Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

TELEVIZIUNE Lucrurile care se sfîrşesc de două ori • O PRIVIRE în program descoperă joi seara (ieri adică), pe programul II, în reluare, ul­timul episod din „Planeta gi­ganţilor“. Descoperire tulbură­toare, pentru că serialul se mai sfirşise odată, de o bună bucată de vreme chiar, nici nu ne mai amintim de când, fapt este că, în orice caz, se terminase, iar acum s-a terminat încă o dată. Iată, prin urmare, că există lucruri care se sfîrșesc de două ori. Se termină serialele de două ori (de două ori s-au întors in­vadatorii pe planeta lor, cu „o misiune de pace“), se termină filmele de la telecinematecă de două ori (o dată seara, o dată a doua zi dimineaţa), se termină de două ori retrospectivele Buster Keaton sau altele, tot de două ori se termină anchetele, prim-planurile, mesele rotunde, întrebările pe care le mai avem sau nu, bibliotecile pentru toţi, divertismentele, tele­enciclopedi­ile, teleglobul, o viaţă pentru o idee, căminul. Totul, se pare, se termină astăzi de două ori la TV. Voinţa şi răbdarea ar tre­bui să ne facă să privim şi noi aceste emisiuni tot de două ori, pentru a vedea dacă şi a doua oară ele se sfîrşesc la fel. Intr-adevăr, cine ar­­putea sus­ţine, de pildă, că săptămîna tre­cută Colina, filmul lui Sidney Lumet, s-a sfîrşit la fel şi miercuri seara şi joi dimineaţa, în reluare ? Cine ar putea-o susţine şi dovedi ? Cine a reuşit — aceasta e întrebarea — sa privească Colina miercuri seara, atunci cînd filmul începea pe programul II, exact în clipa cînd pe celălalt program Müller în­scria primul gol belgienilor ? Mergînd mai departe , n-ar trebui reluate, de fapt, toate e­­misiunile ? N-ar fi trebuit, de exemplu, să vedem încă o dată „Postmeridianul“ cu secvențele din Doamna cu căţelul ? Cine ştie ce s-ar fi întîmplat ? La fel s-ar fi sfîrşit şi a doua oară lu­crurile ? Anna Sergheevna ar fi plîns oare din nou, cu părul curgîndu-i,,trist pe umeri", pen­tru că ea „privea ceea ce se întîmplase într-un fel cu totul aparte“, asta în timp ce Gurov care se plictisea ascultînd-o îşi tăia o felie dintr-un pe­pene, acel pepene fun­damental, decisiv, cu­m v­-au fost multe lucruri pe lumea ăs­ta? La fel s-ar fi sfîrşit întîl­­nirea lor şi a doua oară ? Adică Gurov ar fi fost la fel de emo­ţionat şi de trist „dîndu-şi sea­ma că tînăra şi frumoasa fe­meie cu care nu se va mai în­­tîlni niciodată n-a fost fericită cu el“ ? în sfîrşit întrebarea cheie : ce ar fi spus Gurov a doua oară, după ce prima oară spusese cuvintele esenţiale : „E timpul să plec şi eu spre nord“? Să nu ne încurcăm însă în în­trebări. Să ne oprim şi să mai observăm doar că din moment ce există atîtea lucruri care se sfîrşesc de două ori, cu atît mai normal şi de aşteptat este ca la un moment dat, să se sfîrşească (nu neapărat de două ori) şi a­­calmia care domneşte de cîteva zile în programele TV. Iar în cu totul altă ordine de idei, singurul lucru important care trebuie reţinut este că pe lingă lucrurile care se sfîrşesc de două ori mai există şi lucru­rile care încep de două ori. Interim Marea speranţă albă, un film de Martin Ritt, în premieră săptă­­mina aceasta pe ecranele noastre. Pescăruşul, ecranizare după Cehov, în regia lui Iuri Karasik, cu Ludmila Savelieva — o frumoasă promisiune a afişului