Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
• PRINTRE simpozioanele nationale recomandate de O.N.U. se numără si cel de, toponimie, organizat recent de Institutul de geografie al Academiei R.S. România în aula Academiei si la Institutul de geografie. S-au întîlnit geografi din învătămînt si institutele de cercetări, specialisti din edituri şi unele publicaţii: topografi şi cartografi, lingvişti, istorici, etnografi, antropologi, studenţi şi un public interesat de aceste probleme. Problematica expunerilor ştiinţifice, argumentele şi ipostazele de lucru, discuţiile, au relevat importanta toponimie, a bogăţiei de numiri şi reflectarea lor pe plan intern şi extern, in publicaţii si atlase, în transliterare oficială, în standarde internaţionale. Remarcăm, din complexul de observaţii, pe cele cu rezonanţe de interes general: „Toponimia... ca icoană a istoriei si a legăturilor poporului cu teritoriul“ (V. Mihăilescu, citind pe M. Gaster) ; „Nomenclatura hidrografică... unul dintre stîlpii puternici ai continuităţii dacoromâne“ (I. Conea, L. Badea, D. Oancea) ; „Importanţa istorică a toponimelor“ (I. Conea, Simpozionul de toponimie Dragoş Buga) ; „Toponimele reprezintă o componentă deosebit de preţioasă a patrimoniului cultural" (C.M. Ştefănescu) ; „Toponimia, pentru unele perioade ale istoriei noastre, rămîne aproape unicul document de atestare a vieţii istorice a poporului român la nord de Dunăre“ (Aurelian Sacerdoţeanu) ; „80 Vp din toponimicele noastre cu aspect străin au fost date de români“ (D. Macrea, citind pe G. Giuglea şi E. Petrovici) ; „Preluarea critică a bogatului fond toponimic — nume de munţi, vîrfuri, păsuri, nume de ape, nume de localităţi şi alte elemente geografice de pe teritoriul României“ (Şerban Dragomirescu). Pe baza Comunicărilor şi a discuţiilor de la Academie şi de la Institutul de geografie au fost adoptate o rezoluţie generală, o serie de recomandări, precum şi un plan de editare şi publicare a unui volum cuprinzînd lucrările Simpozionului, care, potrivit propunerii prof. N.Al. Rădulescu (Craiova), va fi supus discuţiei publice şi apoi publicat şi generalizat. prof. Emil Murăşianu 8 ÎN LIBRĂRII Biografii EUGEN CIZEK : Seneca. Ed. Albatros, colecţia „Oameni iluştri“, 189 p., 7 lei. OVIDIU DRIMBA : Leonardo da Vinci , Ed. Albatros, colecţia „Oameni iluştri“, 192 p, 7 lei. VICTOR MARIAN, MARIA POPESCU : Blaise Pascal, Ed. ştiinţifică, 239 p., 12,50 lei. Ştiinţe medicale A. KREINDLER, V. VOICULESCU : Neurologia. vol 11, Ed. Academiei, 452p., 34 lei ERVÂNT SEROPIAN : Alergia respiratorie și digestivă clinică — Etiologie — Tratament Ed Medicală, 260 p , 23,50 lei. I. NASTOIÚ : Patologia iniunoprofilaxiei. Ed Medi-03lă 2**>2 p 9 50 Ipj D. SARATEANU, C. CORNESCU : Vaccinuri virale. Ed. Medicală, 284 p., 14,50 Iei. MARIANA BELLOIU : Cercetarea potenţialului biologic la tineri. Ed. Medicală, 210 p., 74 figuri 9,25 lei. Ştiinţe agricole • * • Tratat de fitopatologie agricolă. Vol. IV. Sub redacţia E Rădulescu şi C Rafailă. Ed Academiei, 440 p., 47 lei. Curs de limba română • MN Editura didactică şi pedagogică a apărut recent Cursul de limba română în două volume — pentru începători şi avansaţi — editat în limbile franceză, engleză, germană şi spaniolă, destinat tuturor străinilor care doresc să-şi însuşească limba noastră. Alcătuit de doi apreciaţi autori de manuale şcolare, învăţătoarea emerită Oltea Dela răscruci şi profesorul emerit Ion Popescu, acest curs reprezintă o meritorie realizare a învăţămîntului nostru cu tradiţii vechi şi frumoase în tipărirea cărţii şcolare. El se adaugă multiplelor şi variatelor modalităţi de propagandă care se oferă cu generozitate celor ce doresc să ne cunoască limba, ţara, poporul. Elaborat după cerinţele şi exigenţele pedagogiei moderne, după normele metodice şi metodologice impuse de specificul şi scopul unui asemenea manual. Cursul facilitează nu numai cunoaşterea limbii şi a gramaticii limbii române, ci — şi acest lucru este deosebit de important — înlesneşte un prim contact cu istoria şi tradiţiile poporului nostru, cu preocupările şi aspiraţiile sale prezente, cu tezaurul ştiinţei şi culturii sale. Pornind de la elementele de bază ale