin simţită. Fenomenele negative din viaţa literară nu au primit la timp replica cuvenită şi n-au fost combătute cu consecvenţă şi destulă putere de convingere. Ea s-a ales adesea în activitatea de orientare calea cea mai uşoară şi ineficientă. Co­lectivele redacţionale s-au mulţumit, nu o dată, să publice editoriale care ple­dau pentru o literatură militantă şi in­spirată de realităţile construcţiei socia­liste, dar să tipărească în cuprinsul re­vistei materiale fără nici o legătură cu asemenea îndemnuri. între principiile ar­ticolelor de fond şi felul cum erau ele aplicate la aprecierea concretă a scrieri­lor comentate se puteau remarca frec­vent contradicţii flagrante. Revistele literare nu sînt simple cu­tii poştale al căror conţinut întîmplător să fie trimis la tipar. Colectivele re­dacţionale sunt chemate să exercite prin ceea ce publică o muncă stăruitoare şi influentă de îndreptare a efortului crea­tor spre ţelurile majore ale societăţii noastre şi spre nevoile ei adinei şi reale. E firesc ca anumiţi scriitori să simtă afinităţi între ei, să lucreze mai bine atunci cînd se înţeleg şi au gusturi a­­propiate. Dar adevăratele amiciţii litera­re se bazează pe înalte idealuri sociale, morale şi estetice comune şi nu pe inte­rese mărunte, pe atitudini exclusiviste şi pe organizarea vedetismului. Revistele li­terare sînt ale tuturor­­scriitorilor şi nu doar ale celor cîţiva dintre ei care le conduc temporar. Obştea scriitoricească este perfect îndreptăţită să reclame ca publicaţiile sale să fie deschise oricărei lucrări valoroase, să încurajeze realmen­te varietatea stilurilor înflorite pe te­meiul aceleiaşi concepţii asupra lumii, să aprecieze cu obiectivitate producţia beletristică în spiritul principiilor cri­ticii marxiste, fără prejudecăţi de grup şi „aranjamente" de culise. Cititorii aşteaptă din partea revistelor literare să înlocuiască ecourile certurilor şi animozităţilor personale cu dezbateri serioase şi de înalt nivel intelectual ale problemelor creaţiei actuale. Nu puţine chestiuni privind realismul, spiritul mi­litant, accesibilitatea, raporturile între tradiţie şi inovaţie, tehnicile artistice mo­derne, implicaţiile ideologice ale anu­mitor atitudini estetice şi alte aspecte teoretice ale muncii scriitoriceşti au adinei implicaţii practice şi necesită lă­muriri importante. Asemenea discuţii cu ecou larg, duse în spiritul marxismului creator, fără inhibiţii dogmatice sau concesii făcute ideologiei străine, sunt de natură să învioreze revistele noastre, să le sporească influenţa. Hotăririle plenarei din noiembrie 1971 a C.C. al P.C.R. cheamă publicaţiile li­terare să se apropie mult mai mult de realităţile vieţii sociale, să aibă o aten­ţie trează la transformările profunde prin care trece azi societatea româneas­că, să caute a contribui ca ele să fie cunoscute şi înţelese. Aceste fenomene inedite, de un mare interes pentru o li­teratură cu adevărat contemporană, me­rită să pătrundă masiv în paginile re­vistelor. Reportajul literar, inteligent, informat, autentic, care nu ocoleşte neajunsurile, dificultăţile şi obstacolele, dar nici rea­lizările impresionante, are facultatea să-i familiarizeze pe scriitorii noştri cu rea­lităţile noi. De aceea revistele au dato­ria să-l cultive în forme originale şi elocvente, azi mai mult ca oricînd. Tot­odată, o strădanie serioasă şi perseve­rentă de a încuraja, fără concesii făcute calităţii, literatura inspirată efectiv din realităţile socialiste va spori considerabil prezenţa publicaţiilor noastre în actuali­tatea arzătoare a vremii. Aceasta le va mări şi numărul cititorilor, fiindcă tre­buie spus că o parte din ele se adre­sează încă