Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
TELEVIZIUNE Lucrurile care se sfîrşesc de două ori • O PRIVIRE în program descoperă joi seara (ieri adică), pe programul II, în reluare, ultimul episod din „Planeta giganţilor“. Descoperire tulburătoare, pentru că serialul se mai sfirşise odată, de o bună bucată de vreme chiar, nici nu ne mai amintim de când, fapt este că, în orice caz, se terminase, iar acum s-a terminat încă o dată. Iată, prin urmare, că există lucruri care se sfîrșesc de două ori. Se termină serialele de două ori (de două ori s-au întors invadatorii pe planeta lor, cu „o misiune de pace“), se termină filmele de la telecinematecă de două ori (o dată seara, o dată a doua zi dimineaţa), se termină de două ori retrospectivele Buster Keaton sau altele, tot de două ori se termină anchetele, prim-planurile, mesele rotunde, întrebările pe care le mai avem sau nu, bibliotecile pentru toţi, divertismentele, teleenciclopediile, teleglobul, o viaţă pentru o idee, căminul. Totul, se pare, se termină astăzi de două ori la TV. Voinţa şi răbdarea ar trebui să ne facă să privim şi noi aceste emisiuni tot de două ori, pentru a vedea dacă şi a doua oară ele se sfîrşesc la fel. Intr-adevăr, cine arputea susţine, de pildă, că săptămîna trecută Colina, filmul lui Sidney Lumet, s-a sfîrşit la fel şi miercuri seara şi joi dimineaţa, în reluare ? Cine ar putea-o susţine şi dovedi ? Cine a reuşit — aceasta e întrebarea — sa privească Colina miercuri seara, atunci cînd filmul începea pe programul II, exact în clipa cînd pe celălalt program Müller înscria primul gol belgienilor ? Mergînd mai departe , n-ar trebui reluate, de fapt, toate emisiunile ? N-ar fi trebuit, de exemplu, să vedem încă o dată „Postmeridianul“ cu secvențele din Doamna cu căţelul ? Cine ştie ce s-ar fi întîmplat ? La fel s-ar fi sfîrşit şi a doua oară lucrurile ? Anna Sergheevna ar fi plîns oare din nou, cu părul curgîndu-i,,trist pe umeri", pentru că ea „privea ceea ce se întîmplase într-un fel cu totul aparte“, asta în timp ce Gurov care se plictisea ascultînd-o îşi tăia o felie dintr-un pepene, acel pepene fundamental, decisiv, cum v-au fost multe lucruri pe lumea ăsta? La fel s-ar fi sfîrşit întîlnirea lor şi a doua oară ? Adică Gurov ar fi fost la fel de emoţionat şi de trist „dîndu-şi seama că tînăra şi frumoasa femeie cu care nu se va mai întîlni niciodată n-a fost fericită cu el“ ? în sfîrşit întrebarea cheie : ce ar fi spus Gurov a doua oară, după ce prima oară spusese cuvintele esenţiale : „E timpul să plec şi eu spre nord“? Să nu ne încurcăm însă în întrebări. Să ne oprim şi să mai observăm doar că din moment ce există atîtea lucruri care se sfîrşesc de două ori, cu atît mai normal şi de aşteptat este ca la un moment dat, să se sfîrşească (nu neapărat de două ori) şi acalmia care domneşte de cîteva zile în programele TV. Iar în cu totul altă ordine de idei, singurul lucru important care trebuie reţinut este că pe lingă lucrurile care se sfîrşesc de două ori mai există şi lucrurile care încep de două ori. Interim Marea speranţă albă, un film de Martin Ritt, în premieră săptămina aceasta pe ecranele noastre. Pescăruşul, ecranizare după Cehov, în regia lui Iuri Karasik, cu Ludmila Savelieva — o frumoasă promisiune a afişului cinematografic al următoarelor luni. Cele 987.654.321.09 CATEGORII ALE PUBLICULUI ( ) SINGURĂ frază privitoare la publicul de film, doar una dintr-un număr infinit de fraze posibile, poate fi considerată plauzibilă (în cîteva variante) : publicul iubeşte — vrea, aşteaptă, agrează... etc., etc. — filmele bune, şi nu iubeşte — respinge, refuză, dezaprobă — filmele proaste. Toate celelalte fraze, fie că încep cu „publicul cere“ sau cu ,,publicul respinge“, cu „publicul aşteaptă“ sau cu „publicul refuză“, cu „publicul agrează“ sau cu „publicul