cinematografic al urmă­toarelor luni. Cele 987.654.321.09 CATEGORII ALE PUBLICULUI ( ) SINGURĂ frază privitoare la pu­blicul de film, doar una dintr-un număr infinit de fraze posibile, poate fi considerată plauzibilă (în cîteva va­riante) : publicul iubeşte — vrea, aş­teaptă, agrează... etc., etc. — filmele bune, şi nu iubeşte — respinge, refuză, dezaprobă — filmele proaste. Toate ce­lelalte fraze, fie că încep cu „publicul cere“ sau cu ,,publicul respinge“, cu „publicul aşteaptă“ sau cu „publicul refuză“, cu „publicul agrează“ sau cu „publicul dezaprobă“, cu „publicul vrea“, sau cu „publicul nu vrea“, indi­ferent ce, cînd, cum... sau unde, nu pot­­ fi decît eronate. Multiplu diferenţiat pe criterii de cultură şi gust, de vîrstă şi de preocu­pări, de sensibilitate şi de tempera­ment (şi de cîte şi mai cîte), publicul n-a fost, nu este şi nu va fi ni­ciodată o entitate despre care să se poată vorbi, tacticos, la persoana a treia singular sau plural („spectatorii vor“, „spectatorii cer“...) ca despre o verişoară din Cîmpina sau ca­ despre membrii unui­­comitet de­ bloc. Nu, poate fi împărţit nici pe categorii, în două, în nouă, sau în nouăzeci şi nouă, pentru că nimeni nu va putea găsi niciodată criterii capabile să coreleze factorii atît de diverşi care definesc, condiţionează şi influenţează recepti­vitatea şi opţiunea publicului (în pa­ranteză fie spus, n-am înţeles nicio­dată de ce cuvîntul „public“ este de­fectiv de plural). Iar dacă se va găsi într-o zi un minunat creier electronic care va stabili că există fix 987.654.321,09 categorii de public, atunci problema abia se va complica, pentru că de la un ceas la altul se vor produce mutaţii masive dintr-o categorie în alta, dată fiind dinamica gustului ’•— cu inefabilul de rigoare — care nu poate „încăpea“ în nici un calculator, încercînd să depistăm cîteva din particularitățile specifice ale specta­torului de film contemporan (care este, neîndoios, altul decît cel de acum trei—patru decenii, nu numai pentru că evenimentele sociale i-au influen­ţat decisiv particularităţile spirituale ci şi pentru că însuşi cinematograful, în evoluţia sa, a produs mutaţii în modul de a gîndi al­ contemporanilor­, nu vom face, aşadar, eroarea, de a vorbi despre public ca despre o no­ţiune uniformă şi supranaturală. Am urmărit în anii din urmă diverse cercetări sociologice în acest do­meniu accidentat şi labil al „spec­tatorilor de film“ — cercetări deose­bit de utile şi, unele, laborioase —, am înregistrat rezultatele unor teste privind preferinţele specta­torilor întreprinse în medii foarte diferite. De fiecare dată, am putut constata preocuparea cercetări­lor de a interpreta diferenţiat, cel puţin în funcţie de cîteva categorii mari, rezultatele sondajelor. Fireşte, aceasta este singura cale viabilă a in­vestigaţiilor sociologice — mereu ne­cesare, atît celor care produc filme, cît şi celor care difuzează creaţiile artei a şaptea —, investigaţii menite să „măsoare“ preferinţele publice ; a vorbi despre ,,preferinţele publicului“ la modul general este o eroare, pentru că aceste preferinţe sînt cel puţin la fel de diverse pe cît de diversă este noţiunea de public. * Există o singură „linie de echilibru“ între multiplele categorii de spectatori şi acest factor comun care influenţează permanent calitatea