unui public foarte restrîns, nu-şi justifică rostul şi se bizuie aproape exclusiv pe subvenţiile Uniunii. Constatăm cu satisfacţie că reorgani­zarea de acum doi ani a sistemului edi­torial a început să-şi dea roadele aştep­tate. Reprofilarea şi descentralizarea a contribuit la diversificarea producţiei li­terare, a creat un spirit competitiv în­tre edituri. Faptul că scriitorul are acum posibilitatea să-şi aleagă editorul a eli­minat multe fricţiuni şi a creat raporturi­­noi, stimulatoare atît pentru unul, cît şi pentru altul. S-a simplificat şi s-a ameliorat apreciabil munca redacţională cu autorii. S-au realizat şi unele progre­se în scurtarea duratei de tipărire a cărţilor, înfăţişarea lor, litera, hîrtia, le­gătura se prezintă mult mai bine, co­­perţile sunt executate adesea cu gust. A crescut şi atenţia acordată publicităţii (lansarea unor lucrări importante). Edi­tura Uniunii Scriitorilor, „Cartea Româ­nească", pornită cu succes la drum, şi-a cîştigat repede o meritată notorietate şi a avut cîteva iniţiative lăudabile în di­recţiile amintite. La apariţia multor opere literare va­loroase redacţiile editurilor şi-au adus o preţioasă contribuţie. Dar şi aici, ca în cazul revistelor, se manifestă destule neajunsuri. Principalele, ţin de un insu­ficient simţ al răspunderii. Dacă s-au publicat numeroase scrieri care surprind cu veridicitate şi pregnanţă artistică as­pecte sociale şi morale ale procesului construirii socialismului în ţara noastră, au fost trimise la tipar prea uşor şi unele cărţi care nu-şi justifică apariţia. Lite­ratura „nimicului" n-a întîlnit o rezis­tenţă categorică, aşa cum ar fi trebuit. Ideea justă a rentabilităţii, înţeleasă însă greşit, a dus la concesii făcute unor scrieri triviale sau senzaţionale. Nu s-a vegheat îndeajuns la o mai judicioasă selecţie a traducerilor, publicîndu-se pe lîngă multe opere de o mare valoare prin conţinutul bogat umanist şi ţinuta lor Înaltă artistică din literatura universală clasică şi contemporană, scrieri nesem­nificative, alese numai după reclama co­mercială care li s-a făcut în Apus. Editurile noastre sunt focare puternice de cultură. Programul lor este chemat să contribuie intens la educaţia umanis­tă, socialistă a publicului cititor. O ast­fel de sarcină nobilă culturală cere un spor serios de răspundere şi exigenţă în alcătuirea planurilor editoriale, in uti­lizarea referenţilor celor mai competenţi şi în munca redacţională. Ponderea pe care o acordă în volumul producţiei lor editurile literaturii originale are o in­fluenţă directă asupra dezvoltării aces­teia. O mare importanţă are activitatea de traducere, atît din literatura clasică, pre­cum şi din cea a literaturii ţărilor so­cialiste, ca şi din literatura universală contemporană. Este de dorit intensifica­rea traducerilor şi pe mai departe din limba română în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. De asemenea, se cere un efort sporit în tălmăcirea operelor scri­itorilor maghiari, germani, sîrbi, ucrai­neni şi de limbă idiş în limba română, solicitînd pentru realizarea lor scriitori de prestigiu. Rolul criticii ( C­RITICA este conşti­inţa unei literaturi. Prin urmare, situaţia literaturii noastre actuale este, fireşte, într-o strînsă legă­tură cu modul cum funcţionează critica literară. Aceasta nu poate, orîcîte stră­danii ar depune, să creeze ea operele pe care ar dori să le vadă apărind. Dar con­tribuind ca literatura să se cunoască mai bine, adică să-şi aprecieze cu luciditate realizările şi scăderile, să-şi reprezinte foarte concret ecoul lor efectiv în con­ştiinţa publică, să capete o înţelegere profundă a răspunderilor istorico-sociale ce-i revin