limbii şi gramaticii, de la cuvinte simple şi conversaţii uzuale (primul volum) şi continuînd gradat cu lecţii şi texte cu un coeficient mai înalt de dificultate(treltimul doi), autorii prezintă frumuseţile şi bogăţiile ţării, oraşele sale, industria şi agricultura sa in plină dezvoltare, personalităţi de seamă ale artei, ştiinţei şi culturii. Sunt, de asemenea, inserate texte reprezentative din autori clasici şi contemporani. Astfel realizat, cursul se prezintă ca un ghid deosebit de accesibil, care oferă, în acelaşi timp, posibilitatea operativă a însuşirii limbii române şi a formării unei imagini complete despre ţara şi poporul nostru. La toate acestea se adaugă excelentele condiţii grafice în care au fost tipărite ilustraţiile color şi alb-negru. M. Robea Medalia de aur pentru „Argeşul“ • ÎNAINTE de a împlini un an de la înfiinţare, Societatea culturală „Neagoe Basarab“ din Curtea de Argeş, întemeiată într-un cadru solemn în octombrie 1971 cu prilejul festivităţilor din vechea capitală a Ţării Româneşti consacrate comemorării a 450 de ani de la moartea celui al cărui nume îl • REVISTA „Manuscriptum“ a acordat premiul „M“ pe 1971 pentru cea mai bună ediţie critică, lucrării învăţăturile lui Neagoe poartă, voievodul cărturar şi iubitor de artă Neagoe Basarab, confirmă strălucit speranţele investite. Recent, la Festivalul internaţional de folclor de la Warfrum — Olanda, ansamblul de cîntece şi dansuri „Argeşul" al Societăţii a fost distins cu „Medalia de aur“. Multe înainte ! Premiul „M“ Basarab către fiul său Teodosie (Editura „Minerva“, 1971) realizată de : G. Mihăilă, Florica Moisil, Dan Zamfirescu. UNUL dintre obiectivele actualei etape strategice de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră — şi implicit una dintre preocupările fundamentale ale politicii Partidului Comunist Român — este lărgirea şi aprofundarea democraţiei socialiste. Ea va forma, alături de alte aspecte ale politicii de perfecţionare a conducerii societăţii socialiste, obiectul lucrărilor apropiatei Conferinţe Naţionale a partidului. Deşi aparţine acelor probleme des abordate în literatura social politică marxistă, democraţia socialistă a cunoscut adesea un mod de tratare declarativ şi simplificator. Iată de ce, propunîndu-ne să relevăm doar unele aspecte ale problematicii multilaterale pe care o suscită procesul lărgirii şi aprofundării democraţiei socialiste, ale practicii funcţionării democratice a relaţiilor politice socialiste, considerăm util să discutăm unele din ideile frecvent repetate dar care persistă prin forţa inerţiei şi nu a fundamentării lor ştiinţifice. MANIERA de tratare a democraţiei socialiste răspîndită în trecut, dar care mai poate fi întîlnită şi astăzi, este aceea care o identifică cu premisele ei. In realitate însă, democraţia socialistă nu se reduce la premisele ei genetice de ordin politic, economic şi cultural care se formează prin instaurarea statului socialist şi a proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, prin desfiinţarea relaţiilor de exploatare şi a claselor exploatatoare. Aceste trăsături ale societăţii socialiste determină ca funcţionarea ei să se realizeze în vederea satisfacerii intereselor claselor sociale de producători, a tuturor categoriilor de oameni ai muncii, a imensei majorităţi a membrilor orinduirii ; ele reprezintă condiţii necesare, obligatorii pentru înfăptuirea unei egalităţi sociale reale, pentru asigurarea unor şanse egale de realizare pentru toţi membrii societăţii. Cu alte cuvinte, aceste trăsături reprezintă condiţiile făuririi unei democraţii socialiste, dar aceasta se constituie numai prin formarea unui ansamblu de relaţii politice, a unor instituţii ce sunt articulate şi au o funcţionalitate democratică. Marea problemă a construirii socialismului pe plan politic este aceea a valorificării acestor trăsături fundamentale ale orînduirii, a constituirii pe baza lor a unui sistem de relaţii politice democratice. A construi socialismul pe tărîm politic nu înseamnă numai a instaura statul socialist — aşa cum lasă impresia unele lucrări consacrate acestei probleme — ci a realiza pe terenul lui relaţii specifice unei democraţii socialiste. Democraţia