consumatorului de film — indiferent de vîrsta acestuia, de profesie, temperament, sensibili­tate şi gust : cultura cinematografică. Cîteva constatări sunt dincolo de orice evidenţă. Publicul „de cinematecă“, de pildă, a devenit incompatibil cu filme de tipul O floare şi doi grădi­nari , dar acesta nu este decît un „pumn“ de public, în timp ce, anual, în sălile noastre de cinema pătrund în medie peste două sute de milioane de spectatori. Anumite filme care, în urmă cu ani, nu aveau acces decît­­în cel mai bun caz­ în sălile de cine­matecă, au devenit de mult un larg „bun public“ , dar Pădurea de meste­ceni a rulat, nu de mult, cu săli în care se aflau doar vreo 20—30 spec­tatori. Dincolo de aceste constatări contradictorii (pe care le-am putea, fireşte, prelungi şi care exprimă, ne­îndoios, printre alte realităţi, şi reali­tatea unor asimilări foarte inegale de cultură cinematografică), ne-au re­ţinut atenţia cîteva cifre privind re­laţia dintre filmele româneşti şi spec­tatori, cifre asupra cărora vrem să zăbovim, chiar dacă limbajul cifrelor devine, adesea, criptic. Media anuală de spectatori per film românesc a crescut de două ori şi jumătate în 1971 faţă de 1970, a crescut, adică, de la patru sute şi ceva de mii la peste un milion. Contribu­ţia cea mai importantă la această masivă depăşire a avut-o filmul lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul. Am parcurs, prin bunăvoinţa Direcţiei Di­fuzării Filmelor, şi cifrele care con­semnează participarea spectatorilor la premierele româneşti ale anului 1972, constatînd, cu satisfacţie, că anumite filme care interesau în mod deosebit — dat fiind conţinutul lor educativ — estetic superior —, Puterea şi Adevă­rul în regia lui Manole Marcus sau Felix şi Otilia în regia lui Iulian Mihu, figurează printre cele mai „căutate“ spectacole ale anului. Toate aceste date ne conduc spre concluzia că relaţia dintre filmul românesc şi spectatori s-a consolidat în ultima vreme, fapt deosebit de îmbucurător îndeosebi pentru perspectivele evolu­tive ale cinematografiei naţionale. Filmul românesc a avut, dintotdeauna, un public fidel, dar nu putem tăgădui faptul că în această relaţie­ de bună vecinătate au intervenit, cîteodată, momente de criză, în care încrederea multor categorii de spectatori a fost zdruncinată. Pe de altă parte, ci­neaştii pot afla, în „semnul“ de încre­dere al publicului, un îndemn spre realizarea unor pelicule de pe o platformă etică și estetică superioară. Este unanim recunoscută setea de comedii cinematografice a unui mare număr de spectatori. Făptui­tia !'Ăstă? ■ seară dansăm în familie plutonul premierelor din ' eacest­,­aţi într-un clasament al spectatorilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, nici chiar pe acei cronicari (printre care mă număr) care i-au găsit filmului, pe ici pe colo, cîte o defecţiune mai mică sau mai mare. Afluenţa mare a spectatorilor era previzibilă, numele de pe generic constituiau garanţii şi, oricît ar părea de paradoxal, acest aflux de public reprezintă, de ase­menea, un ,,semn bun“. In numai cît­eva săptămîni de rulare, filmul lui Geo Saizescu a depăşit, de pildă, cifra de „intrări“ a filmului B.D. la munte şi la mare. Iată aşadar (nu pentru a trage vreo concluzie privind calitatea celor două filme am adus în discuţie