şi să-şi îndrepte eforturile că­tre obiectivele chemate să le împlinească va înlesni şi grăbi ivirea unor asemenea opere. Dacă am constatat o creştere simţitoa­re de nivel calitativ al scrisului în ulti­mii ani, faptul se datoreşte şi progreselor criticii. Ea a devenit mult mai atentă la valoarea artistică a producţiei literare. Comentariul cărţilor recenzate ţine as­tăzi seama într-o măsură superioară de natura specifică a creaţiei literare, po­ezia, romanul, nuvelistica, dramaturgia su­­t analizate în conformitate cu structu­rile lor proprii, intime, e un progres in­contestabil consolidarea acestei optici care evită să mai ceară liricii să exprime lucruri destinate a face obiectul prozei şi invers. Au crescut simţitor şi facultă­ţile criticii de a evidenţia diversitatea peisajului literar, scoţînd la iveală par­ticularităţile artistice ale operelor izbu­tite şi individualitatea talentelor. Exegeza a devenit mai subtilă şi mai personală, s-au rărit cronicile literare care semănau una cu alta ca două picături de apă ; în locul aprecierilor uniforme, s-au înmulţit observaţiile diferite şi noi asupra acelo­raşi volume. In această tendinţă de adîn­­cire a interpretării operelor şi realizării individualităţii creatoare, critica ş­i-a per­fecţionat mijloacele analitice, a reuşit să-şi însuşească anumite metode moder­ne, dovedind că ştie să le folosească, nu o dată, cu pricepere. Se schiţează şi o tendinţă de a conduce observaţiile par­ticulare către imagini mai generale ale literaturii noastre contemporane. Au a­­părut cărţi de critică axate pe teme ca , din direcţiile liricii şi epicii româneşti actuale, domeniile sufleteşti inedite pe care încearcă să le exploreze proza nouă analitică. In astfel de volume analiza pe text se conjugă adesea fericit cu eseistica şi clasificaţia sintetică. Critica are me­ritul şi de a fi înlăturat o parte bună din prejudecăţile dogr­atice care sugru­mau inventivitatea poetică şi, împiedicîn­­d-o să se exercite, condamnau scrisul la schematism şi şablonizare. Totodată, pu­ Orientarea revistelor şi a editurilor R­EVISTELE literare constituie domeniul de afirmare cel mai viu al poeziei, pro­zei, dramaturgiei şi criticii contempora­ne. In paginile lor apar de obicei pentru prima oară, integral sau fragmentar, scrierile noi. Aici se manifestă princi­palele tendinţe care animă literatura pre­zentului şi se poartă discuţiile cele mai aprinse asupra ei. In revistele literare au loc debuturile semnificative şi se formează talentele. Periodicele menţin contactul cel mai strîns al scriitorilor cu publicul cititor. Ele au astfel un rol ca­pital în crearea opiniei literare Lectura revistelor noastre ne duce la constatarea că activitatea lor din ultimii ani răs­punde numai în parte acestui deziderat. Avem astăzi multe publicaţii literare la care-şi găsesc locul o bogată producţie beletristică şi numeroase comentarii cri­tice. Sumarul revistelor a devenit mai variat şi mai interesant ca înainte. In­­tîlnim în el şi o înmulţire a formelor pu­blicistice foarte vii prin care cititorul ia cunoştinţă de actualitatea fenomenului I.B­iteratum (Continuare in pap. 10) 5 Sarcinile Uniunii Scriitorilor X CRIITORUL socie­tăţii socialiste nu este şi nu poate fi un izolat, un luptă­tor singuratic, întrucît o caracteristică a societăţii noastre este tocmai integrarea din ce în ce mai adîncă şi mai deplină a tuturor oamenilor în procesul complex de făurire conştientă a istoriei. Pornind de la o concepţie pentru care practica socială este sursă şi verificare supremă a cunoaşterii, integrarea activă a fiecă­rui artist şi scriitor în viaţa societăţii devine şi un ajutor preţios pentru o lar­gă