socialistă este acel ansamblu de relaţii politice socialiste reglate pe baza unor norme şi valori politice elaborate pe temeiul gîndirii marxiste, a conştiinţei revoluţionare, socialiste a clasei muncitoare. Norme, ca aceea a electivităţii şi reprezentativităţii, cu caracter general democratic, rezultate din dezvoltarea societăţii capitaliste, se îmbină în democraţia socialistă cu unele proprii condiţiilor în care societatea începe să se ia în stăpînire pe sine. Astfel de norme sînt, de pildă , răspunderea organismelor politice faţă de clasele şi categoriile sociale ale căror interese le exprimă, instituirea formelor de control social asupra activităţii organizaţiilor şi organelor politice, întemeierea deciziilor pe criteriile cunoaşterii ştiinţifice dar şi ale opţiunii claselor, a majorităţii, elaborarea deciziilor pe baza consultării, a participării lor nemijlocite la procesul decizional pe scară macro şi microsocială, a exprimării unei diversităţi de opinii şi a confruntării lor. Funcţionarea adecvată a democraţiei socialiste implică realizarea valorilor ei caracteristice, a ceea ce putem numi umanismul politic socialist. Printre valorile politice socialiste, trebuie amintite cu precădere, înfăptuirea politicii partidului îndreptată spre construirea şi dezvoltarea societăţii socialiste, realizarea egalităţii sociale şi politice, a dreptăţii sociale, respectarea libertăţii şi demnităţii umane, cea a unităţii dintre mijloace şi scop în activitatea socială etc. Este de remarcat faptul că valorile politice socialiste sunt implicit şi valori etice, ce tind să se afirme independent de instituţionalizarea lor, întrucît întemeiează atît noi compartimente ale grupelor sociale, cit şi ale membrilor societăţii, structurează conştiinţa morală socialistă. Caracterul complex al realizării democraţiei socialiste rezultă şi din fap,tul că ea nu este un produs spontan automat al trăsăturilor fundamentale ale orînduirii socialiste, ale propriilor sale condiţii. Se ştie, astfel, că într-o anumită situaţie istorică aceste condiţii au putut să reprezinte terenul pe care funcţionarea relaţiilor politice socialiste să nu fie democratică, pe care să se manifeste profunde deformări ale normelor democraţiei socialiste, ignorarea valorilor ei specifice. Posibilităţile reale pe care condiţiile societăţii socialiste le oferă sunt valorificate numai în măsura în care politica partidului comunist le cunoaşte, le exprimă adecvat şi urmăreşte obiectivarea lor. Este, de pildă, semnificativ, pentru a da un singur exemplu, că posibilitatea deschisă de societatea socialistă a amplificării dimensiunilor democraţiei, a generalizării relaţiilor democratice de la scara macrosocială la cea microsocială, a conducerii tuturor nivelurilor sociale, a tuturor instituţiilor şi unităţilor de muncă nu devine realitate decât prin intermediul unei politici adecvate a partidului comunist, care urmăreşte ţelul amintit. Concluzia care se degajă este aceea că democraţia socialistă se construieşte, se proiectează prin politica partidului comunist. Trebuie subliniat că în condiţiile ţării noastre, Congresul al IX-lea al P.C.R. a pus capăt opticii care identifica premisele cu realizarea democraţiei socialiste şi a transformat-o intr-o problemă centrală a funcţionării şi dezvoltării societăţii noastre socialiste. Practica istorică a construirii orînduirii socialiste ne permite să afirmăm cu certitudinea unui fapt ştiinţific că numai relaţiile politice democratice sunt adecvate şi compatibile cu funcţionarea de ansamblu a orînduirii, că numai democraţia socialistă reprezintă o sursă de optimizare a dezvoltării ei. Ca ansamblu de relaţii politice constituite, democraţia socialistă reprezintă acel regim politic prin care societatea poate să-şi stăpînească în mod autentic propria sa dialectică, prin care se poate realiza suveranitatea ei in raport cu propria sa activitate, autodeterminarea sa. Acesta nu poate fi decit regimul politic socialist în care clasele şi categoriile sociale nu numai că realizează o politică elaborată în numele lor, ci participă printr-o diversitate de forme la elaborarea acestei politici, îşi exprimă, pe baza cunoaşterii, opţiunea