acest exemplu) că, odată apărută po­sibilitatea de opţiune în acest domeniu stingher, dar mult solicitat, al co­mediei cinematografice, preferinţele diferenţiate ale spectatorilor se fac imediat simţite. Este şi acesta, cum spuneam, un semn bun. Limbajul cifrelor ni se pare, totuşi, destul de complicat uneori, şi astfel se face că, printre cele mai vizionate pelicule ale anului 1971, nu sunt doar Mihai Viteazul şi cele trei episoade din serialul Haiducilor, ci şi Cintecele mării sau Brigada diverse în alertă. Contradicţia dintre „public“ şi critică în aceste din urmă cazuri devine fla­grantă , fără a face o pledoarie „pro domo“ (de altfel criticii, cu toţii, au fost şi spectatori ai acestor filme, ba mai mult, presupun că au intrat chiar cu plăcere în­­sălile de vizio­nare), consider că în aceste cazuri „forţa de atracţie“ au exercitat-o în primul rînd „genul“, apoi actorii de pe generice şi abia în ultimul rînd filmele ca atare. Ca o consolare, să ne reamintim faptul că peliculele româneşti care deţin recordurile absolute de partici­pare a spectatorilor sunt, în ordinea numărului de bilete vîndute, Tudor, Neamul Şoimăreştilor, Dacii, Mihai Viteazul, Columna, Haiducii, Pădurea spinzuraţilor, Lupeni, De-aş fi Harap Alb etc. (filmele cu subiecte inspirate din actualitate ocupă subsolurile a­­cestui clasament, acesta ar fi un alt semnal adresat cineaştilor : un sem­nal de alarmă !) şi nu împuşcături pe portativ sau Cîntecele mării, chiar dacă spectatorii reali sau virtuali ai acestora din urmă sunt încă mult prea mulţi. Călin Călimări M _ • ■__________________spectacolele I fi 111« 1111 s ă .P t ă m î n i i a „Mărturisirile unui comisar de poliţie făcute procurorului Republicii“ I­ AC­ AR fi să-l încadrăm mu­­sai într-un gen cinematogra­fic, filmul lui Damiano Damiani ar trebui să fie : poliţist. Intriga, sus­­pensul, misterul, duritatea conflicte­lor, totul aparţine genului sus-numit. Asta însă este numai o coajă dincolo de care miezul e fierbinte politic. Dar politic în sensul acela complet, în care totul pe lume e politică : finanţele şi dragostea, cinstea şi necinstea, drep­tatea şi nedreptatea, legea şi aplica­rea ei, finalmente viaţa şi moartea oa­menilor mari sau mici, viaţa şi moar­tea sistemelor sociale. Pornind, cred, de la această înţe­legere a noţiunii de politic, Damiano Damiani a înregistrat pe peliculă unul din procesele societăţii în care tră­ieşte. Deci, dacă ţinem neapărat la etichetă, „Mărturisirile unui comi­sar...“ ar trebui să se cheme : proces social. Recunosc, asta poate fi deru­tant : poliţist în formă, politic în con­ţinut, şi de fapt, proces social... Şi este derutant. Filmul lui Damiano Damiani nu se vede uşor. Nu are curgerea elegantă a scriiturii cinematografice clasice, dar nici întortocherea subtilă a fil­mului modern, ci se află, undeva, pe graniţă şi nici nu ştiu cît pe graniţa cinematografică între clasic şi mo­dern, cît pe graniţa între film şi viaţă. Damiano Damiani pare mai puţin pre­ocupat de cinematograf şi mult, cu mult mai mult, de operaţia aceea pe care obişnuim s-o numim „demasca­rea unui sistem“. Operaţie pe care o face însă nu aşa cum se obişnuieşte, alegînd o felie de viaţă, deci pe prin­cipiul secţiunii pe verticală,­­ ci stră­­bătînd cu o singură tăietură, pe ori­zontală, toate legăturile