dezaprobă“, cu „publicul vrea“, sau cu „publicul nu vrea“, indiferent ce, cînd, cum... sau unde, nu pot fi decît eronate. Multiplu diferenţiat pe criterii de cultură şi gust, de vîrstă şi de preocupări, de sensibilitate şi de temperament (şi de cîte şi mai cîte), publicul n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o entitate despre care să se poată vorbi, tacticos, la persoana a treia singular sau plural („spectatorii vor“, „spectatorii cer“...) ca despre o verişoară din Cîmpina sau ca despre membrii unuicomitet de bloc. Nu, poate fi împărţit nici pe categorii, în două, în nouă, sau în nouăzeci şi nouă, pentru că nimeni nu va putea găsi niciodată criterii capabile să coreleze factorii atît de diverşi care definesc, condiţionează şi influenţează receptivitatea şi opţiunea publicului (în paranteză fie spus, n-am înţeles niciodată de ce cuvîntul „public“ este defectiv de plural). Iar dacă se va găsi într-o zi un minunat creier electronic care va stabili că există fix 987.654.321,09 categorii de public, atunci problema abia se va complica, pentru că de la un ceas la altul se vor produce mutaţii masive dintr-o categorie în alta, dată fiind dinamica gustului ’•— cu inefabilul de rigoare — care nu poate „încăpea“ în nici un calculator, încercînd să depistăm cîteva din particularitățile specifice ale spectatorului de film contemporan (care este, neîndoios, altul decît cel de acum trei—patru decenii, nu numai pentru că evenimentele sociale i-au influenţat decisiv particularităţile spirituale ci şi pentru că însuşi cinematograful, în evoluţia sa, a produs mutaţii în modul de a gîndi al contemporanilor, nu vom face, aşadar, eroarea, de a vorbi despre public ca despre o noţiune uniformă şi supranaturală. Am urmărit în anii din urmă diverse cercetări sociologice în acest domeniu accidentat şi labil al „spectatorilor de film“ — cercetări deosebit de utile şi, unele, laborioase —, am înregistrat rezultatele unor teste privind preferinţele spectatorilor întreprinse în medii foarte diferite. De fiecare dată, am putut constata preocuparea cercetărilor de a interpreta diferenţiat, cel puţin în funcţie de cîteva categorii mari, rezultatele sondajelor. Fireşte, aceasta este singura cale viabilă a investigaţiilor sociologice — mereu necesare, atît celor care produc filme, cît şi celor care difuzează creaţiile artei a şaptea —, investigaţii menite să „măsoare“ preferinţele publice ; a vorbi despre ,,preferinţele publicului“ la modul general este o eroare, pentru că aceste preferinţe sînt cel puţin la fel de diverse pe cît de diversă este noţiunea de public. * Există o singură „linie de echilibru“ între multiplele categorii de spectatori şi acest factor comun care influenţează permanent calitatea consumatorului de film — indiferent de vîrsta acestuia, de profesie, temperament, sensibilitate şi gust : cultura cinematografică. Cîteva constatări sunt dincolo de orice evidenţă. Publicul „de cinematecă“, de pildă, a devenit incompatibil cu filme de tipul O floare şi doi grădinari , dar acesta nu este decît un „pumn“ de public, în timp ce, anual, în sălile noastre de cinema pătrund în medie peste două sute de milioane de spectatori. Anumite filme care, în urmă cu ani, nu aveau acces decîtîn cel mai bun caz în sălile de cinematecă, au devenit de mult un larg „bun public“ , dar Pădurea de mesteceni a rulat, nu de mult, cu săli în care se aflau doar vreo 20—30 spectatori. Dincolo de aceste constatări contradictorii (pe care le-am putea, fireşte, prelungi şi care exprimă, neîndoios, printre alte realităţi, şi realitatea unor asimilări foarte inegale de cultură cinematografică), ne-au reţinut atenţia cîteva cifre privind relaţia dintre filmele româneşti şi spectatori, cifre asupra cărora vrem să zăbovim, chiar dacă limbajul cifrelor devine, adesea, criptic. Media