lor privind funcţionarea şi dezvoltarea orinduirii, satisfacerea revendicărilor lor. Referindu-se la o relaţie principală a democraţiei socialiste, secretarul general al P.C.R., releva, în acest sens, că: „Nu se poate vorbi de socialism dacă nu luăm măsuri ca clasa muncitoare, în numele căreia se guvernează, să-şi îndeplinească intr-adevăr rolul conducător şi să participe la guvernarea societăţii“. La toate acestea trebuie adăugat că superioritatea istorică a societăţii socialiste poate fi demonstrată pe terenul funcţionării democratice a relaţiilor politice, cu toată complexitatea procesului de constituire a acestora, înainte chiar de manifestarea ei multilaterală pe tărîmul economiei. Desigur, aria de manifestare a democraţiei socialiste, influenţa formelor ei în dialectica orînduirii au caracter istoric, purtînd pecetea nivelului general de dezvoltare a societăţii, adică al stadiului de formare şi manifestare a economiei socialiste, al relaţiilor de colaborare dintre clasele orînduirii, al genezei şi maturizării conştiinţei lor politice socialiste. Ar fi însă greşit ca democraţia socialistă să fie privită ca un produs unilateral al evoluţiei celorlalte subsisteme ale societăţii, fiind tot atît de valabil şi faptul că funcţionalitatea acestora este indisolubil legată de dezvoltarea democraţiei socialiste. Se poate afirma că, formînd unitatea dintre opţiunea liberă şi disciplina conştientă, funcţionarea democratică a relaţiilor politice socialiste reprezintă un instrument principal şi eficient al rezolvării şi depăşirii contradicţiilor, al ştiinţei şi comportamentului lor socialist, un instrument al perfecţionării tuturor formelor de relaţii sociale. In acelaşi sens, de mare însemnătate este şi faptul că democraţia socialistă este acel cadru propice de neînlocuit pentru selectarea şi promovarea valorilor autentice şi toate domeniile sociale, pentru înfrînarea abuzurilor şi a imposturii. Tocmai de aceea, democraţia socialistă nu este şi nu poate fi un fenomen de conjunctură, a cărui funcţionare poate fi întreruptă de un accident sau altul. Nivelul general de dezvoltare a societăţii socialiste rezultă, astfel, nu numai din stadiul de maturizare a economiei sale, ci şi din amploarea şi profunzimea democraţiei socialiste, întrucît aşa cum am arătat, democraţia socialistă se construieşte, o însemnătate primordială o are proiecţia pe care politica partidului comunist urmăreşte s-o obiectiveze. Este de remarcat că o perioadă îndelungată cercetările marxiste în această direcţie au fost limitate la absolutizarea elementelor unei practici politice care avea un profund caracter specific, s-au redus la simpla repetare a unor idei din opera lui Marx, Engels sau Lenin. Elaborarea unei proiecţii privind articularea şi funcţionarea democraţiei socialiste care să ţină seama de situaţia concret istorică a fiecărei ţări a început să facă obiectul unor căutări de abia în ultimul deceniu. Această sarcină teoretică este de mare dificultate, fiind vorba chiar pentru societăţi cu tradiţii democratice burgheze, ceea ce de altfel reprezintă un caz de excepţie pentru ţările socialiste contemporane — de a descoperi noi instituţii şi metode de guvernare, de elaborare a deciziilor. AIN CONTEXTUL acestor căutări se înscriu elementele concepţiei asupra democraţiei socialiste, care fundamentează politica P.C.R. inaugurată de Congresul al IX-lea, de construcţie a unui sistem de relaţii politice democratice. Pe prim loc se situează, printre elementele noii concepţii, afirmarea caracterului politic al relaţiei sale axiale, aceea a rolului conducător al partidului comunist. Respingerea interpretării rolului partidului ca fiind unul de ordin administrativ, uzînd de metodele proprii unei ierarhii administrative şi executive, înseamnă fundamentarea lui pe dialogul cu toate organizaţiile sociale ale clasei muncitoare şi ale celorlalte clase şi categorii socio-profesionale, pe confruntarea continuă a politicii sale cu cerinţele grupurilor sociale. Rolul conducător al partidului comunist devine, astfel, o relaţie între organizaţia politică de avangardă, marxist revoluţionară a clasei muncitoare cu organele puterii de stat, cu