inspiraţie necesară creaţiei literare. Uniunea Scriitorilor, ca organizaţie profesională, dar şi cu sarcini politico­­ideologice şi educative, ca for de dezba­teri fructuoase, ca instrument al aplică­rii politicii partidului în literatură, este în acest fel menită să contribuie la in­tegrarea tot mai activă a scriitorilor în viaţa socială. Sarcinile ei cresc şi îm­bracă forme noi, de la etapă la etapă, pe măsură ce însăşi societatea noastră devine mai complexă şi mai bogată. Este suficient, pentru a dovedi creşterea im­portanţei politice a Uniunii noastre, să amintim faptul că ea, ca organizaţie, face parte din Frontul Unităţii Socialis­te, care, sub conducerea Partidului Co­munist, înmănunchează toate forţele so­ciale ale naţiunii noastre. Dezvoltarea societăţii socialiste, ca şi perfecţionarea continuă a democraţiei socialiste impun sarcini sporite Uniunii Scriitorilor şi în acest context istoric, jalonat de Congresele al IX-lea şi al X-lea al P.C.R., de Plenara din noiem­brie 1971 a Comitetului Central al Parti­dului, se desfăşoară activitatea noastră.­ In activitatea sa din ultimii ani, Uniu­nea Scriitorilor, a fost un factor de pro­movare a unei literaturi bune şi diver­se, a contribuit pe numeroase căi la o autentică integrare a creatorilor de li­teratură în viaţa socială, de antrenare a lor în viaţa obştească. în ciuda acestor realizări, activitatea Uniunii Scriitorilor nu a fost ferită şi de unele greşeli şi lipsuri. Astfel nu s-au făcut eforturi su­ficiente pentru lămurirea unor concepte fundamentale de estetică, în cadrul unor dezbateri teoretice. De asemenea nu s-a exercitat suficient controlul şi Îndru­marea Uniunii asupra publicaţiilor sale literare, fapt care a avut consecinţe ne­gative atît în privinţa conţinutului unor articole publicate, cit şi în ce priveşte re­laţiile din interiorul redacţiilor, spiritul de muncă şi responsabilitate colectivă. Au apărut manifestări de subiectivism ce reflectau interese înguste. Uniunea nu a combătut cu energie grupurile bazate pe astfel de interese meschine, ca şi une­le manifestări negative din domeniul eti­cii scriitoriceşti, întrucît principiul vieţii noastre so­ciale este conducerea întregii activităţi de către Partidul Comunist Român, sar­cina principală a Uniunii Scriitorilor este de a aplica politica partidului atit în literatură, cît şi în viaţa literară. Ea are datoria de a veghea la statornicirea unei vieţi obşteşti a scriitorilor în care să se aplice principiile ideologice şi nor­mele etice ale partidului, dreptatea şi e­­chitatea socialiste, ce reprezintă una din laturile esenţiale ale ideologiei noastre. Pentru a putea fi cu adevărat educatori ai maselor, scriitorii trebuie să se educe ei înşişi. Este o problemă dificilă şi complicată, aceea a educaţiei educatori­lor, asupra căreia atrăgea atenţia încă Marx în Tezele asupra lui Feuerbach. De aceea sarcinile Uniunii Scriitorilor se înscriu pe cîteva linii esenţiale aflate în strînsă interdependenţă şi raport dia­lectic. Uniunea Scriitorilor este un for obştesc de continuă clarificare ideologi­că, un for de discuţii principiale, un ca­dru instituţional în care se dezvoltă o concepţie estetică marxist-leninistă în a­­cord cu dezvoltarea societăţii, cu dezi­deratele ei, ca şi cu fenomenele literar­­artistice vii şi concrete într-o dinamică desfăşurare. Ea trebuie să aibă un ca­racter de şcoală, de stimulare colectivă a marilor direcţii din literatura noastră contemporană. Uniunea nu poate fi doar un for ad­ministrativ, ci un for politic şi profesio­nal care să întărească sentimentul de co­munitate. Ca organizaţie, ea nu este o sumă de individualităţi, ci un mijloc de

Next