anuală de spectatori per film românesc a crescut de două ori şi jumătate în 1971 faţă de 1970, a crescut, adică, de la patru sute şi ceva de mii la peste un milion. Contribuţia cea mai importantă la această masivă depăşire a avut-o filmul lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul. Am parcurs, prin bunăvoinţa Direcţiei Difuzării Filmelor, şi cifrele care consemnează participarea spectatorilor la premierele româneşti ale anului 1972, constatînd, cu satisfacţie, că anumite filme care interesau în mod deosebit — dat fiind conţinutul lor educativ — estetic superior —, Puterea şi Adevărul în regia lui Manole Marcus sau Felix şi Otilia în regia lui Iulian Mihu, figurează printre cele mai „căutate“ spectacole ale anului. Toate aceste date ne conduc spre concluzia că relaţia dintre filmul românesc şi spectatori s-a consolidat în ultima vreme, fapt deosebit de îmbucurător îndeosebi pentru perspectivele evolutive ale cinematografiei naţionale. Filmul românesc a avut, dintotdeauna, un public fidel, dar nu putem tăgădui faptul că în această relaţie de bună vecinătate au intervenit, cîteodată, momente de criză, în care încrederea multor categorii de spectatori a fost zdruncinată. Pe de altă parte, cineaştii pot afla, în „semnul“ de încredere al publicului, un îndemn spre realizarea unor pelicule de pe o platformă etică și estetică superioară. Este unanim recunoscută setea de comedii cinematografice a unui mare număr de spectatori. Făptuitia !'Ăstă? ■ seară dansăm în familie plutonul premierelor din ' eacest,aţi într-un clasament al spectatorilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, nici chiar pe acei cronicari (printre care mă număr) care i-au găsit filmului, pe ici pe colo, cîte o defecţiune mai mică sau mai mare. Afluenţa mare a spectatorilor era previzibilă, numele de pe generic constituiau garanţii şi, oricît ar părea de paradoxal, acest aflux de public reprezintă, de asemenea, un ,,semn bun“. In numai cîteva săptămîni de rulare, filmul lui Geo Saizescu a depăşit, de pildă, cifra de „intrări“ a filmului B.D. la munte şi la mare. Iată aşadar (nu pentru a trage vreo concluzie privind calitatea celor două filme am adus în discuţie acest exemplu) că, odată apărută posibilitatea de opţiune în acest domeniu stingher, dar mult solicitat, al comediei cinematografice, preferinţele diferenţiate ale spectatorilor se fac imediat simţite. Este şi acesta, cum spuneam, un semn bun. Limbajul cifrelor ni se pare, totuşi, destul de complicat uneori, şi astfel se face că, printre cele mai vizionate pelicule ale anului 1971, nu sunt doar Mihai Viteazul şi cele trei episoade din serialul Haiducilor, ci şi Cintecele mării sau Brigada diverse în alertă. Contradicţia dintre „public“ şi critică în aceste din urmă cazuri devine flagrantă , fără a face o pledoarie „pro domo“ (de altfel criticii, cu toţii, au fost şi spectatori ai acestor filme, ba mai mult, presupun că au intrat chiar cu plăcere însălile de vizionare), consider că în aceste cazuri „forţa de atracţie“ au exercitat-o în primul rînd „genul“, apoi actorii de pe generice şi abia în ultimul rînd filmele ca atare. Ca o consolare, să ne reamintim faptul că peliculele româneşti care deţin recordurile absolute de participare a spectatorilor sunt, în ordinea numărului de bilete vîndute, Tudor, Neamul Şoimăreştilor, Dacii, Mihai Viteazul, Columna, Haiducii, Pădurea spinzuraţilor, Lupeni, De-aş fi Harap Alb etc. (filmele cu subiecte inspirate din actualitate ocupă subsolurile acestui clasament, acesta ar fi un alt semnal adresat cineaştilor : un semnal de alarmă !) şi nu împuşcături pe portativ sau Cîntecele mării, chiar dacă spectatorii reali sau virtuali ai acestora din urmă sunt încă mult prea mulţi. Călin Călimări M _ • ■__________________spectacolele I fi 111« 1111 