acelui sistem. Cinematograful pentru el, în acest caz, devine un mijloc şi nu un scop în sine. îl foloseşte numai atunci cînd i se pare că ceea ce are de spus va ajunge mai uşor la spectator dacă, de exemplu, după ce arată cu lux de a­­mânunte un măcel cu fluvii de singe ca în cele mai proaste westernuri (tot italieneşti), trece ca din întîmplare şi cu zgîrcenie, peste o singură pată de sînge pe un zid. Pata aceea însă te face să uiţi măcelul, ea şi numai ea este importantă, pentru că ştim, ni s-a spus, că zidurile acelea sînt îmbibate de sîngele oamenilor... ll foloseşte, de exemplu, atunci cînd, după ce a co­municat într-o frază care suna o fi­gură de stil faptul că în zidul caselor ridicate de constructorul Lomino sunt îngropaţi oameni, finalmente arată chiar o asemenea îngropare şi plim­barea prin aer a blocului de beton în care se află trupul femeii, transformă figura de stil în cea mai cumplită rea­litate... ll foloseşte, de exemplu, în fi­nal — acel stop-cadru —, în care cei doi oameni ai legii, cel care a aflat adevărul şi cel care se vede descope­rit, stau faţă în faţă. De fapt, cele două feţe ale medaliei numită lege. Restul, e acţiune mai mult sau mai puţin palpitantă. Dialog mai mult sau mai puţin funcţional — de cele mai multe ori funcţional. Imagine corectă, uneori chiar neutră. Construcţie apa­rent dezlânată, de fapt voit stufoasă în virtutea acelei legi de secţiune pe ori­zontală, pe care se aşează tot filmul. „Mărturisirile..." e un film inegal. Uneori teatral. Uneori tragi-comic. Uneori bombastic. Alteori profund realist. Alteori patetic. Şi, finalmente, cutremurător. Pentru că este cutre­murătoare ideea că legea se supune banului, că roba poate servi de man­tie crimei, că singura dreptate posi­bilă este aceea pe care ţi-o faci sin­gur, iar ca s-o faci trebuie să ucizi şi să fii ucis. Aşa stînd lucrurile, să ne mai inte­reseze oare foarte tare dacă „Mărturi­sirile...“ este sau nu „cinematograf“? Nu ştiu. Nu cred. Eva Sîrbu ! Un pumn de „bijuterii" JP­OATE nu mai puţin interesante decît lucrările celui de al XXVIII- lea Congres al F.I.A.F. au fost vizio­nările care le-au completat, în para­lel şi în continuare, cu filme denumi­te poetic-nostalgic, „bijuterii ale ci­nematografului“. Prima dintre aceste pelicule a fost cea mai autentică şi cea mai nouă. Poporul cere (Miklós Jancso — 1972) este o pledoarie pătimaşă pentru film ca artă, un argument fanatic pentru trecutul ratat, prezentul posibil şi vii­torul necesar al cinematografului. De fapt, pledoaria este a lui Jancso în­suşi, fiecare film al său constituie un asemenea argument. Aici, ascetismul desfăşurării epice şi rigoarea demon­straţiei stilistice sunt subordonate unei afirmaţii politice mai pregnante, mai patetice. Un film de Jancso nu poate fi însă epuizat în două fraze, Jancso nu poate fi refuzat unei evaluări se­rioase, pentru a se ajunge la unica certitudine fertilă : poteca pe care a deschis-o Jancso duce spre adevăratul drum al cinematografului şi, dacă Jansco nu este nici singurul şi nici pri­mul, în orice caz, el este unul din cei mai curajoşi dintre autenticii creatori ai istoriei filmului. In caseta noastră improvizată, prin­tre bijuterii mai mărunte — dar nu mai puţin preţioase, măcar pentru ve­chimea lor — am găsit încă una deo­sebită . Despărţirea (Verhaevert — 1966) aminteşte imediat de filmele lui Delvaux, nu atît pentru că cei doi regizori sunt compatrioţi, cît pentru aerul straniu şi ambiguu pe care-l au peliculele provenite din Belgia. Dra­mă psihologică de fină nuanţare, fil­mul devine expresiv mai ales datori­tă „halo“-ului creat de sugestive apro­pieri şi îndepărtări ale aparatului de personajele aflate în chinuitoare di­leme. Despre Hanul Jamaica (Hitchcock — 1939) nu ştiu ce s-ar putea spune peste ceea ce se obişnuieşte a se afir­ma la un film de-al „marelui Alfred“. Această primă întîlnire a părintelui „thriller“-ului cu literatura lui Daphne Du Maurier, în care apare re­almente un nou chip al inepuizabilu­lui Charles Laughton, este edificatoa­re pentru toţi trei, aventura e totală, mizanscena — terifiantă, într-un ne­gru absolut, inclusiv surîsul subtil al vicleanului Hitchcock. Dincolo de aceste capete de afiş, plăcute sau emoţionante au fost pre­zenţele unor „bijuterii“ ca Lysistrata (Feuillade — 1910), Bucureşti (Paul Călinescu — 1937), Maria Rosa (Cecil B. de Mille — 1915), Inimi in Dixie (Sloane — 1929), Ziua Victoriei (Victor — 1969). In totul, o mică avere, bogăţia în imagini a unui cinefil. Sergiu Selian Un minut cu Gelu Mureşan • SE află in perioa­dă de montaj si sono­rizare noul său film de animaţie Bagheta, la care semnează scenariul, regia şi decorurile. — Conceput sub for­ma desenului animat combinat cu filmări reale (micro si macro­­cosmos), Bagheta sur­prinde omul în dialog permanent cu natura. Ambianta foarte reală și precisă, a impus o plas­tică bine precizată, re­nunțarea la orice rezol­vări gratuite. Persona­jul, un dirijor, nu face tot timpul decît să di­­rijeze. Fiecare gest al său corespunde micilor si marilor gesturi uma­ne. Filmul acesta repre­zintă un plus fată de „Aelita“ II • GRIGORI Colubral a început lucrul la ecra­nizarea povestirii stiinti­­fico-fantastice. Aelita, de Alexei Tolstoi. Este a doua ecranizare, pri­ma versiune datînd din 1923 (Jakov Protazanov). lin înger pe pămînt • O LUCRARE a bine­cunoscutului scriitor en­glez de povestiri fantas­tice, H. G. Wells, l-a in­spirat pe Marcel Carné să transpună pe ecran mi­nunata poveste a tînăru­­lui frumos şi suav găsit în nesimţire pe o plajă şi care susţinea că este în­ger. Misterul identităţii tinărului nu a fost dez­văluit, fiindcă seraficul personal a murit curînd după aceea. Regizorul a modernizat acţiunea a­­dueînd-o în zilele noas­tre. El încă nu s-a hotă­­rît cărui actor să-i în­credinţeze rolul princi­pal, dar îl interesează Leonard Whiting (Ro­meo, din filmul lui Zefi­­relli). Biografia valsului • HORST Buchholz si Rossano Brazzi colabo­rează ,la realizarea Ma­relui vals, un film des­pre., viata lui Johann Strauss. Mînia lor • ROBERT Mitchum Si Rita Hayworth sunt parteneri în westernul lui Ralph Nelson. Minia lui Dumnezeu. Fericiţii lui Anderson • LINDSAY Ander­son şi-a completat dis­tribuţia noului său film, intitulat O, fericitule !, pe care îl intenţionează ca o continuare la Dacă..., reluîndu-şi eroii de acolo. Actorii aleşi de el sunt, printre alţii, Rachel Roberts, Ralph Richardson. Malcolm McDowell. Festivaluri „în lichidare“ • DUPĂ ce brazilienii au anunţat desfiinţarea festivalului cinemato­grafic de la Rio de Ja­neiro, soarta acestuia , urmată de festivalul de la