organizaţiile sociale (de masă) ce au toate un rol activ în conducerea orînduirii — în care acestea din urmă acceptă şi recunosc capacitatea partidului comunist de a elabora pe baze ştiinţifice strategia funcţionării şi dezvoltării societăţii socialiste, de a planifica , organiza şi îndruma acţiunile şi procesele sociale în vederea realizării obiectivelor etapei strategice. Un al doilea element al concepţiei partidului despre democraţia socialistă este acela care se referă la rolul organizaţiilor sociale care nu mai sunt considerate drept „curele de transmisie“, ci ca organisme sau instituţii social-politice prin intermediul cărora diferitele clase şi categorii socio-profesionale îşi exprimă interesele specifice, participă la conducerea politică a societăţii. In timp ce conceperea acestor organizaţii drept „curele de transmisie“ le reducea la postura unor organisme receptoare şi lipsite de iniţiativă, noua optică le cere să exprime interesele lor, să acţioneze pentru receptarea şi satisfacerea lor. Un al treilea element al aceleiaşi concepţii este îmbinarea formelor de guvernare a societăţii socialiste în numele claselor ei sociale cu forme proprii participării nemijlocite a acestora la conducerea politică a orinduirii, pe scară macro ca şi microsocială. Se urmăreşte, astfel, deschiderea mecanismului procesului decizional, democratizarea lui. Instituţionalizarea adunărilor generale ale oamenilor muncii, instituirea consiliilor şi comitetelor oamenilor muncii, lărgirea atribuţiilor organelor locale ale puterii şi ale organizaţiilor sociale din întreprinderi şi instituţii, postularea autonomiei lor, reprezentarea acestora în centrale de decizii pînă la Consiliul de Miniştri, dezbaterea publică a proiectelor de legi şi a aspectelor programatice ale politicii partidului se înscriu toate în aceeaşi caracteristică a proiecţiei P.C.R. asupra democraţiei socialiste din ţara noastră. Departe de a fi considerate ca finite şi încheiate, elementele acestei proiecţii sunt confruntate cu cerinţele funcţionării şi dezvoltării globale a orînduirii şi, în acest fel, sunt susceptibile de a fi completate cu alte elemente, forme de manifestare şi metode de conducere.EALIZAREA acestei concepţii asupra democraţiei socialiste nu se face fără învingerea unor dificultăţi rezultate, unele, din inerţia unor metode anacronice. Tocmai de aceea, ea presupune înnoirea stilului de muncă a tuturor organizaţiilor social-politice, eliminarea oricăror metode de tip administrativ, larga dezvoltare a metodelor de acţiune politică. Aceasta înseamnă ampla angajare a grupurilor sociale, a colectivităţilor de muncă, ceea ce nu se poate îndeplini decît prin continua lor consultare şi convingere, prin dezbaterea liberă a problemelor sociale, a disfucţionalităţilor, a căilor lor de rezolvare, prin degajarea deciziei care întruneşte cerinţele cunoaşterii ştiinţifice şi adeziunea majorităţii celor ce trebuie s-o aplice; înlăturarea activităţii rutiniere, formale şi declarative, adesea festivistă, care lasă impresia că se aplică normele democraţiei socialiste dar fără a se urmări în fond discutarea reală a problemelor cu care este confruntată o colectivitate, fie ea întreprindere, instituţie universitară sau academică, este o cerinţă deosebit de actuală a perfecţionării funcţionării democratice a relaţiilor politice, îndeosebi pe scară microsocială. Dezvoltarea democraţiei socialiste în etapa actuală este indisolubil determinată de respectarea riguroasă a normelor funcţionării ei. Un rol primordial 11 au, în această privinţă, organismele de conducere de la toate nivelele, de ele depinzînd în mod hotărîtor crearea climatului propice pentru dezbaterea liberă a tuturor problemelor, pentru afirmarea opiniilor, respectarea normelor democratice de elaborare a deciziilor. Din păcate, continuă să se înregistreze pe scară microsocială, în viaţa unor întreprinderi şi instituţii din cele mai variate, încălcări ale normelor politice şi etice, caracteristice democraţiei socialiste, ceea ce viciază funcţionalitatea acestor colectivităţi. Este, de pildă, inacceptabilă din punctul de vedere menţionat, ca o minoritate din cadrul organelor de conducere ale unor