s ă .P t ă m î n i i a „Mărturisirile unui comisar de poliţie făcute procurorului Republicii“ I AC AR fi să-l încadrăm musai într-un gen cinematografic, filmul lui Damiano Damiani ar trebui să fie : poliţist. Intriga, suspensul, misterul, duritatea conflictelor, totul aparţine genului sus-numit. Asta însă este numai o coajă dincolo de care miezul e fierbinte politic. Dar politic în sensul acela complet, în care totul pe lume e politică : finanţele şi dragostea, cinstea şi necinstea, dreptatea şi nedreptatea, legea şi aplicarea ei, finalmente viaţa şi moartea oamenilor mari sau mici, viaţa şi moartea sistemelor sociale. Pornind, cred, de la această înţelegere a noţiunii de politic, Damiano Damiani a înregistrat pe peliculă unul din procesele societăţii în care trăieşte. Deci, dacă ţinem neapărat la etichetă, „Mărturisirile unui comisar...“ ar trebui să se cheme : proces social. Recunosc, asta poate fi derutant : poliţist în formă, politic în conţinut, şi de fapt, proces social... Şi este derutant. Filmul lui Damiano Damiani nu se vede uşor. Nu are curgerea elegantă a scriiturii cinematografice clasice, dar nici întortocherea subtilă a filmului modern, ci se află, undeva, pe graniţă şi nici nu ştiu cît pe graniţa cinematografică între clasic şi modern, cît pe graniţa între film şi viaţă. Damiano Damiani pare mai puţin preocupat de cinematograf şi mult, cu mult mai mult, de operaţia aceea pe care obişnuim s-o numim „demascarea unui sistem“. Operaţie pe care o face însă nu aşa cum se obişnuieşte, alegînd o felie de viaţă, deci pe principiul secţiunii pe verticală, ci străbătînd cu o singură tăietură, pe orizontală, toate legăturile acelui sistem. Cinematograful pentru el, în acest caz, devine un mijloc şi nu un scop în sine. îl foloseşte numai atunci cînd i se pare că ceea ce are de spus va ajunge mai uşor la spectator dacă, de exemplu, după ce arată cu lux de amânunte un măcel cu fluvii de singe ca în cele mai proaste westernuri (tot italieneşti), trece ca din întîmplare şi cu zgîrcenie, peste o singură pată de sînge pe un zid. Pata aceea însă te face să uiţi măcelul, ea şi numai ea este importantă, pentru că ştim, ni s-a spus, că zidurile acelea sînt îmbibate de sîngele oamenilor... ll foloseşte, de exemplu, atunci cînd, după ce a comunicat într-o frază care suna o figură de stil faptul că în zidul caselor ridicate de constructorul Lomino sunt îngropaţi oameni, finalmente arată chiar o asemenea îngropare şi plimbarea prin aer a blocului de beton în care se află trupul femeii, transformă figura de stil în cea mai cumplită realitate... ll foloseşte, de exemplu, în final — acel stop-cadru —, în care cei doi oameni ai legii, cel care a aflat adevărul şi cel care se vede descoperit, stau faţă în faţă. De fapt, cele două feţe ale medaliei numită lege. Restul, e acţiune mai mult sau mai puţin palpitantă. Dialog mai mult sau mai puţin funcţional — de cele mai multe ori funcţional. Imagine corectă, uneori chiar neutră. Construcţie aparent dezlânată, de fapt voit stufoasă în virtutea acelei legi de secţiune pe orizontală, pe care se aşează tot filmul. „Mărturisirile..." e un film inegal. Uneori teatral. Uneori tragi-comic. Uneori bombastic. Alteori profund realist. Alteori patetic. Şi, finalmente, cutremurător. Pentru că este cutremurătoare ideea că legea se supune banului, că roba poate servi de mantie crimei, că singura dreptate posibilă este aceea pe care ţi-o faci singur, iar ca s-o faci trebuie să ucizi şi să fii ucis. Aşa stînd lucrurile, să ne mai intereseze oare foarte tare dacă „Mărturisirile...