Mar del Plata. Cau­za : dificultăţi finan­ciare, primele două (Primăva­ra si Gardul), datorită, in special, modalităţilor de realizare, lucru la care m-au ajutat si Rad Codrean. Roşu Gheor­­ghe şi Tiberiu Ghidari (imagine), H. Maioro­­vici (muzica), Mircea Manta şi Julius Sinpetru (animaţie). Dintre pro­iecte, aş vrea să se concretizeze acela de a realiza un film într-o manieră pe care am în­cercat-o în anul 1963, cînd eram cineclubist la Timişoara, în filmul Că­derea, și anume cea a obiectelor animate. Pro­babil se va numi Salt fără întoarcere. Ion Pasat „Dragoste și libertate“ • ARIA terminase filmările pentru filmul Pe lac (Serghei Ghera­­simov) și Natalia Bie­­lohvostikova fusese che­mată de Urusevski să joace în filmul său, Serghei Esenin, rolul Annei Sneghina. încheia­te fiind şi aceste filmări, actriţa sovietică este distribuită acum în fil­mul lui Donskoi. Dra­goste şi libertate, pentru a întruchipa pe Nadej­­da Krupskaia, în zilele în care era alături de Vladimir Ilici Lenin. Un american la Roma • MARLON Brando a fost invitat de Ber­nardo Bertolucci, unul dintre cei mai talentaţi regizori ai tinerei gene­raţii de cineaşti italieni, să joace, în Ultimul tango la Paris, rolul u­­nui american văduv, în­tre două vîrste, îndră­gostit de o tînără fran­ţuzoaică, manechin de modă. Partenera sa va fi Maria Schneider, fiica unui preţuit actor, Da­niel Gelin. Trădîndu-l pe Bergman ? • SOŢIA şi actriţa preferată a lui Ingmar Bergman, Liv Ullman, joacă pentru prima oară într-un film american : este vorba de o pelicu­lă muzicală, nouă ver­siune a Orizontului pierdut, incredibila Bette • LA o vîrstă înainta­tă, Bette Davis rămîne pe platouri ; ea va turna la Roma, în filmul lui Luigi Comencini, Jocul. Parteneri îi sînt Joseph Cotten, Alberto Sordi si Silvana Mangano. Orlova rediviva • LIUBOV Orlova, celebra actriță din fil­mele lui Alexandrov, a­­cum in vîrstă de 70 de ani, revine în lumea cinematografului, mai întii ca scenaristă — autoare a povestirii de aventuri Graurul şi lira —, apoi urmînd să interpreteze rolul prin­cipal, cel al unei foste spioane, care-şi reme­morează misiunile din tinereţe. ineita Marlene Dietrich asaltată de admiratorii lon­donezi, după unul din concertele clerice recent în capitala britanică. SECVENŢA SĂPTÂMÅNII Linişte deplină • CUM să nu vorbeşti despre omul acela care plutea suprarealist, ca un cal din „Visul cailor săl­batici“; cum să nu vorbeşti despre baletul lui care venea exact din „Antract“-ul lui René Clair; cum să nu vorbeşti despre superbele lui ocoluri descrise pe iarbă, precum cele ale cailor lui Jancso , cum să nu vorbeşti, aşadar, despre filmul cu acest om, singurul punct de interes al unor zile cinematogra­fice (pe piaţă şi la TV) inerte, în care, oricum ai face, nu ai ce să scrii şi decît deloc, mai bine să scrii despre acest personaj (fiindcă tot cinema este), despre Netzer adică şi despre pasele lui frumoase ca un traveling de geniu, calificate de cineva, cu o vorbă memorabilă, drept „mistice“, chip de a spune că ele nu sunt de pe lumea asta şi că, atunci,cînd te vezi — zic eu —, te simţi ca la pagina 80 a cărţii unde sprne că „de departe răzbea o linişte deplină“. Cum să nu vorbeşti aşadar despre Netzer, cînd săptămîna aceasta „Cinemateca“ te fericeşte cu „Amanţii din Toledo“ ? 5 a. b.

Next