unităţi — fie ele întreprinderi, facultăţi sau institute de cercetare — să folosească presiuni asupra forumului colectivităţii, să impună decizii neelaborate prin consultarea acesteia, chiar să-şi asigure privilegii de un fel sau altul. Astfel de practici condamnate nu odată de documentele de partid, de opinia publică avansată a societăţii noastre sînt cu atît mai pernicioase cu cit uneori sunt camuflate în spatele unor motivaţii „principiale". Una din cele mai grave consecinţe ale unor astfel de practici este vicierea valorilor a căror selecţie reală poate s-o asigure relaţiile democratice, fenomen cu repercusiuni de durată. Prejudicii însemnate aduc, cu alte cuvinte, funcţionării relaţiilor politice socialiste nu numai abuzurile flagrante, gravele încălcări ale legalităţii politice socialiste, ci şi fenomene de tipul celor amintite, aparent neînsemnate, dar care poluează mediul social politic. De aici necesitatea unei reacţii mai viguroase faţă de tentativele de viciere a normelor şi valorilor democraţiei noastre socialiste, care sînt pe plan politic tot atît de corosive ca şi acelea din sfera economiei îndreptate împotriva proprietăţii socialiste. ivEZmTA astfel ca unele din dificultăţile ce sînt întîmpinate în înfăptuirea concepţiei partidului despre funcţionarea democratică a relaţiilor noastre politice provin, printre altele, din insuficienta sedimentare a moravurilor democratice, a comportamentului social întemeiat pe respectarea normelor şi valorilor democratice. Există o etică politică marxistă, fără de aplicarea căreia nu pot fi dezvoltate moravurile democraţiei socialiste. Astfel, de pildă, datoria elementară ce revine organelor de conducere ce pregătesc o adunare a unei colectivităţi, ca ea să constituie o tribună a înfruntării opiniilor, a celor mai diverse puncte de vedere şi să nu se reducă la expunerea unor informări ale membrilor organelor de conducere, sau datoria ca hotărîrile adoptate să exprime punctul d de vedere real al majorităţii, aparţin valorilor elementare ale eticii politice marxiste. Politica partidului comunist de lărgire şi aprofundare a democraţiei socialiste are menirea să îndeplinească, am spune, pe parcurs o sarcină care în alte ţări a revenit democraţiei burgheze, aceea a făuririi ca fenomen de masă a unor moravuri democratice, dar care, spre deosebire de acelea, să aibă implicit caracter socialist. Aceeaşi politică a partidului urmăreşte să demonstreze multilateral superioritatea istorică a democraţiei socialiste, să releve capacitatea ei de a realiza un nou tip de conducere politică a societăţii, un nou tip al procesului decizional, superioritatea istorică a normelor şi valorilor democraţiei socialiste, de a respecta şi dezvolta ca niciodată pînă astăzi, libertatea şi demnitatea umană, de a fi izvor de progres social. Radu Florian •• / vd» mst r 3 + 'Vtf » ' v \ ” în întimpinarea Conferinţei Naţionale a P. C. R. DEMOCRATIA SOCIALISTA PRO JURE Jurisconsultul • DACA n-ai un bătrin să ţi-l cumperi, dacă n-ai un jurisconsult, să-l prevezi în schemă — am parafraza noi un vechi şi înţelept proverb. Aceasta pentru că orice măsură pe care o unitate o ia în desfăşurarea procesului de producţie are repercusiuni pe plan juridic, se reflectă într-un act normativ, are incidenţă cu o ramură de drept. Jurisconsultul trebuie să fie prezent la orice măsură ce semnifică disciplina contractuală, disciplina financiară, disciplina muncii, disciplina de stat in general. Se obişnuieşte să se spună : nu este un oficiu juridic greu, nu sunt litigii. A nu avea litigii însă înseamnă că activitatea de prevenire a ilegalităţii a fost bine şi temeinic dusă, că jurisconsultul a vegheat, a fost consultat, a avizat, a fost respectat. Intr-adevăr, dintre cele două principale funcţii ale jurisconsultului, de avizare şi de reprezentare a organizaţiei socialiste în faţa instanţelor judecătoreşti sau organelor arbitrate, prima ni se pare a fi cu mult mai importantă decît cea de-a doua, tocmai pentru că activitatea de avizare este, in conţinutul ei, o activitate preventivă. Domeniile in care jurisconsultul trebuie să avizeze intr-o unitate socialistă 7 Investiţii, aprovizionare tehnico-materială, gospodărirea