“ este sau nu „cinematograf“? Nu ştiu. Nu cred. Eva Sîrbu ! Un pumn de „bijuterii" JPOATE nu mai puţin interesante decît lucrările celui de al XXVIII- lea Congres al F.I.A.F. au fost vizionările care le-au completat, în paralel şi în continuare, cu filme denumite poetic-nostalgic, „bijuterii ale cinematografului“. Prima dintre aceste pelicule a fost cea mai autentică şi cea mai nouă. Poporul cere (Miklós Jancso — 1972) este o pledoarie pătimaşă pentru film ca artă, un argument fanatic pentru trecutul ratat, prezentul posibil şi viitorul necesar al cinematografului. De fapt, pledoaria este a lui Jancso însuşi, fiecare film al său constituie un asemenea argument. Aici, ascetismul desfăşurării epice şi rigoarea demonstraţiei stilistice sunt subordonate unei afirmaţii politice mai pregnante, mai patetice. Un film de Jancso nu poate fi însă epuizat în două fraze, Jancso nu poate fi refuzat unei evaluări serioase, pentru a se ajunge la unica certitudine fertilă : poteca pe care a deschis-o Jancso duce spre adevăratul drum al cinematografului şi, dacă Jansco nu este nici singurul şi nici primul, în orice caz, el este unul din cei mai curajoşi dintre autenticii creatori ai istoriei filmului. In caseta noastră improvizată, printre bijuterii mai mărunte — dar nu mai puţin preţioase, măcar pentru vechimea lor — am găsit încă una deosebită . Despărţirea (Verhaevert — 1966) aminteşte imediat de filmele lui Delvaux, nu atît pentru că cei doi regizori sunt compatrioţi, cît pentru aerul straniu şi ambiguu pe care-l au peliculele provenite din Belgia. Dramă psihologică de fină nuanţare, filmul devine expresiv mai ales datorită „halo“-ului creat de sugestive apropieri şi îndepărtări ale aparatului de personajele aflate în chinuitoare dileme. Despre Hanul Jamaica (Hitchcock — 1939) nu ştiu ce s-ar putea spune peste ceea ce se obişnuieşte a se afirma la un film de-al „marelui Alfred“. Această primă întîlnire a părintelui „thriller“-ului cu literatura lui Daphne Du Maurier, în care apare realmente un nou chip al inepuizabilului Charles Laughton, este edificatoare pentru toţi trei, aventura e totală, mizanscena — terifiantă, într-un negru absolut, inclusiv surîsul subtil al vicleanului Hitchcock. Dincolo de aceste capete de afiş, plăcute sau emoţionante au fost prezenţele unor „bijuterii“ ca Lysistrata (Feuillade — 1910), Bucureşti (Paul Călinescu — 1937), Maria Rosa (Cecil B. de Mille — 1915), Inimi in Dixie (Sloane — 1929), Ziua Victoriei (Victor — 1969). In totul, o mică avere, bogăţia în imagini a unui cinefil. Sergiu Selian Un minut cu Gelu Mureşan • SE află in perioadă de montaj si sonorizare noul său film de animaţie Bagheta, la care semnează scenariul, regia şi decorurile. — Conceput sub forma desenului animat combinat cu filmări reale (micro si macrocosmos), Bagheta surprinde omul în dialog permanent cu natura. Ambianta foarte reală și precisă, a impus o plastică bine precizată, renunțarea la orice rezolvări gratuite. Personajul, un dirijor, nu face tot timpul decît să dirijeze. Fiecare gest al său corespunde micilor si marilor gesturi umane. Filmul acesta reprezintă un plus fată de „Aelita“ II • GRIGORI Colubral a început lucrul la ecranizarea povestirii stiintifico-fantastice. Aelita, de Alexei Tolstoi. Este a doua ecranizare, prima versiune datînd din 1923 (Jakov Protazanov). lin înger pe pămînt • O LUCRARE a binecunoscutului scriitor englez de povestiri fantastice, H. G. Wells, l-a inspirat pe Marcel Carné să transpună pe ecran minunata poveste a tînărului frumos şi suav găsit în nesimţire pe o plajă şi care susţinea că este înger. Misterul identităţii tinărului nu a fost dezvăluit, fiindcă seraficul personal a murit curînd după aceea. Regizorul a modernizat acţiunea adueînd-o în zilele noastre. El încă nu s-a hotărît cărui actor să-i încredinţeze rolul principal, dar îl interesează Leonard Whiting (Romeo, din filmul lui Zefirelli). Biografia valsului • HORST Buchholz si Rossano Brazzi colaborează ,la realizarea Marelui vals, un film despre., viata lui Johann Strauss. Mînia lor • ROBERT Mitchum Si Rita Hayworth sunt parteneri în westernul lui Ralph Nelson. Minia lui Dumnezeu. Fericiţii lui Anderson • LINDSAY Anderson şi-a completat distribuţia noului său film, intitulat O, fericitule !, pe care îl intenţionează ca o continuare la Dacă..., reluîndu-şi eroii de acolo. Actorii aleşi de el sunt, printre alţii, Rachel Roberts, Ralph Richardson. Malcolm McDowell. Festivaluri „în lichidare“ • DUPĂ ce brazilienii au anunţat desfiinţarea festivalului cinematografic de la Rio de Janeiro, soarta acestuia , urmată de festivalul de la Mar del Plata. Cauza : dificultăţi financiare, primele două (Primăvara si Gardul), datorită, in special, modalităţilor de realizare, lucru la care m-au ajutat si Rad Codrean. Roşu Gheorghe şi Tiberiu Ghidari (imagine), H. Maiorovici (muzica), Mircea Manta şi Julius Sinpetru (animaţie). Dintre proiecte, aş vrea să se concretizeze acela de a realiza un film într-o manieră pe care am încercat-o în anul 1963, cînd eram cineclubist la Timişoara, în filmul Căderea, și anume cea a obiectelor animate. Probabil se va numi Salt fără întoarcere. Ion Pasat „Dragoste și libertate“ • ARIA terminase filmările pentru filmul Pe lac (Serghei Gherasimov) și Natalia Bielohvostikova fusese chemată de Urusevski să joace în filmul său, Serghei Esenin, rolul Annei Sneghina. încheiate fiind şi aceste filmări, actriţa sovietică este distribuită acum în filmul lui Donskoi. Dragoste şi libertate, pentru a întruchipa pe Nadejda Krupskaia, în zilele în care era alături de Vladimir Ilici Lenin. Un american la Roma • MARLON Brando a fost invitat de Bernardo Bertolucci, unul dintre cei mai talentaţi regizori ai tinerei generaţii de cineaşti italieni, să joace, în Ultimul tango la Paris, rolul unui american văduv, între două vîrste, îndrăgostit de o tînără franţuzoaică, manechin de modă. Partenera sa va fi Maria Schneider, fiica unui preţuit actor, Daniel Gelin. Trădîndu-l pe Bergman ? • SOŢIA şi actriţa preferată a lui Ingmar Bergman, Liv Ullman, joacă pentru prima oară într-un film american : este vorba de o peliculă muzicală, nouă versiune a Orizontului pierdut, incredibila Bette • LA o vîrstă înaintată, Bette Davis rămîne pe platouri ; ea va turna la Roma, în filmul lui Luigi Comencini, Jocul. Parteneri îi sînt Joseph Cotten, Alberto Sordi si Silvana Mangano. Orlova rediviva • LIUBOV Orlova, celebra actriță din filmele lui Alexandrov, acum in vîrstă de 70 de ani, revine în lumea cinematografului, mai întii ca scenaristă — autoare a povestirii de aventuri Graurul şi lira —, apoi urmînd să interpreteze rolul principal, cel al unei foste spioane, care-şi rememorează misiunile din tinereţe. ineita Marlene Dietrich asaltată de admiratorii londonezi, după unul din concertele clerice recent în capitala britanică. SECVENŢA SĂPTÂMÅNII Linişte deplină • CUM să nu vorbeşti despre omul acela care plutea suprarealist, ca un cal din „Visul cailor sălbatici“; cum să nu vorbeşti despre baletul lui care venea exact din „Antract“-ul lui René Clair; cum să nu vorbeşti despre superbele lui ocoluri descrise pe iarbă, precum cele ale cailor lui Jancso , cum să nu vorbeşti, aşadar, despre filmul cu acest om, singurul punct de interes al unor zile cinematografice (pe piaţă şi la TV) inerte, în care, oricum ai face, nu ai ce să scrii şi decît deloc, mai bine să scrii despre acest personaj (fiindcă tot cinema este), despre Netzer adică şi despre pasele lui frumoase ca un traveling de geniu, calificate de cineva, cu o vorbă memorabilă, drept „mistice“, chip de a spune că ele nu sunt de pe lumea asta şi că, atunci,cînd te vezi — zic eu —, te simţi ca la pagina 80 a cărţii unde sprne că „de departe răzbea o linişte deplină“. Cum să nu vorbeşti aşadar despre Netzer, cînd săptămîna aceasta „Cinemateca“ te fericeşte cu „Amanţii din Toledo“ ? 5 a. b.