fondurilor fixe, finanţarea şi creditarea, normarea muncii şi salarizarea, încadrarea şipromovarea în muncă, în general — multitudinea de aspecte ce decurg din statutul de angajat (protecţia muncii, alocaţii, concedii, asigurări sociale, răspunderea materială sau disciplinară etc.), ca să nu mai vorbim de activitatea de Încheiere şi de executare a contractelor economice. Avizul jurisconsultului trebuie să fie însă prompt, legal, să învedereze o profundă cunoaştere a legislaţiei. Ca un Pico della Mirandola modern, el trebuie să fie acel „de omni rescibili“ care să justifice încrederea ce i se conferă, care să-l facă indispensabil la locul de muncă. Aceasta presupune o bună cultură juridică generală, dar şi de specialitate, cunoştinţe aprofundate cu privire la desfăşurarea procesului de producţie propriu organizaţiei socialiste in care este încadrat. Măsura ce se ia în prezent, în din ce în ce mai multe organizaţii socialiste, ca jurisconsultul să facă parte, cu vot deliberativ, din organele colegiale de conducere, cred că se impune a fi generalizată. Prezența lui calificată poate da, desigur, mai multe garanții că legea s-a respectat în măsurile pe care organele colegiale le iau. Este un curent general, nn întreaga lume, şi cu osebire în ţările socialiste, azi, cînd volumul de tranzacţii comerciale a crescut simţitor, ca juristul să fie angrenat şi în activităţile economice şi de comerţ, atît pe plan intern cit şi extern. Intr-o consfătuire cu specialişti din ţări prietene, cineva istorisea o întimplare petrecută la o agenţie economică, întimplare hazlie la prima vedere, dar dureroasă în fond, care a putut avea loc numai datorită faptului că în acea ţară cei trimişi să reprezinte interesele economice nu cunoşteau drept comercial. O cambie trebuia să fie executată. Agenţia ia legătura pentru instrucţiuni, cu forurile competente de resort din ţara respectivă care, prompt, le telegrafiază protestaţi. Şeful agenţiei a comentat foarte mirat măsura indicată din ţară : „Cum să protestăm, cum să facem miting, cînd în agenţie sîntem numai trei !“ Vorbeam, la început, de un dublu rol al jurisconsulţilor, cel de-al doilea fiind, paralel cu munca din unităţi, acela al reprezentării organizaţiilor socialiste in faţa instanţelor judecătoreşti şi a organelor arbitrale. Faptul că au o anumită poziţie în litigii, că pun concluzii „în numele apărării avutului obştesc“ nu credem că trebuie să fie de natură să le faciliteze câştigarea cauzei. Procesele, sperăm să fie aşa, se câştigă in baza unor dovezi temeinice, concludente, administrate cu obiectivitate şi în dorinţa sinceră a auxiliarilor justiţiei de a se stabili adevărul obiectiv. In sfirşit, un ultim dar nu şi cel de pe urmă aspect ce s-ar putea discuta (pentru că în coloana unei rubrici nu se poate consuma un subiect ca acesta : ce trebuie să fie jurisconsultul şi ce se aşteaptă de la el) este necesitatea imperioasă a unor confruntări, a unui schimb de păreri organizat al acestor tehnicieni ai dreptului. Pentru că jurisconsultul trebuie să rămînă în continuare o piesă de rezistenţă în circuitul de valori în drept. Sanda Ghimpu Cartea jmtâinţifică:■■**»...i"ir"i"»i»i"ni n»»"«.......... ..mu ~ ^r»› i - H li SI - - ■■Mn HUHli i i ■ Monografia unei cetăţi medievale timpurii ( apariţia celui dintîi volum dedicat cercetărilor arheologice inaugurate acum mai bine de un deceniu şi jumătate la Păcuiul lui Soare — pe o insulă dunăreană aflată nu departe de Ostrov — arheologii şi, întrucîtva, istoricii artei medievale de la noi capătă o privire de ansamblu asupra începuturilor celei mai importante cetăţi feudale din Dobrogea meridională şi, dincolo de aceasta, asupra unui capitol esenţial al istoriei mai vechi româneşti , acela al prezenţelor Bizanţului la Dunărea de Jos. Petre Diaconu — bine ştiut în lumea specialiştilor pentru studiile sale închinate genezelor evului mediu balcano-dunărean —, împreună cu Dumitru Vîlceanu — cercetător cunoscut al civilizaţiei Dobrogei bizantine, ajutaţi, pentru unele aspecte particulare ale amintitei monografii, de către prof. Bucur Mitrea, Radu Popa şi Radu Harhoiu, îşi opresc atenţia în volumul de faţă exclusiv asupra primelor două veacuri de istorie a ceea ce a mai rămas dintr-o impresionantă fortăreaţă durată de Bizanţ în ultimele decenii ale secolului al X-lea, mai exact spus după 971 cînd limes-ul dunărean în părţile sale răsăritene redevine — după o epocă de dramatice şi tulburi încleştări cu „barbarii“ —un hotar al imperiului bazileilor din Constantinopol. Ridicată a fundamentis — într-o epocă de refacere a mai vechilor cetăţi romane şi bizantine timpurii de la Dunărea dobrogeană (Capidava, Dinogeţia) — în cea mai bună tehnică contemporană a arhitecturii militare bizantine, cu uriaşe ziduri din blocuri îngrijit tăiate şi simetric dispuse după procedee ce amintesc de cele ale meşterilor constructori din timpurile Romei imperiale, prevăzută cu o puternică incintă cu turnuri, porţi şi cu un monumental debarcader de piatră lung de peste 40 de metri, cetatea, cu vechiul nume încă neştiut, de la Păcuiul de Soare păstrează pe un spaţiu de numai o cincime sau o şesime din ceea ce va fi fost suprafaţa-i iniţială (restul fiind înghiţit de apele fluviului) amintirea a ceea ce a însemnat desigur, acum un mileniu, una din pavezele de nădejde ale Bizanţului la aceste hotare îndepărtate ale sale, şi totodată baza flotei ce patrula pe Dunăre apărînd aşezările aşa-numitului „Paristrion“ bizantin aflate, nu odată, în calea tuturor năvălirilor. Evocarea feluritelor faţete ale vieţii unei aşezări cu caracter militar şi mai apoi civil, cu foarte modestele locuinţe îngropate sau de suprafaţă ale veacului al XI-lea — grăitoare pentru nivelul de viaţă rurală, amintind în bună parte pe cel contemporan al întregii Europe de răsărit şi interesînd astfel deopotrivă pe etnograf şi pe istoric , cu o ceramică locală, de uz casnic său de lux, tipică epocii şi cu podoabe de sticlă sau metal în care amprentele meşteşugului bizantin şi oriental erau evidente dar din care nu lipseau, ca şi în olărie, forme moştenite din artizanatul antichităţii tîrzii ; în sfîrşit, cu ocupaţii diverse ale locuitorilor de aci, de la ţesut şi prelucrarea pietrei şi a metalelor pînă la pescuit şi la un anume negoţ „de tranzit“ între Imperiu şi Barbaricum — ne aduce în faţă, rînd pe rînd, o lume colorată, activă, amestecată, aşa cum vor fi fost „grecitatea“ şi „romanitatea“ dunăreană din jurul anului 1000, acolo unde din cronicile medievale timpurii aflăm că se întîlneau români şi bulgari, bizantini şi ruşi, pecenegi şi normanzi. Notabil este, dincolo de efortul de informaţie al autorilor, prezent la tot pasul, dincolo de schiţarea unui cadru larg de viaţă istorică în care aceştia îşi plasează obiectul cercetării, chipul în care s-a înţeles respectarea riguroasă a opiniilor colaboratorilor — nu odată diferite într-un domeniu în care ipotezele abundă (ca, spre pildă, în chestiunea fundamentală a raportului geografic al cetăţii bizantine cu malurile muntean şi dobrogean) —, după cum interesant, şi prin aceasta deosebit întrucîtva de tiparul clasic al monografiei unui monument, este şi modul în care se inserează (de către Petre Diaconu) un capitol — succint dar grăitor pentru orizontul investigaţiilor de la Păcuiul lui Soare — despre originile unei anume ceramici de la începuturile evului nostru mediu în jurul căreia o întreagă discuţie arheologică, istorică şi de istoria culturii s-a deschis de mai multă vreme (încheierile autorului abia citat, pline de bun simţ istoric şi întemeiate — faţă de alţi specialişti — pe o mai largă cuprindere şi o mai nuanţată înţelegere a peisajului arheologic şi cultural est-european de la sfîrşitul primului mileniu al erei noastre, marcînd şi ad un cîştig al monografiei la care ne referim), în aşteptarea celui de-al doilea volum dedicat cetăţii medievale de la Păcuiul lui Soare în cea de-a doua epocă a înfloririi sale — sub semnul Bizanţului şi al Ţării Româneşti —, din cel de-al XIII-lea veac pînă către 1400, tomul ieşit de curînd în librării constituie desigur o contribuţie de certă ţinută ştiinţifică şi de un real interes pentru istorici. Rázván Theodoreseu * Petre Diaconu, Dumitru Vîlceanu, Păcutul lui Soare. Cetatea bizantină, I. București, Ed. Academiei R.S. România, 1972, 277 p., 71 /iff., 38 pl. (Biblioteca de arheologie XVIII).